Cu doar două-trei decenii în urmă devenise loc comun în analizele perspectivei securității globale afirmația că, în geopolitica SUA, prioritar va deveni Oceanul Pacific, unde se profila China. Superputerea era unică, își atinsese scopurile în Europa, continentul sud-american rămăsese grădina din fundul curții, deci se putea trece la treabă prin zonele unde apărea alt gen de provocări. Ar fi urmat o perspectivă triumfătoare a Occidentului globalizator. Se prognoza că principalele evenimente ale revoluției geopolitice vor deveni evidente cândva, prin deceniul în care ne aflăm. De atunci lucrurile au început să se precipite în jurul centrelor de putere, mai mari ori mai mici. Trăim acum secvențe din ceea ce trebuia să se întâmple, dar planurile scârțîie, chiar dacă sunt încă bine ambalate.

Calculele nu au fost prea corecte, pentru că au ignorat principala vulnerabilitate. Mutarea competiției geopolitice în Oceanul Pacific însemna apropierea nemijlocită a riscurilor ei de teritoriul SUA, cu toată imensitatea oceanului. Asemenea riscuri plutiseră doar parțial în cel de-Al Doilea Război Mondial. Însă, atunci China era aliată și lupta de ani buni împotriva Japoniei. A reacționat nu doar China oceanică, ci și Eurasia terestră. Reacția demonstrează că ceea ce se considera a fi un alt triumf schimbă întreaga lume, încă obișnuită cu modelul europocentrist. Occidentul a primit primul duș rece când a fost nevoit să se retragă din Afganistan după un război de peste două decenii, cu un consum imens de resurse. Singurul rezultat a fost multiplicarea cantităților de droguri pe piețe. Într-o confruntare în care aritmetica nu le oferea nicio șansă, câteva mii de talibani au predat lumii lecția neliniarității războiului modern. Narativul Occidentului veșnic învingător, fundamentat pe premisele dinamismului său strategic perpetuu și reacțiilor întârziate ale restului lumii, a fost serios zdruncinat. Părea, mai ales pentru cățelușii de companie, că este atributul de putere firesc, de necontestat, al liderului să-și impună interesele, ei urmând să se alinieze la noua realitate, dacă se putea, în fotoliile din primele rânduri, iar alți mari actori să aștepte și să se replieze la realități. Dar nu a fost așa. Prima care a reacționat concret a fost chiar China. A făcut-o în tradiția asiatică, fără spectacol. După ce și-a tras partea leului din procesul globalizării, și-a dorit mai mult decât rolul de manufactură a lumii, dar folosindu-se de el, a ridicat nivelul competiției generalizate. A trecut și ea la modelarea lumii, picătură cu picătură, fără să utilizeze forța și recurgând la verificatele în timp instrumente economice, comerciale, financiare și de cooperare pe care globalizarea i le amplificase.

În același timp, statul chinez a inițiat ample programe de modernizare și tehnologizare a construcției sale militare, de la nivelul mării la cosmos. Multe dintre aceste programe au termen de finalizare următorii trei-patru ani. Faptul că președintele chinez își cheamă acum Armata să intensifice pregătirile de război ar putea însemna că obiectivele acelor programe se finalizează. Folosește informațional motivul Taiwanului cu aceeași intensitate cu care Statele Unite emit veșnicele declarații despre o democrație, care nici la ele nu există. În abordarea problemelor lumii China modernă combină armonia confucianistă cu preceptul lui Sun Tzu că dușmanul dușmanului îi este prieten. Așa cum s-a mai întâmplat în multimilenara sa practică statală, China a pornit la un drum lung, activându-și dimensiuni soft power de care Occidentul a uitat, operaționalizându-și adecvat potențialul strategic, dar și demonstrându-și periodic performanțele militare.

Cu toată atitudinea țâfnoasă, Occidentul – unul lărgit, euroatlantico-pacific, dar cu interese greu de armonizat și reprezentând viitoare teatre de război distincte – constată acum că este dificil să se desprindă din conexiunile globalizatoare chinezești, care i-au adus atâtea avantaje. Trebuie să o ia de la început, dar îi lipsesc nu doar viziunea actualizată pentru gestionarea noilor dimensiuni ale sfidărilor unei lumi în schimbare, ci și resursele. În noul teatru emergent al competiției geopolitice din Oceanul Pacific, SUA practică împotriva partenerului care le-au ajutat să destructureze bipolaritatea formule aplicate cândva împotriva fostului aliat sovietic din coaliția antihitleristă, adică asocieri militare, război economic, conflicte locale, cultivarea percepției amenințărilor combinate cu construcția imaginii inamicului, haosul controlat peste tot unde este posibil. Studiourile de la Hollywood au căpătat surse noi de inspirație. Dar lipsește componenta ideologică atât de folosită în Europa pentru a strânge rândurile, iar partenerii asiatici nu se grăbesc să strice ceea ce au construit până acum în relațiile cu o Chină care nu și-a propus revoluția proletară mondială. De altfel, se pare că în spațiile Asiei, ideologia ei nu este sperietoarea care a bântuit Europa.

De asemenea, nici statisticile nu ajută Occidentul. Ponderea economiei SUA în lume este departe de locul ocupat în vremurile Planului Marshall, când nu avea concurență. Astăzi UE îi este competitor, realitățile societății americane nu mai pot fi mascate cu retorici triumfaliste și osificate despre libertăți. Dolarul, tipărit, nu rezultat al performanțelor economice, este folosit ca armă ceea ce înseamnă că, mai devreme ori mai târziu, va genera contraarma. Mitul unicității fenomenului militar american este distrus în Ucraina. De altfel, nici economia Uniunii Europene nu se simte prea bine de ceva timp. Totuși, în politicile Occidentului, China rămâne adversarul principal. Realitatea cea mai evidentă – și niciun lider american responsabil nu o va ignora – este că reîntoarcerea spre Pacific înseamnă mutarea competiției cu toate necunoscutele ei în proximitatea coastei vestice a SUA, adică acolo unde sunt dispuse importante surse de putere, până acum intangibile.

La extremitatea opusă a continentului eurasiatic, departe de Pacific, a reacționat Federația Rusă când a declanșat faza activă a confruntării sale cu Alianța Nord-Atlantică, care a ajuns la granițele ei vestice și a organizat lovitura de stat de la Kiev. Organizația fusese înființată împotriva ei, a rămas consecventă în urmărirea scopurilor și nu schimbase nimic în obiectivele sale chiar și după ce Europa politică se modificase fundamental, Germania se reunificase, iar trupele rusești se retrăseseră. Mai mult, cu cât NATO se apropia de frontierele vestice ale inamicului său instituțional, propaganda sa își intensifica discursul despre amenințarea rusă, la început în noile state membre și, treptat, în întregul spațiu euroatlantic. Astăzi Europa declară că apartenența la NATO a fost soluția salvatoare pentru eliminarea amenințării. Se omite cu ipocrizie că tocmai lărgirea a creat amenințarea. Permutările geostrategice unidirecționale din proximitatea unei superputeri nucleare nu aveau cum să nu provoace reacții pe măsură, să ne amintim de criza din Caraibe.

Liderilor de la Beijing le-a trebuit ceva timp să se convingă că noua atitudine a Moscovei este o opțiune strategică. Era cât se poate de previzibilă apropierea dintre cele două puteri. Ocidentul a generat-o cu bună știință și acum trebuie să gestioneze mai multe fronturi. Ca actori geopolitici Rusia și China au adversar comun și folosesc împotriva lui strategii diferite, dar complementare. Europa s-a izolat ca niciodată de Rusia și treptat tot ceea ce este legat de ea s-a transformat în dimensiune a apărării, iar confruntarea fără violență armată – în război hibrid. Au devenit adversari chiar și studenții ruși din universitățile ei, cultura sau sportul. Doar banii ei nu au miros și i-au confiscat activele. A întrerupt brusc legăturile economice, financiare și comerciale, acele legături care îi permiseseră să-și construiască prosperitatea, economia performantă, concurențială. Astăzi continentul așteaptă prăbușirea Rusiei, cum a mai așteptat după Marele Război, și dezvoltă motivul viitoarei agresiuni rusești ca la începuturile Războiului Rece.

Moscova a trecut și ea la reorientarea priorităților sale politice, economice, comerciale și de infrastructură către Eurasia, amintindu-și că are atuuri importante și suficiente instrumente pentru Oceanul Pacific. Europa se micșorează. Manualele de geografie mai spun și acum că se întinde până la munții Ural, OSCE mai ajunge încă politic până la Oceanul Pacific și granițele Chinei, dar statele continentului au început să construiască ziduri la granițele estice, marcând viitoarea frontieră. Bătrânul continent pare că se va opri pentru ani buni pe un aliniament al ostilității ce se va întinde de la Marea Barenț la Marea Neagră. În bipolaritate zidul fizic era doar pe teritoriul german, în rest erau garduri prin care se putea privi. Europa aplică ea astăzi lecția zidului, uitând că în secolul trecut nicio fortificație nu l-a apărat pe cel care a ridicat-o, ci a generat doar neîncredere, iluzii și confruntare. Se pare că liderii continentului acceptă noua geografie deoarece, în discursul lor politic, se impune narativul că spațiul lui se identifică cu cel al Uniunii Europene. Europa se autodistruge înainte de a fi atacată, dovedind că nu este pregătită pentru ceea ce se întâmplă.

Între China și Rusia nu există o alianță militară cu obligații stricte, ca în cele clasice, dar intensitatea și diversitatea relațiilor dintre ele oferă cooperării mai multă libertate și le apropie viziunea asupra marilor probleme internaționale. Prioritățile strategice ale Chinei nu se află în nordul siberian, ci spre insulele din Pacific. Ambele pornesc de la premisa comună că viitorul securității globale depinde de schimbarea ordinii lumii, care avantajează doar Occidentul. O ordine ce a permis unui grup restrâns de actori politici să profite de cele mai importante resurse ale altora chiar și după ce colonialismul a dispărut oficial. O ordine care permite marilor producători de arme să se afle în spatele conflictelor și haosului doar pentru a obține profituri. Complicitățile dintre ei și stat oferă perspectivă numai unor permanente războaie. În lume se acumulează arme ce vor alimenta zeci de viitoare conflicte locale și nu mai există niciun instrument politico-diplomatic acceptat pentru a schimba ceva.

UE, cel mai important aliat al SUA, este cal de bătaie exact când își propusese să devină centru de putere al lumii. Asupra membrilor organizației se fac presiuni puternice pentru a se alătura tuturor sancțiunilor americane împotriva Chinei. NATO își declară interesul pentru zona indo-pacifică, însă aliații europeni nu sunt entuziasmați de idee și încă mai speră în vremurile bune ale globalizării. Le este suficient conflictul ucrainean. Oficialii chinezi declară azi fără echivoc că extinderea NATO provoacă război în lume, ceea ce nu afirmau cu câțiva ani în urmă. Abia acum au interpretat ei realitatea că, la începutul extinderii, Alianța Nord-Atlantică promitea stabilitate și securitate, prin dialog politic generalizat, dar astăzi politica îi este modelată după tiparul confruntării strict militare, apărare – ofensivă care exclude dialogul.

Economiile europene plătesc pentru gazele naturale și energie de câteva ori mai mult decât consumatorii din SUA, produsele lor devin necompetitive în concurența cu cele chinezești ori americane și multe afaceri devin neprofitabile. Unii lideri declară că sunt, în sfârșit, independenți de energia rusească, alții că nu pot fără ea. Gazele naturale nu sunt doar o importantă resursă energetică, ci și materie primă pentru ramuri industriale vitale. Europenii încep să o simtă și nu de amenințarea chineză le arde acum. Ocupația războiului, cu întreaga sa scenografie, obosește Europa. Nu e ca în filme. A dezarmat-o, îi creează probleme economice, politice și sociale, o dezindustrializează, distruge tot ceea ce a construit până acum. Liderii au sperat în epuizarea rapidă a Rusiei și acum se află într-o capcană. Secretarul de stat al SUA a declarat că statele continentului au cheltuit mai mult decât SUA pentru războiul din Ucraina și, se pare, lor li se va transfera întreaga povară.

Europa euroatlantică a devenit ostatica regimului de la Kiev care-și dorește mai mult decât arme și bani, o vrea alături pe câmpul de luptă. Acesta a fost scopul operației ofensive din regiunea Kursk. Din punct de vedere militar, direcția nu este importantă pentru inamic, nu duce nicăieri în spațiul operativ, dar a putut fi exploatată propagandistic. În realitate, a dispersat resursele tot mai puține și efortul între apărare și ofensivă și s-a transformat într-un sac fără fund. Forțele ruse și-au accelerat ofensiva pe direcțiile prioritare. Gruparea de la Kursk a fost blocată, suferă pierderi și trebuie completată permanent, facilitând ofensiva inamicului. Aliații Ucrainei sunt obligați acum la acțiuni care ar duce spre război direct, fără intermediari, între NATO și Rusia. Pentru acest moment se pregătesc rușii de când liderii ucraineni au acceptat rolul de anti-Rusie și de proxi în războiul Statelor Unite, indiferenți la consecințe pentru țara lor, Europa și lume. La Kiev s-a făcut public un plan propriu al victoriei, dar documentul insistă mai ales pe ceea va trebui să facă NATO și aliații. Nu mai prevede eliberarea teritoriului ori capitularea Rusiei, ci doar perspectiva unui război fără sfârșit, dar cu pauze. Regimului de la Kiev i-a expirat de ceva timp mandatul cu care și-a înșelat alegătorii, democrațiile lumii nu observă, pentru că și lor le este încă necesar războiul. Ucraina declară că va începe să exporte arme. Presa din Rusia, ostilă desigur, scrie că, pe undeva prin Cipru, liderul în tricou kaki și-a înființat o firmă de comerț cu arme. Cam anapoda, nu? Probabil, vom ști adevărul urmărind soarta complexului MIM-104 PATRIOT oferit de România.

În mediul informațional se fac publice scenarii pentru viitorul conflictului. Oficialii ruși susțin că vor fi considerate escaladări către război direct și că, până acum, nicio armă nouă a Occidentului nu a schimbat ceva în desfășurarea operației speciale. Dacă ne amintim, sprijinul furnizat Ucrainei a început cu căști și echipament medical, astăzi include vectori purtători de armă nucleară, dar vecinul nostru pierde. Oricum și loviturile în adâncimea teriroriului rus de până acum nu ar fi fost posibile fără infrastructura cosmică, informatică, informațională și tehnică occidentală. La Bruxelles se declară că efectivele NATO pregătite pentru intervenție imediată sunt de peste o jumătate milion de oameni, la Moscova că le așteaptă. În dezbaterile de la Adunarea Generală a ONU, ministrul chinez de Externe a declarat că prelungirea situației din jurul Ucrainei are efecte complementare asupra securității energetice, alimentare, nucleare și infrastructurii transfrontaliere a lumii, deci nu trebuie să ne facem iluzii că ar fi un episod strict european.

Cum se întâmplă întotdeauna în perioadele de tensiune generalizată, s-au activat și alte focare locale de război. Ele accentuează faliile geopolitice, creează riscuri noi pentru stabilitatea lumii, dar și posibilități pentru eliberarea altor energii și mai distrugătoare. Cel mai periculos se desfășoară în Orientul Mijlociu. Israelul a început războiul său împotriva intermediarilor Iranului pentru a pedepsi acțiunea teroristă din 7 octombrie anul trecut. Până acum au fost uciși zeci de mii de civili în Fâșia Gaza și Liban, operațiile nu și-au atins scopul, ostatecii sunt tot în mâna teroriștilor care continuă să lupte dar, pentru prima dată, sunt distruse și obiective din Israel. S-a țintit chiar și locuința premierului, dar el nu era acasă. Armata israeliană acționează în felul său specific sfidând nu doar vecinii ci și aliații. Un stat condus de atâta timp de generali deveniți politicieni ignoră că orice lider terorist ucis are locțiitori care vor continua lupta și mai motivați. Se urmărește atragerea Iranului în conflict, ceea ce ar însemna o escaladare fără precedent în regiune. Superarmata israeliană a evidențiat vulnerabilități surprinzătoare, care încurcă socoteli.

SUA vor oferi Israelului sisteme de arme la care Ucraina nici nu poate visa încă, ceea ce demonstrează că acolo, în estul Europei, au urmărit un război prelungit, pe care nu-l vor și în lumea musulmană. Sunt prea multe riscuri pentru interesele lor globale. S-au activat puncte fierbinți prin Africa. Cele două state coreene și-au ostilizat brusc declarațiile politice. Coreea de Nord este putere nucleară, care dispune și de vectori intercontinentali. Lumea întreagă urmărește evoluțiile din jurul insulei Taiwan pe care SUA o tratează ca pe un stat aliat independent, dar oficial îi recunoasc apartenența la China. Insula se transformă treptat într-un senzor pentru viitorul geopoliticii nu doar în Pacific, ci și în lume. În niciunul dintre punctele fierbinți, mai vechi ori mai noi, nu există inițiative politico-diplomatice de pace credibile. Din cauza copacilor nu vedem pădurea.

*

*    *

Conflictul armat de la granițele noastre schimbă multe dintre reprezentările consacrate despre fizionomia luptei. Iată un aspect. Rușii lansează drone pentru a lovi infrastructura critică a Ucrainei, inclusiv la Dunăre. Liderul în kaki s-a supărat că nu participăm și noi la combaterea lor. O dronă din acel tip costă câteva sute de dolari. Cu ceva timp în urmă la granițele noastre, Forțele Aeriene ale României și NATO au ridicat în aer două avioane F-16 românești și alte vreo patru spaniole. Drona a ajuns la țintă. O oră de zbor a unui avion F-16 costă în medie 20.000 de dolari, în funcție de varianta folosită. Recent o altă dronă s-a îndreptat, nici mai mult nici mai puțin, direct către Amzacea, din spusele oficiale. Au fost ridicate în aer câteva avioane care nu au văzut-o. Drona a dispărut de pe ecrane, fără urme la sol. O fi fost una falsă, electronică, vom afla. Am fost mângâiați pe creștet. Se poate socoti cât a costat aventura, nu s-a tras niciun foc, deci a fost mai ieftin. În Ucraina, complexul antirachetă PATRIOT furnizat de Germania și evaluat cam la un miliard de dolari a fost distrus cu o rachetă costând câteva mii de dolari. La fel s-a întâmplat și cu avioane rusești din ultima generație lovite de ucraineni. Cam așa vor arăta duelurile dintre armele de pe câmpurile de luptă ale viitorului și așa se vor toca bugetele apărării.