Pe vremea când totul era măreț în propaganda noastră și se construiau mituri, un clasic al literaturii române scrisese o fabulă – imagini în antiteză despre libertate. O pasăre îi spunea  unui șoarece că ea zboară  către soare pe cerul senin, bea roua dimineții, bucură oamenii, în timp ce el, nefericitul, se ascunde prin cotloane întunecoase, se hrănește cu resturi, se sperie de orice, fuge ș.a.m.d. În loc de morală, ne spune că scena se petrece în stomacul unei pisici. Autorul  era Aurel Baranga, prezent în manuale pe atunci, astăzi uitat. Evident, nu  acea creație era studiată în manuale și nici nu știu dacă mai poate fi găsită pe undeva, dar antinomia dintre măreț și derizoriu m-a obsedat. Mă obsedează și acum, când mituri noi  se suprapun pe altele vechi, stomacul pisicii este un depozit de gaze naturale care ne transmite  cât de mică este lumea în care trăim, cu libertățile noastre cu tot.

O realitate  lumească, banală, prețul energiei, de neînlocuit în viața noastră de acum, a explodat în prag de iarnă și amenință să transforme în ruine măreția marilor proiecte, iar oamenii să devină ostatecii circumstanțelor și guvernelor. Gazele naturale și-au cam multiplicat costul în două-trei luni, petrolul se scumpește mai încet, dar la fel de dureros, și lucrurile s-au complicat subit. Se mărește inevitabil prețul energiei electrice, se va scumpi tot ceea ce omul face, dar mai ales hrana cea de toate zilele, pentru că, la urma urmei, îngrășămintele agricole se produc din gaze naturale. Probabil că ar fi momentul să reînvățăm lecții de altădată, când viața noastră nu depindea de energia electrică. Deocamdată, vom simți imediat doar facturile de iarnă și e greu de crezut că prețurile vor reveni de unde au pornit. Când furtuna se va liniști, vom fi fericiți că prețul energiei a crescut doar de două ori, nu de cinci. Totul se suprapune pe o lume ce nu-și revine încă din zguduitoarea și ubicua pandemie, lume aflată și în plină  reconfigurare a unor priorități de ordine  mondială.

Ciudat, dar se vorbește foarte puțin despre speculațiile cu energie de pe bursă în prag de iarnă, acolo unde se pot câștiga sume enorme cumpărând astăzi la un preț și vânzând peste o săptămână la altul de câteva ori mai mare, întreținând volatilitatea prețurilor. Dar dacă la aceste jocuri participă și actori mult mai grei decât cei obișnuiți? A fost suficientă o aliniere nefavorabilă a unor circumstanțe mai puțin luate în calcul, ca nevoia de hidrocarburi să crească în toată lumea și să dea peste cap cam tot ce ne spunea teoria despre cerere și ofertă, despre preț și marfă. Redescoperim șocați că energia este o marfă specială, de care toți au nevoie, dar puțini o au, iar posesorii își pot permite practicarea vechiului principiu al tocmelilor din târg,  nu-ți convine, nu cumpăra.

Ca de obicei, se caută vinovații, se regizează explicații, se proiectează măsuri pentru diminuarea efectelor asupra populației, dar se ocolește miezul problemei – zăpada și gerul au   devenit  probleme de securitate națională. Cum ne-am obișnuit, primele acuzații au fost adresate  Gazprom-ului, apoi au apărut în public informații că acesta nu și-a încetat niciodată obligațiile contractuale, a livrat pe conducte cât s-a contractat, prețurile lui sunt mai mici decât cele de la bursă, instituția sacră a pieței libere, că este gata să-și mărească cu până la 15% livrările, cu condiția ca tranzacția să-i fie și lui avantajoasă. Pentru creșterea cantităților de gaze naturale vor fi necesare investiții în zonele de extracție și trebuie să aibă siguranța că beneficiarul nu se va răzgândi după ce trece hopul. Argumentele țin  de comerț și negocieri, oferta rămâne și nu a trecut neobservată chiar dacă războiul informațional oficial continuă. Experți americani afirmă că în Europa criza energetică a apărut din cauza reducerii producției proprii și a creșterii cererii pe piețele asiatice. Totul pare o neputință a UE, care a coborât ștacheta și a făcut din Gazprom adversar geopolitic.

Exact în toiul crizei, la Moscova s-a desfășurat o reuniune mondială pe tema energiei și acolo s-au auzit multe lucruri care vor influența piața. Printre altele, s-a reiterat că nici Rusiei nu-i convin prețurile exagerate la energie, pentru că se vor mări costurile importurilor sale, ele nu vor putea fi compensate prin export de energie, pentru că ponderea acesteia în PIB s-a redus considerabil în ultimul timp, locul a fost luat de alte exporturi. De asemenea, s-a vorbit despre consum real și cerere, Gazprom a transmis beneficiarilor europeni că este un partener sigur și va rămâne în piața concurențială, atât prin conducte, unde prețurile sunt legate de petrol, deci mai mici deocamdată, pe bursă, dar și pe piața gazelor lichefiate.  Practica de până acum a demonstrat că piața petrolului poate fi temperată prin decizie comună a principalilor exportatori, dar acest lucru nu se poate pentru gazele naturale și nimeni nu garantează  că prețurile la energie vor reveni acolo unde au fost cu câteva luni în urmă. UE continuă lupta cu Gazprom.

Uniunea Europeană s-a constituit cu decenii în urmă ca soluție pentru eliminarea îndelungatei confruntări franco-germane. Inițiativa a avut succes câteva decenii, pentru că, la origini, a fost o asociere între state cu aproximativ aceleași niveluri de dezvoltare, cu multe elemente de civilizație comune, interese care stimulau eforturile colective, un tandem ce susținea reconcilierea în toate formele și sub o umbrelă americană de siguranță. Nu era nevoie de prea multe eforturi pentru a-și demonstra atractivitatea, chiar și lumea comunistă îi căuta colaborarea. De aceea, lărgirea a fost un proces în care UE punea condițiile, a rămas și acum organizație centripetă,  care atrage candidați promițându-le prosperitate. Avantajul apartenenței la UE ca  răsplată a contat mult în integrarea euroatlantică și extinderea NATO. Uniunea Europeană s-a lărgit rapid, dar cam în același ritm și-a pierdut principalul avantaj, cel al omogenității inițiale. Poate acesta este adevăratul motiv pentru care organizația a temperat procesul primirii de noi membri, apoi s-a produs acea lovitură cu efecte pe termen îndelungat a Brexit-ului.

Astăzi UE include state cu niveluri de dezvoltare extrem de diferite, piața unică internă le avantajează tot pe cele cu nivel ridicat de dezvoltare, iar normele juridice comunitare susțin acest avantaj, chiar dacă oferă teoretic șanse egale tuturor membrilor. În organizația de astăzi,  ierarhia  nivelurilor de dezvoltare este cam aceeași ca la începuturile Comunității cărbunelui și oțelului, pentru majoritatea membrilor, dar cine a fost bogat atunci este acum și mai bogat.  Grecia a fost salvată de la faliment cu câțiva ani în urmă doar pentru a nu compromite proiectul și a nu stimula tendințele independentiste. Circulația capitalului, forței de muncă și a mărfurilor este sacră în spațiul comunitar, dar de ani buni în înteriorul lui se practică cea mai cinică și unilaterală migrație ca expresie a libertăților: forța de muncă spre Vest, mărfuri spre Estul comunitar și consumerist, condamnat, astfel, la sărăcie și dependență perpetuă. Tandemul franco-german își păstrează doar aparențele sub presiunea ultraperformantei economii germane.

În mediul comunitar s-a intensificat  fenomenul coroziv al asocierilor pe spații de afinitate: central-european, mediteranean, baltic. Ele s-au coagulat în jurul unor interese și realități zonale tocmai pentru a rezista jocurilor marilor actori. De asemenea, au adoptat și poziții diferite în domeniul energiei. Dar, ceea ce este mai important, nici umbrela americană nu mai este atât de sigură. În proiectarea politicii lor globale, SUA se concentrează pe alte priorități, Pacificul de Sud și Oceanul Indian. Pentru aceasta are nevoie de sprijinul, ori cel puțin de neutralitatea, altor state. UE are altă agendă politică. Marea Britanie, putere nucleară, s-a asociat cu aliatul său transatlantic, dar mai întâi a părăsit UE și nu este prea clar cât timp își va mai păstra entuziasmul atlantist în fața noilor ei ambiții. Ea nu a făcut parte din alte imperii. De cele mai multe ori când partea continentală a Europei intra în tulburări, Anglia își amintea că este putere insulară întâi de toate. În spațiul euroatlantic se profilează mutații ce vor accentua diferențele dintre afinitățile pro-americane  și cele  tradiționale europene, dar acest fenomen va fi o altă grea lovitură pentru omogenitatea de altădată a UE.

După episodul franco-australian cu submarinele franceze, nu se știe cum se va mai privi achiziționarea tehnicii de război americane cu bani europeni. Și nu este geopolitică, ci doar o problemă de piață concurențială. Efectele acestei dinamici au ieșit la iveală, mai mult ori mai puțin direct, în criza europeană a energiei, chiar dacă UE lasă impresia că o ține sub control. Încet-încet, se devoalează competiția geopolitică și relațiile de putere ale lumii, se redescoperă  încă o dată roata  și se reactualizează subtil vechea idee generatoare de  imperii că resursele lumii se află în locurile nepotrivite. Decenii întregi am fost dresați cu iluzii despre libertate, drepturile omului, valoarea individului și securitate.

În afară de obținerea unor avantaje în războiul informațional, toate acestea nu au fost altceva decât decor, elemente de mascare a scopurilor permanentei competiții geopolitice: resursele și căile de acces către ele. SUA își modifică prioritățile pentru că Uniunea Europeană i-a devenit concurent economic,  ea nu dispune de resursele de care au nevoie pentru competiția geopolitică în care s-au înscris și nici nu poate contribui la controlul principalelor căi de comunicație ale globului. Nu mai există nici amenințarea de altădată. Pentru politica globală a SUA, avantajele strategice oferite de Europa au mai puțină relevanță decât pe timpul bipolarității, astfel că UE va fi nevoită și ea să se adapteze. SUA dispun de cele mai importante resurse energetice ale lumii, dar controlează ferm și resursele Americii de Sud cu căile lor de acces. În Rusia se aud tot multe voci care afirmă că, mai devreme ori mai târziu, resursele ei vor deveni țintă, de aceea trebuie să fie pregătită să și le apere.

Dar, la urma urmei, de ce să nu recunoaștem că accesul la resurse ar fi altceva decât geopolitică, din moment ce toate aranjamentele de securitate coagulate în jurul unor spații concrete asta demonstrează? Ce nu este geopolitică într -o lume atât de interdependentă? Cu decenii în urmă, bluejeanșii au fost vector soft power al SUA în răspândirea influenței lor. Nu era geopolitică? Vectorul s-a devalorizat în momentul când China a invadat piața cu ei. Ne convine ori nu, de la geopolitică ar trebui să se pornească în căutarea soluțiilor așteptate de populație, și nu de la orgolioasele cârpeli populiste. Finalitățile ar fi realiste și durabile, mai puțin dureroase pentru omul obișnuit, și ar demonstra că lumea are mai multe elemente comune decât diferențe. Dinamica geopoliticului în relațiile internaționale este condiționată de interese, politici și strategii, puncte tari și vulnerabilități, echilibre și dezechilibre, dependențe și interdependențe etc. Dar este afectată și de calcule eronate, care au provocat cumplite tragedii. Niciun actor politic – nici chiar superputerile – nu poate ignora aceste realități cu efecte îndelungate.

Cu peste o jumătate de secol în urmă, URSS a construit oleoductul Drujba, prin care furniza petrol în Europa. Ca și acum, SUA s-au împotrivit, au susținut că este geopolitică și că aliații lor europeni, dar mai ales Germania, va depinde prea mult de superputerea inamic. Între timp, rivala a dispărut, împreună cu zona sa de influență, economia de piață s-a generalizat, Germania s-a unificat, dar nu a încetat să-și promoveze eficientul Ostpolitik. Noul stat, cu capitala la Berlin, a anulat întregul sistem de securitate postbelic, ce fusese proiectat în Europa tocmai pentru a ține Germania sub control. În acest scop fusese constituit sistemul, iar tot ceea ce se întâmplă astăzi este consecința acelei anulări ireversibile.

Conducta de petrol funcționează și acum, este completată cu magistrale pentru gazele naturale, venite tot din spațiul ex-sovietic și tot către Germania, în majoritate. Astfel, ea este pe cale să devină un fel de vătaf al UE, care în loc de bici va folosi fie energia din Rusia, fie resursele NATO, fie și una și cealaltă. Este loc pentru negocieri. Nu a fost geopolitică? Nu a fost exemplu de promovare a intereselor naționale prin interdependențe atent gestionate, nu prin formule unilaterale și exclusiviste care întrețineau confruntarea? Viitorul posibil cancelar socialist declară că politica estică inițiată de Willy Brandt cu decenii în urmă a fost un succes pentru Germania și că acum este nevoie de un nou Ostpolitik, dar de această dată european. Sună și ca îndemn la rațiune, dar și ca avertizare pentru viitoare schimbări.

Paradoxal, dar dincolo de aparențe, nici Rusia, continuatoarea imperiului sovietic, nu a pierdut. Ea este acum obiect de studiu pentru întreaga Europă, care, pentru orice se întâmplă pe continent, transmite opiniei publice că președintele Putin se află în spate. Politicul în Rusia își etala rănile, dar era conștient că se inițiase un proces pe termen lung, prea lung pentru finalități rapide. Statul sovietic nu mai există, spațiul său a intrat într-o criză din care nu s-a ieșit complet nici acum, dar Rusia a obținut libertate de mișcare, controlul resurselor sale și al potențialului nuclear. Președintele în funcție a declarat de multe ori că revenirea la fostul stat nu mai este posibilă, s-a exprimat chiar mai plastic: cine nu regretă dispariția a ceea ce a fost, n-are inimă, cine crede că va reveni, n-are minte. Eliberată de constrângerile geopoliticii globale și de povara cursei înarmării, Rusia și-a permis să se întoarcă cu fața, în sfârșit, către sine și bunăstarea locuitorilor ei. Încet-încet, a devenit un spațiu stabil, atractiv pentru cetățenii fostelor republici unionale. Milioane de ucraineni și georgieni, de pildă, lucrează în Rusia, în timp ce guvernele lor o declară inamic și vorbesc despre războaie hibride.

Astăzi crizele au ajuns și în spațiul euroatlantic, UE este obligată să se implice tot mai mult în probleme de care altădată era scutită, statele ei componente participă la războaie și își sporesc bugetele militare în dauna prosperității, căutând justificări, iar SUA își modifică prioritățile globale fără a mai beneficia de avantajele politice, economice și militare copleșitoare pe care le-au avut cu decenii în urmă.

Germania este cel mai concret exemplu recent că nu prin independență, ci printr-un inteligent și susținut joc al interdependențelor se pot promova interesele naționale. Tot ea ne demonstrează că independența reală, cea susținută cu aplomb populist, mai ales când nu există alte argumente, se găsește doar în articole constituționale bine cosmetizate. În realitate, atât de râvnita stare înseamnă pentru marea majoritate a statelor schimbarea hegemonului, observație banală, dar ignorată cu obstinație. Parafrazând un titlu celebru, aceleași încăperi, alte voci. Chiar și marile puteri ale lumii nu sunt atât de independente cum și-ar dori și cum scrie în constituțiile lor, circumstanțele cu nelinearitatea lor sunt hegemonul. În Europa nu au mai apărut state după 1990, au dispărut chiar și mișcările naționaliste revigorate inițial de răsturnări. Statele apărute după dispariția bipolarității sunt slabe politic și economic, au nevoie de protecție, suveranitatea și independența lor sunt doar formale. În schimb, suntem martorii începuturilor renașterii Imperiului Otoman, frământărilor imperiale ale UE, centralizării verticalei puterii în Rusia și China.

De altfel, asistăm, fără a putea face ceva, și la incredibilul paradox relațional al secolului. SUA se mobilizează pentru confruntarea cu China, aceasta se pregătește pentru război cu SUA, dar teritoriul Chinei este cea mai importantă piață de desfacere pentru gazele naturale americane, iar SUA – cel mai important furnizor de gaze și petrol pentru China. Volumul tranzacției dintre cei doi nu se regăsește nicăieri în altă parte a lumii. Vara trecută, prețurile gazelor naturale au explodat pe bursele asiatice pentru că economia chineză renunță la cărbune ca sursă de energie, exportatorii din SUA au simțit profitul, deci și-au reorientat pragmatic marfa către China, contribuind la criza energetică a europenilor. Mișcările geopolitice din Pacificul de Sud și Oceanul Indian ale celor doi actori nu reprezintă altceva decât șicane spațiale pentru ocuparea de poziții avantajoase într-o interdependență la care nu pot și nici nu vor să renunțe în următoarele decenii.

Până mai ieri, teoreticienii globalizării vedeau în interdependența economică chino-americană o sursă sigură de stabilitate. Probabil va rămâne în continuare până la o revoluție chineză în domeniul energiei. Ca reacție la constituirea asocierii AUKUS, China a stopat importul cărbunelui din Australia, dar va avea în continuare nevoie de energie. Ponderea gazelor naturale ca sursă în economia sa este încă redusă, dar problemele ei de mediu, poluarea și efectele încălzirii globale o obligă la măsuri radicale în domeniul energiei, pentru a-și menține ritmurile dezvoltării. Necesarul de gaze naturale va crește permanent, SUA vor rămâne în continuare principalul furnizor.

 

Uniunea Europeană nu a avut o politică comună a energiei, fiecare stat aplica soluții proprii, dar în bună măsură pe seama gazelor naturale, inclusiv a celor furnizate de Gazprom. Interdependența energetică UE – Rusia era acceptată ca sursă de stabilitate, deși se accentua și se vehicula tot mai intens ideea de independența energetică, adică geopolitică. De altfel, ideea nu e nouă; și în România, cu teritoriul său bogat încă în gaze naturale și petrol, este vehiculată de decenii.

Recentele evoluții de pe piața energiei demonstrează că interdependența se accentuează și este însoțită de episoade ale reașezărilor. Diversificarea furnizorilor, energiile alternative, cele regenerabile, gazele de șist importate din SUA etc. nu au redus-o. A fost suficient ca SUA să-și reorienteze într-o vară exporturile, iar UE să se joace de-a războiul cu Gazprom ca depozitele europene de gaze să devină insuficiente, iar infrastructura construită pentru ele să rămână nefolosită. Este o manifestare a economiei de piață. Problemele ecologice și efectele încălzirii climatice au impus în preocupările UE și problema surselor neemitente de carbon, cum ar fi hidrogenul, de exemplu. Doar că toate tulburările ce preocupă UE nu pot fi atenuate decât prin cooperare globală, și nu prin confruntare geopolitică. Mai mult, există numeroase state ale căror resurse și contribuție concretă la atenuarea schimbărilor climatice sunt mult mai importante decât ale UE. Amazonia, pădurile ecuatoriale și siberiene rămân principalele laboratoare de oxigenare a globului, dar despre ele nu se suflă o vorbă, sunt în locurile nepotrivite. La noi pădurile se taie într-o veselie. De asemenea, pentru a transforma hidrogenul în sursă de energie, sunt necesare tehnologii, aceeași energie, dar mai ales apă, una dintre resursele vitale ale globului, insuficientă pentru bună parte din populația globului.

Toate inițiativele comunitare au avut urmări concrete în reducerea considerabilă a rolului cărbunelui în producerea energiei, al petrolului, în diminuarea energeticii nucleare etc. Se pare că planificatorii europeni au făcut eroarea să pună toate ouăle în același coș și înainte de a implementa ceva nou să distrugă ceea ce exista și producea energie. Nu este prea clar nici cum se vor gestiona provocările ecologice apărute odată cu noile surse de energie. Ce se va întâmpla, de exemplu, cu viitoarele milioane de baterii auto, extrem de poluante, când vor deveni inutile? Dar cu palele centralelor eoliene, foarte rezistente, dar de nefolosit după epuizarea termenului de exploatare? Pentru asemenea erori neprovocate geopolitic vom plăti cu toții până la urmă, statele nu vor putea finanța mult timp măsurile compensatorii. La urma urmei, de unde acei bani? Până la operaționalizarea noilor inițiative, UE va fi dependentă de Gazprom și de alții în următoarele decenii.

Un scurt recurs la istoria energiei ne va arăta că rolul lemnului ca sursă principală de energie a fost luat de cărbune, al cărbunelui de petrol, al petrolului de atom. Dar niciuna nu a dispărut, ele coexistă, sunt complementare la nivel global și se folosesc toate. Chiar și astăzi, zeci de milioane de locuitori ai Pământului se încălzesc cu sursa pe care și Genghis Han a folosit-o cândva.

Până în 2009 rolul gazelor naturale furnizate de Gazprom Europei a fost considerat oarecum normal, comerț, în afara geopoliticii. În acel an, pentru prima dată, gazele din Rusia ce tranzitau Ucraina de la Est către Vest nu au mai ajuns în Europa pentru scurt timp. Și a fost criză. Beneficiarii europeni au acuzat furnizorul rus că nu-și respectă contractele, acesta a replicat că nu și-a diminuat livrările, dar cantitățile lipsă dispar pe teritoriul Ucrainei. Atunci au devenit gazele geopolitică, Gazprom a fost declarat furnizor nesigur, Rusia a intrat în joc, iar Ucraina a devenit scenă. Gazprom, în cooperare cu firme germane, a început construcția sistemelor de conducte prin Marea Baltică, iar cu firme din Balcani pe cel sud-dunărean pentru consumatori balcanici și din centrul Europei. Construcțiile au avut istoriile lor, dar beneficiarii, mai ales Germania, principalul câștigător, susțin că totul este o problemă economică, de piață.

Piața va reglementa prețurile, îi trebuie respectate determinările, așa cum s-au acceptat regulile pieței libere în cazul gazelor americane. Povestea continuă, dar este interpretată geopolitic, drept risc, chiar dacă acoperă necesități strict economice și urgente. Președintele Putin declară că Rusia a fost și rămâne furnizor sigur. Gazprom transmite că este pregătit să mărească livrările, cu condiția să fie rentabile economic, și nu prin sistemul de transport ucrainean, vechi și nesigur. Este un argument nou, poate fi bănuit de ostilitate, dar oricum gazele naturale sunt la el acasă, în Peninsula Yamal, și au cale lungă de străbătut până în Europa.

Criza energiei în prag de iarnă se suprapune peste o complicată evoluție a geopoliticii occidentalo-ruse pe continent. Criza ucraineană – noul barometru al stabilității europene – se adâncește, Ucraina primește intens arme din Europa și SUA, oficiali ruși transmit conducerii țării că se joacă cu focul. Dincolo de declarațiile și atitudinile formale despre independență, suveranitate și integritate teritorială, această criză evoluează spre o stare conflictuală ce depășește cu mult nivelul ruso-ucrainean pentru că devoalează toate vulnerabilitățile Europei. Chiar și aceste concepte de drept internațional creează vulnerabilități, pentru că și-au epuizat conținutul încă din secolul al XIX-lea, când au atins apogeul, dar se mai păstrează astăzi doar pentru a justifica relații de putere. Niciun stat din spațiul euroatlantic nu mai e independent. Nicio țară membră a UE nu mai este suverană.

Se demonstrează, probabil mai mult decât s-a dorit, această realitate la vecinul nostru, unde după lovitura de stat din 2014, urmată de evenimentele cunoscute, în funcții publice au fost înscăunați cetățeni din alte țări pentru a-i promova independența, suveranitatea și a-i reface integritatea. Putem bănui câți alții se aflau în locuri mai puțin publice și motivul pentru care, de ani buni, între vecini greu de separat în mințile noastre nu există contact politic direct. Rusia a declarat tot timpul că nu va rămâne indiferentă la soarta rușilor de acolo, că ucrainenii înșiși, înrudiți îndeaproape cu ei, sunt un popor ostatec al unei minorități rusofobe. Între NATO și Rusia s-au întrerupt căile de comunicare directe, UE va trimite o misiune militară în Ucraina. Cele două organizații din spațiul euroatlantic, UE și NATO, sunt entități diferite doar formal. Exceptând SUA și Canada, majoritatea participanților la decizie o constituie europenii, cei mai mulți din spațiul comunitar. Deci, dincolo de sofisticatele explicații formale, decizia va fi a ambelor organizații. Dacă va fi altfel, se vor produce sciziuni iremediabile.

Relațiile politice ruso-europene se înscriu în modelul polarizărilor ce se observă la nivel global, intră în cotidian limbajul contondent, nevoalat de subtilitățile diplomației, între actori atât de apropiați geografic și cu atâtea probleme comune. S-a ajuns la un nivel de unde pentru viitor nu există prea multe alternative și nu se întrevăd, nici într-o parte, nici în alta, curente politice care să ofere altceva. Seamănă cu acel punct în relațiile internaționale de unde nu mai există cale de întoarcere. Foștii parteneri de până ieri și care, în realitate, sunt încă parteneri în multe domenii își pregătesc psihologic populația pentru ceea ce este mai rău. Deocamdată, în actuala criză, Gazprom este instituția care transmite mesaje către UE și răspunde celor primite. Până la urmă oficiali ai UE au acceptat că partenerul rus livrează prin conducte cantitățile contractate pe termen lung, dar nu a încheiat contracte pentru livrări suplimentare, posesorul gazelor declară că este pregătit pentru negocieri, dar principala temă va fi a prețurilor și itinerarelor, nu a cantităților livrabile…și ajungem tot la geopolitică.

Pe picior de plecare, ministrul apărării din Germania cere NATO să-și demonstreze forța împotriva Rusiei. Georgia, Ucraina și România, țări aflate la Marea Neagră, au fost vizitate de ministrul apărării din SUA. Nu a venit la noi șeful Departamentului de Stat, cu care s-ar fi putut discuta complexele probleme de securitate. Adjuncta lui a ajuns, însă, la Moscova. Nu este prea clar nici de ce șeful Pentagonului a inclus România în programul său exact alături de celelalte două. Poate a dorit să facă economie de energie. Statul nostru se află în criză politică, e adevărat, dar nu are nici pe departe problemele celorlalți. Singura lor asemănare este că toate cele trei țări vizitate prezintă vulnerabilități ce le limitează libertatea de mișcare în susținerea intereselor naționale și le accentuează dependența de aliatul major. În România, de pildă, pe lângă nefericita suprapunere de disfuncționalități, am trecut și prin rara situație în care guvernarea este în opoziție, iar opoziția la guvernare.

Putem presupune că s-au abordat probleme militare importante, pe care doar șeful Pentagonului le putea discuta, rezultatele le vom observa curând, putem crede că UE a fost informată, dar bănuim că va urma o altă spiră în escaladarea conflictualității la Marea Neagră. Deocamdată suntem liberi să credem că desemnarea, după discuțiile bilaterale, a partenerului român pentru funcția de premier este doar o coincidență. Nu este greu de observat însă că în spațiul informațional românesc s-a reluat rapid promovarea pericolului extern, întruchipat de această dată de Gazprom, de care, ne place ori nu, și noi depindem.

Cu toate acestea, chiar pe fondul dialogului reciproc ostil, uneori amenințător, al sancțiunilor și contrasancțiunilor, SUA declară că își doresc relații stabile și previzibile cu Rusia, discută cu ea la Geneva probleme de stabilitate strategică globală în lumea încărcată de așteptări, dar care nu știe spre ce se îndreaptă, se vorbește chiar și de o posibilă nouă întâlnire între lideri. Pentru a-și realiza prioritățile geopolitice, ele au nevoie de o Rusie mai puțin interesată de spațiile indo-pacifice, dar cu probleme la granița sa vestică, iar UE, ori cel puțin frontul său estic, ar putea fi utilă ca regiune pentru decompensarea unor echilibre. În același timp, organizația europeană demonstrează că dorește discuții cu China și continuarea confruntării cu Rusia.

Oricum, dacă vrem să ne reamintim, resursele de orice natură au constituit întotdeauna obiectiv al strategiilor și scop al războaielor, indiferent cum au fost ele prezentate publicului. Actuala criză oferă o lecție care nu are cum să scape planificatorilor politico-militari înainte de orice alte evoluții ale artei militare. Un conflict militar convențional europeano-rus va trebui planificat vara, având stocurile de energie asigurate pentru multe luni, infrastructura energetică și critică bine apărate împotriva loviturilor, dar mai ales să existe siguranța că scopurile vor fi atinse în timp scurt. Pentru că, după 3 – 4 luni, se schimbă anotimpul, iar rezervele de energie ale Rusiei sunt mult prea departe.

*

*     *

În România criza reală a început atunci când partea cea mai dinamică și creativă a populației ei a început s-o părăsească și să-și caute binele prin alte locuri. Aceasta este adevărata și iremediabila criză a țării noastre, toate celelalte sunt doar episoade obișnuite. Nu vom ști niciodată câți am rămas, pentru că politicul nu dorește să se afle. Cu cât suntem mai mulți, cu atât mai mulți aleși, expresie a triumfului democrației pe meleagurile noastre. Numărul aleșilor se stabilește în funcție de grosimea listelor electorale, nu de câți au votat. Frământările epopeice de azi se produc invocându-se rezultatul unor alegeri la care au participat o treime din cei înscriși în listele electorale, care oricum cuprindeau aproape întreaga populație a țării. Toate marile programe anunțate în campaniile electorale sună a gol într-o țară care se depopulează și îmbătrânește. Preoții știu cel mai bine raportul dintre nașteri și înmormântări, dar pe ei nu-i întreabă nimeni ori trebuie să tacă cu smerenie.

Când încercăm să ne explicăm nivelul de acum al dezvoltării Germaniei, să ne aplecăm și asupra modului în care a abordat problema forței de muncă după reunificare. Și-a readus etnicii germani de peste tot unde se aflau în spațiile european și euroasiatic. Erau oameni pregătiți profesional. Germania a devenit țară de adopție pentru toți est-europenii care au ales-o, apoi a acceptat refugiați sirieni, de asemenea instruiți, și este acum principala putere economică a continentului. Astăzi tot mai are nevoie de câteva milioane de lucrători, probabil generația de est-europeni ce se ridică, dar și de energie. Societatea germană rămâne una stabilă, unită în jurul unor valori, predictibilă și pricepută în asimilarea celor din afară.

În societate românească, se induce sentimentul fricii ca vector al disciplinării. Probabil că așa s-a crezut de cuviință că se va cultiva unitatea. S-a început cu emisiunile meteo care ne transmiteau – cu hărți, diagrame și în termeni științifici – ceea ce știam cu toții dintotdeauna, iarna va fi frig, vara cald. Fenomenele extreme deveneau mană cerească, iar noi trebuia să avem în minte că se poate și mai rău, deci să fim cuminți. Tot pentru a fi uniți și cuminți se folosește pericolul extern, inamicul care abia așteaptă să ne toace dacă întoarcem neatenți capul, dacă nu e unul e altul, și trebuie să ținem rândurile strâns. Nimeni nu dorește să explice cu adevărat cum s-a ajuns aici, dar în același timp s-a redus până aproape de prezență simbolică tot ceea ce înseamnă apărare națională. Împotriva inamicului care ți s-a băgat pe gât nu te aperi cu două divizii de infanterie și cu o escadrilă de F-16. Este o schizofrenie în planificarea apărării. Ori te înarmezi cum se cuvine, pentru a te confrunta singur cu el câteva zile, până vor ajunge legiunile euroatlantice, ori modifici obiectivele, altfel totul e doar propagandă. Au rămas doar denumirile și ceremoniile, dar compensăm cu poleirea miturilor, vitejiilor și eroilor de altădată și generăm mituri noi. Românii au încredere în armată, dar într-o societate normală asta înseamnă teamă generalizată. În schimb, se dezvoltă generos toate componentele destinate supravegherii și cumințirii oamenilor. Toate serviciile speciale din lume, iar cele românești nu fac excepție, sunt eficiente nu atât datorită efectivelor proprii, cât rețelelor lor, adică a turnătorilor, iar noi avem tradiție. La câte servicii există ne putem imagina câți turnători sunt. Doamna cu ochii legați, ridicată pe soclul de bani oferiți de statul de drept, își calibrează balanța cu care judecă de la acea înălțime. Aceasta este adevărata măsură a democrației și libertăților noastre.

S-a văzut cum răspundem în fața amenințării nemiloase a pandemiei. La început multă lume a luat-o ca pe un alt motiv de manipulare. Vaccinarea nu s-a realizat în ritmul dorit, restricțiile au fost contestate, mai ales când s-a observat că sinusoida pandemiei evolua în funcție de calendarul politic al guvernanților. Probabil că acum se înțelege că nu-i de glumă, media practică o combinație unică, în felul ei, de imagini ale morții și sancțiuni, semn că și-a cam epuizat arsenalul. Dar nu renunță la cultivarea fricii ca procedeu primitiv al propagandei, deși introducerea certificatului verde a fost mai eficientă decât tot ce au făcut până acum. Ar trebui să trăim, în sfârșit, un apogeu al liniștii, ce altceva ne-am putea dori? NATO ne apără, UE ne dă bani, ceea ce nu s-a mai întâmplat de două mii de ani. Noi să stăm cuminți în banca noastră, să consumăm cât ni se repartizează și să-i mulțumim lui Dumnezeu. Politicienii să scuture în continuare mătreața de pe înalte revere, ca demonstrații de superbe abilități politice, dar și ca garanție că-și pot vedea liniștiți de afacerile lor & asociații. Altcumva, inamicul e după colț, vine iarna, energia și viața se scumpesc, altă tulpină de virus, apoi din nou vara, seceta, fenomene extreme și cine mai știe. Aurel Baranga nu și-ar fi dorit o asemenea reactualizare a fabulei sale.