În discursul ținut pe 18 iulie 1948 la Universitatea pentru străini din Perugia, contele Carlo Sforza, ministru de Externe al Italiei (1947 – 1951) și rector al Universității, menționa: „Problema Europei este acum în mintea tuturor, în Parlamente, printre oamenii de carte, în fiecare dintre noi. Dacă mi-aș fi exprimat aceste gânduri la Palatul Madama sau la Palatul Montecitorio, poate ar fi trebuit să cântăresc, cu grijă, fiecare cuvânt: acolo, aș fi vorbit în calitate de ministru de externe. Aici, însă, într-o atmosferă de cultură italiană și europeană, pot să vorbesc în nume personal, exprimând preocupări și idei, de o importanță extraordinară, și care nu pot fi dezbătute numai într-un cadru politic…Pentru reconcilierea germanilor cu Europa – element esențial pentru salvarea sa, nu există decât o singură cale: de a-i invita și de a-i așeza pe aceștia, egali între egali, la masa federației economice și politice a Europei occidentale…Fără aceasta, riscăm să construim curând, cu propriile noastre mâini, un iminent pericol german”[1]. Dintr-o astfel de perspectivă putem înțelege faptul că, la mijlocul anilor ꞌ80, problema germană și relația franco-germană aveau să se dovedească esențiale în procesul de construcție europeană, impulsionat de către președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl. Summit-ul franco-sovietic de la Kiev din 6 decembrie 1989 reprezintă un reper esențial în drumul spre Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) și mai puțin un episod din „complotul” sovieto-occidental împotriva României socialiste.

 Franța-Germania, un tandem dorit

În Raportul Misiunii Hoover, din martie 1947, se menționa în mod explicit că există o singură cale de refacere a Europei, respectiv cea reprezentată de producție. „Întreaga economie a Europei este strâns legată de economia germană prin schimburile de materii prime și cele de produse  finite. Productivitatea Europei nu poate fi refăcută fără o refacere a Germaniei, ca și contribuabil la această productivitate…(…) Dacă prin intermediul industriei sale ușoare Germania va reuși să se autosusțină, aceasta ar putea deveni o amenințare pentru Europa; dacă însă, industriei grele i se va permite, în schimb, să funcționeze și să-și exporte produsele, ea va juca un rol activ în recuperarea Europei”[2], consemnau analiștii americani din Misiunea Hoover. Totodată, Winston S. Churchill declarase, în 1946, la Universitatea din Zürich, că „prima etapă a creării familiei europene ar trebui să fie un parteneriat între Franța și Germania”[3].

În condițiile presiunii Statelor Unite pentru integrarea noului stat german (Republica Federală a Germaniei/RFG) în organismele de cooperare europeană, precum și al pericolului reprezentat pentru Planul cincinal al Franței de o creștere și un export al producției germane de cărbune în detrimentul nevoilor de materii prime ale Franței, administrația de la Quai dꞌOrsay a înțeles că trebuie să accepte Bonn-ul ca pe un partener privilegiat în efortul de reconstrucție a Europei. Pe 8 mai 1950, Robert Jean Mischlich, reprezentantul ministrului de Externe al Franței, îi va înmâna lui Herbert Blankenhorn, scrisoarea personală a lui Robert Schuman către cancelarul Konrad Adenauer. „Cum sunt pe cale să propun guvernului francez să ia parte la o decizie importantă legată de viitorul relației franco-germane, al Europei și al păcii, aș dori să-ți prezint declarația pentru care îi voi cere guvernului meu acceptul și publicarea sa”[4], scria Robert Schuman. În declarația lui Robert Schuman, din 9 mai 1950, privind înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)[5], ministrul de Externe al Franței menționa faptul că, în efortul de-a reconstrui Europa, „unificarea națiunilor europene necesită ca opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată”[6].

Pe 14 septembrie 1958, președintele Franței, generalul Charles de Gaulle, și cancelarul Germaniei federale, Konrad Adenauer, se întâlneau pentru prima oară, ceea ce avea să însemne începutul unei relații politice între cele două state cu consecințe în evoluția construcției europene. În septembrie 1962, generalul Charles de Gaulle va vizita RFG-ul și va declara în cadrul unei conferințe de presă: „Dacă solidaritatea franco-germană nu ar exista sau ar fi încetat să existe, întreaga Europă ar fi expusă a fi opera demonului ce aduce nenorociri”[7].  Pe 22 ianuarie 1963 se va semna Tratatul de cooperare franco-german (Tratatul de la Élysée) care urmărea trei obiective generale: 1) reconcilierea franco-germană; 2) crearea unei veritabile prietenii între cele două state și 3) construirea Europei Unite. Totodată, se stabilea un calendar de întâlniri periodice la toate nivelurile politico-administrative ale celor două state astfel încât să poată exista și să se poată amplifica cooperarea în domeniul afacerilor externe, apărării, educației și tineretului. În pofida divergențelor care vor apărea privind construcția comunitară[8] și cea privind statutul teritoriului Sarre[9], președintele de Gaulle va declara în 1966: „Franța nu deține mijloacele necesare pentru a exersa conducerea Europei. Europa este afacerea comună a francezilor și germanilor”[10].

Criza Berlinului (1958 – 1963) i-a oferit preșe­din­telui de Gaulle ocazia de a plasa Franța în rolul de apărător al identității europene și a demonstra că Franța înțelege realitățile Europei și este sensibilă la interesele naționale ale Germaniei. Franța era gata să admită puterea militară și economică a Germaniei și să sprijine unificarea germană în schimbul recunoașterii de către Bonn a Franței ca lider politic al Europei. Retragerea Franței din NATO (1966) și veto-ul francez din 1967 privind intrarea Marii Britanii în CEE au condus la o răcire a relațiilor franco-germane, mai ales după retragerea de la putere a generalului Charles de Gaulle.

Acceptarea înălțării Zidului Berlinului (13 august 1961) de către SUA a generat în rândurile politicienilor Germaniei Federale un șoc. Într-un astfel de context, o parte a elitei economice și politice vest-germane a sprijinit noua orientare de politică externă a RFG-ului, respectiv „Ostpolitik-ul” lui Willy Brandt. Viitorul cancelar federal Willy Brandt[11] avea să susțină mai târziu că „Ostpolitik”-ul[12] său a fost rezultatul dezamăgirii sale pro­vo­cate de reacția Statelor Unite la construirea Zidului Berlinului. Pe filiera KGB-ului, la 9 septembrie 1969, conducerea de la Moscova primea o ofertă de colaborare politică din partea conducerii Partidului Social-Democrat vest-german, respectiv prin Egon Bahr, omul de încredere al viitorului cancelar Willy Brandt. „Dacă dăm crezare lui Zewditz, există în mediile industriale din Germania Federală forțe susceptibile de a facilita normalizarea raporturilor cu URSS; totuși, posibilitățile lor sunt limitate din pricina faptului că relațiile economice dintre RFG și URSS se află în «stadiu embrionar». (…) După informațiile aflate în posesia noastră, con­du­cerea celuilalt partid la putere în Germania de Vest, Democrația creștină, face eforturi pentru a intra în contacte neoficiale cu reprezentanți ai părții sovietice și se declară dispusă să stabilească «un amplu dialog susceptibil să lămurească multe puncte obscure din cele două lagăre». Analiza documentelor primite atestă faptul că cele două mari partide concurente din RFG se tem fiecare că adversarul lor politic le va răpi inițiativa în domeniul reglementării relațiilor cu Uniunea Sovietică și sunt gata să poarte, cu titlu neoficial, fără divulgări în presă, tratative care pe viitor ar putea contribui la întărirea poziției și prestigiului lor”[13], raporta Iuri V. Andropov, președintele KGB-ului, către Biroul Politic al CC al PCUS[14].

Ca urmare a „Ostpolitik”-ului RFG[15], NATO și lumea occidentală aveau să fie subminate de sovietici, iar relațiile Est-Vest au fost multă vreme infectate de virusul defetismului. „Aproape că nu a existat fruntaș social-democrat care să se deplaseze în RDG pentru discuții politice și să nu se distanțeze acolo de politica mea și a prietenului meu Ronald Reagan – așa cum se poate citi astăzi în actele PSUG. Un rol de precursor în acest «surogat» politic în problema germană a social-democraților l-a jucat tocmai organizația PSD din Berlinul Occidental, care la un congres de la mijlocul anilor ’80, în aplauzele reprezentanților ministerului de externe al RDG, invitați acolo, a prezentat rezoluția principală potrivit căreia Republica Federală ar trebui să promoveze și să apere politica de pace a Uniunii Sovietice, la nevoie «până la conflict în alianța NATO». A fost rușinos felul în care mii și mii au demonstrat în anul 1987, în timpul sărbătoririi a 750 de ani de existență a Berlinului, când Ronald Reagan a venit la Berlin și, din fața Porții Brandenburg, s-a adresat lui Gorbaciov cerându-i să dărâme zidul[16], mărturisea Helmut Kohl, liderul creștin-democraților vest-germani.

Începând din 1974, alianța franco-germană va deveni cu adevărat privilegiată ca urmare a relației foarte bune dintre președintele Valéry Giscard dꞌEstaing și cancelarul Helmut Schmidt ceea ce va permite armonizarea politicilor economice ale celor două state începând din 1975. Ca urmare a sprijinului politic al RFG-ului, președintele Valéry Giscard dꞌEstaing va reuși să obțină votul statelor membre ale CEE pentru crearea Consiliului European[17] (în 1974), precum și alegerea deputaților din Parlamentul European prin sufragiu universal direct[18]. Pe 13 martie 1979, Consiliul European de la Copenhaga va decide crearea Sistemului Monetar European ceea ce va conduce la apariția ECU (European Currency Unit) și, astfel, la limitarea fluctuației monedelor statelor membre într-un cadru fixat în jurul unui curs pivot.

Președintele François Mitterrand va încerca să dezvolte relații politice bune și cu alte state membre ale CEE, respectiv Marea Britanie, astfel încât construcția europeană să avanseze. Relația politică și umană foarte bună dintre Valéry Giscard dꞌEstaing și cancelarul Helmut Schmidt, ceea ce avea să genereze declarații favorabile ale cancelarului vest-german pentru adversarul lui Mitterrand în campania prezidențială, au făcut ca relația franco-germană să aibă un trend descendent la începutul anilor ꞌ80. Totodată, președintele François Mitterrand va stabili și dezvolta o „prietenie privilegiată[19] cu Republica Democrată Germană (RDG). Referindu-se la convingerile și viziunile de politică externă ale președintelui François Mitterrand, consilierul său personal, Jacques Attali, mărturisea: „Statele Unite erau, în ochii lui, singura supraputere incontestabilă, pe care o accepta ca atare și cu care o alianță militară, limitată geografic la Europa, îi părea necesară contra oricărei veleități agresive venite din Est[20]. Președintele François Mitterrand era favorabil prezenței trupelor americane și-a armamentului nuclear american în Europa, însă considera că Statele Unite sunt „o putere invadatoare, pe care trebuia s-o ții la distanță[21]. Totodată, după cum mărturisea Jacques Attali, „credea, de asemenea, că Franța trebuia să facă orice pentru ca Europa să se unească și să devină progresiv o putere mondială pe plan economic, politic și militar[22]. François Mitterrand credea că relația franco-germană trebuia, totuși, păstrată și întărită. „De Gaulle avea nevoie să treacă prin Moscova pentru a se duce la Washington. Pentru mine, ruta spre Moscova trece prin Washington, iar cea spre Bruxelles, prin Bonn[23], avea să afirme François Mitterrand în 1981 în dialogul cu Jacques Attali.

În timpul întâlnirii la nivel înalt de la reuniunea G-7 desfășurată la Ottawa, pe 19 iulie 1981, președintele François Mitterrand l-a informat pe Ronald Reagan despre operațiunea „Farewell”[24] și despre pericolele care pândeau Occidentul. Opera­țiunea „Farewell”[25] i-a permis președintelui Franței să-și dovedească loialitatea față de interesele NATO (SUA) și ale Occidentului, în condițiile în care liderii politici americani „îl luaseră pe François Mitterrand drept un agent al comunismului internațional”[26].

Relațiile franco-sovietice sub noi auspicii

Liderii de la Kremlin și mass-media sovietică au privit cu reticență victoria socialiștilor francezi din 1981 și s-au temut de reușita experienței socialiste franceze. Abia din vara anului 1982, sovieticii și-au mai atenuat criticile manifestându-și simpatia față de stânga franceză. În pofida faptului că premierul francez Pierre Mauroy avea să critice politica externă a URSS-ului față de Polonia, precum și cea a Statelor Unite față de El Salvador, Franța și Uniunea Sovietică aveau să sărbătorească în 1984 cei 60 de relații diplomatice. Evenimentul a generat publicarea de numeroase articole în revistele și jurnalele de mare tiraj, lucrări cu caracter istoric, subliniindu-se faptul că răcirea relațiilor sovieto-franceze, după venirea socialiștilor la putere, a fost o anomalie.

Într-o convorbire telefonică din 24 ianuarie 1984, referitor la perspectivele de viitor ale Uniunii Sovietice, președintele François Mitterrand îi va explica premierului britanic Margaret Thatcher, următoarele: „După părerea mea, până la sfârșitul secolului, imperiul sovietic se va prăbuși. Tinerii așteaptă mai mult de la consum. Iar poliția nu poate împiedica consumul. Trebuie să-l promovezi și să te deschizi. Și atunci vor apărea lucrurile noi. URSS-ul nu va mai putea păstra distanța. Eu nu voi mai vedea acest lucru, dar în anul 2000 totul va fi diferit. Numai armata va mai putea încetini declinul când imperiul va începe să se rupă. Din acea clipă, modernitatea va invada societatea lor. Conducătorii au încetat să-și mai omoare opozanții. Este slăbiciunea lor![27].

Președintele François Mitterrand va vizita Moscova pe 20 iunie 1984 pentru a-l întâlni pe noul secretar general al PCUS, Konstantin U. Cernenko, „un aparatcik lipsit de personalitate și bol­nav”[28] care preluase funcția după decesul lui Iuri V. Andropov pe 9 februarie 1984. Referindu-se la întâlnirea dintre François Mitterrand și Konstantin U. Cernenko, Jacques Attali va consemna: „Sosind la Kremlin, unde am fost cazați, în după-amiaza aceea, am fost bulversat de prima întâlnire între cei doi oameni, la care, ca la multe întrevederi cu șefi de stat străini, am fost singurul care a asistat. Slab de i se vedeau oasele, dus de subsuori până la fotoliul său, Cernenko a citit cu o voce stinsă un text, din care o parte apăruse în Pravda din acea dimineață. Alt text era o analiză sofisticată care detalia armele nucleare franceze cele mai secrete pe care sovieticii doreau să le știe distruse. Expunerea lui suna la ureche ca o amenințare: la Moscova, se știa totul despre armamentul nostru și doreau să termine cu el. Mi-am dat seama că șefii celor două supraputeri mondiale erau doi bătrânei care aspirau, și unul și celălalt, la nimic altceva decât să dezarmeze Franța”[29]. Konstantin U. Cernenko a în­ce­tat din viață pe 10 martie 1985[30], iar „delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail S. Gorbaciov[31], avea să fie ales secretar general al PCUS a doua zi (11 martie 1985).

În octombrie 1985, François Mitterrand se va întâlni cu Mihail S. Gorbaciov, noul secretar general al PCUS, iar Jacques Attali va consemna: „Omul mi s-a părut, în mod decisiv, diferit de ceilalți conducători sovietici: nu bâlbâia, ca aceia, note redactate de serviciile Comitetului Central; im­pro­viza și nota el însuși idei care îi veneau ascultând. Mi-a creat sentimentul că aspira la o reală schimbare în societatea sovietică, spre un plus de libertate, dar fără a se atinge de structurile economice. Credea că comunismul este compatibil cu democrația”[32]. În dialogurile epistolare cu președintele Statelor Unite (octombrie 1985) și cu premierul Marii Britanii (iulie 1986), președintele François Mitterrand își afirma optimismul în ceea ce privește relațiile Est-Vest, după o întâlnire cu Mihail S. Gorbaciov, precum și teama că, totuși, secretarul general al PCUS este „produsul unui sistem care nu-i lasă decât o slabă marjă de manevră”[33]. Pe 21 august 1986, Margaret Thatcher îi scria președintelui Franței că vede în Mihail S. Gorbaciov „un om care nu este cât de puțin angajat în sistem și mai puțin naționalist decât precedesorii săi”[34]. Cancelarul Helmut Kohl îl compara pe secretarul general sovietic cu Joseph Goebbels, declarând, în martie 1987, că „manifestă o simpatie sceptică față de liderul sovietic”[35] și, totodată, este convins că Mihail S. Gorbaciov „nu vrea decât să facă sistemul comunist mai eficace și mai atractiv”[36].

Mihail S. Gorbaciov avea să-și afirme noile principii și metode de politică externă, cu ocazia unei conferințe ținute, în mai 1986, în fața funcționarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: „În prezent trebuie să învățăm cât se poate de repede a trans­pune ideile și orientările în acțiuni concrete și s-o facem având mereu în minte – atât în lucrurile mari cât și în cele mici – obiectivele momentului și perspectivele stra­tegice. (…) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situația și a stabili pla­nuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenție elaborărilor, previziunii eveni­men­telor, trebuie sesizată orice posibilitate de creștere a eficacității, facultății de manevră rațională și a dinamismului global al politicii noastre externe”[37]. Fostul ofițer KGB Oleg Gordievski avea să mărturisească liderilor politico-militari și analiștilor din Occident că noul lider de la Kremlin, încă de când a preluat puterea în martie 1985, a considerat că există două priorități majore în privința operațiunilor externe ale KGB-ului, respectiv existența unui serviciu de informații dinamic ca urmare a unei politici externe dinamice[38] și, totodată, inițiativele fără pre­ce­dent demarate de el trebuiau urmărite în cel mai complet și rapid mod posibil, prin reacția occidentală suscitată”[39].

În martie 1987, Mihail S. Gorbaciov avea să declare în fața membrilor Biroului Poli­tic al CC al PCUS: „Sarcina importantă este utilizarea potențialului științific și tehnologic vest-eu­ro­­pean. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât prietenii noștri din Europa de Est au reușit deja s-o facă. Apropierea noastră de Europa occidentală le-ar face munca mai ușoară (…) Fără Europa, nu suntem, în realitate, capabili de nimic. (…) Nu să se­parăm Europa Occidentală de Statele Unite, ci mai degrabă să îndepărtăm Sta­tele Unite de Europa”[40]. Trebuie să remarcăm faptul că programul politic lansat de Mihail S. Gorbaciov a dus în final, vis-à-vis de NATO și Occident, la ceea ce avea să-i de­clare politologul rus Gheorghi A. Arbatov[41], în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: „O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim[42] de dușma­nul vostru!”.

În contextul noilor transformări din arena relațiilor internaționale, Bettino Craxi, prim-ministrul în exercițiu al Italiei și președinte al Consiliului European, a vizitat Moscova după venirea lui Mihail S. Gorbaciov la putere, și a dat semnalul unui nou început în rela­țiile dintre Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Blocul Estic. Mihail S. Gorbaciov avea să declare după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul „de a organiza relații reciproc avantajoase între CAER și CEE în chestiuni economice”[43]. Liderul de la Kremlin comunica, totodată, faptul că „în măsura în care țările CEE acționează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea și asupra problemelor internaționale”[44].

În iunie 1985, secretarul CAER, Viaceslav Sîciov, i-a comunicat oficial președintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, că organizația pe care o reprezintă dorește să stabilească relații oficiale cu CEE. Relațiile dintre CEE și URSS, secondată de Blocul țărilor socialiste, aveau să se dezvolte, în perioada imediat urmă­toare vizitei lui Bettino Craxi la Moscova, mai mult pe tărâm economic decât politic. Jacques Delors avea să declare, la 17 ianuarie 1989, în Parlamentul European, că, la întâl­ni­rea la vârf de la Rhodos ( 2 – 3 decembrie 1988) a Consiliului European – el „și-a expri­mat regretul personal că, față de cooperarea economică, celei politice i se făcea puțin loc, iar cei Doisprezece nu doreau să cadă de acord asupra unor poziții co­mune sau să ia inițiative unite în dialogul Est-Vest”[45]. Abia la 24 aprilie 1989, Con­si­liul Afacerilor Generale al Miniștrilor de Externe din țările membre ale CEE a decis că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii CEE față de Europa de Est. „Dezvoltările politice rapide au convins, evident, țări precum Marea Britanie și Franța de nevoia unei coordonări mai bune, chiar dacă aceasta înseamnă o oarecare încălcare a ariei relațiilor politice Est-Vest pe care statele membre le păzeau cu atâta gelozie pentru ele”[46], scria un observator al evenimentelor aflate în desfășurare în acele clipe.

În cadrul Consiliului European de la Madrid, din 26 – 27 iunie 1989, liderii politici ai țărilor membre ale CEE „au reafirmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, in­te­grând aspectele politice, economice și de cooperare pe care Comunitatea Euro­peană și statele ei membre le urmează în relațiile lor cu URSS și cu țările din Euro­pa Centrală și de Est”[47]. Liderii politici europeni și-au reafirmat hotărârea lor și a state­lor membre ale Comunității Europene „de a juca un rol activ în sprijinirea și încura­ja­rea schimbărilor pozitive și a reformei”[48]. La întâlnirea „G-7” de la Paris din 14 – 16 iu­lie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul actor al relațiilor Occidentului cu Blocul Estic re­for­mator. Liderii G-7 au decis că politica față de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să se subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenționa să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare țară din Europa de Est să se integreze în economia mondială și 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională. „Demonstrația practică a relevanței Comunității pentru reconstrucția Europei ca întreg a facilitat apariția unui consens în interiorul Comunității și, într-adevăr în afara ei: CE ca atare era ideal plasată pentru a deveni piatra unghiulară a noii construcții europene”[49], scria Peter Ludlow în studiul intitulat The Politics and Policies of the European Community in 1989.

Un tandem câștigător: Mitterrand – Kohl

În contextul acestui nou comportament al Uniunii Sovietice în arena relațiilor internaționale, relația de încredere pe care o va stabili președintele Franței cu noul cancelar vest-german, Helmut Kohl, după octombrie 1982, va fi esențială în consolidarea Comunității Europene și, mai apoi, în procesul construcției europene. „Cei doi bărbați aveau multe trăsături comune: amândoi erau provinciali și mândri de asta, neîncrezători în elitele capitalei, excelenți cunoscători ai electoratului lor, hrăniți cu istoria propriei țări, mai mult europeni decât atlantiști, iubind ideile simple și hrana neînzorzonată. Timp de zece ani, n-a trecut o lună fără să se întâlnească. Nici măcar cinsprezece zile fără ca Horst Teltschick, consilierul lui Kohl și eu, care asistam la toate întâlnirile, să nu ne întâlnim în numele lor”[50], va consemna Jacques Attali.

Pe 20 ianuarie 1983, François Mitterrand va ține un discurs în Bundestag-ul de la Bonn având drept obiectiv sprijinirea efortului pe care cancelarul Helmut Kohl îl făcea pentru a convinge opinia publică vest-germană și elitele politice ale RFG-ului să accepte instalarea celor 108 rachete nucleare americane Pershing II pe teritoriul german. Totodată, relația franco-germană avea să dovedească importantă în contextul neînțelegerilor din cadrul Comunității Europene, respectiv solicitările Marii Britanii de-ai fi restituită contribuția financiară la bugetul european, adică 1.250 milioane ecu pe an începând din 1984. Cancelarul Helmut Kohl a acceptat să retragă candidatura germanului Kurt Bidenkopf de la președinția Comisiei Europene în favoarea lui Jacques Delors, iar la Consiliul European de la Fontainebleau (25 – 26 iunie 1984) construcția europeană avea să fie deblocată datorită sprijinului cancelarului Kohl pentru propunerea Franței: returnarea numai a 65% din contribuția britanică[51].

În discursul ținut în Parlamentul European, pe 24 mai 1984, François Mitterrand va lansa ideea unei Europe politice, iar în 1985 va cere Bonn-ului ca alianța franco-germană să se extindă și în domeniul monetar, nu numai în cel militar. Pe 28 februarie 1986 a fost semnat Actul Unic, tratat inițiat de Jacques Delors, care viza deschiderea unei mari piețe interioare, începând cu 1 ianuarie 1993, în care bunurile, capitalurile, serviciile și persoanele vor putea circula liber, creându-se astfel un spațiu economic de 370.000.000 de locuitori. „Pentru François Mitterrand, Europa nu trebuia totuși să se reducă la o piață mare. Actul Unic nu era, pentru el, un scop în sine, ci o etapă necesară pe calea unei monede unice, a unei carte sociale comune și a unei integrări politice. Punerea în practică a ei și depășirea ei deveniseră obsesia lui, atât de importantă încât și-a stabilit-o ca pretext pentru a se prezenta din nou la alegerile prezidențiale din 1988[52], consemna Jacques Attali.

François Mitterrand considera că unitatea Europei Occidentale depindea de relația franco-germană, astfel încât în timpul întâlnirii cu cancelarul Helmut Kohl, din 25 mai 1985, pe un vapor de croazieră, în Bodensee, lacul Constanze, îi va declara: „Axa politicii franceze este Europa, iar axa Europei este prie­tenia franco-germană[53]. Totodată, președintele Mitterrand va declara în Consiliul de Miniștri francez, referitor la apărarea europeană: „Un tratat de cooperare militară europeană trebuie să fie mai întâi franco-german. E un punct de trecere obligatoriu. Anglia nu e activă în Europa decât atunci când acest lucru o poate ajuta să frâneze un demers bilateral franco-german[54]. Pe 25 august 1987, la Latché, președintele François Mitterrand îi va declara premierului Felipe Gonzales: „Germanii transpun în economie voința lor de dominare, cu traducerea sa cea mai evidentă: moneda. Marca e ceea ce arată puterea Germaniei[55]. În contextul în care François Mitterrand va începe să accelereze politica sa de făurire a unității europene[56], luând în calcul, totodată, și semnalele care relevau faptul că existau din ce în ce mai multe probleme în interiorul glacisului strategic al Uniunii Sovietice, președintele Franței va declara, pe 17 august 1988, în Consiliul de Miniștri de la Paris: „Marca germană este forța nucleară a Germaniei[57].

Cooperarea militară franco-germană amplificată din 1982 va fi urmată de crearea unui Consiliu franco-german de apărare și securitate în 1987, la inițiativa cancelarului Helmut Kohl, și, mai apoi, de crearea în 1988 a unui Comitet franco-german economic și financiar. Totodată, președintele François Mitterrand va impulsiona cooperarea culturală astfel încât cere intensificarea schimburilor școlare și universitare deoarece era convins de faptul că „o uniune politică între cele două State nu ar fi posibilă printr-o comunicare în limba engleză[58]. Totodată, va fi lansat canalul de televiziune franco-german ARTE, conceput ca un mijloc de promovare al operelor europene și al unor programe specifice în domeniul istoriei, actualității și relațiilor dintre cele două state europene. „Am convingerea că existența unei Comunități puternice și structurate devine un factor de stabilitate și reușită pentru întreaga Europă. Trebuie să ne afirmăm identitatea ca și Comunitate, să întărim instituțiile și să pecetluim uniunea noastră. Este prima lecție pe care o rețin, și se pare că nu există o altă alternativă pentru deschiderea către Est și definitivarea edificiului Comunitar. Cele două demersuri trebuie să se realizeze împreună[59], mărturisea François Mitterrand.

Liderii de la Paris și Bonn considerau că Europa ar trebui să fie nu numai o zonă de liber schimb, conform viziunilor thatcheriene, ci și o entitate supranațională. La jumătatea lui august 1989, Jacques Attali, consilierul special al președintelui Mitterrand, venea cu o propunere extrem de îndrăzneață: crearea unei instituții euro­pene care să adune toate țările de pe continent, inclusiv URSS. „În cel mai bun caz, îmi imaginam eu, această instituție ar trebui să fie în același timp o bancă și un forum pentru a pune în practică un proiect politic comun pentru toate aceste țări: o adu­nare continentală. Eram convins că pacea în Europa depindea de capacitatea Uni­u­nii Sovietice de a reuși să iasă din comunism, și că Gorbaciov trebuia să fie ajutat politic și financiar în demersul său, ca și țările din Est, să reușească această tran­zi­ție[60], mărturisea Jacques Attali. Președintele François Mitterrand va accepta su­ges­tia consilierului său special, însă nu va fi de acord cu lărgirea CEE înainte ca ea să fi devenit o realitate politică.

Discrete dialoguri sovieto-americane

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail S. Gorbaciov, cu acceptul președintelui George H. W. Bush[61], organizarea unor întâlniri și negocieri la nivel înalt (SUA-URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înțelegeri – unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. „Kissinger îi expuse propunerea sa referitoare la o înțelegere în privința Europei Răsăritene. Ar putea avea Uniunea Sovietică vreun interes în cazul unei asemenea înțelegeri? Gorbaciov se aplecă în față, ridică dintr-o sprânceană și zâmbi cu jumătate de gură: Îmi dau seama că în spatele acestei întrebări mai există o întrebare, spuse el. Bănuia că Bush, folosindu-l pe Kissinger ca intermediar, încerca să-l păcălească și să-l facă să-i dezvăluie cât de mult era dispus să renunțe la controlul asupra Euro­pei de Est”[62], scriau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott într-o lucrare referitoare la evoluțiile din arena relațiilor internaționale de pe parcursul anului 1989[63].

După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se con­sul­te, conform declarațiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Șahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger. „Din punct de vedere geopolitic, importanța țărilor socialiste europene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de se­cu­ritate, care a creat o acoperire strategică centrului socialismului[64]. Astăzi, cu toate schimbările produse în situația internațională, acest rol al Europei de Est, și în special al RDG, Poloniei și Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură nemodificat”[65], scriau, la începutul anului 1989, analiștii de politică externă din anturajul secretarului ge­neral al PCUS. Totodată, analiștii din anturajul secretarului general al PCUS consemnau: „Noi am descoperit slăbiciunile acestui model (socialist- n. n.) și am înce­put să le schimbăm sistematic. De fapt acesta este scopul final al perestroika – să confere socialismului o nouă calitate. Un număr de țări ne urmează și au început, chiar înaintea noastră, procesul unor adânci reforme. Altele, RDG, România, Co­reea de Nord nu admit această necesitate, mai ales din motive politice, pentru că leadership-ul lor nu dorește să schimbe nimic. În realitate toți au nevoie de schim­bări, dar noi nu putem să le-o spunem în mod public pentru a nu fi criticați că în­cer­căm să impunem prietenilor noștri perestroika. (…) Iar cei care se încă­pă­țâ­nea­ză să nu răspundă chemării timpului fac ca răul să se adâncească și să-și agraveze ma­ni­festările în viitor. (…) Noi trebuie să înțelegem clar că în viitor posibilitatea re­zolvării situațiilor de criză prin mijloace militare trebuie exclusă cu desă­vârșire”[66].

Referindu-se la perspectivele României socialiste, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS menționau, pe 13 martie 1989, în raportul înaintat lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS, faptul că „în ceea ce privește orientarea țării după schimbarea puterii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovietic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea Casei Comune Europene”[67], astfel încât „poporul român, chinuit de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta cu bucurie o cotitură prooccidentală în politică, ieșind dincolo de cadrul înnoirii socialismului”[68].

Secretarul de stat James Baker a oferit, în mod discret, informații presei despre planurile lui Kissinger privind o înțelegere sovieto-americană asupra Europei Răsăritene. New York Times îi informa pe cititorii lui, în cursul zilei de 28 martie 1989, că secretarul de stat american „reflecta” la „Planul Kissinger cu anumite rezerve. „Cred că este important ca orice fel de idee de acest gen, în măsura în care va fi urmată, să fie urmată cu grijă, în așa fel încât să nu ni se reproșeze că ne-am așezat împreună cu Uniunea Sovietică la masă și am început să modelăm Europa Răsăriteană”[69], îi va declara James Baker corespondentului diplomatic al ziarului, Thomas Friedman. Cancelariile occi­den­tale din spațiul CEE vor protesta și vor solicita explicații administrației Bush. Marea Britanie a comunicat prin Sir Antony Acland, ambasadorul britanic la Washington, că Guvernul Majestății Sale era ferm împotriva „oricărui târg între Statele Unite și Uniunea Sovietică cu privire la Europa Răsăriteană”[70]. Supusă presiunilor diplomatice ale aliaților din NATO, administrația Bush va comunica, prin intermediul secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger, că „Planul Kissinger era interesant ca exer­cițiu intelectual, însă „dacă există vreun merit în propunerea lui Kissinger[71], acela este că ne ofe­ră ocazia să ne gândim la implicațiile unor schimbări dramatice în Europa Răsăriteană”[72].

Nuanțe noi în politica externă a Uniunii Sovietice

Cu ocazia vizitei pe care cancelarul federal Helmut Kohl o va efectua în URSS, în oc­tom­­brie 1988, Mihail S. Gorbaciov îi va declara că „înțelege sentimentul poporului ger­man[73] referitor la lipsa unității depline și, totuși, se pronunță „pentru o îmbunătățire a colaborării între Republica Federală și RDG în cadrul dezvoltării în continuare a relațiilor Est-Vest”[74]. Vizita secretarului general al PCUS în RFG, în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simțit că aude „ră­sunând pașii lui Dumnezeu trecând prin evenimente[75]. În Declarația Comună dintre RFG și URSS, semnată la finalul vizitei, se menționează faptul că „omenirea se află în pragul mileniului trei în fața unor sfidări istorice[76] ce pot fi soluționate „numai îm­preună[77], de către toate statele și popoarele, ceea ce presupune „o nouă gândire politică…[78]. Cei doi șefi de stat apreciau în Declarația Comună că „Europei îi revine un rol de prim rang în modelarea unui viitor pașnic[79] și că această evoluție trebuie să fie sprijinită, în ciuda „divizării de decenii a continentului[80].

Întâlnirea dintre Mihail S. Gorbaciov și Helmut Kohl avea să fie începutul unei relații politice extrem de fructuoase[81] și care va culmina în seara zilei de 10 februarie 1990 cu declarația președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov[82]. Cancelarul Helmut Kohl îl va suna pe George H. W. Bush, la 15 iunie 1989, pentru a-i comunica ce a discutat cu Mihail S. Gorbaciov. Președintele Statelor Unite va fi informat despre faptul că secretarul general sovietic este foarte interesat de existența unei relații bune cu președintele american, iar cancelarul Kohl îi propunea lui Bush să vină în întâmpinarea lui Gorbaciov și, „din când în când să-l informeze direct, din proprie inițiativă, pe Gorbaciov, într-o problemă sau alta[83]. Helmut Kohl va mărturisi: „Eu însumi i-am explicat în mod expres lui Gorbaciov că nu există nicio șansă să fie semănată discordie între SUA și Republica Federală sau ca europenii să fie decuplați de SUA. Gorbaciov a reacționat energic la această observație: nu este în nici un caz intenția lui să desprindă guvernul federal din tabăra vestică. Neutralizarea Germaniei ar duce la destabilizare. Aceasta ar fi un pericol și pentru Uniunea Sovietică. Mesajul lui Gorbaciov către germani a fost că Războiul Rece s-a încheiat, a apărut o nouă generație și că, cu toate deosebirile de sistem, acum trebuie ca miza să o constituie colaborarea[84].

Cancelarul federal vest-german va insista ca Mihail S. Gorbaciov să nu uite că există, totuși, o Germanie divizată și un Berlin fără statut. Partidele politice vest-germane (Uni­u­nea Creștin-Democrată, Uniunea Creștin-Socială, Partidul Social-Democrat și Partidul Liberal-Democrat) au salutat în Bundestag rezultatele vizitei secretarului general sovie­tic, căruia Helmut Kohl îi reafirmase „voința politică a guvernului federal de a desă­vâr­și unitatea și libertate Germaniei prin libera autodeterminare și de a servi păcii în lume ca membru egal în drepturi, într-o Europă unită[85]. Conducerea RDG înțelegea, astfel, că presiunea asupra Partidului Socialist Unit German (PSUG), ostil reformelor, urma să crească semnificativ. Günter Schabowski îi va declara istoricului Dimitrij Chmelnizki că la sfârșitul anului 1986 și la începutul lui 1987, Mihail S. Gorbaciov a făcut mai multe presiuni pentru organizarea unui puci în interiorul PSUG pentru a scăpa de Erich Honecker și a-l înlocui cu Markus Wolf, șeful HVA (Informațiile Externe) din STASI, un adept al perestroika și glasnosti. În 1987 au circulat multe zvonuri referitoare la pensionarea lui Markus Wolf în legătură cu acestpuci” moscovit. „Putem totuși să presupunem că motivul fundamental al unor asemenea acțiuni îl constituia teama Kremlinului față de posibilele datorii pe care le-ar fi contractat în continuare RDG. Creșterea dependenței financiare ar fi consolidat automat poziția Bonnului în contactele sale cu Berlinul și ar fi dus la marginalizarea rolului Moscovei. Răsturnarea lui Honecker, care căuta o soluție pentru ieșirea din impas, și înlocuirea lui cu «securistul» Wolf, absolut loial, ar fi fost de natură să convingă în primul rând Statele Unite și țările CEE că soarta RDG o decide în exclusivitate PCUS. De asemenea, ar fi descurajat orice încercări ale SED (PSUG – n. n.) de a căuta «drumul spre Vest» fără a fi obținut mai întâi acordul din partea Uniunii Sovietice[86], adnotează istoricul Aleksander Gubrynowicz.

Istoricul Françoise Thom menționează faptul că la 18 iunie 1987, Markus Wolf, șeful HVA din STASI, se va întâlni în mod clandestin cu generalul Vladimir A. Kriucikov, șeful Direcției Generale I din KGB (Informații Externe), și Hans Modrow. Trebuie menționat faptul că, într-un interviu dat în aprilie 1988, Markus Wolf criticase climatul nesănătos din RDG. La 17 decembrie 1987, în timpul discursului ținut cu ocazia aniversării a 70 de ani de la crearea organelor securității statului sovietic, Viktor M. Cebrikov, președintele KGB, a menționat: „Dată fiind situația politică, vom continua să perfecționăm acțiunea noastră comună cu organele de securitate din țările socialiste surori. Vom acționa în strânsă legătură cu ele[87].

Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a șefilor de stat și de guvern ale țărilor membre NATO, președintele George H. W. Bush va ține un discurs în sala Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și întreagă[88] și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism po­li­tic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”[89]. Președintele Statelor Unite va declara: „Nu poate exista o casă europeană comună atâta timp cât locuitorii ei nu sunt liberi să se miște dintr-o cameră în alta”[90]. Președintele George H. W. Bush anunța Kremlinul că Statele Unite „se angajau să țină cont de «interesele legitime de securitate» ale Uniunii So­vietice, să ridice restricțiile existente la exporturile de tehnologie în URSS și să conlucreze mai strâns în planul protecției mediului înconjurător”[91] în schimbul creării unui sistem politic pluripartid și al alegerilor libere în zona de influență sovietică.

Discursul președintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de către Gheorghi H. Șahnazarov care va considera că „toate condițiile lui Bush puteau fi îndeplinite[92]. Polonia și Ungaria erau libere, în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere[93], singura excepție fiind Germania, care era „un caz special[94]. Pe 21 iunie 1989, Mihail S. Gorbaciov se va întâlni cu amiralul Wiliam J. Crowe, președintele Statului Major Inter-Arme al SUA, aflat la Moscova într-o vizită particulară, la invitația omologului sovietic, și care va fi uimit să afle că relațiile dintre cele două super-puteri erau definite, de către sovietici, ca fiind relații de parteneriat.

La Paris, în cursul zilei de 29 iulie 1989, James Baker, secretarul de stat al SUA, va participa la un dejun, la reședința ambasadorului sovietic, în compania ministrului de externe sovietic, Eduard A. Șevardnadze. Înaltul demnitar sovietic a vorbit vreme de două ore despre po­litica internă sovietică, despre reformele lui Gorbaciov și contestatarii lui, problema na­țio­nalităților și resurecția idealurilor naționale, violența Armatei Roșii în Tbilisi (9 aprilie 1989) și despre faptul că „mecanismul politic sovietic o luase înaintea mecanismului econo­mic”[95]. Ministrul de externe sovietic a ținut să precizeze: „Dacă vom fi siliți să recur­gem la for­ță, aceasta va însemna sfârșitul perestroikăi. Va însemna că am dat greș. Va fi sfârșitul ori­cărei speranțe de viitor, sfârșitul a tot ceea ce am încercat să facem, adică să creăm un sistem nou, bazat pe valorile umane. Dacă se va recurge la forță, va însemna că dușmanii perestroikăi au triumfat. Înseamnă că nu am fost cu nimic mai buni decât cei care au fost înainte de noi. Nu putem merge înapoi[96].

Neliniște în cancelariile occidentale

Cu ocazia weekend-ului petrecut la Kennenbuckport, în mai 1989, președintele François Mitterrand îi va mărturisi președintelui Statelor Unite, cu referire la politica lui Mihail S. Gorbaciov, că acesta vrea pace, dar e amenințat de ritmul evoluției[97]. În opinia președintelui Franței, Aliații Occidentali trebuiau să fie prudenți în condițiile în care Uniunea Sovietică se va destrăma, oricum, până la sfârșitul secolului, însă destrămarea implica revenirea la certurile pe frontiere. Considera că era necesar ca dislocarea (URSS – n. n.) să fie condusă pentru a se desfășura fără ciocniri; și mai ales, pentru ca reunificarea germană, care urma în mod necesar, să fie operată într-un cadru european, și să nu pună sub semnul întrebării alte frontiere de după război, nici denuclearizarea Germaniei, nici dubla mare operă pe care o avea în minte: moneda europeană și uniunea politică[98], consemna Jacques Attali cu referire la temerile și dorințele președintelui Mitterrand.

Oficialii administrației Bush vor considera că nu este în interesul Statelor Unite să încurajeze în mod public destrămarea Uniunii Sovietice și dorința de ieșire din Uniune a balticilor, deoarece „se temeauadnotau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – ca o mișcare bruscă de separatism să nu degenereze în violență și, posibil, în război civil, în care caz s-ar putea ca porțiuni mari din teritoriul Uniunii Sovietice să se rupă, lăsând armele nucleare sub un control nesigur”[99]. Referindu-se la problematica Statelor Baltice, fostul con­silier prezidențial pentru securitate națională al președintelui Bush, generalul (r) Brent Scowcroft mărturisea, în 2008, următoarele: „Balticii făceau încă parte din Uniunea Sovietică; cu toate acestea, nu recunoscuserăm niciodată încorporarea lor în URSS, așa că pasiunile erau puternice în ambele tabere. În Statele Unite, lobby-urile bal­ticilor, foarte puternice, ne presau să recunoaștem cele trei state baltice, după care s-au produs revoltele de acolo și noi tulburări. Era foarte, foarte delicat. Ceea ce am reușit să facem a fost nu să-i alungăm pe sovietici din țările baltice, ci să-i aducem în poziția de a recunoaște singuri independența acestor state[100].

Pe 13 septembrie 1989, secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger a ținut un discurs la Universitatea din Georgetown despre Europa și ale sale evoluții prezente și viitoare. „Cu toate riscurile și incertitudinile sale, Războiul Rece s-a caracterizat printr-un set de relații remarcabil de stabile și previzibile între marile puteri. O lichidare bruscă a opo­ziției Est-Vest ar putea crea dezordine, ceea ce ar avea drept consecință prăbușirea guvernelor, restabilirea dictaturilor și – război. Auzim mereu că se spune că e necesar să luăm măsuri pentru a asigura succesul reformelor lui Gorbaciov. Dar nu aceasta este sar­ci­na politicii externe occidentale. Ar fi mai bine să păstrăm consensul de securitate care a ser­vit Occidentul atât de bine timp de patruzeci de ani, până când procesul de reformă demo­cratică din Est va deveni realmente ireversibil[101], a declarat Lawrence Eagleburger. Pe 21 septembrie 1989, ministrul sovietic de Externe, Eduard A. Șevardnadze, se va întâlni la Casa Albă cu președintele Bush pentru prima dată de la preluarea mandatului de președinte de către George H. W. Bush. În urma discuțiilor cu ministrul sovietic de externe, președintele Bush și consilierul său pentru securitate națională, Brent Scowcroft, au stabilit că „este bine să mențină un status quo în privința Blocului Răsăritean[102] și, totodată, Statele Unite nu vor face declarații și nu vor urmări o politică care să vizeze accelerarea destrămării Tratatului de la Varșovia. Administrația de la Casa Albă nu va sprijini nicio forță centrifugă care ar fi putut sfâșia în bucăți Uniunea Sovietică[103].

Premierul Margaret Thatcher îi va remite lui Mihail S. Gorbaciov, cu ocazia vizitei pe care o va efectua la Moscova în septembrie 1989, o scrisoare din partea președintelui George H. W. Bush prin care liderul de la Casa Albă îl asigura pe secretarul general sovietic de faptul că: 1) sprijinea fără niciun fel de rezerve perestroika; 2) nu era alarmat de previziunile sumbre privind reformele din URSS care păreau să eșueze și 3) politica SUA față de Europa de Est nu reprezenta o amenințare pentru URSS iar administrația americană „nu va încerca să profite de dificultățile ivite acolo[104].

În discursul pe care îl va ține, la 16 octombrie 1989, în fața Asociației de Politică Externă de la New York, James Baker va declara: „Ar fi o greșeală să conchidem că sar­cinile sunt prea înfricoșătoare sau că impedimentele în calea succesului sunt prea mari. Până acum, Gorbaciov a arătat că se bucură de o putere mai mare cu fiecare an și își dezvăluie intenția «de a păstra acest curs»[105]. Totodată, la 4 octombrie 1989, James Baker încercase să-i obțină un sprijin financiar lui Gorbaciov din partea Comisiei pentru Finanțe a Senatului SUA, astfel încât reformele sovieticilor să poată continua[106]. Disensiunile dintre oficialii administrației Bush, referitoare la relațiile sovieto-americane și sfârșitul Războiului Rece, aveau să fie animate de discursul lui James Baker, de la New York din 16 octombrie 1989, precum și de declarațiile de la Moscova și Budapesta, din 23 octombrie 1989. Uniunea Sovietică a recunoscut, în mod public, prin persoana minis­tru­lui de Externe, Eduard A. Șevardnadze, faptul că invazia sovietică din Afganistan, din decembrie 1979, viola „valorile umane generale”.

Robert Gates, adjunctul lui Brent Scowcroft, consilierul prezidențial pentru secu­ri­tate națională, considera că reformele lui Mihail S. Gorbaciov au drept obiectiv întărirea puterii personale a liderului sovietic și credea că „nu avea intenția să elibereze Europa Ră­­să­riteană de comunism ci, mai degrabă, s-o dea pe mâinile unor comuniști de for­­mație nouă, ca și el[107]. Departamentul de Stat nu a fost de acord ca Robert Gates să pro­­nunțe un discurs la o conferință din Bethseda (statul Maryland) cu aceste opinii poli­tice. Rivalitatea dintre Departamentul de Stat și Consiliul Securității Naționale al SUA atin­sese cote înalte, astfel încât secretarul de stat James Baker a ținut să precizeze ofi­ci­alilor de la Consiliul Securității Naționale: „Președintele și cu mine am spus întot­dea­una că vrem ca perestroika să reușească[108]. În cursul zilei de 25 octombrie 1989, Mihail S. Gorbaciov, aflat în vizită oficială la Helsinki, va declara public că Uniunea So­vie­tică „nu avea niciun drept, nici moral, nici politic[109], să se amestece în eve­ni­men­tele aflate în curs de desfășurare în Europa Răsăriteană și presupunea că „nici alții nu vor in­terveni[110]. Purtătorul de cuvânt al MAE sovietic, Ghenadi I. Gherasimov, va de­clara re­por­terilor că Doctrina Brejnev a murit și că în locul ei va fi proclamată Doctrina Frank Sinatra[111]. „Dialogul” sovieto-american – început la 18 ianuarie 1989, la Kremlin, dezvoltat pe parcursul întregului an 1989 – avea să se concretizeze în summit-ul sovieto-american de la Malta, din 2-3 decembrie 1989[112].

Căderea Zidului Berlinului, înțelegeri și neînțelegeri europene

În paralel cu aceste eforturi politico-diplomatice sovieto-americane pentru remodelarea relațiilor internaționale, cancelarul Helmut Kohl sosea la Paris, pe 24 octombrie 1989, pentru a cina cu președintele François Mitterrand. Cei doi lideri de stat erau îngrijorați de evoluțiile politice din Europa Răsăriteană[113], precum și de cele ale Uniunii Sovietice, de posibila reunificare germană[114] și de viitorul politic și eco­no­mic al CEE. „Îndată ce Imperiul sovietic va fi dislocat, totul se va schimba. URSS-ul nu se va mai interesa decât de dezvoltarea sa economică, de problemele națio­na­li­tăților, nu va mai avea mijloacele de a face altceva și mai ales război. (…) Comu­ni­tatea Europeană va rămâne singura forță, va constitui un pol de reacție. Forța Europei va crește dacă Franța și RFG vor rămâne aliate. Nouă ne revine sarcina să facem Istoria, adică să facem să avanseze construcția europeană. (…) Problema dumneavoastră[115] nu poate fi rezolvată decât în cadrul Europei”[116], va declara François Mitterrand.

În cursul zilei de 25 octombrie 1989, François Mitterrand va dezvălui agenda sa de priorități: 1) lansarea conferinței interguvernamentale care să ducă la crearea monedei unice europene; 2) adoptarea Cartei sociale[117] europene; 3) crearea unei confederații și a unei bănci cu care să fie susținută evoluția țărilor din Răsăritul Europei. „O bancă pentru Europa care, ca și BEI, să finanțeze marile proiecte, asociindu-i în consiliul ei pe cei doisprezece europeni, apoi pe alții – Polonia, Ungaria…și, de ce nu, URSS”[118], declara François Mitterrand. Președintele Franței era convins că o reunificare germană nu se putea realiza decât în cooperare cu URSS ceea ce l-a determinat să declare într-un interviu acordat revistei Le Nouvel Observateur, pe 27 iulie 1989: „Germania nu are interesul să întoarcă spatele aliaților, nici să-și sacrifice politica europeană pentru o reunificare pentru care URSS nu este pregătită. Aspirația germanilor îmi pare legitimă, dar ea nu se poate realiza decât în mod pacific și democratic[119]. Jacques Attali avea să mărturisească că reticența lui François Mitterrand față de reunificarea germană era legată de faptul că nu dorea să-l pună în dificultate pe Mihail S. Gorbaciov în politica internă și externă a URSS. „Această logică de a prezerva cu orice preț puterea lui Gorbaciov (…) a jucat un rol primordial în problematica germană[120], va consemna Jacques Attali.

Pe 31 octombrie 1989, liderii RDG şi ai PSUG au aflat, cu stupoare, că RDG-ul era falimentar şi că, în curând, va deveni un stat insolvabil. Gerhard Schürer, şeful Planificării de Stat, a prezentat un raport care a stârnit frisoane: 60% din întreaga bază industrială a RDG-ului putea fi eliminată ca deşeu, iar productivitatea fabricilor şi minelor era cu aproape 50% în urma celei din RFG. Datoria externă a RDG era de 123 miliarde de mărci germane şi creştea în fiecare an cu 10 miliarde. „Ca să evităm să ne adâncim şi mai mult în datorii, trebuia să scădem nivelul de trai în anul următor cu 25-30% şi să facem RDG-ul imposibil de guvernat”[121], va mărturisi Gerhard Schürer cu referire la tensiunea acelor zile. RDG-ul trebuia să negocieze urgent cu RFG-ul un împrumut de două sau trei miliarde de mărci vest-germane, pe termen scurt, în condiţiile în care FMI urma să ceară socoteală în mai puţin de două săptămâni. Credibilitatea RDG-ului ca stat solvabil era pusă, astfel, în discuţie.

Kremlinul a refuzat să-i ajute pe est-germani, în pofida cererilor repetate făcute de Egon Krenz la Moscova, cu ocazia vizitei din 1 noiembrie 1989, şi a recomandat să nu se tragă în popor în cazul în care est-germanii vor forţa trecerea în Berlinul de Vest. „Trebuie să găsiţi o soluţie pentru a rezolva problema Zidului şi a emigrării în masă a populaţiei. Dacă nu o faceţi curând, veţi avea probleme mari, din partea propriului vostru popor”[122], îi va declara Mihail S. Gorbaciov lui Egon Krenz. Pe 31 octombrie 1989, în contextul desfășurării evenimentelor din Berlinul de Est, Zbigniew Brzezinski îi va declara lui Aleksandr N. Iakovlev că prăbușirea RDG-ului va impune problema reunificării germane ceea ce ar putea fi extrem de periculos. „O Germanie unită și puternică n-ar corespunde nici intereselor voastre, nici alor noastre”[123], avea să declare Zbigniew Brzezinski.

Pe 2 noiembrie 1989, în timpul întâlnirii la vârf semestrială franco-germană, François Mitterrand îi va declara cancelarului vest-german: „M-aș mira foarte tare dacă urmă­torii zece ani vor trece fără ca noi să trebuiască să ne confruntăm cu o altă structură a Europei. Nu fac pronosticuri, dar lucrul acesta se va întâmpla re­pe­de…[124]. La Bonn, în fața mass-media, pe 3 noiembrie 1989, președintele Franței va declara: „Nu mă tem de reuni­ficare…Niciun om politic european nu trebuie să mai facă de acum înainte raționa­mente fără a le integra acest element[125]. Trebuie menționat faptul că în mai 1987, în plenul Consiliului de Miniștri al Franței, când ministrul Afacerilor Externe, Jean-Bernard Raimond, se arăta indignat de „caracterul demoniac al ideii de reunificare a Germaniei lansate de Gorbaciov[126], președintele François Mitterrand va replica: „Această tendință există din minutul când a fost semnat armistițiul în 1945 (…). Într-o zi sau alta, nu știu când, un guvern francez se va găsi în fața loviturii de teatru a unei propuneri de acest tip[127]. În primăvara anului 1989, François Mitterrand va reitera miniștrilor săi faptul că trebuie să ia în calcul această „nevoie irepresibilăa germanilor de reunificare.

Totodată, cu ocazia acestei consultări franco-germane de la Bonn, din perioada 2 – 3 noiembrie 1989, cancelarul Helmut Kohl va recunoaște faptul că „pentru motive de politică interioară există în Republica Federală o anumită campanie împotriva Uniunii Monetare[128] și propunea reglarea chestiunii în mod confidențial prin întruniri între reprezentanții Palatului Elysée și Cancelariei de la Bonn. Helmut Kohl propunea o reunire a Conferinței Interguvernamentale la sfârșitul anului 1990, în timp ce președintele François Mitterrand vroia să obțină o dată fermă care să fie discutată și aprobată la Consiliul European de la Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989.

Căderea Zidului Berlinului, şi implicit începutul sfârşitului pentru RDG, s-a petrecut pe 9 noiembrie 1989 dintr-un accident birocratic. Noua Lege privind călătoriile a fost rescrisă de birocraţii PSUG şi ai STASI în sensul că nu lua în calcul şi pe cei care doreau să treacă, temporar, în Berlinul de Vest. Legea prevedea că toţi cetăţenii RDG care deţineau paşaport şi viză pot pleca din RDG în RFG prin orice punct de trecere a frontierei. Documentul a fost citit cuvânt cu cuvânt în faţa liderilor de partid, de către Egon Krenz personal, după care i l-a înmânat lui Günter Schabowski care urma să ţină o conferinţă de presă, la ora 18.00, la Centrul Internaţional de Presă din Mohrenstrasse. Supus unei puternice presiuni mediatice, ca urmare a întrebărilor jurnalistului american Tom Brokaw de la NBC, Günter Schabowski a făcut gafa de-a anunţa că legea privind călătoriile intră imediat în vigoare, şi nu pe 10 noiembrie. Teoria complotului CIA care l-a cumpărat cu bani pe liderul politic est-german nu se susţine, deoarece, şi în timpul interviului de după conferinţa de presă, Günter Schabowski a fost extrem de clar: „Pot trece pe la graniţă”[129].

La ora 19.30, mass-media internaţională a răspândit informaţia privind deschiderea graniţei berlineze dintre RFG şi RDG. La ora 20.00, Hans Joachim Friedrichs, crainicul ARD-ului vest-german, a declarat: „RDG-ul îşi deschide graniţele…Porţile din Zidul Berlinului sunt deschise!”[130]. În următoarele ore, est-germanii şi vest-germanii vor lua cu asalt Zidul Berlinului. Când poliţia est-germană a început să-i stropească cu apă pe cei care se urcaseră pe Zid, unul dintre petrecăreţi şi-a deschis nonşalant umbrela. Imaginea va face înconjurul lumii. Cancelarul Helmut Kohl a părăsit recepţia oficială din Varşovia, la aflarea veştilor despre căderea Zidului Berlinului[131], declarând: „Mă aflu la petrecerea greşită!”[132]. Președintele François Mitterrand se afla la Copenhaga.

În dimineața de 10 noiembrie 1989, Helmut Kohl se va reîntoarce din vizita oficială din Polonia și va ține un discurs în Berlinul Occidental, la o manifestație a UCD, în apropierea Bisericii Memoriale Kaiser Wilhelm și, mai apoi, în fața primăriei din Sectorul Schöneberg. Alarmat de telefonul ambasadorului Uniunii Sovietice în RFG, Iuli A. Kviținski, privitor la temerile lui Mihail S. Gorbaciov că mulțimile vor ataca unitățile militare sovietice din RDG, cancelarul Helmut Kohl va comunica liderului de la Kremlin că temerile sale nu sunt întemeiate. În pofida faptului că Helmut Kohl a vorbit mulțimii aflate în fața Primăriei Schöneberg despre „unitate, dreptate și libertate”, despre faptul că est-germanii nu sunt singuri, imnul național german intonat de liderii politici de la Bonn, de pe balustradă, s-a pierdut „într-un uriaș concert de fluierături”[133]. Și, totuși, în acea seară, cancelarul vest-german avea să facă celebra declarație care a stârnit o vie emoție în cancelariile diplomatice occidentale, și nu numai, respectiv: „Recunosc frontiera cu Polonia în calitate de german din Vest, dar nu sunt abilitat să vorbesc în numele întregii Germanii, iar Istoria are dinamica sa”[134]. Aflat la Copenhaga, președintele François Mitterrand avea să replice: „Este posibil ca această mare mișcare populară să fie contagioasă (…) Lucrul acesta nu poate decât să-i bucure pe aceia care, ca și mine, considerau că unificarea era soluția pentru dorințele lor. Dar ieșim dintr-o ordine stabilită și nu putem desena un alt echilibru. Asta înseamnă că deși lucrurile vor merge, fără îndoială, mai bine, ele vor fi de asemenea și mai grele”[135]. Totodată, primarul social-democrat al Berlinului Occidental, Walter Momper, va declara cu ocazia mitingului din fața Primăriei Schöneberg că, totuși, este vorba  „de o «revedere și nu de o reunificare»”[136]. Discursul fostului cancelar Willy Brandt a fost o excepție, în acea seară, printre liderii social-democrați vest-germani, afirmând că: „Acum crește împreună ceea ce nu poate fi decât împreună”[137].

În aceeași seară de 10 noiembrie 1989, cancelarul vest-german a sunat în Downing Street Nr. 10, la ora 22.00, informând-o pe Margaret Thatcher despre evoluția evenimentelor din Berlin. „În timpul întregii discuții am putut simți foarte clar că ea privea situația cu un sentiment neplăcut. Ea a sugera o întâlnire specială a celor doisprezece șefi de stat și guvern ai țărilor membre ale Comunității Europene. Pentru ea era important să se rămână acum într-un contact strâns”[138], va mărturisi Helmut Kohl. La ora 22.30 s-a luat legătura cu președintele Statelor Unite care a fost solidar cu germanii și cu evoluția evenimentelor din Berlin. Dialogul cu președintele Franței se va desfășura abia a doua zi, sâmbătă, 11 noiembrie 1989. Președintele François Mitterrand i-a felicita pe germani pentru clipele istorice pe care le trăiau, l-a asigurat pe Helmut Kohl de prietenia sa și a menționat faptul că „acum există șansa ca în Europa lucrurile să se pună în mișcare”[139]. În aceeași zi, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Moscova, Gennadi I. Gerassimov, a declarat în fața mass-media că decizia conducerii politice din Berlinul de Est de deschidere a frontierei cu RFG este „un act suveran al RDG”[140], noile reglementări fiind înțelepte, însă ele nu implică „dispariția granițelor, ci sunt o parte a măsurilor cu care urmează să fie stabilizată situația”[141].

Cancelarul Helmut Kohl va mai avea conversații telefonice, în acea dimineață de 11 noiembrie 1989, cu președintele Consiliului de Stat al RDG și noul secretar general al PSUG, Egon Krenz, precum și cu Mihail S. Gorbaciov. Liderul de la Kremlin a confirmat faptul că i-a cerut lui Egon Krenz să realizeze reformele democratice și economice necesare în RDG și, totodată, să țină seama de atmosfera din țară astfel încât să inițieze un dialog larg cu toate forțele sociale. Secretarul general al PCUS a insistat asupra menținerii stabilității, în deplin acord cu conducerea RDG, deoarece „în prezent se produce o schimbare în direcția unei alte lumi”[142] iar „ambele părți nu ar trebui să pericliteze această evoluție prin măsuri necugetate”[143].  Mihail S. Gorbaciov a menționat foarte clar: „O accelerare a evenimentelor ar putea duce la haos. Aceasta ar fi foarte prost pentru relațiile germano-sovietice”[144]. În continuarea dialogului dintre cei doi lideri politici, cancelarul vest-german va insista asupra faptului că est-germanii nu mai au încredere în PSUG și că reformele nu pot fi făcute, totuși, peste noapte. „Am avut impresia că Mihail Gorbaciov împărtășește felul meu de a vedea lucrurile”[145], va mărturisi Helmut Kohl cu referire la acea convorbire telefonică.

Pe 14 noiembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov l-a sunat pe președintele François Mitterrand pentru a-l informa că, în urma discuțiilor avute cu Helmut Kohl, a înțeles că liderul de la Bonn „se opune ferm celor care, în RDG, împing la reunificare”[146] și, totodată, a menționat că Uniunea Sovietică nu poate accepta „mai mult de atât”[147]. Mihail S. Gorbaciov părea să se teamă de rapida evoluție a evenimentelor din arena relațiilor internaționale astfel încât îi mărturisea ambasadorului sovietic în RDG, Veaceslav I. Kocemasov: „Poporul nu ne va ierta niciodată dacă vom pierde RDG-ul”[148]. Trebuie menționat și faptul că premierul Margaret Thatcher îi comunicase liderului sovietic, pe 23 septembrie 1989, la Moscova, în mod direct, cerând, totodată, discreție absolută, că „Marea Britanie și Europa de Vest nu sunt interesate de unificarea Germaniei”[149]. Premierul Marii Britanii menționa faptul că „termenii din comunicatul NATO[150] pot suna diferit”[151] însă nu trebuiesc luați în seamă și, totodată, britanicii nu doreau unificarea Germaniei deoarece aceasta „ar submina stabilitatea întregii situații internaționale și ar putea duce la amenințări la adresa securității”[152] Marii Britanii.

Pe 15 noiembrie 1989, președintele François Mitterrand își va informa miniștrii din guvern asupra faptului că reunificarea germană „nu mai era în prim-plan”[153], deoarece Mihail S. Gorbaciov nu putea accepta așa ceva. Totodată, cancelarul vest-german era informat de către președintele George H. W. Bush, pe 17 noiembrie 1989, că Statele Unite nu vor întreprinde presiuni cu privire la reunificare sau la stabilirea unor termene. „Nu vom exacerba problema urcându-l pe președintele Statelor Unite pe Zidul Berlinului”[154], va menționa președintele Statelor Unite.

În cursul zilei de 16 noiembrie 1989, UM 0544/CIE (Centrul de Informații Externe) îl va informa pe președintele Nicolae Ceaușescu prin Nota nr. 00260 despre faptul că președintele François Mitterand ,,prin inițiativa de a convoca la Paris o reuniune de urgență a șefilor de stat și de guvern ai țărilor membre ale Pieței Comune”[155] urmărește ,,să promoveze unele din punctele de vedere ale Franței, în problema evenimentelor ce au loc în unele țări din Europa de Est”[156], astfel încât Franța va insista pentru ,,adoptarea unei poziții unitare la nivelul CEE față de evoluțiile din unele țări est-europene, pornind de la premisa că actuala conjunctură oferă condiții favorabile inițierii de noi măsuri coordonate care să permită obținerea unor poziții tot mai influente în statele respective; implicarea sporită a țărilor comunitare în acțiunile de destabilizare a situației din Europa de Est și prevenirea realizării unor înțelegeri separate între SUA și URSS privind impunere unui nou echilibru pe continent care să țină seama de obiectivele pe termen lung ale comunității vest-europene; susținerea țărilor din Europa de Est care au trecut pe calea reformelor, atât prin acordarea de ajutoare financiare limitate, cât mai ales prin determinarea adoptării de către acestea a unor măsuri pentru extinderea aplicării economiei de piață; abținerea de la stimularea în continuare a fluxului de persoane din Est spre Vest, pe de o parte pentru a nu se crea probleme economice și chiar conflicte sociale în Europa Occidentală și, pe de altă parte, pentru a se încuraja direct constituirea în țările socialiste a unei «mase de manevră», formată din cetățenii nemulțumiți, pretabili la acțiuni protestatare”[157].

Tratative, negocieri în culise și discrete inițiative

În seara de 18 noiembrie 1989, președintele François Mitterrand a oferit un dineu în onoarea celor 12 șefi de stat și de guvern ai țărilor membre ale CEE aflați la Paris. „Dacă aș fi organizat acest dineu înainte de 18 noiembrie, n-am fi vorbit decât despre reunificare, deși această chestiune nu este pe primul plan. Vom putea vorbi despre un ajutor către Est, despre moneda unică și despre Carta socială”[158], mărturisea François Mitterrand lui Jacques Attali în avanpremiera dineului. Cancelarul vest-german avea să mărturisească, peste ani, că atmosfera a fost extrem de neprietenească, de suspiciune la adresa loialității germanilor față de idealul unității europene. Premierul Margaret Thatcher a insistat ca Uniunea Sovietică și sateliții acesteia să fie sprijiniți, în continuare, în derularea reformelor democratice și a restructurării economice, să fie întărită stabilitatea NATO și, „de asemenea, pentru moment, cea a Pactului de la Varșovia”[159]. Problema unei bănci care să ajute statele din Europa de Est a fost primită cu multă reticență de către oaspeții președintelui Franței. La conferința de presă, François Mitterrand avea să rostească o frază cheie, mâzgălită pe o foiță de hârtie: „Chestiunea germană este o chestiune europeană”[160]. Înainte de dineul de la Palatul Elysée, Horst Telschick, consilierul diplomatic al cancelarului vest-german, va consemna cu referire la poziția Franței față de reunificarea germană că aceasta părea să fie mai degrabă rezervată, decât cea americană. Totodată, liderii politici și diplomatici de la Bonn înțeleseră că președintele François Mitterrand vroia „să adapteze această situație politicii franceze”[161]. Nu exista nicio susținere și nicio opoziție, în mod categoric.

În cursul zilei de 21 noiembrie 1989, Roland Dumas, ministrul de Externe al Franţei, va sosi la Moscova în căutarea unor răspunsuri privind viitorul Germaniei. ,,R. Dumas a fost primit de M. Gorbaciov şi a avut convorbiri cu Şevardnadze. După cum a relatat un director-adjunct din MAE al URSS, R. Dumas a venit la Moscova din însărcinarea preşedintelui Franţei pentru a efectua un schimb de păreri cu M. Gorbaciov privind evoluţiile din unele ţări socialiste europene, îndeosebi cum este văzută de URSS problema reunificării Germaniei. Ambele părţi au constatat unitatea de vederi în privinţa respectării graniţelor postbelice în Europa, precum şi în legătură cu faptul că Germania nu este o problemă actuală. M. Gorbaciov a atras atenţia asupra lipsei de pers­pec­tivă a cererilor unor cercuri politice din RFG în privinţa realizării unificării Ger­maniei, subliniind că puterile învingătoare trebuie să-şi expună din nou poziţia în această problemă. M. Gorbaciov a subliniat însemnătatea unor abordări echi­librate, constructive, din partea ţărilor occidentale, a eveni­men­telor din unele ţări socialiste, arătând că nu a sosit încă timpul pentru distru­ge­rea organizaţiilor politice şi economice din Europa. El a repetat teza sa, potrivit căreia lumea con­tem­porană nu reprezintă două civilizaţii care se exclud reci­proc, cu una singură, uni­versală, în care predomină valorile generale umane şi libertatea de alegere[162], telegrafia ambasadorul României socialiste la Moscova, Ion Bucur, către Centrala MAE din Bucureşti.

Mihail S. Gorbaciov l-a sunat în aceeași zi, 21 noiembrie 1989, pe președintele François Mitterrand pentru a-l informa că „Kohl poate să facă ce vrea el cu RDG, dar nu se poate atinge de tratate, în general și de frontiere, în particular”[163]. După încheierea convorbirii telefonice cu secretarul general al PCUS, François Mitterrand avea să-i mărturisească lui Jacques Attali: „Reunificarea va avea loc în zece ani, iar noi va trebui s-o administrăm”[164].

Totodată, în aceeași zi de 21 noiembrie 1989, un emisar de taină al lui Valentin M. Falin, șeful Secției Relații Externe a CC al PCUS și cel mai bun expert al URSS în problema germană, respectiv Nikolai Portugalov a sosit la Bonn pentru o întrevedere tainică cu Horst Teltschick. Emisarul sovietic i-a înmânat diplomatului german două documente scrise de mână. Unul din documente prezenta „poziția oficială” a URSS, respectiv: RFG și RDG ar trebui să continue să existe „în viitorul previzibil”[165] și „realizarea unei ordini europene comune”[166] avea „prioritate față de soluția chestiunii germane”[167]. În cel de-al doilea document, intitulat „considerații neoficiale”, se menționa faptul că URSS „lua în calcul imposibilul”[168] și că ar fi putut ca „pe termen mediu”[169] „dea undă verde unei confederații germane”[170]. Andrei S. Graciov va considera manevra lui Valentin M. Falin ca fiind „situată la limita aventurismului politic”[171], astfel încât acesta „simțindu-se incapabil să-și convingă șeful (Mihail S. Gorbaciov – n. n.) de meritele confederației germane”[172] spera că, astfel, cancelarul vest-german „o va face în locul lui”[173]. Într-o astfel de situație, Helmut Kohl nu l-a sunat pe liderul de la Kremlin pentru noi convorbiri și detalii, apreciind că, totuși, dacă anturajul lui Mihail S. Gorbaciov se gândea la reunificare, atunci „era momentul să preia inițiativa”[174].

În plenul Parlamentului European de la Strasbourg, pe 22 noiembrie 1989, cancelarul vest-german Helmut Kohl va declara: „Toți cei care se îndoiesc de poziția Republicii Federale Germania să țină minte: guvernul federal german respectă pe deplin Actul Unității europene și obiectivele cuprinse în acesta. El susține realizarea Uniunii Europene. Pentru noi nu există alternativă la continuarea și întărirea procesului de unitate europeană. Poziția noastră este în această privință pe deplin clară și lămurită. Și nimănui nu-i este permis s-o pună la îndoială! (propoziție adăugată de cancelar cu stiloul – n. n.) Evenimentele istorice din săptămânile și lunile trecute din Polonia, Ungaria, mai apoi și din RDG și îndeosebi din Berlin au schimbat fața Europei, fața Germaniei…”[175].

Principalul consilier al secretarului general sovietic, Vadim V. Zagladin, l-a sunat pe Jacques Attali, în cursul zilei de 24 noiembrie 1989, pentru a-l informa că dacă liderii RDG cer reunificarea, Mihail S. Gorbaciov nu se va putea opune. Pe 25 noiembrie 1989, Egon Krenz, președintele Consiliului de Stat al RDG, a anunțat desfășurarea de alegeri libere ceea ce i-a întărit lui François Mitterrand convingerea că trebuie să meargă în vizita oficială din RDG ceea ce ar putea să favorizeze amplificarea presiunilor asupra lui Helmut Kohl care trebuia să cedeze în favoarea construcției europene.

Spre uluirea Aliaților Occidentali din NATO, precum și-a liderilor CEE, cancelarul Helmut Kohl va da citire, pe 28 noiembrie 1989, în planul Bundestagului vest-german, Programului în 10 puncte[176] care viza unificarea celor două state germane într-o comunitate bazată pe un Tratat, pe instituții comune, pentru început, între cele două Germanii, după realizarea alegerilor libere în RDG. Tratatul de la Varșovia și statalitatea RDG nu erau puse, deocamdată, în discuție. „Reunificarea, adică redobândirea unității statale a Germaniei rămâne țelul politic al guvernului federal…suntem conștienți că pe drumul spre unitatea Germaniei se ridică deosebit de multe probleme dificile, cărora astăzi nimeni nu le poate da un răspuns definitiv”[177], se menționa în Punctul 10 al Declarației[178] lui Helmut Kohl. Anterior, pe 27 noiembrie 1989, Helmut Kohl i-a trimis o scrisoare președintelui François Mitterrand în care îi propunea o formulă de negociere asupra Uniunii Economice și Monetare, pe care Elisabeth Guigou, secretar general al Comitetului Interministerial pentru Cooperare Economică Europeană, a considerat-o ca fiind „paralizantă”[179]. Patru zile mai târziu, președintele François Mitterrand îi va răspunde cancelarului vest-german pentru a-l informa că își menține intenția de-a relua discuțiile privind deschiderea lucrărilor Conferinței Interguvernamentale cu ocazia Consiliului European de la Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989. Președintele Franței era dispus ca, totuși, în cazul deschiderii formale a lucrărilor acestei Conferințe Interguvernamentale să se menționeze că acestea vor începe în mod real în 1991.

Referindu-se la Programul în 10 puncte al cancelarului vest-german, Robert Hutchings, consilierul Casei Albe pentru Europa de Est, considera că acesta era „un exercițiu de jonglerie politică”[180] a cărui menire era să stabilească termenii și ritmul pentru reunificarea Germaniei înainte de orice reacție a Franței, Marii Britanii și Uniunii Sovietice. Pe 5 decembrie 1989, la Moscova, dialogul dintre Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe, și Mihail S. Gorbaciov a fost „fără precedent ca intensitate”[181], după cum va mărturisi Anatoli Cerneaev, depășind „orice limite general acceptate pentru discuții între oameni de stat de asemenea rang înalt”[182]. Mihail S. Gorbaciov considera că Programul în 10 puncte era o încălcare „a promisiunii lui Kohl de a nu precipita evenimentele sau a nu încerca să obțină avantaje politice unilaterale”[183] și „o încălcare a acordului lor de a se consulta reciproc înaintea fiecărei noi acțiuni”[184].

Totodată, cancelarul Helmut Kohl îi va scrie preșe­din­telui Statelor Unite, George H. W. Bush, pe 28 noiembrie 1989, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfășoare la Malta: „(…) Întâlnirea de la Malta ar trebui să evite orice aparență de întâlnire la nivel înalt pentru păstrarea statu-quo-ului. (…) Din acest unghi de vedere ar trebui să fie tratată o problemă pe care secretarul general Gorbaciov o va aborda cu mare probabilitate față de dum­nea­voastră: respingerea oricărei destabilizări, creșterea stabilității prin reforme. Aș dori să vă recomand să fiți pe deplin de acord – și în numele meu – cu aceste țeluri[185]. Cancelarul vest-german Helmut Kohl îl conjura pe președintele Statelor Unite: „Vă rog foar­te cordial să nu fiți de acord la Malta cu nicio decizie care ar putea limita marja de acțiune a politicii noastre în problema germană[186].

Jacques Jessel, fost ministru plenipotențiar al Franței la Bonn și Washington, specializat în „proble­matica germană”, referindu-se la „culisele” politicii externe franceze în ceea ce privește reunificarea germană, avea să mărturisească că după căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) era evident că RDG avea să se prăbușească în mod iminent, însă diplomații francezi care ocupau cele mai înalte posturi la Quai d’Orsay au împărtășit în mare măsură eroarea de judecată a conducătorilor politici, iar unii dintre ei au insistat pe lângă Élysée pentru ca președintele Republicii să efectueze o călătorie în Berlinul de Est, discutată în principiu cu mult înainte de căderea Zidului[187]. Referindu-se la poziția președintelui Franței, Jacques Jessel mărturisea: Este adevărat că, pe planul politic propriu-zis, eroarea prezidențială era împărtășită pe scară largă de majoritatea conducătorilor Partidului Socialist Francez, susținuți de altfel în acest sens de prietenii lor social-democrați din Germania de Vest. Așa se face că François Mitterrand, după ce a afirmat de mai multe ori că nu se teme de reunificarea Germaniei, crede că a găsit o formulă abilă explicând că aceasta s-ar putea realiza «dacă germanii o vor», cu condiția să se facă «democratic», adică printr-o consultare a populației interesate și «pașnic», adică beneficiind de acordul statelor interesate printre care cele patru puteri care își asumă din 1945 încoace responsabilități privitoare la «Germania în ansamblu», implicit URSS, despre care, la Élysée, exista convingerea că nu va accepta niciodată”[188].

În cursul zilei de 30 noiembrie 1989, președintele François Mitterrand l-a primit în vizită pe Hans Dietrich Genscher care i-a comunicat, în numele lui Helmut Kohl, că la următoarea întâlnire la vârf a liderilor europeni de la Strasbourg, vest-germanii vor sprijini inițiativele președintelui Franței privind accelerarea construcției europene. Dialogul dintre François Mitterrand și Hans Dietrich Genscher relevă importanța anumitor subiecte din agenda diplomatică interna­țio­nală în preajma Summit-ului de la Malta, mai puțin viitorul României socialiste, chiar și luată indi­vi­dual. „Dacă unitatea germană se va face înaintea celei europene, veți avea împotriva dumnea­voastră o triplă alianță (Franța, Anglia, URSS), exact ca în 1914 și în 1939. Sigur, veți fi nouăzeci de milioane de locuitori, dar URSS se va întoarce împotriva dumneavoastră, veți fi încercuiți și totul se va sfârși cu un război în care din nou toți europenii vă vor fi împotrivă. Asta este ceea ce doriți? Dacă, dimpotrivă, unitatea germană se va face după cea a Europei va fi progresat, noi vă vom ajuta”[189], avea să declare François Mitterrand.

Președintele Franței era angrenat într-un complicat joc politico-diplomatic a cărui miză era unitatea europeană în care cancelarul Helmut Kohl trebuia să facă concesii politice majore în favoarea planurilor geopolitice ale președintelui François Mitterrand: 1) lansarea negocierilor privind crearea Uniunii Economice și Monetare, ca preludiu al viitoarei Uniuni Europene; 2) recunoașterea frontierelor Germaniei cu Polonia de pe linia Oder-Neisse; 3) menținerea Germaniei unificate în NATO și 4) confirmarea denuclearizării Germaniei. Acestea erau condițiile necesare fără de care președintele François Mitterrand nu dorea să discute cu Mihail S. Gorbaciov despre „reunificarea germană”.

Malta, summit-ul iluziilor

Summit-ul de la Malta (2 – 3 decembrie 1989) s-a desfășurat în condițiile unui amplu efort de reconstrucție a sistemului de relații internaționale[190] ca efect al politicii de perestroika și glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Întâlnirea de la Malta avea să devină, astfel, punctul terminus al unor evoluții spectaculoase în arena relațiilor internaționale din epoca de sfârșit a Războiului Rece. Înainte de a ateriza în Malta, secretarul general so­vie­tic va face o vizită la Roma unde, de sub statuia lui Iulius Cezar, va cere să fie re­con­vocată Conferința Pentru Cooperare și Securitate în Europa (CSCE), în 1990. Mihail S. Gorbaciov intenționa să folosească CSCE pentru a favoriza nașterea acelei Europe neutre. Liderul Uniunii Sovietice va anunța că Războiul Rece se termina „nu pentru că există învingători și învinși, ci tocmai pentru că nu există nici învingători nici învinși[191].

În dimineața de 2 decembrie 1989, ora 10.00, delegația americană a urcat la bordul crucișătorului sovietic Maxim Gorki unde Mihail S. Gorbaciov și anturajul lui se pregăteau pentru a puncta decisiv în complicatul joc al rivalităților dintre superputeri. „Erau foarte conștienți de faptul că trebuie să realizeze o manevră uriașă fără a pierde timp. Simțeam cu toții că Uniunea Sovietică era în cădere liberă, că statutul nostru de superputere se va face praf și pulbere dacă nu este reconfirmat de americani. Cu avalanșa anului 1989 care se forma chiar în spatele nostru, doream să ajungem la un fel de platou care să ne dea răgazul necesar să ne tragem sufletul și să privim în jur”[192], mărturisea Serghei Tarasenko cu referire la planurile lui Mihail S. Gorbaciov și Eduard A. Șevardnadze.

Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de în­cheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval[193]. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâm­pi­narea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea[194] în spațiul URSS. Preșe­din­tele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice[195], însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă.

Discuțiile de la summit-ul sovieto-american din Malta[196] l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov de faptul că „politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei Răsăritene[197] scriau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – va elibera forțe contrare, eventual distrugă­toare din această zonă”[198], astfel încât „vest-europenii[199] nu vor fi în stare să înfrângă și să con­troleze singuri aceste forțe”[200] și va fi nevoie de ajutorul Statelor Unite. Referindu-se la „problema germană”, Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce privește problema Germaniei, am o politică prudentă și precaută”[201]. O radiografie a stenogramelor de la summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor par­ti­ci­panților la acele evenimente, devenite de acum istorie, precum și alte numeroase iz­voare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârșit de an 1989. Prezentul și vii­torul ei se integra în contextul mai larg al transformărilor din Europa Răsă­ri­teană în care predomina strigătul tineretului comunist est-german: „Gorbi, ajută-ne! Gorbi, ajută-ne!”[202]. În declarațiile făcute în fața Comisiei Senatoriale pentru cerce­ta­rea evenimentelor din decembrie 1989, fostul șef al Centrului de Informații Externe (CIE) al DSS, generalul-locotenent (r) Aristotel Stamatoiu avea să declare, la 26 ianuarie 1994, cu referire la episodul „Malta”, următoarele: „(…) Efectiv în Malta nu aveam po­si­­bilități, nici în zvon”[203]. Malta a fost locul în care numele României nu s-a rostit deloc, cu atât mai puțin nu s-a discutat o soluție politico-militară sau economică privind pre­zentul și viitorul ei.

În seara de 3 decembrie 1989, Helmut Kohl va sosi pe aeroportul Zaventem din Bruxelles și se va îndrepta spre castelul Styvenberg în Laeken, reședința ambasadorului Statelor Unite, pentru a cina cu președintele George H. W. Bush. Președintele Statelor Unite l-a informat depre discuțiile avute cu Mihail S. Gorbaciov la Malta, despre faptul că, totuși, secretarul general al PCUS era îngrijorat de evoluția evenimentelor din spațiul german. Cancelarul vest-german a reiterat informațiile pe care le comunicase și liderului de la Kremlin, insistând asupra faptului că nu intenționează să-i facă probleme lui Mihail S. Gorbaciov, însă el trebuia să țină seama și de situația din propria lui țară. Cancelarul vest-german l-a informat pe președintele Statelor Unite de faptul că dorește ca foarte curând să-l întâlnească pe liderul de la Kremlin. În finalul conversației, Helmut Kohl a subliniat faptul că el poate „să înțeleagă anumite rezerve și temeri la vecinii europeni ai Germaniei”[204], însă el „trebuie să amintească de faptul că unitatea germană în libertate a fost provăduită ca țel comun al Vestului”[205]. La plecare, cancelarul vest-german a înțeles că președintele Statelor Unite era aliatul germanilor în îndeplinirea visului lor de reunificare.

Pe 4 decembrie 1989, la Bruxelles, la întâlnirea șefilor de stat și guvern ai statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice, președintele George H. W. Bush a ținut un mo­no­log despre rezultatele summit-ului de la Malta, alături de alte monologuri ale aliaților europeni din NATO, până când a răbufnit adevărata problemă care preocupa cancelariile diplomatice europene: reunificarea germană și viitorul noului stat reunificat. „Ce e de făcut cu Germania de Est? Unde vor fi frontierele Germaniei? Germania reunificată va mai rămâne în NATO?”[206], a întrebat președintele François Mitterrand. Răspunsul a fost dezamă­gitor și îngrijorător în același timp. „Nu pot vorbi decât în numele RFG. Germa­nia reu­ni­ficată va trebui să decidă pentru ea însăși”[207], a declarat cancelarul Helmut Kohl.

Kiev, negocierea finală

Pe 6 decembrie 1989, la Kiev, Mihail S. Gorbaciov i-a cerut președintelui Franței, în mod explicit, să-l ajute să evite reunificarea ger­mană[208], deoarece există posibilitatea ca un general să preia conducerea Uniunii Sovietice și acest lucru nu este, totuși, „în interesul Occidentului”[209]. În opinia secretarului general al PCUS, ambițiile politice ale lui Helmut Kohl puteau avea drept consecință, pe termen lung, militarizarea puterii de la Moscova și război pe continentul european. Referindu-se la strategia politică a cancelarului vest-german Helmut Kohl, Mihail S. Gorbaciov avea să mărturisească interlocutorului francez: „Kohl pretinde că Bush a susținut ideea lui de confederație cu Germania de Est. Dar ce e o confederație? O apărare și o politică externă comune? Această confederație va fi membru NATO sau al Pactului de la Varșovia? S-au gândit ei la toate acestea? Trebuie să recunoască, în mod absolut, caracterul sacru, intangibil al frontierei germano-poloneze!”[210]. Președintele François Mitterrand avea să declare că problema reunificării germane este pusă mult prea repede pe agenda politico-diplomatică a comunității internaționale. „Nu vreau să-i rănesc pe germani, dar eu le-am spus că problema germană se va pune după rezolvarea altor chestiuni: la Vest, Comunitatea; la Est, evoluția (…). Discursul lui Kohl a bulversat ierarhia urgențelor – greșind”[211], va declara președintele Franței.

Și, totuși, documente diplomatice sovietice aflate la Universitatea Standford (SUA) relevă faptul că Jacques Attali i-a mărturisit lui Vadim V. Zagladin, consilierul diplomatic al lui Mihail S. Gorbaciov, că „Franța nu dorește în niciun caz reunificarea Germaniei, chiar dacă ea înțelege că aceasta devine inevitabilă”[212]. Chestionat asupra acestui moment, Jacques Attali a declarat că nu-și amintește despre o posibilă astfel de discuție, însă nu a exclus faptul că ar fi putut avea o astfel de conversație cu „prietenul său Vadim”. În final, Mihail S. Gorbaciov a precizat, referitor la reuni­fi­ca­rea ger­mană, că Germania „trebuie să se re­uni­fice, dar în cadrul unei Europe mari”[213], ceea ce l-a îndreptățit pe președintele Mitterrand să declare, pe 31 decembrie 1989, că își dorește crearea unei Con­fe­derații europene care să cuprindă și URSS. Ca o consecință a acestei idei, pe 4 ianuarie 1990, președintele François Mitterrand va declara, în prezența cancelarului vest-german Helmut Kohl, la o conferință de presă: „Mă gândesc, pornind de aici, la soarta țărilor care nu sunt membre ale Co­mu­­nității (Economice Europene – n. n.), dar a căror evoluție spre democrație este evidentă. Ce vor face oare când vor ajunge acolo? Cu cine vor trata? Câtă vreme va exista de o parte Comunitatea celor Doispre­zece, nu va exista oare, de cealaltă parte, nimic pentru ele, nicio perspectivă europeană? Și când spun asta, in­clud atât Uniunea Sovietică, cât și toate celelalte țări ale continentului. Firește, este o idee pe termen lung: tre­buie organizată o perspectivă pentru toate țările care vor adera la democrație și care nu vor putea, dintr-un motiv sau altul, să adere la Comunitatea Europeană care nu se poate mări la infinit”[214].

În opinia ministrului plenipotențiar al Franței în Berlinul de Est, Jacques Jessel, întâlnirea la nivel înalt franco-sovietică de la Kiev, din 6 decembrie 1989, avea drept obiectiv, din perspectivă franceză, „să se asigure de ostilitatea[215] lui Mihail S. Gorbaciov față de reunificare și, totodată, să-l convingă pe acesta să-l însoțească pe președintele Franței în vizita planificată Berlinul de Est pentru un de­mers conjugat de susținere a regimului est-german. Liderul Uniunii Sovietice s-a es­chi­vat, în mod elegant, și a încurajat vizita președintelui francez în RDG, deoarece „reticențele fran­ceze față de acest proces (al reunificării germane – n. n.) vor putea facilita sarcina diplomației sovie­tice în deli­cata strategie defensivă la care s-a angajat”[216]. Dintr-o astfel de perspectivă trebuie văzută și înțeleasă vizita lui François Mitterrand în RDG, în perioada 20 – 22 decembrie 1989, precum și declarația sa: „Noi, Republica Democratică a Germaniei și Franța, avem multe de făcut împreună!”[217].

Horst Teltschik, consilierul diplomatic al cancelarului Helmut Kohl, avea să menționeze în volu­mul de amintiri intitulat 329 Zile[218] că a existat o imensă amă­ră­ciune și un senti­men­t de furie al liderilor politici de la Bonn față de vizita și discursul lui François Mitterrand în Berlinul de Est. „Numai alegerile libere, deschise, democratice, ar permite să se știe exact ce vor germanii dintr-o parte și din cealaltă. (…) Dar poporul german trebuie să se decidă ținând cont de echilibrul european. Unitatea germană este și afacerea vecinilor dumneavoastră, care nu au căderea să se substituie voinței germane, dar au căderea de a veghea asupra echilibrului Europei. (…) Dorim să nu existe contradicție între voința germană și voința europeană”[219], va declara François Mitterrand pe 22 decembrie 1989, într-o conferință de presă susținută la Universitatea Karl Marx din Leipzig.

Referindu-se la efortul președintelui François Mitterrand pentru realizarea unității europene, fără ca reunificarea germană să o afecteze, istoricul George-Henri Soutou consemna în 2007: „Într-adevăr, prima reacție a lui François Mitterrand a fost aceea de-a încerca să frâneze reunificarea germană, care, în viziunea sa, ar fi compromis statutul Franței în Europa. Pentru asta, el conta în special pe procesul supranumit «2+4», prin care erau desemnate negocierile între cei Patru și cele două Germanii. În februarie 1990, el credea că în formula «2+4», reunificarea va dura ani de zile. Pe de altă parte, el a încercat inițial să insereze reunificarea în construcția unei Europe Mari, care să includă URSS. (…) De aici propunerea sa din 31 decembrie, referitoare la o Confederație euro­peană care să cuprindă URSS; în același spirit, el voia să dezvolte structurile de securitate din Europa între cele două tratate pentru a încadra reunificarea, ceea ce ar fi mers în același sens cu conceptul de Casă Comună a lui Gorbaciov, după cum îi și spune acestuia, în mai 1990, la Moscova. În concepția președintelui Republicii, această Europă Mare ar fi fost facilitată de că­de­rea comunismului sovietic de tip clasic și de apariția în URSS și în Europa de Est a unui comunism reformat compatibil cu socialismul democratic al Europei occidentale”[220].

Președintele Nicolae Ceaușescu va fi informat de către ambasadorul României de la Paris, Petre Gigea, pe 11 decembrie 1989, că François Mitterand și Mihail S. Gorbaciov au decis, la Kiev, că „este nevoie de noi mecanisme pentru a servi con­­s­trucția Case Comune Europene”[221]. În timpul discuțiilor dintre François Mitterrand și Mihail S. Gorbaciov s-a abordat rolul SUA în noua dinamică a relațiilor internaționale avându-se în vedere „participarea Statelor Unite ale Americii – ca un element necesar și de anvergură – la noua etapă a construcției europene”[222]. Cel mai fierbinte subiect al momentului, reunificarea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici „într-o manieră detaliată”[223]. Mihail S. Gorbaciov și-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru „viitorul continentului «nostru», care se pro­nunță tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”[224].

Progresul reunificării și-al construcției europene

În dimineața deschiderii lucrărilor Consiliului European de la Strasbourg din  8 – 9 decembrie 1989, premierul Margaret Thatcher a insistat, la micul dejun pe care l-a luat în compania președintelui Franței, asupra faptului că, în cazul reunificării germane, noua Germanie „va lua puterea asupra Europei de Est, cum a făcut-o Japonia cu Pacificul”[225] ceea ce era inacceptabil pentru Marea Britanie. După micul dejun, președintele François Mitterrand l-a primit pe cancelarul Helmut Kohl și i-a vorbit despre neliniștile lui Mihail S. Gorbaciov care era îngrijorat de consecințele militare ale reunificării germane, nu de consecințele ei politice. „Menținerea Pactului de la Varșovia este ultima lui apărare. El acceptă tot restul. Dar ce vrea să spună un pact, dacă el este inutilizabil în caz de război?”[226], va declara François Mitterrand.

Cancelarul vest-german i-a comunicat președintelui Franței că este dispus să negocieze cu Uniunea Sovietică viitorul reunificării germane, chiar prin plata unor despăgubiri financiare consistente. „Dacă în URSS se ameliorează creșterea economică, lucrul acesta îi va da șanse de a coopera mai strâns cu noi. Gorbaciov trebuie să înceteze să se teamă de un invadator venind din Vest”[227], va declara Helmut Kohl. Cancelarul de la Bonn îl va informa pe François Mitterrand că situația în RDG este instabilă și că Hans Modrow l-a rugat să vorbească, în zilele următoare, despre reunificare și despre o evoluție calmă a acestui proces. Președintele Franței a fost informat că va sprijinit de către liderul de la Bonn în efortul de creare a unității politice, economice și monetare europene, precum și faptul că nu se va schimba nimic în ce privește statutul frontierei germano-poloneze, linia Oder-Neisse. „Dar nimic nu poate fi scris înaintea reunificării”[228], a precizat Helmut Kohl. În plenul lucrărilor Consiliului European, președintele François Mitterrand, sprijinit de cancelarul vest-german, va obține sprijinul politic pentru convocarea unei Conferințe Interguvernamentale care să accelereze procesul de construcție politică, economică și monetară europeană. Totodată, cei 12 lideri ai statelor membre ale CEE au acceptat ca poporul german „să-și dobândească unitatea în perspectiva integrării comunitare”[229]. Privind retrospectiv la rolul și locul președintelui Franței în acest proces istoric, cancelarul vest-german Helmut Kohl credea că în pieptul lui François Mitterrand băteau două inimi: „Una pentru ridicarea revoluționară, așa cum făceau oamenii din RDG; cealaltă pentru Franța, pentru rolul și rangul acesteia în cazul unei reunificări a Germaniei”[230].

Pe 11 decembrie 1989, Uniunea Sovietică în acord cu Franța a reactivat, după 18 ani, mecanismul internațional care conferea anumite drepturi învingătorilor în cel de-Al Doilea Război Mondial și a convocat ambasadorii Statelor Unite, Franței și Marii Britanii la Berlin. Ambasadorii celor patru puteri învingătoare urmau să discute despre „mecanismele de control ale foștilor aliați din coaliția anti-Hitler”[231]. În mod simbolic, ambasadorii Marii Britanii, Franței și Statelor Unite vor propune luarea în discuție a propunerii președintelui Ronald Reagan din 1987, respectiv transformarea Berlinului într-un centru internațional al legăturilor aeriene și desfășurarea acolo a Jocurilor Olimpice.

În cursul zilei de 16 decembrie 1989, președintele François Mitterrand se va întâlni cu președintele George H. W. Bush, în Golful Marcel al Insulei Saint-Martin, mică insulă franco-olandeză din Arhipeleagul Antilelor, pentru a discuta despre reuniunea Consiliului European de la Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989, precum și despre cele discutate la Malta și Kiev. Președintele Franței l-a informat pe liderul politic de la Washington despre faptul că Mihail S. Gorbaciov nu accepta, totuși, ideea unei Germanii reunificate și integrate Comandamentului militar al NATO. Președintele Statelor Unite i-a garantat liderului de la Paris că Statele Unite vor rămâne în Europa, orice s-ar întâmpla, pentru a-și susține aliații, chiar dacă germanii reunificați nu ar mai dori trupe străine pe teritoriul lor.

Pe 17 ianuarie 1990, Jacques Delors[232] va propune convocarea nu doar a Conferinței Interguvernamentale, ci chiar a două conferințe: una dedicată nașterii viitoarei Uniuni Economice și Monetare, cealaltă dedicată unor chestiuni instituționale”. Telespectatorii francezi vor afla, pe 23 ianuarie 1990, că obiectivul lui Jacques Delors, conform celor declarate în fața camerelor de luat vederi, este ca Europa să aibă o federație adevărată „înainte de sfârșitul mileniului”[233]. În continuarea discursului său, Jacques Delors va menționa: Comisia ar trebui să devină un executiv politic care să poată defini interesele comune esențiale (…) răspunzând în fața Parlamentului European și în fața statelor-națiune reprezentate cum veți dori dumneavoastră – prin Consiliul European sau printr-o a doua cameră a parlamentelor naționale”[234].

În cadrul dejunului pe care îl va lua la Londra, pe 20 ianuarie 1990, alături de premierul Margaret Thatcher, președintele François Mitterrand va declara: „Nu spun Nu reunificării. Ar fi stupid și ireal. Nu văd ce forță în Europa ar putea-o împiedica. Nu cred că URSS ar putea fi în măsură să o facă astăzi. Mai mult valorează să o acceptăm cu ochii larg deschiși și să legăm reunificarea Germaniei de construcția Europei și de respectarea frontierelor”[235]. În condițiile în care premierul Marii Britanii i-a cerut președintelui francez să examineze condițiile pentru realizarea unei apropieri franco-britanice care să contrabalanseze[236] tabloul unei Europe dominate de Germania reunificată, președintele François Mitterrand avea să-i declare: „Marea Britanie nu are marjă de acțiune suficientă pentru a scăpa de sub controlul Statelor Unite și că nu voi schimba o construcție europeană în care Germania Federală constituie unul dintre pilonii săi, cu o înțelegere franco-britanică dorită, dar redusă doar la sentimente bune”[237]. Hubert Védrine, consilierul pe probleme diplomatice al lui François Mitterrand, va mărturisi că reunificarea germană o îngrijora extrem de mult pe Margaret Thatcher, în timp ce François Mitterrand „vroia doar să se asigure că va fi bine gestionată, democratică, că va face să avanseze integrarea europeană și că nu va precipita căderea lui Gorbaciov”[238].

În cursul zilei de 22 ianuarie 1990, Jacques Attali a fost rugat de către François Mitterrand să-și informeze prietenii de la Cancelaria federală din Bonn asupra faptului că, totuși, există posibilitatea ca Mihail S. Gorbaciov să cedeze, având în vedere noile demonstrații din RDG, astfel încât „generalii sovietici vor veni să pună ordine la Berlin”[239]. Pe 31 ianuarie 1990, în Consiliul de Miniștri al Franței, François Mitterrand va declara că Uniunea Sovietică nu mai are forța și mijloacele psihologice și politice pentru a se opune reunificării germane și apartenenței Germaniei la NATO, în locul neutralizării. Pe 2 februarie 1990, Mihail S. Gorbaciov îi va scrie lui François Mitterrand pentru a-l informa că în procesul de reunificare germană trebuia să se progreseze „cu blândețe”[240], după cum se convenise la Kiev și cu recunoașterea, în prealabil, a frontierei dintre Polonia și RFG de pe linia Oder-Neisse.

În martie 1990, vicepreședintele Comisiei Europene, David Martin, parlamentar socialist britanic, va întocmi un raport către Parlamentul European prin care cerea transformarea CEE într-o Uniune Europeană de tip federal”[241]. Vicepreședintele Comisiei Europene, David Martin, dorea pe lângă uniunea monetară o integrare a cooperării politice în cadrul CEE, puteri sporite asupra politicii sociale și a mediului ambiant, încorporarea în tratate a unei carte a drepturilor fundamentale, folosirea sistematică a votului majorității în Consiliul European și o accentuare a puterilor executive ale Comisiei Europene. Parlamentul European a acceptat și a votat raportul lui David Martin ceea ce dovedea, din nou, că „Parlamentul acționa ca un motor al integrării, înscriind pe agenda IGC (Conferinței Interguvernamentale – n. n.) articole care altfel nu s-ar fi luat în discuție”[242].

Pe 19 aprilie 1990, președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl vor lansa în mod oficial discuțiile privind organizarea unei Conferințe Interguvernamentale pentru „a transforma ansamblul relațiilor dintre statele membre într-o veritabilă Uniune Politică[243]. Premierul Marii Britanii, Margaret Thatcher avea să înțeleagă că este singură și că nu poate bloca procesul construcției europene la care se înțeleseseră francezii și vest-germanii. Însă, premierul Margaret Thatcher nu a putut accepta cele 47 de inițiative ale Comisiei Europene, inclusiv 17 directive, în domeniul politic ceea ce impunea retragerea Marii Britanii din orice discuție referitoare la Pactul Social propus de Jacques Delors, președintele în exercițiu al Comisiei Europene.

Pe 28 aprilie 1990, Irlanda, deținătoare a președinției Consiliului European, a convocat un Consiliu European special pentru a discuta uniunea politică și reunificarea Germaniei. Cele două procese deveneau astfel indisolubil legate unul de celălalt. În acest timp, președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl vor trimite o scrisoare, semnată de către amândoi, președintelui Lituaniei cerându-i să suspende declarația de independență a țării[244] sale pentru a ușura, astfel, tratativele cu Moscova în ceea ce privește reunificarea germană. Premierul Margaret Thatcher a remarcat faptul că statele membre ale CEE și NATO nu au fost consultate ceea ce dădea de înțeles că probabilitatea unei politici externe și de securitate comune, europene, era foarte îndepărtată, dacă nu chiar imposibilă.

În pofida faptului că numeroase opinii, studii și articole din istoriografia românească de după 1990 vorbesc despre un „complot” al Occidentului (NATO&CEE) în acord cu Uniunea Sovietică împotriva României socialiste, mai ales după reuniunea franco-sovietică din 6 decembrie 1989, documentele oficiale ale CEE și ale NATO, stenogramele reuniunilor Consiliului European, precum și alte mărturii documentare și lucrări memorialiste relevă faptul că Anul 1989 a fost dominat de prăbușirea glacisului strategic al URSS și amplificarea procesului de construcție europeană. Pe 13 martie 1989, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS menționau în raportul înaintat lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS, că luând în calcul și varianta unei schimbări a regimului politic de la București, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS atrăgeau atenția asupra faptului că „în ceea ce privește orientarea țării după schimbarea puterii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovietic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea Casei Comune Europene”[245], astfel încât „poporul român, chinuit de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta cu bucurie o cotitură prooccidentală în politică, ieșind dincolo de cadrul înnoirii socialismului”[246].

Această atitudine extrem de realistă a sovieticilor este întărită și de declarațiile lui Valeri L. Musatov, fost adjunct al șefului Secției Re­lații Externe a CC al PCUS, care mărturisea că liderii politici de la Moscova erau convinși că în politica lui Mihail S. Gorbaciov „va veni un moment când țările Europei de Est, practic sateliți ai Uniunii Sovietice, vor deveni monedă de schimb în târgul cu statele occidentale pentru atitudinea binevoitoare față de cursul acestuia, pentru sprijinirea perestroikăi, inclusiv pentru obținerea unui ajutor economico-financiar”[247]. Cei implicați în gestionarea puterii în spațiul Uniunii Sovietice erau conștienți de ascensiunea forțelor de opoziție din statele Europei de Est, de orientarea politică a acestora spre Vest, de activizarea politicii Statelor Unite și a țărilor membre ale CEE în fostul spațiu de influență al Uniunii Sovietice, însă în condițiile crizei sociale, economice și politice din Uniunea Sovietică nu aveau „nici forță, nici mijloace pentru a se opune acestui lucru”[248]. Mihail S. Gorbaciov va cere colaboratorilor săi, într-un cerc restrâns, potrivit mărturiei lui A. E. Bovin, fost consultant la Secția Relații Externe a CC al PCUS, să nu se implice în evoluțiile din statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia până când „totul nu se va nărui de la sine”[249].

_____________________________________________________________________________

* Comunicare susținută la conferința științifică intitulată Anul 1989, construcția europeană și destrămarea glacisului strategic al URSS organizată pe 18 aprilie 2019 la sediul Fundației Europene Titulescu de către Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 și Centrul de Studii Strategice al Fundației Europene Titulescu

[1] Mihaela Mustățea, Italia și construcția europeană: politica externă italiană în primul deceniu postbelic (1945 – 1955), Editura Universității, București, 2016, p. 217 – 218.

[2] Ibidem, p. 220.

[3] Loredana Pătruțiu-Balteș, Epoca Mitterrand și impactul său asupra construcției europene, Editura Lumen, Iași, 2012, p. 314.

[4] Mihaela Mustățea, op. cit., p. 230.

[5] CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană și, mai apoi, Uniunea Europeană după Tratatul de la Maastricht. Prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951), Franța, Italia, RFG, Olanda, Belgia și Luxemburg au acceptat în mod oficial Declarația Schuman și au semnat Tratatul de creare a CECO. Tratatul a intrat în vigoare pe 23 iulie 1952. În 1956 s-a semnat Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) și Tratatul Comunității Economice Europene (CEE) care au intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1958. Marea Britanie, Danemarca și Irlanda vor intra în CEE în 1973, apoi Grecia (1981), Spania și Portugalia în 1986. Pe 1 noiembrie 1993, CEE va fi redenumită ca Uniunea Europeană (UE). Austria, Finlanda și Suedia vor Adera la UE în 1995, urmate în 2004 de Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria. În 2007 vor Adera România și Bulgaria, iar în 2013 va intra Croația.

[6] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 315.

[7] Ibidem, p. 316.

[8] Franța își imagina o Europă a națiunilor, cu un rol important pentru cuplul franco-german, în timp ce Germania dorea o Europă comunitară. Totodată, Bonn-ul considera că relația franco-germană nu trebuia să fie folosită de liderii politici de la Paris împotriva Marii Britanii.

[9] În urma unui referendum, teritoriul Sarre devine de la 1 ianuarie 1957 un land al RFG-ului.

[10] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 318.

[11] Inițiatorul „Ostpolitik”-ului, Willy Brandt, cu nume de cod POLIARNIK („Polarul”), era un mai vechi „prieten” al ofițerilor sovietici de informații. Viitorul cancelar al RFG-ului (născut Herbert Frahm) avea să devină, în perioada anilor ’30, liderul secțiunii de tineret a Sozialistische Arbeiterpartei (SAP), o aripă de stânga desprinsă din Partidul Social-Democrat (SPD). După 30 ianuarie 1933, Willy Brandt se va refugia în Norvegia unde va lucra ca ziarist. Participă la războiul civil din Spania, din februarie 1937, unde va fi intermediar între membrii SAP din Brigăzile Internaționale și milițiile neotroțkiste POUM. În toată această perioadă se va afla sub atenta supraveghere a ofițerilor sovietici de informații externe aflați pe frontul din Spania. După 22 iunie 1941, liderul social-democrat german și-a revizuit atitudinea față de Moscova. Rezidența NKVD din Stockholm, unde se mutase Willy Brandt după invazia germană asupra Norvegiei, a raportat că există serioase disensiuni în rândurile „troțkiștilor norvegieni” și că există unii, precum W. Brandt, care ar dori să colaboreze cu URSS. Willy Brandt a fost contactat, în toamna anului 1941 de către un ofițer operativ din rezidența de la Stockholm, M. S. Ohunev (nume de cod OLEG), care i-a lăsat, negăsindu-l acasă, cartea de vizită. În cursul zilei următoare, Willy Brandt a petrecut trei ore, la ambasada URSS, într-o convorbire cu Ohunev și cu rezidentul NKVD, Mihail Sergheievici Vetrov. Sovieticii i-au propus să se ocupe de obținerea de informații, de la prietenii săi norvegieni, asupra forțelor și operațiunilor germane în Norvegia. Pe parcursul următoarelor nouă luni, Willy Brandt s-a întâlnit, în mod clandestin, de două ori pe lună, cu ofițerii sovietici din rezidența de la Stockholm și chiar a primit suma de 500 de coroane pentru care a semnat o chitanță. POLIARNIK a oferit informații și Intelligence Service-ului, în cazul crucișătorului german Tirpitz, și a contribuit la o mai bună înțelegere, de către Moscova, a presiunilor care se făceau de către Germania asupra Suediei pentru a se alătura Pactului Anticomintern, precum și-a planurilor de-a scoate în afara legii Partidul Comunist Suedez. Arestarea de către poliția suedeză, în vara anului 1942, a doi agenți cehi ai rezidenței NKVD – TERENTI și VANIA – l-a determinat pe Willy Brandt să rupă legătura secretă cu ofițerii NKVD, în ciuda insistențelor acestora. A acceptat, totuși, să viziteze ambasada sovietică din Stockholm și să se întâlnească uneori cu ofițeri de informații ce lucrau sub acoperire diplomatică. Rezidența NKVD din Stockholm a raportat, în 1943, că POLIARNIK avea, de asemenea, legături cu ofițeri de informații britanici și americani, aflați în Suedia, precum și cu fostul secretar al Troțkiștilor Norvegieni. Dosarul operativ al lui Willy Brandt a fost distrus în 1959, astfel încât amenințările generalului Aleksandr Mihailovici Saharovski, șeful Direcției Generale I (Informații Externe) a KGB-ului (1956-1971) – respectiv „Avem destule mijloace pentru a vă pricinui necazuri”, în condițiile în care POLIARNIK refuza să coopereze, din nou, cu Moscova – nu au putut fi puse în aplicare. La 27 mai 1969, KGB-ul a raportat CC al PCUS faptul că omologii din RDG solicită fotocopiile documentelor din arhive asupra trecutului nazist al cancelarului vest-german Kurt Georg Kiesinger pentru a fi utilizate ca măsuri de compromitere a acestuia. Moscova nu a putut să-i refuze pe aliații est-germani, iar în toamnă Willy Brandt va deveni cancelar al RFG (Apud Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa și în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, București, 2003, p. 253).

[12] În aprilie 1972, liderul creștin-democraților (UCD), Rainer Barzel, a înaintat o moțiune de neîncre­dere, în Bundestag, împotriva PSD. Departamentul Principal de Informații (Externe) al STASI (HVA) a intervenit, la solicitarea KGB-ului, cu puțin timp înainte de votul crucial, și a recrutat un deputat corupt din UCD, Julius Steiner, cu numele de cod SIMSON. Pentru 50.000 de mărci, SIMSON a votat împotrivă, iar moțiunea a căzut cu o diferență de două voturi. „Ostpolitik”-ul a rămas în viață.

[13] Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 15.

[14] Pe baza informațiilor rezidenței KGB din RFG, și nu numai, Biroul Politic al CC al PCUS avea să ordone ca întreaga rețea a spionajului sovietic din Europa Occidentală, să-i urmărească pe socialiști și social-democrați cu scopul transformării mișcărilor politice, reprezentate de aceștia, în instrument al politicii externe sovietice.

[15] CIA-ul a încercat din răsputeri să influențeze „Ostpolitik”-ul Germaniei federale, iar în culisele acestui efort se află implicat și generalul Ion Mihai Pacepa, adjunct al șefului Direcției de Informații Exter­ne (DIE/UM 0920) de la București. Refugierea generalului Pacepa în Occident, la 29 iulie 1978, a favo­ri­zat, prin primele sale declarații, un puternic scandal de presă în urma căruia opt deputați social-de­mo­crați vest-germani, printre care Joachim Broudre-Groeger (din 1970 referent personal al lui Egon Bahr) și dr. Uwe Holz (președinte, din 1974 până în 1976, al Comisiei Bundestag-ului pentru colaborare econo­mi­că, respectiv ajutoare de dezvoltare), au fost acuzați de colaborare cu serviciile de informații ale blo­cu­lui socialist. Campania de presă iscată de destăinuirile generalului Pacepa, întreținută abil de către CIA, nu numai în RFG, ci și în țările membre NATO, a dus la erodarea prestigiului politic și a imaginii social-de­mo­craților vest-germani dar și la viitorul lor eșec electoral în favoarea creștin-democraților lui Helmut Kohl.

[16] Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 38.

[17] Consiliul European reprezintă forumul politic suprem al UE, format din șefii de stat și de guvern ale statelor membre, președintele Comisiei Europene și al Consiliului European.

[18] În contextul campaniei electorale din primăvara anului 1979 privind alegerile pentru Parlamentul European, noul prim-ministru al Marii Britanii din 4 mai 1979, Margaret Thatcher, avea să afirme: „Credem într-o Europă liberă, nu o Europă standartizată. Reduceți acea diversitate care există între statele membre și veți sărăci întreaga Comunitate (…) Insistăm ca instituțiile Comunității Europene să fie astfel administrate încât să sporească libertatea individului pe întregul continent. Acestor instituții nu trebuie să li se permită să se piardă în hățișurile birocrației. Ori de câte ori nu reușesc să extindă libertatea, instituțiile trebuie să fie criticate și echilibrul să fie restabilit (Apud Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea amăgire. Istoria secretă a construcției europene, Editura Antet, București, 2004, p. 131).

[19] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 321.

[20] Jacques Attali, François Mitterrand așa cum a fost, Editura Historia, București, 2008, p. 200.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 201.

[24] Opera­ți­unea a debutat în primăvara anului 1981, ca urmare a depunerii la sediul contra­spio­na­ju­lui francez (Direction de la Surveillance du Territoire – DST), de pe Rue des Saussaies nr. 11, a două scrisori. Un cetățean francez care lucra la ambasada Franței din URSS ex­pli­ca, într-o primă scrisoare, faptul că un prieten sovietic i-a înmânat la Moscova, cu două luni în urmă, o scrisoare pentru DST. În cea de-a doua scrisoare, cetățeanul sovietic pretindea că a lucrat la Paris în anii ’60, în cadrul ambasadei sovietice, și că dorea să-și ofere ser­vi­cii­le Franței. DST-ul l-a identificat pe cetățeanul sovietic ca fiind colonelul Vladimir Ipolitovici Vetrov (nume de cod FAREWELL în dosarele contraspionajului francez), ofițer în Direcția T (S&T/Știință și Tehnică) a Direcției Generale I (Informații Externe) a KGB. Vasili Mitrokhin și Christopher Andrew aveau să consemneze faptul că Vladimir Ipolitovici Vetrov „era un francofil înflăcărat, profund deziluzionat de sis­te­mul so­vie­tic și nemulțumit de transferul său de la operațiuni la analiză în cadrul Direcției T” (Apud Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 473 – 474). În perioada martie – decembrie 1981, colonelul Vladimir Ipolitovici Vetrov a oferit DST-ului peste 4.000 de documente ultrasecrete ale Direcției T (S&T) a KGB-ului, precum și numele a 422 de agenți sovietici din 15 țări occidentale. Colonelul Vladimir I. Vetrov (FAREWELL) cunoștea toate dosarele spionajului științific și tehnologic sovietic, precum și pe ofițerii KGB care lucrau la Moscova și în rezidențele din întreaga lume, împreună cu iden­titatea „surselor”. Colonelul V. I. Vetrov nu a cerut niciodată nimic DST-ului în schim­bul serviciilor aduse Franței și, implicit, Lumii Libere. Spera doar ca, atunci când va reuși să fugă din URSS, să i se acorde posibilitatea unei existențe decente pe teritoriul francez. Prin intermediul lui FAREWELL, Occidentul a aflat numele ofițerilor KGB și ale cola­bo­­ratorilor săi prețioși, care formau „Linia X” (spionaj tehnico-științific). Cu „ajuto­rul” co­lo­­nelului V. I. Vetrov au putut fi identificați, în ansamblul țărilor occidentale, 222 de ofițeri KGB, care căutau informații tehnico-științifice, și 70 de agenți, care urmăreau să ob­ți­nă informații militare. Operațiunea „Farewell” desfășurată de către DST cu avizul „discret” al CIA, în perioada martie 1981 – februarie 1982, a permis expulzarea, la 5 apri­lie 1983, a 47 de ofițeri de informații sovietici din Franța și lichidarea, astfel, a rețelei de in­for­mații tehnico-științifice a KGB („Linia X”), acest fapt având efecte negative pentru eco­­nomia și cercetarea productivă sovietică. Colonelul Vladimir I. Vetrov a fost executat de către KGB în 1985.

[25] Referindu-se la natura relațiilor franco-sovietice, după succesul operațiunii „Farewell”, François Mitterrand declara într-o ședință a Consiliului de Miniștri francez: „În echilibrul european, sovieticii știu că Franța poate fi interlocutorul lor principal, pentru că Anglia are tendința să se alinieze după tezele americane, iar Germania nu are întreaga libertate de decizie în domeniu (…) . Sovieticii trebuie să se obișnuiască cu ideea că Franța are politica ei. Franța nu e de vânzare, nu te poți mulțumi să obții contracte și apoi să nu mai continui relațiile. Sovieticii trebuie să înțeleagă că n-au de-a face cu un piept slab. Îndată ce vor înțelege acest lucru, totul va merge bine. În acest domeniu, există un secret pe care nu trebuie să-l etalezi mai mult decât trebuie: spionajul e o practică a tuturor țărilor. E o artă admisă și interzisă în același timp (…) E păcat că s-a întâmplat ca interdicția noastră să cadă tocmai pe spioni ruși; mi-ar fi plăcut să cădem și peste alții; este drept, însă, că atunci când e vorba despre aliații noștri, ei au poate mai multe facilități de a-și procura informații decât sovieticii; cercetările lor sunt mai puțin dificile!” (Apud Jacques Attali, op. cit., p. 227).

[26] Ibidem, p. 204.

[27] Jacques Attali, op. cit., p. 227 – 228.

[28] Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura INST, Bucureşti, 2007, p. 18.

[29] Jacques Attali, op. cit., p. 228.

[30] „Domnea o stare de «așteptându-l pe Gorbaciov» încă de la moartea lui Andropov. Țara era deja o rușine sub Brejnev. Sub Cernenko a devenit o farsă odioasă”, nota în jurnalul său Anatoli Cerniaev (Apud Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 118). CIA comunicase decidenților politici de la Casa Albă faptul că serviciile de informații finlandeze considerau că va urma o luptă pentru putere între „reacționarul Grigori Romanov, șeful partidului comunist din Leningrad, băutor învederat, pe care finlandezii, dată fiind apropierea, îl cunoșteau cum nu se putea mai bine, și o altă persoană, care ar putea marca o schimbare în bine, «tipul» acesta nou, Mihail Gorbaciov (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, București, 1994, p. 17).

[31] S-a născut pe 2 martie 1931 în satul Privolinoe din ținutul Stavropol, în sudul Rusiei, într-o familie de ță­rani. Era pasionat de matematică, fizică și literatură, însă se implica și în munca câmpului. La 17 ani va fi decorat cu Ordinul „Drapelul Roșu al Muncii” pentru ajutorul acordat tatălui său pe combină. Gorbaciov a absolvit Facultatea de Drept a Universității de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova în 1955. În 1952 a fost primit în PCUS, iar în 1953 s-a căsătorit cu Raisa Maximovna Titarenko, studentă la Facultatea de Filosofie a aceleiași Universități. A lucrat pentru puțină vreme la procuratura din orașul Stavropol, iar, mai apoi, pe linia organizației de Komsomol din postura de adjunct al șefului Secției de Propagandă a Comitetului de Komsomol al ținutului Stavropol. În perioada 1966-1968 a condus Comitetul orășenesc de partid Stavropol, iar în anii 1968-1970 a fost secretar al Comitetului de ținut Stavropol al PCUS. În aprilie 1970 a fost ales prim-secretar al Comitetului de ținut Stavropol al PCUS la recomandarea fostului prim-secretar L. N. Efremov și a lui F. D. Kulakov, devenit secretar cu probleme agrare al CC al PCUS, iar în 1971 a devenit membru al CC al PCUS. În 1967, Mihail S. Gorbaciov a absolvit cursurile fără frecvență ale Facultății de Științe Economice din cadrul Institutul Agronomic din Stavropol. În noiembrie 1978 a devenit secretar cu probleme agrare al CC al PCUS în locul lui F. D. Kulakov, care decedase. Din perioada studenției datează o prietenie aparte cu doi tineri intelectuali evrei, respectiv Zdeněk Mlynář (viitor adept al reformelor lui Alexander Dubček din 1968) și Vladimir Liberman, un intelectual care va intra în anii următori în conflict cu linia PCUS, din cauza gândirii sale neortodoxe și pătrunzătoare. Îl va cunoaște în studenție și pe Anatoli I. Lukianov, fost secretar al Biroului de Komsomol al Facultății de Drept, viitor șef al Secretariatului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (1977 – 1982) și, mai apoi, președinte al Sovietului Suprem al URSS. Președintele KGB, Iuri V. Andropov, îl va proteja și sprijini în cariera politică de la Moscova pe Mihail S. Gorbaciov. Fostul președinte al KGB, Vladimir A. Kriucikov, mărturisea: „Cred că Andropov și Gorbaciov au avut aceeași poziție, aceeași ideologie și poate chiar aceeași metodologie în rezolvarea problemelor” (Apud Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București, 2008, p. 25). Din decembrie 1991, Mihail S. Gorbaciov este președintele Fundației Internaționale de Cercetări Politologice și Social-Economice (Fundația Gorbaciov). A se vedea: Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viaţa mea înainte şi după perestroika, Editura Litera, Bucureşti, 2013, 651 p.

[32] Jacques Attali, op. cit., p. 231.

[33] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 268.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 268.

[37] Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, București, 1994, p. 135.

[38] Dezintegrarea Uniunii Sovietice a surprins întreaga comunitate politico-militară occidentală (NATO și CEE) ceea ce a generat numeroase controverse privind modul în care comunitățile de intelligence occidentale au realizat informarea liderilor NATO și ai CEE. Amiralul William James Crowe Jr., preşedintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985 – 1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din URSS, declara: „Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca şi cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puţin rapoartele serviciilor de spionaj” (Apud Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 250 – 251). Senatorul Daniel Patrick Moynihan avea să confirme faptul că anumitor membri ai CIA li s-a impus să tacă în ceea ce priveşte modul de interpretare şi analiză a informaţiilor privind URSS. Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Naţional de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice şi europene între 1989 şi 1990, mărturisea că dispreţul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenţia încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare naţională. Nici măcar una. Iar cu excepţia lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill (Apud Tim Weiner, CIA. O istorie secretă, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 685). În septembrie 1988, analiștii CIA scriau: „Nu avem motive să ne îndoim de dorinţa sovieticilor de a folosi forţa armată pentru a menţine conducerea partidului şi pentru a păstra poziţia sovietică în regiune…Viziunea lui Gorbaciov despre o «casă europeană comună», despre dezvoltarea unei cooperări intra-europene implică un grad de autonomie naţională mult mai mare decât poate aproba el sau orice alt lider sovietic…Moscovei îi va fi din ce în ce mai dificil să promoveze această direcţie în Vest fără să introducă divizii noi şi în Europa de Est. Zidul Berlinului va rămâne…” (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 214). Milt Bearden, şeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfăţişa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 şi 2001, două volume care conţineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines şi Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) şi National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluţia URSS şi sunt aşezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea şi organizarea documentelor” (Apud Catherine Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 201). Miza era obţinerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne şi internaţionale.

[39] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 446.

[40] Thierry Wolton, op. cit., p. 42.

[41] Referindu-se la politologul rus Gheorghi Arkadievici Arbatov (nume de cod VASILI în rezidența KGB), Henry Kissinger scria: „(Arbatov) era deosebit de subtil în a se juca cu inepuizabilul masochism al intelectualilor americani care luau drept corectă ideea că fiecare dificultate în relațiile americano-sovietice era provocată de stupiditatea sau intransigența americană. El era fără seamăn de ingenios în a demonstra cum ripostele americane îi afectau pe conducătorii pașnici, sensibili de la Kremlin, care erau împinși fără voia lor de către inflexibilitatea noastră în conflicte ce le jigneau firea blajină” (Apud Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa…, p. 219).

[42] „Odată, demult, Agenției îi fusese ușor să fie unică și mistică. Nu era o instituție. Era o misiune. Iar misiunea era o cruciadă. Apoi ni s-a luat Uniunea Sovietică și nu ne-a mai rămas nimic. Nu avem o istorie. Nu avem un erou. Până și medaliile noastre erau secrete. Iar acum s-a încheiat și misiunea. Fini”, mărturisea Milt Bearden, șeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA (Apud Tim Weiner, op. cit., p. 450). Phil Giraldi, șeful stației CIA din Barcelona, scria: „Tragedia fundamentală este una spirituală. Cei mai mulți dintre ofițerii tineri pe care îi cunoșteam eu au demisionat. Erau cei mai buni și mai străluciți. 80 sau 90% din oamenii pe care îi știam eu, aflați în culmea carierei, și-au făcut bagajele. Nu mai exista motivație. Se pierduse entuziasmul” (Ibidem, p. 451).

[43] Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București, 2004, p. 61.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem, p. 88.

[46] Ibidem, p. 90.

[47] Ibidem, p. 91.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Jacques Attali, op. cit., p. 210.

[51] Premierul Margaret Thatcher a cerut 66%, respectiv 1.066 milioane ecu, iar propunerea a fost acceptată.

[52] Jacques Attali, op. cit., p. 266.

[53] Ibidem, p. 259.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem, p. 267.

[56] În mai 1995, Helmut Kohl va publica în Le Monde un articol dedicat sfârșitului de mandat al lui François Mitterrand și care avea un titlu semnificativ: „Un mare European care pleacă”.

[57] Jacques Attali, op. cit., p. 267.

[58] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 333.

[59] Ibidem, p. 334.

[60] Jacques Attali, op. cit., p. 275.

[61] O primă rundă de discuții între Henry Kissinger și președintele George H. W. Bush a avut loc pe 18 decembrie 1988 și viza obținerea unor garanții sovietice ferme privind neutilizarea forței pentru a se reprima reformele sau liberalizarea Europei de Răsărit. Occidentul urma să promită că „nu va exploata nici una din schimbările economice sau politice care vor surveni acolo, în detrimentul intereselor «legitime» ale securității Uniunii Sovietice” (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 27).

[62] Ibidem, p. 31.

[63] Pe 23 ianuarie 1989, președintele George H. W. Bush îi va mulțumi lui Mihail S. Gorbaciov, cu ocazia convorbirii telefonice avute, pentru faptul că l-a primit pe Henry Kissinger care s-a aflat, totuși, la Moscova într-o vizită particulară (A se vedea: Record of telephone conversation between M. S. Gorbaciov and president of the United States George Bush pe https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/134825, accesat pe 12 martie 2019, ora 21.30).

[64] „Gorbaciov și Șevardnadze au condus URSS indiscutabil, chiar dacă orbește, către o postură defensivă mult mai sigură, mai ieftină și mai rațională față de Vest, fără balastul unei confruntări imperiale și militare”, consemna John Lough în studiul German Unification Accidentally on Purpuse, în Soviet Analyst, 07.11.1990, p. 1-2 (Apud Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 34).

[65] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 17.

[66] Ibidem, p. 18.

[67] Vasile Buga, România privită de la Moscova: documente sovietice din martie 1989, în Arhivele Totalitarismului, Anul XXV, nr.  3 – 4/96 – 97, 2017, p. 264.

[68] Ibidem.

[69] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 72.

[70] Ibidem, p. 73.

[71] Henry Kissinger sugerase idea unei cooperări între SUA și URSS pentru a se asigura că „europenii se vor purta corespunzător(Apud William Taubman, Gorbaciov. Viața și epoca lui, Editura Meteor Publishing, București, 2018, p. 528). Fostul secretar de stat Henry Kissinger îi avertiza pe liderii de la Kremlin că naționalismul german putea afecta Statele Unite și Uniunea Sovietică.

[72] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 73.

[73] Helmut Kohl, Am vrut unitatea…, p. 45.

[74] Ibidem.

[75] Cancelarul german Otto von Bismarck declara: „De unul singur nu poți realiza ceva, poți doar aștepta până când auzi răsunând pașii lui Dumnezeu trecând prin evenimente; atunci să-i sari înainte și să-i apuci colțul mantiei, asta-i tot!”.

[76] Helmut Kohl, op. cit., p. 50.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] În ultimul interviu pe care l-a acordat televiziunii vest-germane, la 10 octombrie 1991, la Moscova, Erich Honecker, fostul lider al RDG, avea să declare că este o greșeală grosolană să se presupună că cei care la Leipzig proclamau în cor „Noi suntem poporul!”, precum și în alte părți, au provocat schimbarea pe care a cunoscut-o RDG. În opinia fostului lider politic est-german este necesară revizuirea ideii care există în legătură cu acest episod al istoriei. După derularea evenimentelor din 1989 din Europa Centrală și de Est, opinia publică internațională avea să fie informată de către disidentul sovietic Vladimir Bukovski, prin intermediul ziarului parizian Libre Journal, din septembrie-octombrie 1990, de existența unei „antene” ultra-secrete a KGB, codificată „Liuci” („Rază”), care acționase în RDG, de la mijlocul anilor ’80, independent de sediul KGB de la Karlshorst și fără să aibă vreo legătură cu STASI. „Liuci” aparținea Departamentului 4 (RFG, RDG și Austria), din Direcția Principală I a KGB-ului din Moscova, aflat sub comanda generalului Anatoli Novicov, și avea drept misiune „restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului în vederea reunificării” (Apud Cristian Tron­cotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2003, p. 132). Uriașele demonstrații de masă din RDG, cu caracter anticomunist și antisovietic, ce însumau câte 100.000 de oameni, compromiterea unor lideri politici est-germani, precum Hans Modrow, demolarea Zidului Berlinului, și nu numai, sunt – după cum confirmă istoricii germani Ralf Georg Reuth și Andreas Bonte în lucrarea Das Komplot (München, 1993) – opera „Liuci”. Pe 21 noiembrie 1990, cu prilejul unui interviu, referitor la politica „Casei Comune Europene”, al lui Mihail S. Gorbaciov, Erich Honecker va declara că destituirea lui din funcția de șef al partidului și al statului est-german este rezultatul unei manevre de mare anvergură, planificată de multă vreme la scară europeană și chiar mondială, în condițiile în care reunificarea Germaniei era considerată ca fiind o contribuție însemnată la construirea „Casei Comune Europene”, iar acest lucru nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din RDG. Nemulțumirile și destăinuirile foștilor lideri politico-militari est-germani provin din faptul că cererile foștilor ofițeri și agenți HVA, care se temeau de persecuții după reunificare, au fost primite cu o atitudine rezervată de către sovietici. „A fost – mărturisea generalul Markus Wolf – ultima trădare (de către sovietici – n. n.) a prietenilor lor est-germani, a căror activitate de peste patru decenii contribuise la întărirea influenței sovietice în Europa” (Apud Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 457).

[82] „Cred că între Uniunea Sovietică, Republica Federală și RDG nu există diferențe de opinii cu privire la unitate și asupra dreptului oamenilor de a năzui către unitate și de a hotărî singuri asupra evoluției în continuare. Între dumneavoastră și mine există concordanță asupra faptului că germanii trebuie să decidă singuri opțiunea lor. Germanii din Republica Federală și din RDG trebuie să știe mai bine drumul pe care vor să meargă”, va declara Mihail S. Gorbaciov (Apud Helmut Kohl, op. cit., p. 185). Decizia președintelui URSS i-a bulversat pe Valentin M. Falin și Alexander Bondarenko, precum și pe ceilalți membri ai Biroului Politic al CC al PCUS, iar Pravda avea să scrie, la 11 februarie 1990, că „secretarul general Gorbaciov și cancelarul federal german sunt de acord că germanii ar putea să realizeze unitatea patriei lor prin autodeterminare liberă, dacă ei doresc acest lucru” (Ibidem, p. 190). Cele inserate în paginile oficiosului PCUS au constituit o mare surpriză pentru cancelarul federal german, deoarece nu era obișnuit ca substanța convorbirilor și înțelegerile să fie difuzate voalat sau chiar retușate, dar reprezenta „un indiciu în plus că întreaga chestiune era orchestrată de Gorbaciov și apropiații săi și strecurată pe lângă capetele betonate din Comitetul Central de atunci” (Ibidem).

[83] Ibidem, p. 51.

[84] Ibidem, p. 52.

[85] Ibidem.

[86] Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, 1989. Toamna națiunilor, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 212-213.

[87] Françoise Thom, Sfârșiturile comunismului, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 60. Istoricul Ioan Scurtu consemnează: O altă metodă prin care Gorbaciov a urmărit slăbirea pozițiilor liderilor conservatori a fost aceea a penetrării organelor de informații (securitate) ale țărilor socialiste, diminuându-le sau chiar anihilându-le ca­paci­ta­tea de reacție în fața unor eventuale mișcări ale opoziției. În cadrul întâlnirilor cu șefii serviciilor secrete din aceste state, reprezentanții Uniunii Sovietice căutau să acrediteze ideea că numai prin glasnosti și perestroika se puteau diminua tensiunile sociale și politice, că socialismul – în forma existentă până atunci – nu era imuabil. Cu alte cuvinte, era posibil ca el să fie înlocuit cu o altă formă de organizare politico-statală” (Apud Ioan Scurtu, Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional, Editura Redacției Publicațiilor pentru străinătate, București, 2009, p. 39 – 40).

[88] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 299.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem.

[91] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 39.

[92] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 122.

[93] Ibidem, p. 123.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem, p. 141.

[96] Ibidem, p. 142.

[97] Jacques Attali, op. cit., p. 269.

[98] Ibidem, p. 270.

[99] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 148.

[100] Zbigniew Brzezinski, Brent Scowcroft, David Ignatius, America și lumea. Conversații despre viitorul politicii externe americane, Editura Antet, București, 2009, p. 15.

[101] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 154.

[102] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 300.

[103] Referindu-se la problema Statelor Baltice, secretarul de stat James Baker îi va sugera ministrului sovietic de externe ca URSS să acorde independență  Estoniei, Letoniei și Lituaniei care vor deveni, astfel, trei mici Finlande. Eduard A. Șevardnadze va mărturisi că și el, și Mihail S. Gorbaciov credeau că „națio­naliștii vor opta «pentru maximum de autonomie politică și economică» în interiorul URSS, mai ales dacă perestroika va oferi un standard de viață mai ridicat(Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 160). Cei doi înalți demnitari ai statului sovietic sperau ca Statele Baltice să fie un laborator pentru perestroika, astfel încât să poată fi demonstrat restului Uniunii Sovietice că reformele economice propuse de Mihail S. Gorbaciov vor putea aduce o viață mai bună cetățeanului sovietic. „Șevardnadze era convins că, dacă republicile non-ruse vor fi eliberate de aspectele cele mai ineficiente și mai represive ale conducerii sovietice, s-ar putea să dorească să rămână, în continuare, în cadrul unei uniuni sau al unei federații. În felul acesta, capacitatea de a ține sub control problema naționalităților condiționa în mod direct succesul perestroikăi, care, la rândul ei, depindea de bunăvoința lumii capitaliste de a ajuta Uniunea Sovietică să străbată perioada inevitabil trauma­tizantă a adaptării”, concluzionau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott (Ibidem).

[104] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 300.

[105] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 174.

[106] În aceeași perioadă, Robert Zoellick, colaboratorul lui James Baker, îl va însoți pe Alan Greenspan, președintele Federal Reserve, într-o călătorie de cinci zile, la Moscova, unde vor oferi sfaturi experților economici ai lui Gorbaciov referitor la modul în care puteau construi un sistem financiar orientat spre economia de piață.

[107] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 178.

[108] Ibidem.

[109] Ibidem, p. 191.

[110] Ibidem.

[111] „Faptul că statele Europei aparțin unor sisteme sociale diferite este o realitate. Recunoașterea acestui fapt istoric și respectarea dreptului suveran al fiecărui popor de a-și alege sistemul social în funcție de propria dorință sunt cele mai importante premise pentru un proces european normal. În unele țări, ordinea socială și politică s-a schimbat în trecut și, la fel de bine, se poate schimba și în viitor, dar aceasta este exclusiv o problemă a popoarelor în cauză și a opțiunii lor. Orice amestec în afacerile interne, orice încercare de a limita suveranitatea statelor – prietene, aliate sau alte state – este inadmisibilă”, declara Mihail S. Gorbaciov în plenul Consiliului European de la Strasbourg, pe 6 iulie 1989 (Apud Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 171).

[112] Referitor la stabilirea locului summit-ului, trebuie menționat faptul că președintele Bush dorea să-l invite pe Mihail S. Gorbaciov la Camp David sau la Kenennbunkport. Era luată în calcul și varianta unui loc îndepărtat din Alaska, astfel încât întâlnirea putea avea loc la jumătatea drumului dintre Moscova și Washington. Însă, sovieticii doreau ca prima întâlnire Bush-Gorbaciov să se desfășoare pe teren neutru. Sicilia a fost refuzată de către sovietici. La sugestia lui William Bush, președintele Bush a acceptat Malta ca loc de întâlnire. Moscova a fost de acord cu Malta și a propus ca întâlnirea să aibă loc la bordul unor nave militare sovietice și americane, în golful Marsaxlokk. Mass-media internațională și opinia publică au aflat în dimineața zilei de 31 octombrie 1989, din paginile lui Washington Post, că întâlnirea se va desfășura la Malta. „Cam proastă alegere, mai ales dacă se vor întâlni la bordul unei nave. Vremea e groaznică în această perioadă a anului”, avea să declare o secretară din staff-ul Consiliului Național de Securitate al SUA care își petrecuse doi ani la ambasada americană din Malta (Apud Andrew Christopher, CIA și Casa Albă, Editura ALL, București, 1998, p. 456).

[113] În cursul zilei de 2 octombrie, în principalele oraşe din RDG, se vor declanşa un şir aproape neîntrerupt de demonstraţii antiguvernamentale. Ele vor continua în Dresda (4 şi 16 octombrie), în Berlinul de Est (7 octombrie, 4 şi 6 noiembrie), Leipzig (9, 16 şi 23 octombrie) şi Magdeburg (16 octombrie). Manifestanţii cereau respectarea regulilor şi principiilor democratice, un dialog cu autorităţile etc. Pe 3 octombrie 1989, peste 4.000 de cetăţeni est-germani, care încearcă să folosească teritoriul Cehoslovaciei pentru a ajunge în RFG, pătrund în clădirea ambasadei RFG din Praga. Începea marea dramă a refugiaţilor est-germani, iar purtătorul de cuvânt al Casei Albe va declara, pe 12 octombrie 1989, că Statele Unite urmăresc evenimentele din RDG ,,cu interes şi preocupare”, că speră ca guvernul est-german să găsească ,,voinţa de a răspunde, în mod uman şi pozitiv, la dorinţa covârşitoare de schimbare”[113] şi că ,,admiră pe cei care urmăresc libertăţi democratice într-un fel sau altul”. Până la sfâşitul lunii octombrie, cu sprijinul diplomatic al RFG şi acordul tacit al URSS, ,,trenurile libertăţii” vor duce dincolo de Cortina de Fier un număr de 17.000 de est-germani. Pe 7 octombrie 1989, liderul RDG, Erich Honecker va organiza sărbătorirea a 40 de ani de la înfiinţarea RDG, invitându-i la Berlin pe toţi liderii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Mihail S. Gorbaciov a sosit în seara de 6 octombrie şi a avut un dialog dificil cu liderul RDG-ului. Membrii echipei de conducere a RDG au fost uluiţi de discrepanţa, extrem de vizibilă, dintre viziunile secretarului general sovietic şi cele ale bătrânului Erich Honecker. În pofida faptului că membrii grupului tineretului comunist est-german (Freie Deutsche Jugend) scandau, pe 7 octombrie 1989, „Gorbi, ajută-ne! Gorbi, ajută-ne!”, unii dintre liderii PSUG nu erau capabili să înţeleagă că totul se terminase. Informat asupra faptului că există o conspiraţie în interiorul PSUG, care urmărea înlăturarea bătrânului lider, Mihail S. Gorbaciov îi va cere ambasadorului URSS în RDG să nu se amestece, ci doar să privească. În aceeaşi seară, ambasadorul Uniunii Sovietice în RDG l-a convocat pe generalul Boris Snetkov, comandantul Grupului Operativ de Forţe Sovietice din RDG (GOFSG), pentru a-i cere, în numele Kremlinului, să dea ordin ca toate unităţile militare sovietice să intre în cazărmi şi să fie oprite toate manevrele şi zborurile militare sovietice. Marele Stat-Major sovietic de la Moscova a confirmat ordinul.

[114] Pe 11 octombrie 1989, cancelarul vest-german Helmut Kohl îl va suna pe Mihail S. Gorbaciov pentru a-i transmite: ,,Republica Federală nu este interesată în niciun caz de existenţa unui haos în RDG. Noi sperăm ca evoluţiile de acolo să nu scape de sub control, ca sentimentele să nu debordeze. Interesul nostru este mai degrabă ca RDG să se alăture cursului sovietic de reforme şi restructurării şi ca oamenii să rămână acolo” (Apud Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cronologie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editua Sitech, Craiova, 2010, p. 64).

[115] Reunificarea celor două Germanii.

[116] Jacques Attali, op. cit., p. 277.

[117] „Nu vreau o Europă în care capitalul să nu fie impozabil decât la nivelul de mai puțin de 20%, în timp ce roadele muncii ar fi până la 60%. (…) Fără Europa socială, cetățenii se vor îndepărta de această construcție…și, dacă e nevoie, o vom face fără englezi! (…) A face Europa fără concursul muncitorilor ar fi un mod de a o face împotriva lor”, îi mărturisea François Mitterrand lui Jacques Attali în 1986 (Ibidem, p. 266 – 267).

[118] Ibidem, p. 278.

[119] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 351.

[120] Ibidem.

[121] Victor Sebestyen, op. cit., p. 317.

[122] Ibidem, p. 319.

[123] William Taubman, op. cit., p. 528.

[124] Jacques Attali, op. cit., p. 278.

[125] Ibidem, p. 279.

[126] Ibidem, p. 271.

[127] Ibidem.

[128] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 357.

[129] Victor Sebestyen, op. cit., p. 325.

[130] Ibidem, p. 326.

[131] Când Zidul Berlinului s-a deschis pe 9 noiembrie 1989, la ora 23.30 (ora Berlinului), respectiv 01.30 (ora Moscovei), Mihail S. Gorbaciov dormea. Având în vedere rapoartele confuze care veneau din Berlinul de Est, consilierii liderului sovietic nu l-au trezit. În conformitate cu cele declarate de Andrei S. Graciov, „visul secret” al secretarului general sovietic era să „se trezească într-o dimineață și să afle că Zidul căzuse de la sine” și nu ca urmare a ordinului său (Apud William Taubman, op. cit., p. 499). În dimineața zilei de 10 noiembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov a fost informat de noua turnură pe care o luaseră evenimentele și a declarat: „Au făcut ceea ce trebuiau să facă” (Ibidem, p. 500).

[132] Victor Sebestyen, op. cit., p. 331.

[133] Helmut Kohl, op. cit., p. 102.

[134] Jacques Attali, op. cit., p. 279.

[135] Ibidem.

[136] Helmut Kohl, op. cit., p. 103.

[137] Ibidem.

[138] Ibidem, p. 104.

[139] Ibidem, p. 105.

[140] Ibidem.

[141] Ibidem.

[142] Ibidem, p. 107.

[143] Ibidem.

[144] Ibidem.

[145] Ibidem.

[146] Jacques Attali, op. cit., p. 281.

[147] Ibidem.

[148] William Taubman, op. cit., p. 526.

[149] Ibidem, p. 527.

[150] În timpul dineului de la de la Palatul Elysée, din seara de 18 noiembrie 1989, cancelarul vest-german Helmut Kohl va invoca un comunicat al NATO din 1970, ca rezultat al unei întâlniri a decidenților politici, în care se menționa sprijinul pentru o posibilă reunificare germană. „Dar acea declarație datează dintr-o vreme când toată lumea credea că ea nu va avea loc niciodată!”, avea să declare premierul Margaret Thatcher (Apud Jacques Attali, op. cit., p. 283). Helmut Kohl avea să insiste asupra faptului că acea declarație îi angaja pe toți membrii comunității euro-atlantice.

[151] William Taubman, op. cit., p. 527.

[152] Ibidem.

[153] Ibidem, p. 529.

[154] Ibidem.

[155] Sergiu Nicolaescu, Cartea Revoluţiei Române. Decembrie 1989, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, p. 21.

[156] Ibidem.

[157] Ibidem.

[158] Jacques Attali, op. cit., p. 281.

[159] Ibidem, p. 282.

[160] Ibidem, p. 283.

[161] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 362.

[162] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 313.

[163] Jacques Attali, op. cit., p. 283.

[164] Ibidem, p. 284. Jacques Attali va avea o convorbire telefonică, în aceeași zi, cu Horst Teltschick, consilier diplomatic și om de încredere al cancelarului Helmut Kohl, căruia îi va spune că, totuși, în opinia sa reunificarea germană se va produce înainte de sfârșitul anului 1990. În Memoriile lui Horst Tesltschick, apărute după zece ani, se menționează faptul că această opinie a fost interpretată ca fiind un semnal dat de către Franța în ce privește accentuarea procesului de reunificare germană.

[165] William Taubman, op. cit., p. 531.

[166] Ibidem.

[167] Ibidem.

[168] Ibidem.

[169] Ibidem.

[170] Ibidem.

[171] Ibidem.

[172] Ibidem.

[173] Ibidem.

[174] Ibidem.

[175] Helmut Kohl, op. cit., p. 114.

[176] Punctul 5 era cel mai delicat deoarece se menționa, în mod foarte clar, că reunificarea germană într-un singur stat era singura soluție și nu structuri confederative între un stat democratic și unul nedemocratic. „Cum va arăta în final o Germanie reunificată, nu știe nimeni astăzi. Însă, că unitatea va veni, dacă oamenii din Germania o doresc – de aceasta sunt sigur”, va menționa cancelarul vest-german la finalul punctului 5 (Ibidem, p. 121).

[177] Ibidem, p. 123.

[178] În cursul zilei de 28 noiembrie 1989, cancelarul Helmut Kohl l-a primit în vizită pe vicepreședintele Consiliului de Miniștri al URSS, Ivan S. Silaev, care nu a avut niciun comentariu privitor la Programul în 10 puncte al cancelarului vest-german. Oficialii RFG s-au simțit încurajați de o astfel de atitudine, iar discuțiile în jurul colaborării economice au decurs într-o atmosferă neobișnuit de prietenească.

[179] Jacques Attali, op. cit., p. 285.

[180] William Taubman, op. cit., p. 532.

[181] Ibidem.

[182] Ibidem.

[183] Ibidem.

[184] Ibidem.

[185] Helmut Kohl, op. cit., p. 125- 126.

[186] Ibidem, 128.

[187] Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea Zidului. Europa reconfigurată, Editura Cartier, Chișinău, 2009, p. 117.

[188] Ibidem, p. 120.

[189] Jacques Attali, op. cit., p. 286.

[190] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menționa, cu referire la criza din spațiul țărilor socialiste și poziția de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forței militare ca parte a relațiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar și în situațiile extreme (cu excepția agresiunilor externe asupra aliaților noștri). Intervenția militară nu va preveni, ci va înrăutăți criza socială și politică, va provoca proteste de masă, chiar și rezistență ar­mată, iar în final va duce la efectul opus, întărirea antisovietismului. Va submina grav auto­ritatea Uniunii Sovietice, va înrăutăți relațiile noastre cu puterile vestice…și va duce la izolarea Uniunii Sovietice. Dacă situația se agravează în vreo țară socialistă, trebuie să ne abținem…de la a oferi sprijin public acțiunilor represive ale autorităților” (Apud Victor Sebestyen, op. cit., p. 221).

[191] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 211.

[192] Ibidem, p. 217-218.

[193] Mihail S. Gorbaciov dorea instituirea unor limite în ceea ce privește rachetele de croazieră lansate de pe mare (SCLM – Sealaunched Cruise Missiles).

[194] „Vom lua în considerare orice formă de asociere între statele baltice și guvernul sovietic central care vine în întâmpinarea intereselor reciproce”, avea să declare Mihail S. Gorbaciov, la Malta, în decembrie 1989 (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 232).

[195] „Trebuie să spun că am fost uimiți de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacția pe care a avut-o Uniunea Sovietică și Dumneavoastră personal față de aceste schimbări dinamice și, în același timp, fundamentale. (…) Nădăjduiesc că ați observat că, în timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite nu au făcut declarații arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos, administrația mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine pozițiile. Dar mi s-a sugerat cu insistență un alt lucru: să mă cațăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului și să dau declarații sforăitoare. Totuși, administrația mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă”, declara președintele George Bush (Apud Constantin Vlad, Diplomația Secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 663).

[196] A se vedea: Malta. Decembrie 1989. Stenograma sovietică a întâlnirii de la Malta (I), în Caietele Revoluției, nr. 2 (40)/2012, p. 54-60; Idem (II), nr. 3 (41)/2012, p. 45-52; Idem (III), nr. 4 (42)/2012, p. 31-40.

[197] „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei țări la libera opțiune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale și s-o modifice. Este foarte dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară”, declara Mihail S. Gorbaciov la Summit-ul din Malta (Apud Constantin Vlad, op. cit., p. 663).

[198] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[199] Referindu-se la interesele statelor membre ale CEE, vis-à-vis de agenda convorbirilor de la Malta, analiștii DSS de la București apreciau că acestea doreau „respectarea de către SUA a înțelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influențarea situației din Europa de Est, astfel încât să-și asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă” (Apud Cristian Troncotă, op. cit., p. 208). „Franța și Angliaraportau ofițerii DSS de la Bucureștiau solicitat totodată ca, în perspectiva constituirii unei confederații a celor două state germane, să se prevină deplasarea centrului de putere din Europa către Germania unificată, precum și o polarizare politico-economică și chiar militară între aceasta și URSS de genul celei existente înaintea celui de Al Doilea Război Mondial” (Ibidem).

[200] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[201] Ibidem, p. 222.

[202] „Astăzi puteți auzi întrebarea:…de ce nu am putut prevedea evenimentele din acele țări? Le-am prevăzut! Și de aceea am început în aprilie 1985 să restructurăm fundamental tipul relațiilor interstatale, am renunțat să ne amestecăm în treburile lor interne și să impunem soluții”, declara Eduard A. Șevardnadze, într-o cuvântare în plenul CC al PCUS, în februarie 1990, cu referire la procesul de „europenizare a Uniunii Sovietice”, care nu ar fi fost posibil fără o „de-sovietizare a Europei de Est” (Apud Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 36).

[203] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. „Revoluția din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, București, 2005, p. 130.

[204] Helmut Kohl, op. cit., p. 137.

[205] Ibidem.

[206]  Jacques Attali, op. cit., p. 287.

[207] Ibidem.

[208] A se vedea: Mihail Narinski, Liderii sovietici și reunificarea germană (1), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 2 (551), februarie 2013, p. 5 – 10; Idem (2), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 3 (552), martie 2013, p. 40 – 45 și Idem (3), în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 4 (553), aprilie 2013, p. 66 – 71.

[209] Jacques Attali, op. cit., p. 287.

[210] Ibidem.

[211] Ibidem, p. 288.

[212] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 364.

[213] Jacques Attali, op. cit., p. 288.

[214] Pierre Verluise, op. cit. p. 123.

[215] Ibidem p. 120.

[216] Ibidem.

[217] Ibidem, p. 121.

[218] Horst Teltschik, 329 Tagen, Siedler Verlag, 1994, p. 380.

[219] Jacques Attali, op. cit., p. 293.

[220] Pierre Verluise, op. cit., p. 123 – 124. În octombrie 1989, François Mitterrand a ținut un discurs la Valladolid prin care a îndemnat popoarele din Răsăritul Europei să „nu respingă «valorile socialismului»” (Ibidem, p. 124).

[221] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 426.

[222] Ibidem, p. 423.

[223] Ibidem, p. 424.

[224] Ibidem.

[225] Jacques Attali, op. cit., p. 288 – 289.

[226] Ibidem.

[227] Ibidem.

[228] Ibidem, p. 290.

[229] Ibidem.

[230] Helmut Kohl, op. cit., p. 143.

[231] Ibidem, p. 145.

[232] Referindu-se la rolul și locul lui Jacques Delors în acest complex proces al reunificării germane și construcției europene, Helmut Kohl avea să consemneze: „În această săptămână ( a desfășurării Consiliului European – n. n.) și în cele care au urmat, Jacques Delors s-a dovedit, o data în plus, a fi un prieten credincios al germanilor. Faptul că mai târziu includerea deplină a landurilor federale în Comunitatea Europeană a reușit atât de rapid se datorează angajamentului său, Și mie, personal, Jacques Delors mi-a fost de mare ajutor” (Ibidem, p. 144).

[233] Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea…, p. 174.

[234] Ibidem.

[235] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 365.

[236] Într-un interviu acordat publicației Spectator, ministrul britanic al Industriei și Comerțului, Nicholas Ridley, vorbind despre presupusa uniune monetară europeană a declarat că aceasta este „o manevră germană gândită să preia controlul asupra întregii Europe(Apud Timothy Garton Ash, Istoria prezentului. Eseuri, schițe și relatări din Europa anilor ꞌ90, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 53). Nicholas Ridley îi avertiza pe britanici și pe europeni de faptul că dacă doresc să cedeze suveranitatea statului în favoarea Comisiei Europene, atunci ar putea foarte bine să i-o cedeze „chiar și lui Adolf Hitler” (Ibidem). Frankfurter Allgemeine Zeitung a luat poziție față de această „ieșire a euro-huliganului Ridley” și a contribuit la demisia acestuia. Totodată, Independent on Sunday și Der Spiegel au publicat Memorandumul redactat de către Charles Powell, consilierul premierului Margaret Thatcher, cu privire la discuțiile neoficiale de la Chequers, ceea ce a stârnit ample comentarii în cancelariile diplomatice și în mass-media. Pe 24 martie 1990, premierul Margaret Thatcher a convocat la Chequers, reședința de vară a prim-ministrului britanic, un grup de istorici, experți independenți în problematica germană: istoricii americani Fritz Stern de la Universitatea Columbia și Gordon Craig de la Universitatea Stanford, alături de britanicii Norman Stone, George Urban, Hugh Trevor-Roper și Timothy Garton Ash. La această întâlnire privată a participat și ministrul de Externe, Douglas Hurd. Referindu-se la aceste discuții, istoricul Timothy Garton Ash consemna: „Am descris modul în care conștiința de sine, dar și încrederea în sine a Germaniei de Vest democratice diferea de cea a precedesoarelor; și modul în care unificarea Germaniei într-un stat democratic unic, la granița cu statele Europei Central-Răsăritene care și ele își alegeau propriile guverne, reprezenta o evoluție care trebuia să fie primită cu inima larg deschisă. (…) Și, așa cum au evidențiat mai mulți participanți, unul dintre semnele puterii Germaniei de Vest era capacitatea ei de autoexaminare și autocritică constantă, strictă și uneori aproape masochistă, bazată hotărât pe o presă solidă și liberă și pe o istoriografie exemplară” (Ibidem, p. 54).

[237] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 365.

[238] Ibidem, p. 366.

[239] Jacques Attali, op. cit., p. 295.

[240] Ibidem, p. 296.

[241] Christopher Booker, Richard North, op. cit., p. 175.

[242] Ibidem.

[243] Loredana Pătruțiu-Balteș, op. cit., p. 334.

[244] Lituania și-a proclamat independența pe 11 martie 1990.

[245] Vasile Buga, România privită de la Moscova…, p. 264.

[246] Ibidem.

[247] Idem, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965 – 1989, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 322 – 323.

[248]Ibidem.

[249]Ibidem.