Cu ocazia desfășurării mesei rotunde științifice intitulată Deschiderea celui de-al doilea front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: premise, tratative,  importanță, organizată de către Centrul Rus de Știință și Cultură din România și Centrul de Studii Ruse și Sovietice Florin Constantiniu” din cadrul INST/Academia Română, președintele AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU a susținut o comunicare în prezența oaspeților de la Moscova (general-maior prof. dr. Vladimir Zolotariov, cercetător principal dr. Nikolai Ilievsky) și a reprezentanților părții române (prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu și cercetător științific principal II dr. Șerban Cioculescu din cadrul ISPAIM).

Debarcarea trupelor aliate anglo-americane în Europa pe 6 iunie 1944 (Operațiunea „Overlord”) a însemnat împlinirea unui vis pentru națiunile europene aflate sub ocupația brutală a celui de-al III-lea Reich și, totodată, concretizarea a ceea ce aliatul sovietic aștepta demult: deschiderea celui de-Al Doilea Front. Peste 4.000 de nave de transport și de desant, având la bord 176.000 de oameni, escortate de 600 nave de luptă și 7.000 de avioane de vânătoare și vânătoare-bombardament au format forța de invazie care începând cu ora 05.50 a trecut la asaltul asupra Fortăreței Europa. Începând cu ora 02.00 a.m., parașutiștii din Diviziile 6 aeropurtată britanică, 82 și 101 aeropurtate americane se aflau în avangarda luptei pentru Europa. Venise timpul pentru Ziua Cea Mai Lungă!

Planurile și îngrijorările Aliaților Occidentali

La o săptămână după începerea operațiunii de debarcare a trupelor Aliaților Occidentali în Europa, I. V. Stalin avea să declare unui corespondent al Pravdei că această debarcare este „fără îndoială, un strălucit succes al aliaților noștri” și că „Istoria va releva acest fapt ca o măreață realizare”. Deschiderea unui Al Doilea Front în Europa împotriva Germaniei naziste a fost un punct constant în dialogul politico-diplomatic dintre Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică. Pe 18 iulie 1941, generalissimul I. V. Stalin i-a scris prim-ministrului Marii Britanii, Winston S. Churchill, pentru a-i cere deschiderea unui al doilea front „în vest (în Franța de nord) și în nord (în Arctica)”. Generalissimul Stalin cerea acțiuni ale forțelor britanice „maritime și aeriene, fără desant de trupe de uscat, fără debarcarea artileriei” alături de forțele de uscat, maritime și aeriene ale URSS. Liderul URSS cerea prezența unei divizii ușoare de voluntari norvegieni care urma a declanșa acțiuni insurecționale în Norvegia de Nord. În cursul zilei de 21 iulie 1941, Winston S. Churchill comunica liderului de la Kremlin faptul că respinge astfel de proiecte militare, considerându-le nerealiste, însă propunea să se realizeze o serie de operații navale în Arctica.

Problematica deschiderii celui de-Al Doilea Front în Europa avea să revină pe agenda discuțiilor dintre liderii politico-militari de la Kremlin și cei din Occident după intrarea Statelor Unite în război pe 7 decembrie 1941. În urma consultărilor dintre britanici și americani desfășurate la Londra (aprilie 1942) s-a decis că „atacul peste Canalul Mânecii va constitui principalul efort ofensiv al celor două state”. Pe 8 iunie 1942, generalul Dwight D. Eisenhower a înaintat șefului Statului Major General al Armatei SUA, generalul George C. Marshall, un proiect de „Directive pentru comandantul suprem al teatrului de operații european”. Generalul Dwight D. Eisenhower a fost numit la comanda tuturor forțelor terestre, aeriene și navale din Europa cu începere din 11 iunie 1942. În contextul în care germanii tocmai ocupaseră portul Tobruk (21 iunie 1942) și Aliații Occidentali erau extrem de pesimiști în ceea ce privește viitorul mers al războiului, generalul Dwight D. Eisenhower a fost convocat la Casa Albă pentru o întâlnire cu președintele Franklin D. Roosevelt și premierul Winston S. Churchill. „Discuția nu a avut nicio semnificație militară, dar era pentru prima oară când stăteam de vorbă cu vreunul dintre cei doi oameni de stat. (…) Era o desfătare să constați că se gândeau la ofensivă și victorie, nu la defensivă și înfrângere”, mărturisea generalul Dwight D. Eisenhower. Referindu-se la presiunea aliatului sovietic pentru deschiderea celui de-Al Doilea Front în Europa, precum și al mass-media din Marea Britanie și Statele Unite, generalul Dwight D. Eisenhower consemna în memoriile sale:

„Era un lucru care punea la grea încercare pe militarii de carieră, nu pentru că ar fi avut ceva de obiectat împotriva acestei idei, ci pentru că nerăbdarea opiniei publice dovedea limpede desăvârșita ei ignoranță în problemele respective, mai ales în privința răgazului necesar pentru lansarea unei astfel de operații. (…) O parte dintre cele mai importante și mai vitale tehnici de luptă nu ne-au sosit în Marea Britanie decât în mai 1944, în ajunul debarcării”.

Ministrul de Externe al URSS, Viaceslav M. Molotov, va reveni din turneul său diplomatic de la Wasghinton și Londra, din mai – iunie 1942, cu convingerea că Aliații Occidentali doresc și pot să deschidă Al Doilea Front în Europa. În comunicatul oficial din 12 iunie 1942, cu referire la rezultatele vizitei lui Molotov în Wasghinton și Londra, se menționa faptul că „în cursul tratativelor s-a ajuns la un acord deplin în privința sarcinii urgente de a se deschide în 1942 un Al Doilea Front în Europa”. Și totuși, premierul Winston S. Churchill îi va comunica ministrului de externe sovietic, printr-un aide mémoire, faptul că „este imposibil să se spună dinainte dacă situația va fi de asemenea natură încât operația să poată fi realizată la termenul prevăzut” astfel încât „nu putem face nicio promisiune în această privință, dar dacă acest lucru va fi judicios și rațional nu vom ezita să punem în aplicare planurile noastre”. Conducerea politico-militară sovietică a fost extrem de încântată de perspectiva pe care Aliații Occidentali o preconizau în ceea ce privește Al Doilea Front în Europa, iar Pravda din 13 iunie 1942 și participanții la prima sesiune a Sovietului Suprem al URSS, de după 22 iunie 1941, vor saluta cu mare bucurie rezultatele negocierilor politico-diplomatice dintre URSS și Aliații Occidentali.

Din păcate, o analiză extrem de atentă și la rece a potențialului militar și industrial al Aliaților Occidentali, precum și a detaliilor problemelor strategice, tactice și de asigurare generate de pregătirea unei debarcări de vaste proporții în Europa, a dus la concluzia că o ofensivă pe scară mare nu va putea fi lansată, totuși, în cursul anului 1942. „Pe de altă parte, ar fi fost extrem de riscant să declanșăm o operație importantă peste Canalul Mânecii în sezonul de toamnă, așa că, treptat, am început să realizăm că o debarcare masivă nu va fi cu putință înainte de primăvara anului 1944”, mărturisea generalul Dwight D. Eisenhower. Relevarea publică a cauzelor care împiedicau realizarea debarcării în Europa și, implicit, deschiderea celui de-Al Doilea Front ar fi făcut „irespirabilă atmosfera de tristețe și descurajare, atât de apăsătoare” din rândul Aliaților Occidentali ca urmare a victoriilor japoneze din Pacific și germane din Africa. Liderii politico-militari ai Aliaților Occidentali au decis că Ziua Z în Europa urma să fie amânată pentru primăvara anului 1944, însă președintele Franklin D. Roosevelt a ordonat șefilor de stat-majore ale Armatei SUA „să declanșeze o acțiune ofensivă terestră, de un fel oarecare, în Europa, în cursul anului 1942”.

În urma numeroaselor discuții dintre ofițerii de stat-major britanici și americani privind viitorul operațiilor militare ofensive ale Aliaților Occidentali, Comitetul Unificat al Șefilor Statelor-Majore a decis, pe 24 iulie 1942, să se treacă la întocmirea proiectului de debarcare în Africa de Nord-Vest (Operațiunea Torch/Torța). „Desfășurarea ulterioară a evenimentelor m-a convins că cei care considerau că operația «Sledgehammer» nu era indicată în acel moment aveau dreptate în modul cum apreciau datele problemei. (…) De pe urma ocupării portului Cherbourg nu ne-am fi ales decât cu avantaje anemice; singurele calități ale acestui proiect erau că ar fi deschis imediat un mic «al doilea front» și că ar fi îndreptat primul nostru efort ofensiv în aceeași direcție și pe același traseu ca și puternicul asalt de mai târziu”, consemna generalul Dwight D. Eisenhower.

În contextul desfășurării campaniei militare a Aliaților Occidentali din Africa de Nord și Tunisia (8 noiembrie 1942 – 13 mai 1943), liderii politico-militari occidentali au decis în cadrul Conferinței de la Casablanca (Symbol), desfășurată în perioada 13 – 24 ianuarie 1943, debarcarea în Sicilia pe 10 iulie 1943. Deschiderea rutelor maritime din Marea Mediterană și neimplicarea unor efective excesiv de numeroase din partea Aliaților Occidentali au fost elementele care au motivat opțiunea strategică a Aliaților Occidentali. „Reprezentanții Statelor Unite insistau ca toate proiectele în legătură cu bazinul mediteranean să fie examinate exclusive prin prisma eventualului folos pe care ele le-ar fi putut aduce debarcării în Franța. Pe de altă parte, englezii erau de părere că o concentrare maximă pe frontul italian avea șansa să ducă la un succes neașteptat, care ar fi făcut din «Overlord» fie ceva inutil, fio o simplă acțiune de curățire”, consemna generalul Dwight D. Eisenhower. Premierul Marii Britanii era extrem de interesat ca Italia, Balcanii și țările din Europa Centrală și de Sud-Est să rămână în sfera de influență occidentală, cu precădere britanică, și nu a Uniunii Sovietice. Șeful Statului-Major General Imperial britanic, feldmareșalul Sir Alan Francisc Brooke, ar fi dorit să revizuiască planurile strategice al Aliaților Occidentali, respectiv traversarea Canalului Mânecii, „mergând până acolo încât să elimine această temerară idee din planurile strategice definitive ale aliaților”. Feldmareșalul Sir Alan F. Brooke considera că forțele terestre, aeriene și navale ar fi trebuit să fie folosite în realizarea unei blocade stricte asupra Germaniei și distrugerea, astfel, a industriei germane. În opinia înaltului lider militar britanic, luptele purtate pe un vast teatru de acțiuni militare terestre ar fi generat numeroase și inutile jertfe. În pofida numeroaselor dezacorduri inter-aliate privind momentul deschiderii celui de-Al Doilea Front în vestul Europei, Aliații Occidentali vor decide cu ocazia Conferinței de la Cairo (22 – 26 noiembrie 1943) să treacă la înfăptuirea viitoarei Operațiuni „Overlord”. În opinia generalului Dwight D. Eisenhower și a statului său major operational, capturarea aerodromurilor de lângă Foggia și intrarea în portul Napoli oferea un avantaj substanțial campaniei Aliaților Occidentali în Italia, însă nu putea fi ocupată Valea Padului, până la venirea iernii 1943 – 1944, astfel încât păstrarea unor forțe anglo-americane, pentru a realiza acest lucru, punea în pericol planul debarcării în Franța. Punctul de vedere al generalului Dwight D. Eisenhower și al ofițerilor săi a învins, astfel încât acesta a preluat, pe 14 ianuarie 1944, comanda Statului-Major al Comandamentului Suprem al Forței Expediționare Aliate (SHAEF) din Europa ce urma a fi eliberată.

Îngrijorările sovieticilor

Într-un interviu acordat Agenţiei Ria Novosti în mai 2005, istoricul și diplomatul rus Valentin Falin, autorul cărţii Al doilea front, susţine ideea că liderii politici occidentali au cerut generalului Dwight D. Eisenhower să pregătească debarcarea din Franţa, însă să nu piardă din vedere realizarea Planului RANKIN, care prevedea instaurarea unui control anglo-american asupra întregii Germanii, asupra tuturor statelor din Europa de Est, astfel încât să interzică pătrunderea sovieticilor în centrul şi vestul Europei. „Războiul se ducea nu numai pe cele două fronturi, oriental şi occidental, ci şi pentru două fronturi. Formal, este incontestabil că Aliaţii au desfăşurat, pentru noi, operaţiuni importante de război şi au imobilizat părţi considerabile din rândul forţelor germane. Totuşi, scopul lor major a fost de a opri, în măsura posibilului, Uniunea Sovietică, după cum spunea Churchill şi «de a stopa descendenţii lui Gingis-Han», ca să folosesc limbajul unor generali americani. Până la urmă, această idee a fost formulată, de către Churchill, în termeni antisovietici grosieri, în octombrie 1942, înainte de începutul contraofensivei noastre, din 19 noiembrie, pentru apărarea Stalingradului: «Trebuie opriţi aceşti barbari cât mai departe posibil spre est». Când vorbim despre aliaţii noştri, cu niciun preţ n-aş diminua meritele soldaţilor şi ofiţerilor din trupele aliate, care au luptat întocmai ca noi, fără să fie la curent cu intrigile politice şi maşinaţiunile conducătorilor lor. (…) Împreună am încercat să învingem răul şi tot împreună să facem o lume mai bună. Din păcate, nu am avut succes cu cea de-a doua parte”, a declarat Valentin Falin, fost ambasador al Uniunii Sovietice în RFG.

Îngrijorările liderilor politico-militari de la Kremlin față de inactivitatea Aliaților Occidentali, în ceea ce privește deschiderea grabnică a celui de-Al Doilea Front în Europa, erau alimentate și de rapoartele serviciilor de informații sovietice (NKGB&GRU) care infiltraseră serviciile de informații occidentale și cancelariile politice vest-europene. Kim Philby, agent sovietic infiltrat în Intelligence Service (MI6), fost corespondent al ziarului Times în Spania în timpul Războiului Civil (1936 – 1939), ocupa o poziţie cheie în Intelligence Service astfel încât avea acces, printre altele, și la secretele pe care şeful Abwehr-ului le transmitea discret Aliaţilor Occidentali. Amiralul Canaris era implicat în scurgerea de informaţii către Marea Britanie privind planurile de război ale Germaniei naziste, avertizând, totodată, asupra existenței unei opoziţii politice germane anti-Hitler. O opoziție care nădăjduia la o pace de compromis în urma căreia s-ar fi putut păstra integritatea Germaniei, s-ar fi menţinut Anschluss-ul şi s-ar fi instalat un cordon sanitar în jurul URSS. Membrii conjuraţiei împotriva lui Hitler își doreau să beneficieze de aportul trupelor anglo-americane la înfrângerea sovieticilor. Aceste intenţii se vor răsfrânge asupra situaţiei şi deciziilor militare de pe Frontul de Vest în zilele care au urmat actului de la 20 iulie 1944. Elaborarea de către SHAEF, începând cu 13 august 1944, a unui document intitulat Capitularea Forţelor Germane, cu ocazia evenimentelor militare din zona Breșei de la Falaise, închisă pe 20 august 1944, după ce aproximativ 200.000 de soldaţi germani au reuşit să scape din încercuire, luând cu ei tancuri, vehicule de toate felurile şi o cantitate uriaşă de material de război, amplifică permanenta suspiciune a Kremlinului față de intențiile politico-militare ale Aliaților Occidentali înainte și după 6 iunie 1944.

Foarte probabil, serviciile de informații sovietice au avut acces la informațiile privind parteneriatul dintre Consiliului pentru Relaţii Externe (Council on Foreign RelationsCFR) și Departamentul de Stat al SUA începând cu 12 septembrie 1939. Până la sfârşitul războiului, parteneriatul a generat 682 de note confidenţiale pentru liderii politici ai Statelor Unite cu fonduri asigurate, în parte, de Fundaţia Rockefeller. Nota EB 34 din 24 iulie 1941 elaborată de către CFR şi destinată preşedintelui Roosevelt şi Departamentului de Stat a schiţat conceptul „unei Mari Zone” pe care SUA va trebui să o domine din punct de vedere politic, economic şi militar. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat să cuprindă majoritatea lumii negermane. Dimensiunea preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul Commonwealth-ului britanic, Indiile Orientale olandeze, China şi Japonia. Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil, şi apoi, lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie de circumstanţe.

Arestarea lui Johnny Jebsen, ofițer al Abwehr-ului, de către superiorul lui din Berlin, colonelul Georg Hansen, membru activ al „Schwarze Kapelle”, a fost o operațiune menită să-i protejeze pe complotiștii din Abwehr de un nou caz „Vermehren” care ar fi putut pune în pericol lovitura din 20 iulie 1944. Din păcate, serviciile de informații ale Aliaților Occidentali au tremurat foarte serios la gândul că Johnny Jebsen ar fi putut dezvălui anchetatorilor din Gestapo și SD faptul că Dușan „Dușko” Popov este agent MI5 (nume de cod „Tricicleta”) în fapt, chiar dacă lucra pentru Abwehr cu numele de cod „Ivan”. Într-o astfel de situație, secretele operațiunii „Bodyguard”, de protejarea a locului și datei de desfășurare a Zilei Z, ar fi putut fi compromise. Totodată, locotenent-colonelul Alexis von Roenne, șeful FHW (Fremde Heere West – Armate Străine din Vest) din cadrul OKH, antinazist convins, supraestima efectivele Aliaților Occidentali în documentul înaintat lui Hitler, din două în două săptămâni, privind Planul de Luptă al Aliaților. În mai 1944, locotenent-colonelul von Roenne estima că Aliații Occidentali dispun de 75 de divizii gata pentru debarcare, iar în preajma Zilei Z menționa 89 de divizii față de cele 44 existente în realitate. Locotenent-colonelul von Roenne favoriza, astfel, convingerea celor din OKW și OKH că atacul din Normandia era o diversiune și că adevărata debarcare se va produce în zona Pas-de-Calais. Având în vedere cele de mai sus, putem concluziona că liderii politico-militari ai Uniunii Sovietice aveau toate motivele să fie îngrijorați de prezentul și viitorul raporturilor inter-aliate, cu precădere al clipei în care se va deschide cel de-Al Doilea Front în Europa și, mai apoi, după.

 „Bodyguard”, Festung Europa și Aliații Occidentali

În cadrul Conferinţei de le Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Stalin, Roosevelt şi Churchill au discutat problema mistificării şi intoxicării inamicului, iar Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat semnarea unui acord ultrasecret, pe 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisia mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia. La 5 martie 1944 au fost puse la punct detaliile fabricării unei „ameninţări” aliate asupra Europei de Sud-Est, a României şi Bulgariei în mod special, şi care trebuia susţinută prin mijloace diplomatice şi militare şi pe cale propagandistică. Planul „Bodyguard” era planul de simulare şi înşelare a OKW privind locul şi data deschiderii celui de-Al Doilea Front (Operaţiunea „Overlord”). Autorii lui îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, Planul „Bodyguard” prevedea declanşarea a sute de operaţii variate, mici şi mari, pentru a-l intoxica pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Intenţia Aliaţilor Occidentali a fost aceea de a-i intoxica pe germani, astfel încât să aprecieze luna iunie drept termenul stabilit pentru debarcarea trupelor aliate în Balcani şi, în consecinţă, să iniţieze din vreme contramăsurile militare, în timp ce luna iunie era desemnată pentru debarcarea în Normandia (Operaţiunea „Overlord”). În această imensă „gardă de minciuni” cel mai important rol a revenit Intelligence Service, care trebuia să neutralizeze şi elimine din sistemul defensiv german, ca parte coerentă, serviciile de informaţii. Oamenii lui Sir Stewart Menzies trebuiau să cunoască cu precizie tăria şi localizarea forţelor germane şi cât anume ştia Comandamentul german despre intenţiile Aliaţilor, pentru a se putea estima, de către generalul Dwight D. Eisenhower, cât mai exact în ce măsură putea obţine surpriza tactică. Încurajarea unor iniţiative diplomatice sau ale opoziţiei româneşti, în conformitate cu planurile de dezinformare ale Operațiunii „Bodyguard”, care vor fi identificate de către serviciile secrete germane, s-a constituit în dovada că Aliaţii Occidentali pregăteau o debarcare în Balcani. Mulţumită Planului „Bodyguard” şi anexelor lui, circa 13 divizii germane din Balcani au fost ţintuite locului, slăbind astfel capacitatea de apărare a Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest.

Celebrul „Zid al Atlanticului” (2.600 km și 15.000 de buncăre și alte poziții defensive) prezenta destul de multe slăbiciuni ceea ce îl îngrijora pe feldmareșalul Erwin Rommel, comandantul Grupului de Armate „B” din Franța (Armatele 15 și 7 germană). Convins fiind că atacul aliat se va da acolo unde distanța dintre Marea Britanie și Franța este cea mai mică, în sectorul Armatei 15 germane (zona Pas-de-Calais), feldmareșalul Rommel a ordonat echiparea completă a fortificațiilor de coastă și încorporarea tuturor rezerviștilor în sistemul de apărare. Diviziile germane aflate pe coasta franceză aveau efective între 7.500 și 10.000 de oameni și doar una din 25 de divizii era încercată în focul războiului. Diviziile 709, 711, 712 și 716 infanterie germane aveau misiunea de-a apăra coasta franceză, însă erau structurate pe două regimente și nu pe trei, cum ar fi fost obișnuit. Unii dintre soldații acestor divizii aveau vârste de peste 40 de ani, fără o prea mare experiență de luptă, iar caii cu care puteau fi mutate în teren armele de teren și antitanc lipseau deseori. Mitraliera MG42 și tunul antiaerian de 88 mm erau arme redutabile în economia organizării defensivei germane. Luftwaffe dispunea de 140 de avioane de luptă și 185 de bombardiere, în timp ce Kriegsmarine avea 25 de vase torpiloare și 17 submarine răspândite între Boulogne și Brest. 750.000 de mine antitanc au fost dispuse în sectorul Armatei 7 germane care cuprindea 14 divizii de infanterie și o Divizie Panzer pentru a acoperi 1.600 de kilometri de coastă. Divizia 352 infanterie germană din Armata 7 germană era complet capabilă de luptă și a fost amplasată în zona denumită de planificatorii Zilei Z ca fiind Plaja Omaha. „Nu aveam unități de recunoaștere navală sau aeriană, nici informații de la spionii noștri. Coasta sudică a Angliei era la fel de misterioasă pentru noi precum Sfinxul”, mărturisea generalul Günther Blumentritt din cadrul Înaltului Comandament al Armatei Germane din Vest (Oberbefehlshaber West/OB West).

În cadrul comandamentelor militare germane din Vest au existat numeroase contradicții privind modul în care să fie folosite rezervele blindate. Felmareşalul Erwin Rommel este făcut răspunzător de către generalul Hans Speidel pentru neintroducerea în luptă, încă din 7 iunie 1944, a Diviziei 2 Panzer, staţionată în regiunea Amiens-Abbeville şi subordonată personal feldmareşalului. „Din raţiuni politice, Rommel vroia să aibă la îndemână, pentru orice eventualitate, formaţiuni blindate sigure”, considera generalul Speidel. Generalul Geyr von Schweppenburg avea să afirme, după încheierea războiului, că: „Divizia a 2-a Panzer a fost trimisă în spatele frontului de către Rommel, pentru un anumit timp, pentru că, în aşteptarea complotului din 20 iulie, ţinea să aibă la dispoziţie o divizie pe care să poată conta. De asemenea, a făcut tot posibilul să întârzie până la jumătatea lui iulie, angajarea în luptă a Diviziei 116 Panzer. Este posibil să fi făcut acest lucru din motive politice”.

În pofida imensului efort al strategilor operațiunii „Overlord” în ceea ce privește detaliile planificării și executării operațiunii în teren, Aliații Occidentali au întâmpinat situații care au pus în dificultate trupele aflate pe mare, în aer și la sol. Focurile artileriei antiaeriene germane vor sili avioanele cu parașutiști să se despartă la trecerea coastei și puține dintre ele vor ajunge la punctele corecte de parașutare. Unii parașutiști vor merge mulți kilometri până la ținta inițială, alții vor fi împușcați sau capturați de germani, în timp ce unii se vor îneca sub greutatea echipamentului în mlaștinile sau râurile din zonele de aterizare ale Normandiei. În timpul debarcării vor fi pierdute numeroase tancuri amfibii Sherman cu ale lor echipaje. Bombardamentul naval a fost prea scurt pentru a fi eficient, în timp ce aviația anglo-americană va bombarda în gol terenul din spatele plajelor de debarcare astfel încât nu au fost atinse multe dintre punctele de apărare, buncărele și gurile de foc de pe plaje. Soldații Diviziilor 1 și 29 infanterie americane aflați pe plaja Omaha au fost lipsiți de posibilități de apărare, inclusiv cratere de la bombardamentele aeriene și navale, astfel încât pierderile au fost teribile. Generalul Omar N. Bradley, comandantul Armatei 1 americane, a luat în calcul varianta retragerii trupelor de pe plajă având în vedere imposibilitatea avansării primul val de debarcare în interiorul coastei franceze. O combinație de foc realizată de câteva tancuri Sherman care au atacat buncărele și distrugătoare britanice și americane care au navigat periculos de aproape de țărm și au tras cu o precizie impresionantă asupra pozițiilor germane a permis să se încline balanța victoriei de partea Aliaților Occidentali. Spre deosebire de raidul de la Dieppe (19 august 1942), Aliații Occidentali au avut noroc în condițiile în care 3.000 de militari germani din Divizia 352 infanterie fuseseră trimiși după parașutiștii-manechin lansați de aviația anglo-americană în zorii zilei de 6 iunie 1944.

Marea ofensivă sovietică de vară și blocajul varșovian (august 1944)

În cursul zilei de 23 iunie 1944, sub protecţia focului dezlănţuit de 36.400 de tunuri şi aruncătoare de mine, 5.200 de tancuri, precum şi a 5.300 de avioane, 2.400.000 de militari aparţinând Fronturilor 1 Baltic, 1, 2 şi 3 Bielorus vor ataca, în câmpiile Bielorusiei, trupele germane ale Grupului de Armate „Centru” (1.200.000 de militari, 900 de tancuri, 1.350 avioane și 9.500 tunuri și aruncătoare de mine). Începea marea ofensivă de vară a Armatei Roşii. În intervalul 23 – 28 iunie 1944, trupele sovietice au rupt apărarea germană în şase sectoare şi au încercuit numeroase forţe în raioanele Vitebesk şi Bobruisk. Armata Roșie a ocupat capitala Bielorusiei, oraşul Minsk, în cursul zilei de 3 iulie 1944. Germanii aveau să sufere noi pierderi, aproximativ 70.000 de morţi şi 35.000 de prizonieri. Retragerea unităţilor germane a continuat şi în Polonia, fiind rapidă şi impresionantă, însă nu se putea vorbi de derută. Intenţia OKW-ului era să „zăvorască” şesul polonez, concentrând în jurul Varşoviei o puternică armată blindată şi urmând a disloca de o parte şi alta a acestui bastion unităţile aflate în retragere, care aveau să fie întărite cu trupe proaspete menite a le ajuta să ţină noul front.

Începând cu 25 iulie şi până la sfârşitul lui august 1944, Armata Roşie îşi va încetini ofensiva, datorită mai multor motive: 1) linii de comunicaţie extrem de întinse; 2) oboseala trupelor şi 3) aruncarea în luptă de către germani a unor mari rezerve, cu scopul de a împiedica înaintarea sovieticilor dincolo de Neman, în Prusia Orientală, şi de-a lungul Narevului şi al cursului superior şi mijlociu al Vistulei, în Polonia Centrală. La sfârşitul lui iulie 1944, mareşalul Konstantin K. Rokossovski a ordonat tancurilor din Armata a 2-a sovietică să execute acţiuni de cercetare a apărării germane din faţa Varşoviei. „Misiunea lor n-a fost una uşoară. Înaintând într-un teren care nu apărea pe nicio hartă, acestea erau vulnerabile în faţa tirului german. Au fost pierdute zeci de tancuri, cu tot cu echipajele lor. Dar pe 31 iulie, o companie curajoasă de tancuri T-34 şi-a croit drum, ocolind sau trecând direct prin liniile de apărare şi intrând în periferia suburbiei de est a Varşoviei. Ele au creat astfel imaginea pe care observatorii aşteptau să o vadă de săptămâni întregi”, adnotează istoricul Norman Davies.

Acţiunile ofensive sovietice pentru crearea de capete de pod pe malul de vest al Vistulei şi la sud de Varşovia, pentru a fi mai apoi extinse, au eşuat. Capetele de pod create nu au îngăduit o continuare a ofensivei şi era „absolut clar – scria Alexander Werth – că la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august s-a petrecut ceva serios care a zădărnicit planurile Comandamentului Suprem Sovietic”. Rememorând aceste evenimente, generalul Heinz Guderian scria: „La 8 august, Armata 9 germană a avut impresia că încercarea ruşilor de a ocupa Varşovia printr-o lovitură prin surprindere a fost zădărnicită de forţa apărării noastre, în ciuda insurecţiei polonezilor, şi că, din punctul de vedere al inamicului, insurecţia începuse prea devreme”. Trebuie menționat faptul că pe 28 iulie 1944, STAVKA sovietică i-a ordonat mareşalului K. K. Rokossovski să ocupe întreaga linie a Vistulei până cel mai târziu la 2 august. În acelaşi timp, Grupul de Armate „Centru” a luat decizia mutării unor numeroase unităţi germane din rezerva strategică în sectorul Vistula. Istoricul Norman Davies concluzionează: „Acesta a fost motivul pentru care nici planul lui Rokossovski şi nici cel al Armatei Naţionale nu au mers aşa cum se preconizase. S-a întâmplat ceva ce Clausewitz ar fi numit «ceaţa războiului», ceva ce nu ar fi putut fi prevăzut cu uşurinţă. Mai mult, nu aceasta a fost cauza eşecului insurecţiei. Aşa că faptul nu poate fi invocat ca o dovadă a incompetenţei sau a încăpăţânării prosteşti a Armatei Naţionale”. Trebuie menționat faptul că pe 1 august 1944, membrii organizaţiei de rezistenţă Armija Krajowa (AK), aflaţi sub comanda generalului Bór-Komarowski, au dezlănţuit o puternică mişcare insurecţională în Varşovia. Referindu-se la prezenţa armatei sovietice în faţa Varşoviei în august 1944, istoricul Norman Davies consideră că mareșalul K. K. Rokossovski își permitea „să ia o pauză şi să-şi recapete forţele, să amortizeze o lovitură a inamicului dacă aceasta avea să vină, şi mai apoi să lanseze o contralovitură devastatoare după bunul său plac”. Putem conchide că Armata Roşie se blocase, după o înaintare de 720 km, de departe cea mai lungă şi mai rapidă înaintare realizată de sovietici, ca urmare a supraextinderii comunicaţiilor şi tăriei apărării germane în faţa Varşoviei. În fundamentarea atitudinii sale faţă de insurecţia din Varşovia, Stalin a luat în considerare şase factori: 1) ştirile din Varşovia; 2) discuţiile cu premierul polonez Stanislaw Mikolajczyk; 3) şansele militare ale lui Rokossovski pe front; 4) relaţiile cu Comitetului Lublin; 5) evaluările NKVD privind securitatea în Polonia eliberată şi 6) marea sa strategie. 

În loc de încheiere…

În contextul evoluțiilor politico-militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial din anul 1944, putem spune că deschiderea celui de-Al Doilea Front în Europa, pe 6 iunie 1944, a fost o piesă extrem de importantă în strategia de război a Națiunilor Unite și un eveniment istoric greu de uitat. În pofida tuturor suspiciunilor URSS, generate de informații secrete și comportamente aparent duplicitare, Aliații Occidentali și-au respectat înțelegerile politico-militare pe care le-au avut cu Uniunea Sovietică. „Informaţiile de care dispuneam nu lăsau urmă de îndoială în privinţa fermităţii intenţiilor Aliaţilor: aceştia ar fi lichidat toate posesiunile Reich-ului din exteriorul frontierelor sale din 1938. (…) Hans Oster, ale cărui servicii de contraspionaj constituiau placa turnantă a diferitelor conspiraţii, ne informa despre discuţiile ostile cu privire la soarta teritoriilor germane, ce dovedeau nivelul de solidaritate din rândul Aliaţilor. Noi trebuia să punem capăt ostilităţilor şi să salvăm cât mai multe vieţi omeneşti. Nimic mai mult”, mărturisea Philipp Freiherr von Boeselager, implicat în pregătirea şi desfăşurarea Operaţiunii „Walkyria”.

Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei (iunie – august 1944) vor crea posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc. Analiştii de la STAVKA înregistrau cu îngrijorare aceste progrese tactice şi strategice. Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul privind delimitarea sferelor de influență din Răsăritul Europei, din 12 iunie 1944, care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil. Într-o astfel de situație politico-militară, Stalin s-a confruntat cu o serioasă problemă strategică: încotro să-și îndrepte armatele? Să le menţină în cursa spre Berlin sau să le întoarcă înspre Balcani? „Dacă se întorceau spre sud, probabil că puteau să invadeze trei sau patru ţări într-o succesiune rapidă, nepermiţând astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic asupra a jumătate din Europa. În cele mai bune condiţii, ei puteau să găsească resursele pentru a urmări ambele variante. În prima săptămână a lunii august, oricum, Moscova n-ar fi putut avea informaţii sigure despre drumurile blocate din Varşovia şi nici despre situaţia exactă a lui Rokossovski. Astfel că nu era deloc lipsit de înţelepciune să se stopeze înaintarea până când se clarificau toate aspectele problemei”, concluzionează istoricul Norman Davies.

Deschiderea celui de-Al Doilea Front în Europa pe 6 iunie 1944 și bătăliile care au urmat aveau să influențeze Marea Strategie a generalissimului Stalin în ceea ce privește viitorul politic al spațiului eliberat de Armata Roșie după depășirea vechii frontiere din 22 iunie 1941.

La București, opoziția politică anti-antonesciană, încurajată de perspectivele strategice născute după 6 iunie 1944, a trecut la accelerarea pregătirilor pentru o lovitură în forță împotriva regimului Antonescu. Pe un raport al Serviciului Special de Informații (SSI), din 7 iunie 1944, privitor la situaţia politică internă din România şi la conjuraţia care se urzea, Mareşalul Ion Antonescu va adnota: „Ţara în aceste momente are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată. Orice altă atitudine poate transforma un dezastru presupus într-unul real, sau, şi acesta poate fi cazul, va putea transforma – prin acţiunea necugetată a câtorva – într-o catastrofă, o situaţie foarte grea şi periculoasă”.