Trăim vremuri interesante. Geopolitica se transformă sub ochii noştri în ideologie în sine şi îşi construieşte propriile concepte pe seama ideologiilor clasice. Acestea par toate paralizate în faţa dinamismului haotic al geopoliticii şi nici după trei decenii nu reuşesc să se adapteze la realităţile apărute după construcţia bipolară europeană ce s-a vrut ordonată şi previzibilă, în ciuda asimetriilor.

Globalizarea, antinomia terorism-antiterorism, lumea policentrică, cea a armoniilor, Make America Great Again, competiţia civilizaţiilor, securitatea energetică cu recenta actualizare, Intermarium, (în sfânta tradiţie a istoricelor frustrări poloneze, concept geopolitic destinat să tulbure şi mai mult apele într-o Europă ce se doreşte şi centru de putere politică) – iată câteva dintre realităţile geopolitice transformate în idealuri ce ţin lumea în mişcare de o bună perioadă, precum ideologiile altădată. Dar dacă, în centrul ideologiilor s-a aflat omul, individul ca fundament al societăţii, geo-conceptele operează cu mulţimile, cu societăţile ca entitate colectivă în care individul este strivit de hiperbolele valorilor societale. Cu un mic efort ne vom reaminti că toate marile războaie au fost generate tocmai de grija pentru mulţimi.

A fost suficient ca, măcar pentru o clipă, conceptele geopolitice să păşească prin lumea post-bipolară, ca totul să devină relativ, să se instaleze nesiguranţa şi să reînvie tema războiului ca percepţie comună. În luna iulie evenimentul de la Hamburg a oferit, probabil, o culme a acestei percepţii, când reuniunea G-20, unde ar fi fost atâtea lucruri de rezolvat, a fost dominată de întâlnirea, de la care nu se aştepta nimic, dintre preşedinţii Putin şi Trump, liderii a două superputeri aflate de câţiva ani într-o relaţie ce stă să explodeze. De altfel, a fost singurul eveniment analizat în toate detaliile, evident, cu excepţia imaginilor despre cuvenitele lupte de stradă. Să fie aceasta răzbunarea istoriei pentru lecţiile neînvăţate?

Se observă acum că opozanţii sistemului bipolar nu au urmărit decât distrugerea procentului ce revenea lumii comuniste. Nu au avut altă soluţie de viitor decât restauraţia. O restauraţie arbitrară, într-o lume care semăna foarte puţin cu cea care se dorea refăcută şi cu practici necunoscute pentru marea majoritate a oamenilor. Ea n-a făcut decât să destabilizeze profund societăţile postcomuniste şi să şteargă o jumătate de secol din istoria lor politică, hiatus de care încă profită fiecare cum poate. Niciuna dintre instituţiile politice rebotezate nu a putut evita în totalitate realităţi pe care propaganda încă le atribuie comunismului: corupţie, cercuri închise, populism, demagogie, excese de autoritarism, intoleranţă, centrism etc. Dar probabil cea mai nocivă rămâne ipocrizia, prezentă pretutindeni, dar transformată în artă în politică, inclusiv în securitate. Toate învelite în iluzorii ambalaje strălucitoare.

De la restauraţii interne spre restauraţia geopolitică nu a fost decât un pas, tot în necunoscut, pentru că monopolaritatea – la care s-a ajuns rapid –  nu mai fusese cunoscută în istoria modernă a relaţiilor de putere, şi tot cu ştergerea întâmplărilor din ultimele decenii. Monopolaritatea a durat puţin, pentru că s-a dovedit extrem de corozivă chiar şi pentru SUA, iar lumea însăşi e alta. SUA nu mai sunt cele care au fost, chiar dacă militar au atins un apogeu care nu oferă soluţii politice, dar este tentant. Nici Occidentul, în ansambul său, nu mai este cel din vremea bipolarităţii. Uniunea Europeană îşi revendică locul ce i se cuvine în lume şi, probabil, de aceea are atâtea probleme, Marea Britanie îşi proiectează alte strategii etc. Pe de altă parte, China îşi urmează imperturbabil ascensiunea, alte puteri se fac tot mai auzite. Tot ceea ce se întâmplă astăzi este rezultatul încercărilor de a asigura prin metode hard nu triumful valorilor occidentale, ca esenţă a restauraţiei, ci monopolaritatea.

Cu fiecare zi ce trece devine tot mai greu de înţeles motivul pentru care Occidentul a preferat să-şi transforme Rusia din partener în adversar ori, mai exact, de ce a trebuit să provoace ursul? O Rusie care în două decenii a renunţat la ideologia comunistă, la doctrina suveranităţii limitate în fosta sa zonă de influenţă, la propriul imperiu din spaţiul ex-sovietic, la economia planificată sperietoare pentru capitalismul liber şi declarată cândva inacceptabilă pentru SUA, la apărarea militară înaintată, a participat la procesele de reducere a armamentului convenţional şi la toate iniţiativele de creştere a încrederii în Europa, a avut cheltuieli militare de zeci de ori mai mici decât ale Occidentului etc. Rusia nu i-a fost niciodată un concurent economic şi nici nu-i poate fi într-un viitor previzibil. În tot acest timp infrastructura militară a NATO a ajuns provocator la graniţele sale, i-a trezit ostilitatea şi a incitat-o la reacţii.  Deşi se vorbeşte de posibila revenire la practicile unei variante resetate a Războiului Rece, situaţia este mult mai gravă. Occidentul îşi desfăşoară propriul război hibrid împotriva Rusiei prin intermediul unor componente ale războiului economic, războiului informaţional, demonstraţiilor militare, acţiunilor politice, inclusiv de politică externă. Rusia răspunde la fel şi nu este clar unde se va ajunge. Nu perspectiva unei alte confruntări îngheţate se află la orizont, ci a unui război real între Rusia şi Occident, ori cel puţin cu o o parte a acestuia. Perspectiva este mult mai aproape decât pe vremea bipolarităţii şi decât credem, iar explicaţia este simplă: jocurile de artificii se petrec la graniţa nemijlocită dintre marii actori, pe o scenă unde există mulţi figuranţi dornici să iasă în evidenţă vizând roluri mai mari, iar personajele principale nu au nicio garanţie că nu vor fi atrase în scene nedorite. Nu mai există centura de siguranţă care să ofere timp pentru a evita mişcări fără întoarcere.

Ar putea exista o singură motivaţie a acestei realităţi: ieşind treptat din euforia de acum trei decenii, dar având trăirile învingătorului, Occidentul nu mai poate gestiona relaţiile internaţionale decât având drept sistem de referinţă Rusia ca adversar. A uitat până şi lecţiile coexistenţei paşnice, care au contribuit la destructurarea bipolarităţii şi au evitat războiul fierbinte. A preferat-o în acest rol, deoarece există o istorie europeană comună, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu multe mecanisme verificate în timp, la care s-ar putea recurge în funcţie de evoluţii. După cum se derulează evenimentele, se pare că nici Rusiei nu-i displace rolul pentru că i se oferă motivul să-şi susţină interesele. Altă alegere pentru acest rol, China, de exemplu, ar fi riscantă, pentru că este de alt calibru, cu multe necunoscute, filosofii şi subtilităţi inaccesibile.

Noile sancţiuni adoptate de Senatul SUA şi promulgate de preşedintele Trump vor fi aplicate nu doar Rusiei, ci şi Iranului şi Coreii de Nord. Se pare că această asociere va satisface multe dintre umorile elitei politice din SUA, convinsă că orice abordare diferită de a ei este un atac la democraţie, dar ea va complica şi mai mult problemele pentru Occident. Sancţiunile au fost votate şi promulgate pentru un motiv neprobat, ci doar afirmat cu sonorităţi maxime şi încălcându-se multe norme ale comerţului liber. În Carta ONU, la care se mai fac trimiteri din când în când, scrie că doar Consiliul de Securitate este abilitat să adopte sancţiuni de asemenea amploare, tocmai pentru a li se oferi greutatea cuvenită. Rusia a răspuns cu contrasancţiuni şi declară că va riposta în continuare.

Lumea asistă şi participă la confruntarea ruso-americană şi îşi face socoteli. Noile sancţiuni au scos în evidenţă încă o dată că pentru SUA, nu Ucraina este problema (ea va trebui doar să-şi deschidă punga pentru a plăti chiflele împărţite pe timpul maidanului şi să se pregătească pentru o confruntare îndelungată pe care actualul preşedinte promisese în campanie că o va stinge într-o săptpmână), ci eliminarea Rusiei de pe piaţa energetică europeană, prin presiuni necomerciale directe, pentru a o înlocui. Asemenea procedee nu promit nimic bun. Multe războaie au fost provocate de astfel de protecţionisme extreme. Însă, pentru prima dată, a reacţionat neaşteptat alt actor important occidental, Germania, care a declarat că sancţiunile sunt ilegale, ceea ce Rusia a susţinut de la început, şi că UE ar putea adopta măsuri de retorsiune. A transmis, aşadar, că lucrurile nu sunt deloc simple. Are tot timpul să-şi atenueze spusele, dar deocamdată le-a făcut publice şi nimeni nu s-ar fi aşteptat cu doar câteva luni în urmă la ele.

De asemenea, noile sancţiuni vor afecta companiile chineze cu afaceri în Coreea de Nord. Iranul este partener economic important nu numai al Chinei, ci şi al Uniuniii Europene. Vor urma, cu siguranţă curând, şi alte reacţii la o lege americană cu efecte în afara teritoriului ei, ceea ce propaganda se străduieşte să ignore. Oricum, nuca numită Coreea de Nord ar putea schimba multe echilibre în lume, nu atât prin ceea ce reprezintă ea, ci zona. Un război în peninsulă va obliga SUA să disloce importante forţe terestre acolo, ceea ce superputerea nu a mai făcut de la Vietnam încoace, iar aventura odată începută va escalada, la fel ca atunci. Dincolo de declaraţiile belicoase, nu există siguranţa că cealaltă Coree se va angaja într-un conflict care ar fi inter-coreean, la urma urmei.

Diversiunea Ucraina, provocare esenţială pentru Moscova, urmată de reacţiile cunoscute şi transformarea peste noapte a partenerului de ieri în principală ameninţare la adresa ordinii internaţionale, a avut un motiv mult mai concret. Acelaşi dintotdeauna şi cât se poate de important în generarea prosperităţii, când altfel nu se mai poate – banii, cu tot ceea ce se mişcă în jurul lor. Banii – obţinuţi prin comerţul cel mai criptic şi avantaje unilaterale, cel cu arme, în care furnizorul obţine, pe termen îndelungat, controlul politic asupra unei pieţe fără alternative, iar beneficiarul – vulnerabilităţi catastrofice ascunse, ce vor ieşi la iveală în vremuri tulburi, atunci când el nu le va mai putea controla şi de care va depinde timp îndelungat. Armata României a cunoscut dramatic această realitate în preliminariile şi pe timpul celor două războaie mondiale. Banii – argument mult mai convingător decât valorile umaniste, nobile, dar abstracte. Viitoarele evoluţii promit, se pare, că această zonă va deveni o comoară ce nu va seca prea curând.

Deocamdată, doar SUA câştigă bani în Europa de Est, în zonele bogate în petrodolari ale Orientului Mijlociu şi în bazinul Pacificului, propagând insistent spectrul pericolelolor letale pentru întreaga lume democratică şi neexcluzând violenţa armată ca soluţie. Dar pretendenţii sunt mai numeroşi. În Occident există mulţi producători de armament performant, fiecare îşi doreşte partea lui, nu ceea ce rămâne de la leu, iar această realitate abia începe să se evidenţieze, cel puţin prin părţile noastre. Mai devreme ori mai târziu, tot se va pune problema modului în care se cheltuie banii europeni.

Fostele ţări socialiste europene au avut segmente importante ale industriei de apărare. Fiecare în funcţie de posibilităţi, interese şi realităţi operaţionale. Ele nu depindeau în exclusivitate de industria de apărare sovietică, ba chiar, uneori şi cu anumite produse, o ignorau. Această industrie le oferea ceva suport politic şi le-a adus venituri importante. Au renunţat la economia planificată, au finalizat tranziţia, au intrat în NATO, mai întâi, apoi în UE, au restructurat industria de apărare – care a continuat să le aducă venituri –, au amânat marile proiecte de înzestrare a armatelor. Cu alte cuvinte, au încercat să îngheţe o potenţială piaţă pentru armament de multe zeci de miliarde de dolari şi să amâne deciziile majore referitoare la achiziţiile de armament, în favoarea altor proiecte favorabile calităţii vieţii. Dar candidatul Donald Trump a considerat că a sosit momentul şi a relansat către aliaţii mai vechi şi mai noi condiţionarea neechivocă, plătiţi dacă vreţi să fiţi apăraţi. Cu alte cuvinte, s-a încheiat luna de miere. Desigur, nu a spus nimic despre faptul că SUA au contribuit decisiv la regenerarea necesităţii apărării într-o regiune care încerca să-şi vindece traumele după alte decenii de invocare a aceleiaşi apărări. Tradus într-un limbaj mai puţin diplomatic, ordinul a însemnat măriţi bugetele militare pentru a fi capabili să cumpăraţi armamentul nostru şi terminaţi cu prostiile. Unii s-au grăbit să-l execute, alţii nu. Mai mult, preşedintele Macron a redus cheltuielile pentru apărare, exact înaintea vizitei preşedintelui Trump la Paris. Oricum, sugerează că se conturează noi realinieri europene, cu noi probleme.

Din momentul emiterii ordinului se petrec evoluţii curioase pe teatrele de operaţii. S-au încheiat contracte de zeci de miliarde pentru furnizarea de tehnică de luptă şi armament în zona Orientului Apropiat şi, de atunci, ISIL pierde poziţiile, dar se redislocă, vechii ei lideri mor rând pe rând şi apar alţii, probabil neimplicaţi în dedesubturile precedenţilor plecaţi cu tot cu secrete, înlăturarea lui Assad nu mai este o prioritate, lumea arabă cunoaşte un nou episod al neînţelegerilor, apar kurzii în prim plan, dispar palestinienii, Turcia îşi dezvoltă propriile jocuri, Israelul încă aşteaptă, teroriştii încep să folosească autobuzul şi cuţitul, arme în mâna lor, desigur, dar mai puţin letale decât centura jihadistă, se iţeşte perspectiva unei colaborări ruso-americane în Siria etc. etc.

 ◊◊◊

Peripeţiile aeriene ale lui Rogozin de la sfârşitul lunii iulie n-au făcut altceva decât să scoată în evidenţă cât de uşor poate degnera situaţia în zona noastră odată iniţiată roatogolirea bulgărelui. Ce s-ar fi întâmplat dacă pilotul acelei curse de linie ar fi ignorat interdicţiile şi ar fi dorit să intre în notorietate, precum colegul lui german autoprăbuşit în Alpi, cu pasageri cu tot, acum vreo doi ani, şi cât ar mai fi contat de partea cui a fost dreptatea? Semnificativ este mai ales dialogul de la distanţă ce a urmat: Ticăloşilor!, acuză zelosul vice-prim rus, Exagerat!, răspunde ministrul român al apărării, dar Trebuie întărit flancul estic!

Cum era de aşteptat, episodul a oferit încă un prilej pentru a se etala bicepşi pe ecrane. Numai că demonstraţiile se produc într-o perioadă în care guvernul român tocmai a anunţat că va investi miliarde în armament şi tehnică de luptă. Invocarea din interior şi inventarea a cât mai multor pericole care ar pândi România nu fac altceva decât să mărească preţul de achiziţie în viitoarele târguieli. Este exact ce-şi doreşte vânzătorul. Un producător de îngheţată va spune întotdeauna că mâine vin călduri insuportabile, nu glaciaţiunea. S-a observat asta în afacerea Patriot, cu tot ce se va derula în jurul ei. Se pare că nu a contat deloc faptul că rachetele sistemului vor apăra antiaerian, chiar şi indirect, bazele americane din România, inclusiv pe cea de la Deveselu. Acest lucru ar fi trebuit să se reflecte în condiţiile de achiziţie şi în celelalte condiţionări. Oricum, continuând raţionamentul, să fi făcut Rogozin cărţile pentru viitorii noştri furnizori în schimbul altor contraservicii?

Secvenţa a generat noi pusee de antirusism, s-a întâmplat pe caniculă şi tot pe caniculă, cu 100 de ani în urmă, în România se petreceau operaţii militare decisive pentru istoria ei modernă, iar Rusia era nelipsită şi atunci din media românească. În 1917, înainte de a deveni Mare ceva mai târziu, România era foarte mică şi cu mari vulnerabilităţi. După campania de câteva luni din 1916, situaţia s-a stabilizat spre începutul anului 1917 pe aliniamentul Carpaţilor Orientali şi râului Siret, aliniament ce se întindea cam de la Vatra Dornei la Dunăre, pe multe sute de kilometri. În teatrul de operaţii a fost constituit Frontul Românesc, al cărui comandant era regele Ferdinand al României, iar locţiitor, generalul rus Dmitri Şcerbacev (care s-a aflat în această funcţie până în martie 1918). Era al cincilea front constituit de eşalonul strategic rus, după ce, în 1914, pornise la război cu două fronturi.

Pentru apărarea noilor graniţe ale României, Frontul Românesc avea în dispozitivul de apărare patru armate ruse cu efective de aproximativ 1,5 milioane oameni (cam un sfert din întreaga armată rusă) şi două armate române. Cele două armate române au fost supuse, concomitent, unui profund proces de refacere, la care a contribuit misiunea generalului Berthelot, dar şi suportul rus. După finalizarea procesului ele aveau efective de aproximativ 330 mii oameni, iar întreaga armată a României cca 520 mii. Acest dispozitiv care a permis exercitarea suveranităţii statului român s-a menţinut până la pacea de la Brest-Litovsk, din martie 1918, chiar dacă la eşaloanele inferioare începuse disoluţia armatei ruse (îndeosebi după Revoluţia din Octombrie 1917), pe seama căreia se pun multe din păcatele proprii. În documente stă scris că cele patru armate ruse s-au aflat în dispozitivul de apărare până în 1918, iar procesul de disoluţie a fost mult încetinit datorită măsurilor luate în teatru. Deşi înaltele comandamente militare ruse s-au opus intrării României în război pentru că se lungea linia frontului din est cu sute de kilometri (în câteva luni s-a dovedit că au avut dreptate, dar atunci au acceptat, pentru că asta a fost decizia politică), niciuna dintre cele patru armate ruse din Moldova nu a fost redislocată pe alte fronturi când acolo au început problemele. De altfel, nici nu se putea, pentru că s-ar fi creat dificultăţi mult mai grave. România era un teatru de operaţii distinct, acoperit de trupe cu compunere, organizare, dispozitiv şi comandă proprii.

Ştim, în detaliu, tot ce s-a întâmplat pe frontul din Moldova, în fâşia ocupată de trupele române, mai nimic despre ce s-a petrecut în celelalte fâşii, unde s-au apărat trupele ruse. Un turist curios va descoperi astăzi nu numai monumentul lui Emil Rebreanu, ci şi multe morminte militare din acele timpuri în localităţi din Carpaţii Orientali, deci şi pe acolo s-au dus lupte grele. De asemenea, denumiri sacre pentru spiritualitatea românească, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, au fost teatrele unor operaţii aliate, româno-ruse, iar succesele ori insuccesele de acolo au fost comune. Pentru Marea Unire, fundamentele s-au pus în 1917. Au luptat, apărând teritoriul României, viitorii scriitori importanţi, Isaac Babel şi Valentin Kataev, dar şi colonelul Mannerheim, cel care avea să devină conducătorul Finlandei independente. Au luptat şi bunicii mei (să-mi fie iertată asocierea insolentă), soldaţi, la fel de importanţi pentru mine ca şi marile personalităţi cu nume şi prenume celebre. Bunicul matern în Regimentul 33 Tulcea, cel patern într-o unitate de cazaci din armata rusă. Ştiu foarte puţine despre el. A murit în măcelăria Războiului Civil din Rusia, fraţii lui au dispărut, îngropaţi prin diferite cimitire europene. Dintre bărbaţii familiei în satul lor natal a rămas doar tatăl, adică străbunicul meu, mort în represaliile ce au urmat. Aşa au vrut vremurile să orânduiască lucrurile. Mi-ar fi plăcut să cred că bunicii s-or fi întâlnit pe drumurile războiului din România. Dar aşa ceva se întâmplă doar în filme, rigorile militare exclud o asemenea posibilitate, nu umblă soldatul aiurea pe timp de război.

Tatăl mamei mele a supravieţuit războiului. L-am întrebat ce m-a dus capul şi mi-a povestit despre lupte, camarazi, comandanţi, prizonierat, evadarea din lagărul militar în alt lagăr mult extins, reprezentat de România ocupată şi în care, am aflat mai târziu, alţii începuseră să se aranjeze cu autorităţile ocupante. Am cunoscut prin el realitatea războiului, trăită de un soldat şi transmisă unui copil. Cum se întâmplă întotdeauna, bunicul a părăsit lumea cu tot cu răspunsurile la întrebări pe care nu i le-am pus şi nu i le mai pot pune vreodată. De la el am aflat prima dată despre Oituz, Predeluş, Tâncăbeşti, unde a fost luat prizonier şi dus în lagărul german de la Movila Miresei. Mi-a povestit şi cum a căzut în captivitate: aflaţi în retragere, au ajuns lângă Bucureşti noaptea, ofiţerii i-au închis într una dintre magaziile de cereale de acolo şi au plecat în capitală, germanii au venit peste noapte, au deschis magazia şi i-au luat prizonieri pe toţi. Când la Tulcea s-a inaugurat memorialul pentru morţii Regimentului 33, în luările de cuvânt, momentul Tâncăbeşti a fost amintit ca unul eroic.

Generalului Berthelot i se va ridica un monument înalt, de mulţi, mulţi metri, cât recunoştinţa generaţiilor care s-au perindat în 100 de ani. Bunicilor mei, ca şi altor milioane de bunici soldaţi care au supravieţuit, nu le va ridica nimeni un monument, nici măcar de dimensiunile soldatului francez, din Cişmigiu. Eroi sunt doar cei morţi. Bunicul patern a murit, este adevărat, dar a fost un învins şi nimeni nu are nevoie de aşa ceva, nici măcar în ţara lui. Cu toate acestea, în România a fost un învingător, împreună cu sutele de mii de soldaţi români. Pentru mine toţi bunicii, tineri pe atunci şi de care îşi amintesc doar nepoţii, sunt eroi.