În cadrul întrevederii dintre președintele Statelor Unite și liderul Uniunii Sovietice, în particular, cu ocazia summit-ului sovieto-american din Malta (2 – 3 decembrie 1989),  avea să se discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâm­pi­narea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea în spațiul URSS. „Vom lua în considerare orice formă de asociere între statele baltice și guvernul sovietic central care vine în întâmpinarea intereselor reciproce”, avea să declare Mihail S. Gorbaciov, la Malta, în decembrie 1989. Preșe­din­tele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice, însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă. Problema secesiunii unor republici sovietice unionale devenise o problemă acută pentru liderii de la Kremlin la sfârșitul anului 1989.

 Reformarea Partidului și al Statului sovietic

În contextul proceselor politice și economice declanșate de perestroika și glasnosti pe care echipa de reformatori ai Uniunii Sovietice în frunte cu noul lider de la Kremlin, Mihail S. Gorbaciov, le-a lansat în spațiul public și politic sovietic, Statele Baltice vor începe să pună în discuție ordinea constituțională sovietică. Pe 14 iunie 1987, Grupul „Helsinki – ’86” din Letonia a organizat o demonstrație la Monumentul Libertății din Riga pentru a comemora deportările staliniste din 1941, însă forțele de ordine au dispersat mulțimea. Inițiatorii manifestației au vrut să testeze limitele toleranței noului curs de politică internă al regimului sovietic. Peste patru zile, demonstranții s-au întors la monument pentru a depune flori, iar pe 23 august 1987 vor comemora 48 de ani la semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop. Pe 18 noiembrie 1987, Miliția sovietică va ataca în forță mulțimea care demonstra cu ocazia aniversării proclamării independenței Letoniei în noiembrie 1918. În iunie 1988, Uniunea Scriitorilor din Letonia va adresa celei de-a XIX-a Conferințe Unionale a PCUS (28 iunie – 1 iulie 1988) un set de cereri, respectiv: 1) Letonia să fie recunoscută ca stat suveran în care limba letonă să fie limba oficială a statului; 2) Letonia rămânea în cadrul URSS și devenea membră a ONU; 3) se vor crea forțe militare naționale letone; 4) statul leton urma să beneficieze de autogestiune economică și de dreptul de-a interzice imigrația din alte republici. Totodată, la manifestația din 23 august 1988 de comemorare a Pactului Molotov – Ribbentrop vor participa sute de mii de letoni în raport cu cele câteva sute de persoane prezente în 1987.

Evenimentele din Letonia se desfășurau într-un context politic intern marcat de lupta dintre cele două fracțiuni ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS): liberală și conservatoare. În timpul des­fă­șurării Plenarei CC al PCUS din 21 octombrie 1987, Boris N. Elțîn, prim-secretar al Or­ga­ni­za­ției orășenești de partid Moscova, a fost eliberat din funcția deținută în Biroul Politic, ca urmare a cererii sale născute în urma scandalului cu Egor K. Ligaciov. Plenara a calificat ca fiind „greșită din punct de vedere politic”[1] cuvântarea lui Boris N. Elțîn și l-a eliberat din funcție. La 11 noiembrie 1987, Plenara Comitetului Orășenesc de Partid Moscova l-a eliberat din funcția de prim-secretar pe Boris N. Elțîn. Ca urmare a succesului repurtat de către Egor K. Ligaciov în disputa cu Boris N. Elțîn, PCUS se împarte în două fracțiuni: liberală și conservatoare. Egor K. Ligaciov, reprezentantul aripii conservatoare din PCUS, sublinia mereu că „noul curs nu este orientat către o liberalizare de tip occidental, ci are ca scop adâncirea democrației «socialiste»”[2].

În opinia lui, reforma era menită a întări autoconducerea administrativă exercitată de către popor și susținea că procesul de reformă trebuia să se desfășoare sub con­du­cerea PCUS. Liderul conservator îi acuza pe intelectuali de faptul că tind să reducă dimensiunea succeselor obținute de către URSS printr-o critică excesivă. „Ligaciov – scrie Gerd Ruge – nu și-a publicat niciodată ideile despre reforma econo­mică și socială într-un studiu teoretic închegat. Poate că acest lucru i s-a părut de prisos, fiindcă oamenii cu care colaborează de zeci de ani în aparatul de partid îi acceptă ideile ca pe ceva de la sine înțeles”[3]. La Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului și deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-și poată forma prin instrucție o conștiință istorică corectă…”[4].

Articolul publicat, la 13 martie 1988, în Sovetskaia Rossiia, ziar al CC al PCUS, de către Nina Aleksandrovna Andreeva – cercetătoare în domeniul chimiei la Institutul Tehnologic Lensoviet din Leningrad, și intitulat Nu pot renunța la principii – a fost perceput ca fiind un semnal „de sus”, care marca revizuirea ideilor de perestroika. La 5 aprilie 1988, ziarul Pravda a publicat articolul Principiile perestroikăi: gândirea revoluționară în acțiune sub semnătura lui Aleksandr N. Iakovlev și Vadim A. Medvedev. Apariția acestui articol contra-replică a fost perceput, de păturile largi ale intelectualității sovietice[5], ca fiind un sem­nal privind „ultimul pas spre condamnarea întregii istorii a partidului și a socialis­mului ca sistem”[6].

În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988[7], s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS[8]. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca moda­li­tate de formare a puterii reprezentative”[9] și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”[10]. În clipa în care ambasadorul american Jack F. Matlock, aflat la Helsinki, a primit prin fax „tezele” Conferinței a XIX-a PCUS, recent publicate, a fost bulversat complet. Președintele Ronald Reagan a fost informat că liderii de la Kremlin păreau hotărâți să respecte drepturile fundamentale ale cetățenilor sovietici și principii precum separarea puterilor în stat, independența justiției și prezumția de nevinovăție. Ambasadorul Jack F. Matlock a concluzionat că ceea ce descriau „tezele” era ceva mai aproape de social-democrația europeană astfel încât „dacă se dovedesc a fi reale, Uniunea Sovietică nu va mai putea să fie niciodată ceea ce a fost în trecut”[11].

Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”[12]. PCUS avea să fie lipsit de statul său major operațional, astfel încât va fi distrusă, foarte curând, și ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic, așa încât Kremlinul, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov „a demolat întregul edificiu al acestei orân­duiri[13], al clasei guvernante create în anii puterii sovietice”[14], care devenise un „instrument de conducere a uriașei proprietăți de stat create după 1917”[15].

La 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov, prim-adjunct al președintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfășurarea procesului de perestroika: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluția în noile condiții, așa cum cekiștii au făcut-o și după glorioasele zile din Octombrie”[17]. Dintr-o astfel de perspectivă, poată fi înțeleasă și dorința lui Filip D. Bobkov de a se publica parțial arhivele de care dispune KGB, astfel încât PCUS va putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”[18], pe de altă parte „societatea va înțele­ge mai bine acțiunile noastre (ale conducerii de partid și a KGB – n.n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”[19].

Totodată, liderii reformatori și liberali din conducerea PCUS au decis să sprijin apariția Fronturilor Populare care urmau să sprijine perestroika.  Într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experți și de responsabili ai PCUS vor încerca să pună la punct o politică națională coerentă. La 6 martie 1988, juristul Boris Kurașvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naționale?”. Unul dintre inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”[20].

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene „Sajudis”. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. La 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH). Alekxandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, „în cursul căreia Moscova dă undă verde Fronturilor Populare”[21]. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, „Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influența lui (PCUS – n. n.), elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice”[22].

În pofida faptului că președintele KGB, Viktor M. Cebrikov, va atenționa conducerea PCUS că vizita lui Aleksandr N. Iakovlev la Vilnius (11 – 14 august 1988), precum și la Riga și Tallinn, a generat manifestări anti-URSS, A. N. Iakovlev va considera că sunt „procesele firești ale perestroikăi”[23]. Soluția propusă de către A. N. Iakovlev lui Mihail S. Gorbaciov în ceea ce privește viitorul politic al Statelor Baltice, respectiv „o autonomie regională în cadrul unei confederații sovietice”[24], a fost respinsă de liderul de la Kremlin. Problema națională va fi considerată ca fiind de importanță secundară de către Mihail S. Gorbaciov, însă aceasta va deveni extrem de serioasă și periculoasă pentru integritatea Uniunii Sovietice mai ales din toamna anului 1990 când unele republici au încetat să achite taxele la bugetul pan-unional. „Eu tindeam să elaborez o abordare unică a disputelor interetnice. (…) Cu răbdare și insistență să contribui la realizarea compromisului și principalul – să schimbăm înșiși condițiile care au generat conflictul. Eu consideram că problemele interetnice pot fi rezolvate doar în contextul general al reformei economice și politice. Până spre sfârșitul activității mele în funcția de președinte nu m-am îndoit că păstrarea și înnoirea Uniunii pot menține pacea”[25], mărturisea Mihail S. Gorbaciov.

Fronturile Populare din Statele Baltice, precum și alte Mișcări Naționale, vor fi cele care vor lansa ideea unui nou Trata în locul Acordului fondator al URSS din 1922. Suveranitate în cadrul sau în afara URSS? O întrebare al cărei răspuns era extrem de complicat. „Noul Tratat unional trebuia să stipuleze în mod obligatoriu dreptul republicilor la secesiune de Uniune, să stabilească cu rigurozitate prerogativele care urmau să fie acordate Uniunii de către statele suverane, să se întemeieze pe principiul egalității în drepturi ale statelor parte la Acord etc.”[26], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru.

Pactul Molotov – Ribbentrop și dreptul la secesiune

Problematica Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 se va afla în atenția mass-media și a opiniei publice internaționale pe parcursul întregului an 1989. La 10 august 1988, Rahva Haal a publicat un interviu al istoricului Heina Arumae, în care acesta a prezentat conținutul protocolului secret adi­țio­nal al PMR. Revista Aja Pluss a publicat textul integral al Pactului Molotov-Ribbentrop, iar la 19 și 20 august 1988 Noorde Haal a publicat un articol al lui Kullo Arjakas privind evenimentele din lunile august și septembrie 1939. Frontul Popular Eston a inițiat o serie de reuniuni politice referitoare la politica so­vie­tică din Estonia, desfășurate între 21 și 23 august 1988, și care s-au constituit în catali­za­to­rul mișcării de obținere a adevărului istoric și a independenței Estoniei, Letoniei și Lituaniei. Unul din vorbitorii memorabili de la aceste întruniri a fost profesorul Iuri Afanasiev, rectorul Institutului de Istorie și Arhivistică de la Moscova, prezentat auditoriului de Marika Villa ca un istoric onest. Vorbind alături de Aadu Must, Kullo Arjakas, Mikk Titma și Edgar Savisaar, Iuri N. Afanasiev a susținut ferm că Pactul Molotov-Ribbentrop este o realitate istorică, prin care au fost sacrificate o serie de state mici și i-a per­mis lui Hitler să declanșeze cel de-Al Doilea Război Mondial.

Ideea condamnării Pactului Molotov-Ribbentrop a răsunat cu tărie crescândă la congresul Frontului Popular Eston, din luna octombrie 1989 și la Adunarea Baltică, din 13-14 mai 1989. Declarația comună a mișcărilor populare din Estonia, Letonia și Lituania proclama că: „Părțile semnatare con­damnă în unanimitate consecințele politice ale protocoalelor secrete ale Pactului Molotov – Ribbentrop în ce privește suveranitatea națională a Letoniei, Lituaniei și Estoniei și acțiunile Uniu­nii Sovietice care le-au urmat și care au încălcat normele internaționale și ale dreptului omului. Păr­țile semnatare sunt de acord că încorporarea Letoniei, Lituaniei și Estoniei în componența URSS a fost rezultatul anexării acestora și a avut o justificare legală”[27]. La 8 iulie 1989, în cadrul ședinței co­mu­ne a Consiliului și conducerii regionale a Frontului Popular Eston, care a avut loc la Polva, s-a cerut So­vie­tului Suprem al RSS Estonă să anuleze declarația Consiliului de Stat al Republicii Estonia, din 22 iulie 1940, privind intrarea Estoniei în com­ponența URSS. Frontul Popular a anunțat că va declanșa o campanie publică de strângere de semnături în sprijinul acestei propuneri.

În cursul ședinței din 2 iunie 1989 a Congresului Deputaților Poporului al URSS, Endel Lippmaa, în ca­li­tate de reprezentant al Estoniei în Prezidiul Congresului Deputaților Poporului al URSS a făcut urmă­toa­­rele propuneri: 1) înființarea unei Comisii pentru evaluarea Pactului Molotov-Ribbentrop; 2) MAE al URSS, alte instituții și arhivele să fie obligate să prezinte Comisiei toate documentele rele­vante necesare evaluării; 3) Comisia să prezinte evaluările sale Sovietului Suprem al URSS până la sfârșitul lunii iunie 1989 și să facă publice concluziile la care va ajunge. În urma propunerii lui Mihail S. Gorbaciov, președintele Comisiei a fost numit Aleksandr N. Iakovlev, secretar al Comitetului Central al PCUS. Mihail S. Gorbaciov primise o copie a textului Protocolului Secret din 23 august 1939. Era doar o copie, nu un document autentificat sau microfilmat. Comisia a convenit ca prima sa ședință să aibă loc pe 2 iunie 1989, la ora 11.30, în Sala Granovitaia din Kremlin. Istoricul rus Roy Medvedev va susține public, cu referire la necesitate înființării unei asemenea Comisii, următoarele: „Chiar și în zilele noastre, istoria oficială, articolele și studiile publicate de Moscova susțin că Estonia, Letonia și Lituania au intrat de bună voie în componența Uniunii Sovietice, că acolo au fost revoluții populare, că nu au fost comise violențe și amenințări și tot ce s-a întâmplat a fost în concordanță cu opțiunile națiunilor lituaniană, letonă și estonă. Aceasta nu este adevărat. Nu există nici o îndoială că totul s-a întâmplat în timpul unui război imperialist, cu o totală lipsă de respect față de statele mici, manifestată de Uniunea Sovietică, dar și de Germania, Japonia, Marea Britanie și Franța. Acestea și-au rezolvat propriile probleme sacrificând neutralitatea Belgiei, Olandei, Finlandei și altor state. Ca urmare Comisia trebuie înființată și noi trebuie să evaluăm corect și definitiv asemenea tratate”[28].

Pe 18 august 1989, Alexandr N. Iakovlev a abordat problematica Pactului Molotov-Ribbentrop (PMR) – aflat în analiza unei Comisii instituită de Congresul Deputaților Poporului al URSS – într-un interviu acordat ziarului Pravda. Alexandr N. Iakovlev a făcut o serie de afirmații[29] care au stârnit revolta naționaliștilor din Statele Baltice[30]. În inter­viu, Alexandr N. Iakovlev sugera că nu ar fi existat norme internaționale atunci când s-a sem­nat Pactul Molotov-Ribbentrop și încerca, totodată, eludând legăturile logice dintre eve­nimente, să justifice acțiunile lui Stalin și apela la sentimentele patriotice ale rușilor de rând. Poziția lui A. N. Iakovlev releva faptul că viitorul politic al Statelor Baltice începea să fie pus sub semnul întrebării de către administrația de la Kremlin. Populațiile din cele trei State Baltice vor organiza, la 23 august 1989, o serie de manifestații politice în fa­voa­rea independenței Statelor Baltice, inclusiv emoționanta Cale Baltică[31]. Luând cuvântul la mitingul organizat la frontiera estono-letonă, la 23 august 1989, vicepreședintele Comisiei speciale, Edgar Savisaar[32], a afirmat că era convins că va veni o vreme când Mos­cova va trebui să răspundă la problema Pactului Molotov-Ribbentrop, deoarece: „Cu cât va trece mai mult timp, cu atât vor fi mai multe întrebări la care trebuie răspuns. Acestea vor fi puse de un popor întreg și un popor întreg va aștepta răspunsul”[33].

Oficialii administrației Bush vor considera că nu este în interesul Statelor Unite să încurajeze în mod public dorința de ieșire din Uniune a balticilor, deoarece „se temeau – adnotau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – ca o mișcare bruscă de separatism să nu degenereze în violență și, posibil, în război civil, în care caz s-ar putea ca porțiuni mari din teritoriul Uniunii Sovietice să se rupă, lăsând armele nucleare sub un control nesigur”[34]. Referindu-se la problematica Statelor Baltice, fostul con­silier prezidențial pentru securitate națională al președintelui Bush, generalul (r) Brent Scowcroft mărturisea, în 2008, următoarele: „Balticii făceau încă parte din Uniunea Sovietică; cu toate acestea, nu recunoscuserăm niciodată încorporarea lor în URSS, așa că pasiunile erau puternice în ambele tabere. În Statele Unite, lobby-urile bal­ticilor, foarte puternice, ne presau să recunoaștem cele trei state baltice, după care s-au produs revoltele de acolo și noi tulburări. Era foarte, foarte delicat. Ceea ce am reușit să facem a fost nu să-i alungăm pe sovietici din țările baltice, ci să-i aducem în poziția de a recunoaște singuri independența acestor state”[35].

Referindu-se la problema Statelor Baltice, secretarul de stat James Baker îi va sugera ministrului sovietic de externe ca URSS să acorde independență  Estoniei, Letoniei și Lituaniei care vor deveni, astfel, trei mici Finlande. Eduard A. Șevardnadze va mărturisi că și el, și Mihail S. Gorbaciov credeau că „națio­naliștii vor opta «pentru maximum de autonomie politică și economică» în interiorul URSS, mai ales dacă perestroika va oferi un standard de viață mai ridicat”[36]. Cei doi înalți demnitari ai statului sovietic sperau ca Statele Baltice să fie un laborator pentru perestroika, astfel încât să poată fi demonstrat restului Uniunii Sovietice că reformele economice propuse de Gorbaciov vor putea aduce o viață mai bună cetățeanului sovietic. „Șevardnadze era convins că, dacă republicile non-ruse vor fi eliberate de aspectele cele mai ineficiente și mai represive ale conducerii sovietice, s-ar putea să dorească să rămână, în continuare, în cadrul unei uniuni sau al unei federații. În felul acesta, capacitatea de a ține sub control problema naționalităților condiționa în mod direct succesul perestroikăi, care, la rândul ei, depindea de bunăvoința lumii capitaliste de a ajuta Uniunea Sovietică să străbată perioada inevitabil trauma­tizantă a adaptării”[37], concluzionau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott.

Totodată, trebuie menționat faptul că în Parlamentul European al Comunității Economice Europene se crease, la 21 mai 1988, un Grup Internațional Baltic („Baltic Intergroup”) care urma să monitorizeze evoluțiile politice din Statele Baltice. Pe 25 octombrie 1988, „Baltic Intergroup” a cerut ca „Republicile Baltice să obțină din nou un statut suveran în cadrul confederației cu Uniunea Sovietică, recunoscut de dreptul internațional”[38] și, totodată, să se înceteze rusificarea și să se revină la statutul de limbă oficială de stat pentru limbile naționale ale Statelor Baltice. Pe 16 noiembrie 1988, Estonia va adopta o Declarație de Suveranitate, iar Parlamentul European va adopta o rezoluție, pe 19 ianuarie 1989, prin care solicita Uniunii Sovietice „să cedeze aspirației covârșitoare a popoarelor baltice spre o mai mare independență națională, în special în sfera economiei și culturii”[39]. Promotorii independenței și suveranității republicilor unionale profitau de existența unui cadru constituțional care „aproape că îi invita pe liderii din ce în ce mai agresivi ai națiunilor ne-ruse să îl folosească în favoarea lor”[40].

Pe 22 octombrie 1988, liderii URSS vor da publicității un proiect de Constituție a URSS care urma să înlocuiască vechea Constituție din 1977. Noua Constituție propusă de liderii sovietici anula practic dreptul teoretic de autodeterminare până la secesiune al republicilor unionale (art. 72), deoarece în conformitate cu prevederile art. 108, din noul proiect, confereau Congresului Deputaților Poporului din URSS dreptul de a decide în privința compoziției URSS, de a confirma formarea de noi entități autonome în cadrul republicilor unionale. În conformitate cu prevederile noii Constituții, respectiv art. 111, subiecții federației sovietice (republicile unionale) urmau să aibă doar șapte deputați în Camera Naționalităților, în raport cu cei 32 de deputați pe care îi avea în vechea formulă de reprezentare, republicile autonome – câte patru deputați, regiunile autonome – doi deputați și districtele autonome – câte un deputat. Elitele politice naționale au fost nemulțumite de aceste prevederi, deoarece ponderea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse (RSFSR) în structurile legislative pan-unionale creștea de la 32% la 43% pe seama districtelor și autonomiilor din cadrul RSFSR. Totodată, republicile unionale nu erau lămurite dacă făceau sau nu parte din structura Comitetului pentru supraveghere constituțională al URSS (art. 125). Noua propunere de Constituție a URSS releva faptul că Mihail S. Gorbaciov concepea reforma politică a URSS în termenii puterii centrale, fiind „partizanul lipsei de schimbări, deci eminamente conservator”[41]. Însă, textul amendat și adoptat la 1 decembrie 1988 va ține cont de numeroasele obiecții ale republicilor.

Plenara CC al PCUS din 10 ianuarie 1989 va lansa principiul „O Uniune trainică – înseamnă un Centru puternic și republici puternice”. Însă, Statele Baltice nu vor accepta acest principiu și va urma o peioadă extrem de complicată în raporturile dintre Centru și baltici, marcată de problematica Pactului Molotov- Ribbentrop, a dreptului la secesiune și independență. Estonienii, spre exemplu, își vor depune carnetele de partid în masă la sfârșitul anului 1989 în condițiile apariției unei declarații a CC al PCUS în care se menționa faptul că nu întâmplător „forțele distructive se străduiesc din toate puterile să slăbească Partidul”[42]. Mihail S. Gorbaciov va consemna: „Indiferent de rolul pe care l-am jucat eu la apariția acestui document, trebuie să recunosc că am cedat reacției emoționale la evenimente. Pașii noștri nu întotdeauna reușiți și întârzierea cronică agravau situația. Tot mai tare se simțea necesitatea unei înnoiri radicale a politicii naționale, cu luarea în calcul a noilor realități”[43].

Chișinăul sub presiunea Kremlinului

În acele momente de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid și de stat din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) se afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm”[44] în administrarea RSSM. Totodată, CC al PCUS va admonesta extrem de dur, în octombrie 1986, CC al PCM pentru faptul că nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS cu privire la „inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor și pentru lipsa de răspundere și liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor și mistificărilor”[45]. Era un prim contact al activului de partid și de stat de la Chișinău cu perestroika lui Mihail S. Gorbaciov.

Observatorii scenei publice de la Chișinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societății moldovenești: 1) poluarea ecologică și lingvistică; 2) setea de adevărul istoric; 3) evoluțiile demografice și 4) dificultățile social-economice. În timpul Adunării Generale a scriitorilor de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menționa faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafață”[46] și, totodată, va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații”[47].

Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele de punctuație. Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagerate, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai simt aici singuratice și neputincioase”[48]. Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice. Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”[49].

Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”[50]. Uniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării”[51] și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”[52]. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău. Mișcarea Democratică din Moldova în susținerea Restructurării (MD) va deveni principala forță motrice a societății în impunerea perestrokăi și a glasnosti-ului în RSSM și, totodată, va sparge monopolul politic al PCUS asupra vieții politice. Pe 29 iunie 1988, MD-ul va organiza primul său miting în susținerea restructurării și a lui Mihail S. Gorbaciov. MD-ul susținea, printre altele, consolidarea suveranității RSSM, în cadrul federației sovietice reclădită în baza principiilor leniniste, descentralizarea puterii, o reformă economică care să ducă la împroprietărirea țăranului, o reexaminare a politicii naționale, precum și stabilirea unor relații directe cu țările din exterior.

În cursul lunilor martie – aprilie 1989 se va intensifica acțiunea intelectualității românești din RSSM pentru promovarea și acceptarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat. Uniunea Scriitorilor, pe 16 martie 1989, și Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, pe 24 aprilie 1989, vor propune diferite proiecte de lege menite să confirme limba moldovenească în grafie latină ca limbă de stat în RSSM, în timp ce limba rusă urma să devină „un mijloc de comunicare între republicile URSS”[53]. Pe 13 mai 1989, Academia de Științe a RSSM a votat pentru decretarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat în RSSM. Autoritățile republicane intraseră în alertă în condițiile în care la mitingul din 12 martie 1989 se afișase deasupra coloanelor, pentru prima oară, un drapel tricolor. Manifestații stradale și mitinguri în favoarea limbii de stat se desfășurau și la Cahul și la Bălți. Pe 13 martie 1989 a apărut primul ziar cu caractere latine, Glasul, fondat de scriitorii Ion Druță, Leonida Lari și Ion Vatamanu, tipărit în 60.000 de exemplare la Riga, datorită opoziției autorităților de la Chișinău.

În pofida mitingurilor și a demonstrațiilor pro-restructurare și pentru recunoașterea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat, activul de partid de la Chișinău, reunit în Plenara CC al PCM din 11 mai 1989, a audiat raportul prim-secretarului Semion K. Grossu privind mersul perestroikăi în RSSM. Liderul PCM a condamnat „dispozițiile antirusești” manifestate cu ocazia mitingurilor și a demonstrațiilor organizate de către MD, precum și faptul că „tradițiile seculare de prietenie moldo-rusă” erau date uitării. Cenaclul Alexei Mateevici și MD au fost supuse rechizitoriului prim-secretarului Semion K. Grossu, însă acesta „doar în treacăt a vorbit – consemna istoricul Gheorghe E. Cojocaru – despre conservatorismul, nihilismul național și orientarea spre stereotipurile anilor trecuți ale Mișcării Internaționaliste Edinstvo (Unitatea), ce-și propunea să apere interesele populației vorbitoare de limbă rusă, despre tendințele autonomiste din zona de sud a RSSM, cu care speculau activiștii unor organizații găgăuze – Gagauz halkî (Poporul găgăuz) la Comrat și Birlik (Unitatea) – la Ceadâr-Lunga”[54]. Nicolae Țîu, prim-secretarul Comitetului de Partid Orășenesc Chișinău, va declara, în timpul desfășurării Plenarei, că majoritatea membrilor de partid, fără a mai vorbi de locuitorii Chișinăului, nu știu care este poziția CC al PCM față de problemele cu care se confruntă societatea și care sunt termenele concrete de soluționare a acestora. Referindu-se la rezultatele acestei Plenare, Mircea Snegur consemna: „Intelectualitatea a rămas neînduplecată, încrederea față de conducere fiind epuizată”[55].

Pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Au fost prezenți 147 de delegați din 30 de raioane și orașe, precum și delegați reprezentând Mișcarea Ecologică „Acțiunea verde”, Cenaclul Alexei Mateevici, Liga Democratică a Studenților, Asociația Istoricilor, Societatea de cultură „Moldova” din Moscova. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru. În discursurile delegaţilor şi în documentele adoptate au fost abordate: a) suveranitatea RSSM și „dreptul la ieşire din componenţa URSS”; b) limba de stat şi tricolorul; c) Pactul Molotov-Ribbentrop şi conse­cinţele lui asupra Basarabiei; d) alegerile şi drepturile cetăţeneşti; e) posibilitatea deschiderii unui consulat al RSSM la Iaşi şi a unui consulat român la Chişinău; f) libertatea de expresie şi mijloacele de informare în masă etc.

În contextul evoluțiilor de pe scena publică a RSSM, Consiliul Orășenesc al Deputaților din Tiraspol se va pronunța, pe 23 mai 1989, pen­tru adoptarea a două limbi de stat: moldovenească și rusă. Ideea a fost preluată în cadrul sesiunii comune a Sovietelor Orășenesc și Raional al Deputaților din Râbnița care vor proclama raionul Râbnița ca fiind o zonă populată compact de rusofoni și vor cere adoptarea legii cu privire la cele două limbi de stat. Ziua de 15 iunie 1989 a fost marcată de apariția primului număr cu caractere latine al săptămânalului Literatura și Arta, cu prilejul ceremoniilor dedicate celor 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului Mihai Eminescu, și, totodată, cei prezenți la oficierea serviciului divin, în Soborul Catedral din centrul Chișinăului, i-au cerut mitro­politului Serapion să oficieze serviciul în limba română. În perioada următoare, FPM va organiza o serie de acțiuni de protest față de tergiversarea, de către autoritățile republicane, a cererilor majorității populației privind problema limbii de stat. Cu ocazia mitingului din 25 iunie 1989, la care au participat 50.000 de oameni, FPM a cerut „ca ziua de 2 decembrie, data formării în anul 1917 a Republicii Populare Moldovenești, să fie declarată ca ZI A INDEPENDENȚEI poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru”[56] și, totodată, va cere delegației PCM[57] la Plenara CC al PCUS să acționeze „cu toată hotărârea pentru obținerea unei statalități și suveranități reale a RSSM în componența federației republicilor sovietice socialiste, pe baza contractului unional”[58].

În cursul zilei de 28 iunie 1989, militanții FPM vor bloca desfășurarea ceremoniilor oficiale de sărbătorire a intrării trupelor sovietice în Basarabia în 28 iunie 1940, precum și mitingul Mișcării Internaționaliste Edinstvo (Unitatea)[59]. Pe 20 iulie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a organizat o masă rotundă cu participarea reprezentanților FPM (Vasile Nedelciuc, Nicolae Negru și Ion Țurcanu) pentru a se discuta asupra cererilor FPM din 25 iunie. Autoritățile de la Moscova țineau sub o permanentă supraveghere evoluția evenimentelor din RSSM, iar în prima jumătate a lunii iulie 1989, la Chișinău, va sosi din nou V. I. Nakonecinîi, șef de sector la CC al PCUS pentru Ucraina și Moldova. Liderii de la Kremlin erau extrem de nemulțumiți de modul în care CC al PCM gestiona situația în republică și, totodată, doreau să știe care este poziția minorităților rusofone din RSSM, precum și a FPM. La finalul vizitei, V. I. Nakonecinîi a recomandat activului de partid și de stat de la Chișinău să se folosească de punctele slabe[60] ale FPM care era considerat ca fiind un adversar politic extrem de periculos.

În cursul zilei de 29 iulie 1989, la recomandarea prim-secretarului Semion K. Grossu, Mircea Snegur va fi ales în funcția de Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM după ce trecuse prin furcile caudine ale Secției Organizatorice a CC al PCUS și ale Plenarei CC al PCM. A doua zi, 30 iulie 1989, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM va participa la un miting al FPM organizat la Teatrul de Vară din Chișinău. În discursul ținut în fața celor 10.000 de cetățeni, Mircea Snegur se va pronunța pentru recunoașterea limbii moldovenești ca limbă de stat și reve­nirea la grafia latină, precum și pentru adoptarea tricolorului ca simbol național, înțelegând, astfel, că procesele de renaștere sunt ireversibile și că trebuie să le susțină integral prin utilizarea deplină a prerogativelor de Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem.

În cursul zilei de 2 august 1989, FPM va condamna Pactul Ribbentrop-Molotov printr-o Declarație și va cere guvernului de la Moscova: 1) să recunoască drept anexi­une includerea în anul 1940 în componența URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord și 2) să restituie RSSM teritoriile incluse nelegitim în componența RSSU (fostele județe Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă și Hotin). Pe 17 și 18 august 1989, Comisiile noului Prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM au început examina­rea proiectelor de legi: Cu privire la statutul limbii moldovenești, Cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM și Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, urmând ca ele să fie dezbătute și adoptate în plenul Sovietului Suprem, pe 29 august 1989. La Tiraspol se va desfășura, în cursul zilei de 12 august, o reuniune a colectivelor de muncă[61] care vor cere amânarea sesiunii Sovietului Suprem din 29 august, precum și o nouă discuție publică a fiecărui articol din legile propuse. Conducerea RSSM era avertizată, totodată, despre posibilitatea declanșării unui val de greve ale colectivelor de muncă din spațiul transnistrean. „La începutul lui august, opoziția multietnică ad-hoc a Moldovei, care-i permisese Frontului Popular să se ridice ca o forță unită dintr-o mulțime de organizații neoficiale în luna mai, se stinsese cu desăvârșire”[62], concluziona istoricul american Charles King.

După numeroase confruntări între deputații rusofoni și naționaliști din Sovietul Suprem al RSSM, pe 31 august 1989 s-a aprobat pachetul de legi privind limba moldovenească și limbile de pe teritoriul RSSM[63]. În conformitate cu articolul 1 al Legii cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM, „limba de stat a RSSM este limba moldovenească, care funcționează pe baza grafiei latine”[64], urmând a fi folosită în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale, și, totodată, în conformitate cu articolul 3, „limba rusă, ca limbă de comunicare între națiunile din URSS, se folosește pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național real”[65]. Problema „limbii” avea să devină nodul gordian al relațiilor interetnice din RSSM și va fi un factor agravant al crizei dintre Tiraspol şi Chișinău în perioada de până la proclamarea independenţei pe 27 august 1991, precum și după.

Pe parcursul întregii luni septembrie 1989 vor continua grevele și protestele publice față de cele decise la Chișinău pe 31 august 1989. În cadrul lucrărilor Plenarei CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov va pleda pentru dreptul tuturor republicilor de a oficializa limba națiunii majoritare și, totodată, pentru acordarea statutului de limbă oficială la scara URSS, ca mijloc de comunicare interetnică, pentru limba rusă. Plenara CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989 va extinde, ca urmare a adoptării platformei intitulată Politica națională a partidului în condițiile actuale, principiul leninist al autodeterminării naționale, exact în sensul celor dorite de Mihail S. Gorbaciov, respectiv respingerea dreptului popoarelor la autodeterminare până la separare. „Noi, suntem pentru un stat unional, pentru o federație a popoarelor și, totodată, pentru unitatea Partidului, care se manifestă ca un important factor de consolidare a societății”[66], declara Mihail S. Gorbaciov pe 23 septembrie 1989 cu ocazia Plenarei CC al PC al Ucrainei. Secretarul general al PCUS respinsese, în mod categoric, cu o zi înainte, în discursul din finalul Plenarei, „federalismul la edificarea și funcționarea Partidului”[67].

Pe măsură ce evoluțiile social-politice din RSSM se vor amplifica, cei din stânga Nistrului vor fi preocupați de declararea autonomiei și pedepsirea lui Mircea Snegur, precum și a altor lideri politici din RSSM care se făceau vinovați, în opinia lor, de degradarea situației social-politice. Referindu-se la acest conflict transnistrean, politologul și geopoliticianul Oleg Serebrian consemna faptul că acesta „are mai curând la origine un conflict intercultural ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai mare pronunțat caracter de conflict geopolitic”[68] în condițiile în care faptul că Nistrul a fost o frontieră naturală a condus la o „conjunctură etnică, psihologică și de identitate regională diferită pe ambele sale maluri”[69]. Evoluția evenimentelor va confirma faptul că acest conflict transnistrean, după cum concluziona Oleg Serebrian, „nu este un conflict etnic, ci de natură morfopolitică, având un mobil pur geopolitic nu atât pentru Tiraspol, cât pentru Moscova și Kiev”[70].

Pe 16 noiembrie 1989, Ion Hadârcă, președintele Comitetului Executiv al Sfatului FPM, va declara, într-o conferință de presă, că „după aprilie ’85 în RSSM se întâmplă lucruri stranii și curioase: restructurarea e în toi, dar, totodată, cadrele de conducere, regenerarea cărora ar fi o condiție primară pentru evoluție, rămân neschimbate încă de pe timpul lui I. Bodiul (lucru menționat chiar și de fostul ex-prim), ucenicii lui «depășindu-și» cu mult dascălul”[71]. În acele momente a sosit la Chișinău un reprezentant al CC al PCUS, V. Babicev, ceea ce a amplificat zvonurile privind debarcarea lui Semion K. Grossu din fruntea PCM. În ședința din 14 noiembrie 1989 a Biroului Politic al CC al PCM, Semion K. Grossu și-a informat colegii de partid că și-a depus demisia din funcția de prim-secretar al CC al PCM în fața CC al PCUS. Prim-secretarul CC al PCM va recunoaște că nu a fost presat de nimeni pentru a lua această decizie. Pe 16 noiembrie 1989, cu ocazia ședinței Plenarei CC al PCM, V. Babicev i-a informat pe comuniștii moldoveni că Biroul Politic al CC al PCUS a acceptat demisia lui Semion K. Grossu. Kremlinul l-a propus pentru funcția de prim-secretar al CC al PCM pe Petru Chiril Lucinschi, secretar II al CC al Partidului Comunist din Tadjikistan în acele momente. Propunerea Kremlinului a fost acceptată fără niciun fel de împotrivire.

În cursul zilei de 18 noiembrie 1989, Sfatul Frontului Popular din Moldova (FPM) va solicita, printr-o declarație publică, ca ziua de 2 decembrie să devină, prin decret oficial, sărbătoare națională, respectiv Ziua Republicii Democratice Moldovenești, în amintirea zilei de 2 decembrie 1917 când Sfatul Țării a proclamat existența acestei Republici. Poetul Ion Hadârcă va fi cel care va sugera crearea unei comisii, formată din savanți și deputați, care urma a examina importanța istorică a proclamării Republicii Democratice Moldovenești pe 2 decembrie 1917. Acest demers va fi reiterat în cadrul unor mitinguri ale FPM, însă autoritățile republicane nu vor acorda importanță acestei cereri și, cu timpul, aceasta va dispărea de pe agenda politică a FPM. Pe 3 decembrie 1989, Sfatul FPM a luat în dezbatere pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al RSSM din februarie 1990. Un contemporan al vremii, consemna faptul că „alegerile din februarie sunt definitorii pentru noi (cetățenii RSSM – n. n.): dacă le pierdem, am pierdut totul”[72] în condițiile în care comisiile electorale, în marea lor majoritate, erau formate și conduse de funcționari care luptaseră cu înverșunare contra introducerii limbii și alfabetului românesc în viața publică a RSSM.

 Articolul 6 din Constituția URSS și PCUS

Ca un preambul la ceea ce avea să fie anul 1990 pentru popoarele din spațiul URSS, sfârșitul anului 1989 și începutul lui 1990 avea să fie dominat de disputa privind viitorul articolului 6 din Constituția URSS care se referea la rolul conducător al PCUS în societatea sovietică. În ședința Biroului Politic al CC al PCUS din iunie 1989, înainte de Plenara CC al PCUS din aceeași lună, se va lua în discuție problema acestui articol 6 din Constituția URSS din 1977. Cu această ocazie s-au conturat trei puncte de vedere[73] în ceea ce privește redactarea acestui articol, în condițiile în care se căzuse de acord asupra faptului că era, totuși, necesar să fie schimbat conținutul lui. Din păcate, cele trei puncte de vedere erau niște paliative, prin care se urmărea conservarea regimului politic și nu accelerarea procesului de trecere la multipartitism. „E nevoie de o artă sublimă pentru a alege momentul oportun transmiterii puterii”[74], declara Mihail S. Gorbaciov cu referire la această tranziție politică către pluripartitism. Secretarul General al CC al PCUS, împreună cu adepții săi, considera că PCUS trebuie să rămână „un garant al stabilității”[75] și că era nevoie de un timp de doi – trei ani „până când Parlamentul se va consolida și se vor crea condițiile normale pentru formarea sistemului multipartit”[76].

Desfășurarea lucrărilor celui de-al II-lea Congres al Deputaților Poporului din URSS va oferi posibilitatea aducerii în discuție, pe ordinea de zi, în cursul zilei de 12 decembrie 1989, a chestiunii acestui art. 6 din Constituția URSS. Deputata M. I. Lauristin, șefă de catedră la Universitatea de Stat din Tartu (Estonia), va declara că „opinia Sovietelor Supreme, după cum și a organizațiilor de partid că trebuie modificat acest articol este că acesta este învechit pentru sistemul nostru politic, reprezintă o barieră pentru transformările rapide”[77]. În pofida numeroaselor discuții pro și contra generate de modificările ce urmau a fi realizate în cuprinsul acestui articol, Mihail S. Gorbaciov a menționat că, totuși, autoritatea PCUS, situația și prestigiul lui „nu depind de acest articol”[78]. Asupra acestui subiect, a viitorului acestui articol 6, va trebui să se pronunțe CC al PCUS și „întreg Partidul”[79], astfel încât trebuie găsită o soluție „care să fie conformă situației Partidului, funcțiilor lui noi ca avangardă politică, care să reflecte acel proces de separație a funcțiilor care se desfășoară în stat”[80].

La Plenara CC al PCUS din 5 – 7 februarie 1990, Petru Lucinschi, prim-secretarul CC al PCM, va propune inițierea unei discuții în PCUS asupra oportunității trecerii la un sistem politic bipartit, însă ambele partide urmau a avea la bază opțiunea socialistă. Liderul PCM a susținut ideea existenței unei instituții prezidențiale, precum și pentru excluderea art. 6 din Constituție și independența partidelor din republicile unionale, unite printr-o ideologie unită. Petru Lucinschi a susținut formarea unei uniuni a statelor suverane pe baza unui nou tratat unional și, totodată, delimitarea clară a prerogativelor autorităților pan-unionale și cele ale republicilor unionale. În timpul desfășurării lucrărilor acestei Plenare, Eduard A. Şevardnadze, membru al Biroului Politic al CC al PCUS și ministru de Externe al URSS, va declara că, totuși, PCUS „nu are nevoie de monopolul asupra puterii”[81] și el trebuie să recunoască „necesitatea pluralismului politic, cooperării cu toate celelalte uniuni social-politice sănătoase”[82]. Referindu-se la viitorul URSS, Eduard A. Şevardnadze va menționa: „Dacă vrem să păstrăm comunitatea popoarelor frățești, atunci trebuie s-o recreăm ca o uniune contractuală într-adevăr a statelor suverane, să contribuim în fapt la umplerea principiului suveranității naționale a fiecărei republici cu un conținut real. Ar trebui să manifestăm o înțelegere deplină față de propunerile comuniștilor Rusiei de a forma structurile lor de stat și de partid, având în vedere transformările profunde din țară. Numai astfel noi putem conta pe păstrarea unui centru viabil și puternic”[83].

Totodată, V. T. Saikin, președintele Comitetului Executiv Moscova, a salutat atașamentul PCUS la principiul leninist privind dreptul popoarelor la autodeterminare până la secesiune și a menționat, extrem de clar, că „Rusia nu pretinde la o situație privilegiată, vrea să fie într-adevăr egală între egale și într-adevăr suverană între suverane”[84]. La finalul acestei Plenare, liderii PCUS au adoptat Platforma intitulată Către un socialism democratic, uman care stipula în compartimentul VII, intitulat Pentru înnoirea Partidului, că PCUS urma să se restructureze pentru a putea păstra pozițiile sale de avangardă în societate. „Partidul nu-și asumă prerogativele puterii de stat. Rolul lui este de a fi un lider politic recunoscut în mod democratic, care acționează prin comuniști, nepretinzând la avantaje și la fixarea situației sale speciale în Constituția URSS”[85], se consemna în Platforma votată de către membrii CC al PCUS.

În consecință, CC al PCUS urma să ceară Congresului Deputaților Poporului din URSS o inițiativă legislativă privind articolul 6 din Constituția URSS. PCUS urma să renunțe la anumite responsabilități, socotite neadecvate momentului istoric, urmând să se concentreze asupra „elaborărilor teoretice, activității organizatorice și educaționale, consolidării societății pe calea «înnoirii ei revoluționare»”[86]. Totodată, prim-secretarii Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste din republicile unionale urmau să devină, din oficiu, membrii ai CC al PCUS. Comitetele Centrale ale partidelor comuniste unionale urmau să aibă dreptul, în caz de dezacord cu deciziile autorităților centrale, de a cere dezbaterea acestor probleme la Plenara CC al PCUS[87]. „Cu alte cuvinte, puterea reală în PCUS era deținută de 0,3% din membrii partidului, iar 99,7% din membrii lui nu exercitau nicio influență asupra cursului politic al puterii, ci doar executau deciziile luate la vârf”[88], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru. Referindu-se la atmosfera existentă în RSSM, la începutul anului 1990, Mircea Snegur, președintele Sovietului Suprem al RSSM, consemnează în memoriile sale: „Noi, cei din conducere, aveam sarcina de a calma spiritele, explicând comuniștilor din teritoriu că și noi pledăm pentru independența Partidului Comunist al Moldovei, dar aceasta în niciun caz nu poate să însemne părăsirea structurii PCUS, ceea ce ar conduce la transformarea Partidului într-un club federal, constituit din grupuri autonome. Cei drept, la momentul respectiv, aveam deja dreptul să vorbim deschis despre renunțarea la articolul 6 din Constituție, care fixa rolul de avangardă al PCUS în societate”[89].

Evoluțiile politice de la Chișinău din perioada 1990 – 1991 aveau să fie marcate și influențate de tensiunile născute în URSS[90] și în sânul PCUS ca urmare a celor petrecute la cel de-al II-lea Congres al Deputaților Poporului din URSS din decembrie 1989, precum și de cele care aveau să se petreacă la Plenara CC al PCUS din 5 -7 februarie 1990. „În societatea în curs de înnoire Partidul poate să existe și să îndeplinească rolul său de avangardă doar ca o forță recunoscută democratică. Aceasta înseamnă că situația lui nu trebuie impusă prin intermediul legalizării constituționale”[91], va declara Mihail S. Gorbaciov la Plenara CC al PCUS din 5-7 februarie 1990. Totodată, Mihail S. Gorbaciov anunța CC al PCUS că se impunea decretarea sistemului prezidențial în URSS, în condițiile instaurării pluralismului politic ca urmare a schimbării articolului 6 din Constituția Uniunii Sovietice, referitor la rolul conducător al PCUS în viața politică. Discursul lui Boris N. Elțîn, membru al CC al PCUS și președintele Comitetului pentru Construcții și Arhitectură al Sovietului Suprem al URSS, a provocat senzație deoarece a formulat 10 cerințe pentru înnoirea radicală a PCUS pe o bază democratică și, totodată, desființarea Biroului rus al CC al PCUS și crearea Partidului Comunist Rus.

Partidele Comuniste din Lituania și Letonia se divizaseră în partide comuniste naționale independente și partide comuniste rămase fidele platformei PCUS. „Se afirmă cu încăpățânare că dinamica insuficientă a transformărilor în țară frânează procesul înnoirii în republică. Esența proceselor de perestroika în Lituania se reduce, în fond, la un singur lucru – necesitatea izolării naționale, ieșirea republicii din cadrul Uniunii”[92], declara cu amărăciune Mihail S. Gorbaciov, secretarul general al PCUS. Deciziile luate de către comuniștii din Lituania, cu ocazia desfășurării celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist Lituanian, reprezentau, în opinia lui Mihail S. Gorbaciov, „un pas orientat spre ruperea organizatorică și politică cu PCUS”[93]. Partidul Comunist Lituanian cu statut de formațiune independentă reunea 40% din membrii Partidului Comunist Lituanian unitar. Liderul Partidului Comunist Lituanian, Algirdas Brazauskas, va declara fără echivoc în fața membrilor CC al PCUS că „o Lituanie fără suveranitate este o Lituanie fără viitor”[94]. În finalul discuțiilor legate de schisma comuniștilor de la Vilnius, Plenara CC al PCUS a decis să suspende și nu să anuleze deciziile Congresului al XX-lea al Partidului Comunist Lituanian, pentru a se putea păstra posibilitatea unui dialog între Moscova și Vilnius și între cele două partide din Lituania, până la desfășurarea Congresului al XXVIII-lea al PCUS.

 Spre o nouă viață politică internă

În cursul anului 1990, viața social-politică din RSSM va fi marcată de numeroase mitinguri, de efortul de a se asigura sedii pentru noile forțe social-politice, precum și elaborarea legilor despre cetățenie și drepturile minorităților naționale, evaluarea Pactului Molotov-Ribbentrop și elucidarea evenimentelor din 7 și 10 noiembrie 1989. În ședința Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 31 ianuarie 1990, președintele Mircea Snegur va cere Frontului Popular din Moldova (FPM) și Mișcării „Unitate-Edinstvo” să nu mai depășească anumite limite ale legii și va ordona forțelor de ordine și drept „să sporească activitatea profilactică și să tragă la răspundere persoanele care încalcă ordinea publică”[95]. Unul dintre liderii Mișcării „Unitate-Edinstvo”, V. Iakovlev, va reacționa extrem de dur și va declara că principiile după care urmează să se consolideze societatea din RSSM nu sunt altceva decât antisocialiste și antisovietice. V. Iakovlev va contesta propunerea de-a se numi limba de stat „limba română”, precum și împotriva utilizării termenului de politețe „domn” în loc de „tovarăș”. Reprezentantul celor de la Tiraspol va critica conducerea RSSM că nu a organizat un grup de experți care urmau să explice legile lingvistice celor de la Tiraspol, după cum se promisese. Totodată, V. Iakovlev considera că Programul de stat de funcționare a limbilor genera cheltuieli nejustificate de bani, mijloace materiale, cadre pentru însușirea limbii moldovenești de către rusofoni. Mitingurile și referendumurile neautorizate din orașele transnistrene erau considerate ca fiind legale și în conformitate cu prevederile legislației sovietice. Petru Lucinschi va încerca să intre într-un dialog rațional cu reprezentantul Mișcării „Unitate-Edinstvo” asupra subiectelor aflate în discuție. Din păcate, reprezentantul celor de dincolo de Nistru s-a dovedit a fi de neînduplecat.

Ceilalți reprezentanți ai formațiunilor social-politice autonomiste și separatiste, respectiv G. Pologov, V. M. Rîleakov, V. Kudreavțev și I. Zabunov (președintele mișcării bulgarilor „Vozrojdenie”/„Renaștere”), au respins orice argumentare logică în ceea ce privește drepturile populației majoritare la statalitate și limbă națională. Discuțiile din ședința Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 31 ianuarie 1990 au reprezentat un ultim efort al liderilor de partid și de stat de la Chișinău de-a îndrepta lucrurile într-o direcție marcată de dialog și conviețuire pașnică. Totodată, în contextul evoluțiilor din Uniunea Sovietică și-al desfășurării unei noi ședințe a Sovietului Suprem al URSS în data de 14 februarie 1990, președintele Mircea Snegur a observat că activul de partid și de stat simțea că „PCUS își pierde tot mai mult rolul de conducător, iar celelalte organe administrative încă nu aveau experiența de a conduce de sine stătător”[96].

Pe măsură ce evoluțiile politice din RSSM amplificau presiunea străzii asupra guvernanților, prin mitinguri neautorizate, blocarea circulației mijloacelor de transport și ciocniri cu reprezentanții forțelor de ordine, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a adoptat o hotărâre intitulată Cu privire la înrăutățirea situației social-politice în republică. Liderii de la Chișinău avertizau pe toți cei care nu vroiau să se supună legilor și ordinii constituționale cu introducerea stării excepționale cu toate consecințele de rigoare. Pe 24 martie 1990, Plenara CC al PCM va saluta hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem de la Chișinău și va condamna pe organizatorii destabilizării continue, respectiv Frontul Popular din Moldova. Pe 25 februarie 1990 se va desfășura primul tur de scrutin al alegerilor pentru un nou Soviet Suprem al RSSM[97] care urma să aibă 371 de deputați. În primul tur vor fi aleși 140 de deputați, iar pe 10 martie 1990, în cel de-al doilea tur, ceilalți 231 de deputați. Din numărul total de deputați, 338 erau aleși pentru prima oară, iar 358 de deputați aveau studii superioare și 62 titluri științifice. În ce privește componența națională a deputaților din noul Soviet Suprem al RSSM, 259 erau moldoveni, 57 ruși, 35 ucraineni, 13 găgăuzi și 8 bulgari. Numai 13 femei deveniseră membre ale noului Soviet Suprem al RSSM, iar 80% dintre noii deputați erau membri de partid, respectiv președinți de colhozuri, directori de sovhozuri și conducători raionali. Observatorii alegerilor de la Chișinău observaseră faptul că Petru Lucinschi[98], prim-secretarul CC al PCM, obținuse 93% din voturile alegătorilor în condițiile în care liderul de partid se pronunța pentru studierea experienței țărilor unde funcționează un sistem bipartit. În RSSM exista o atmosferă extrem de tensionată ca urmare a acutizării problemei plasării în câmpul muncii a 200.000 de șomeri, a problemelor migrației și ecologiei. Totodată, în sudul republicii se acutiza problema găgăuză în timp ce la Râbnița și Tiraspol se milita, prin referendumuri, pentru conferirea unui statut de teritoriu independent acestor orașe și formarea unei Republici Autonome Nistrene.

Pe 17 aprilie 1990 se vor deschide lucrările noului Soviet Suprem al RSSM. În contextul renașterii vieții politice din RSSM, se vor constitui fracțiuni parlamentare (a agrarienilor – Viața Satului, a democraților, independenților, a transnistrenilor – Sovetskaia Moldavia, comuniștilor, găgăuzilor și a altor deputați din sudul republicii – Budjac) iar președintele Mircea Snegur va fi nevoit să poarte tratative cu aceste fracțiuni pentru a putea fi ales președintele noului Soviet[99]. În urma negocierilor cu deputații Ion Hadârcă și Ion Țurcanu, ambii de la FPM, s-a decis ca Mircea Snegur să fie susținut la președinția Sovietului Suprem cu condiția ca Ion Hadârcă să devină prim-vicepreședinte și Victor S. Pușcaș să ocupe postul de vicepreședinte. Ion Țurcanu urma să devină secretarul noului Soviet Suprem al RSSM. Sesiunea va fi deschisă cu binecuvântarea preotului Ioan Ciuntu.

Printre primele decizii luate de către noul Soviet Suprem al RSSM, la propunerea președintelui Mircea Snegur, a fost adoptarea tricolorului ca drapel de stat[100], însă „nu pentru că ar fi fost convins că aceasta era o hotărâre justă – după cum consemnează istoricul Ion Țurcanu -, ci pentru că a trebuit să-și dea seama că în situația în care peste tot în locurile publice era arborat tricolorul, ar fi fost pur și simplu inadmisibil ca pe clădirea Parlamentului să fluture vechiul stindard sovietic”[101]. Problema numirii unui nou guvern, în locul celui condus de către Petru A. Pascari, avea să genereze numeroase discuții între membrii FPM în condițiile în care unii îl preferau pe Petru Lucinschi[102] în locul lui Mircea Druc. După ce Petru Lucinschi a refuzat propunerea, Mircea Druc[103] a devenit singura opțiune a FPM și nu numai.

În contextul evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice, problema suveranității RSSM începe să ocupe un loc central pe agenda liderilor politici și ai mișcărilor social-politice „Ștefan cel Mare”, „Libertatea” și „Alexei Mateevici”. Totodată, deputații din noul Sovietul Suprem al RSSM au început discuțiile privind formarea unei Comisii care să facă o apreciere politico-juridică a Pactului Molotov-Ribbentrop. Deputații de la Tiraspol au cerut ca examinarea să cuprindă și contextul formării în 1924 a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești (RASSM) astfel încât să se poată dovedi legitimitatea acelei decizii politico-strategice, în timp ce alți deputați cereau să nu se pună în discuție problema Bucovinei de Nord sau să se facă a apreciere veridică a evenimentelor legate de crearea RSSM pe 2 august 1940. Se cerea, totodată, redenumirea Sovietului Suprem în Sfatul Țării ca în octombrie 1917.

Pe 31 mai 1990, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat o hotărâre despre recunoașterea independenței Republicii Lituaniene, confirmând, astfel, dorința de-a întreține relații diplomatice, economice și culturale directe cu Republica Lituania. Totodată, legislativul de la Chișinău se va pronunța pentru suspendarea blocării economice a Lituaniei. Pe 5 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSSM votează schimbarea denumirii statului, respectiv din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS Moldova). În perioada 17 – 19 mai 1990 se va desfășura cel de-al XVII-lea Congres al Partidului Comunist Moldovenesc, precedat de numeroase acuzații și critici dure la adresa conducerii, atât în mod direct, cât și prin numeroase telegrame și mesaje adresate conducerii unionale. În timpul desfășurării Congresului, Petru Lucinschi a considerat că fosta conducere a CC al PCM se face vinovată de faptul că nu s-a „reorientat în condițiile noi, ținându-se morțiș de metodele învechite, de șabloanele ideologice dogmatice”[104], astfel încât se putea spune că „pur și simplu, însăși politica partidului comunist nu mai avea susținere, odată cu trezirea maselor”[105].

La propunerea primului-secretar Petru Lucinschi s-a adoptat inițiativa de-a se proclama ca sărbătoare națională ziua de 31 august, ceea ce Parlamentul de la Chișinău va promulga, mai apoi, ca fiind sărbătoarea „Limba noastră”. Participanții la Congres au fost de acord cu crearea autonomiilor culturale pentru minoritățile conlocuitoare, precum și cu o mai mare apropiere de România, având în vedere comunitatea de limbă, cultură și obiceiuri. Ideea de suveranitate economică a republicii a fost acceptată, iar suveranitatea politică se concepea numai în cadrul unei Uniuni Sovietice reînnoite. Petru Lucinschi a surprins asistența afirmând că nu poate exista o suveranitate reală de stat fără să existe o independență a Partidului Comunist Moldovenesc. Participanții și vorbitorii la Congres au condiționat independența PCM de situarea lui, în continuare, pe o bază ideologică unică cu PCUS. Reprezentanții comuniștilor de la Tiraspol și Bender vor învinui conducerea PCM de șirul de cedări interminabile în fața FPM. „Programul de reînnoire a partidului, adoptat de către delegați, nu a avut, ulterior, nici un impact pozitiv în acest sens. Deja spre sfârșitul Congresului, mai mulți delegați s-au dezmeticit, încercând să spună lucrurilor pe nume. În viziunea lor, la Congres nu a avut loc o discuție constructivă pe marginea raportului, nu a avut loc o confruntare de opinii, nu s-au făcut auzite diferite păreri cu privire la ieșirea din impas și la suveranitatea partidului. Din aceste cauze, chiar la Congres a început scindarea în Partid”[106], adnota Mircea Snegur în memoriile sale[107].

Pe 22 mai 1990, deputații din grupul „Sovietskaia Moldavia” au fost atacați, la ieșirea din Sovietul Suprem, de către așa-zișii „gardiști”. Într-o astfel de conjunctură politică și socială, deputații transnistreni au părăsit lucrările Sovietului Suprem de la Chișinău. Pe 2 iunie 1990, în satul Parcani din raionul Slobozia, se va desfășura primul Congres al deputaților de la toate nivelurile din regiunea transnistreană la care vor participa 673 consilieri de diferite nivele și deputați din orașele Bender, Dubăsari, Râbnița, Tiraspol și raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Rîbnița și Slobozia. „Congresul” de la Parcani a refuzat să accepte tricolorul ca drapel de stat al RSSM deoarece era „drapelul unui stat străin (România)”[108] și recomanda Sovietelor locale organizarea unor referendumuri locale în problema drapelului de stat și a legalității înlocuirii alfabetului kirilik cu cel românesc, precum și a creării în perspectivă a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene în cadrul RSSM. Participanții la „Congres” au cerut lui Mihail S. Gorbaciov, printr-o scrisoare, delegarea unor reprezentanți ai Consiliului Prezidențial și ai Comitetului de Supraveghere Constituțională al URSS, care să examineze încălcările normelor constituționale, comise la sesiunea Sovietului Suprem al RSSM.

 România este temătoare și îngrijorată

Pe măsură ce liderii politici de la Chișinău pregăteau adoptarea Declarației de Suveranitate a RSS Moldova, precum și avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, situația social-politică din RSS Moldova atingea un prag critic în ceea ce privește viitorul relațiilor interetnice și modelul de dezvoltare a statalității din spațiul pruto-nistrean. Sovietul Suprem de la Chişinău va lua în discuţie, pe 23 iunie 1990, în contextul noilor evoluții din spațiul URSS, proiectul Declaraţiei cu privire la suveranitatea RSS Moldova. Declaraţia a fost adoptată în urma apelului nominal cu 240 de voturi pentru (64,69%), 16 împotrivă (4,31%) şi 27 abţineri (7,28%) dintr-un total de 380 de deputaţi aleşi. Au lipsit 83 de deputaţi, dintre care doi erau motivaţi, iar cinci deputaţi, prezenţi la apel, nu au votat. RSS Moldova a fost declarată stat unitar şi indivizibil, ale cărui frontiere pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între RSSM şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute. Totodată, deputatul Alexandru Moşanu a dat citire textului Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecințelor lui pentru Basarabia şi Bucovina de Nord care întregea mesajul Declaraţiei de suveranitate a RSS Moldova.

Pe 14 septembrie 1990, în dialogul avut cu jurnaliștii chinezi aflați în România la invitația revistei Lumea Azi, Adrian Năstase va declara, cu referire la spațiul dintre Prut și Nistru, că există două niveluri de analiză: unul emoțional, istoric și cel politic, al responsabilității guvernamentale. Adrian Năstase era de părere că situația politică internă din URSS și problema celor 1,5 – 2 milioane de etnici ruși din RSS Moldova vor influența raporturile cu acest spațiu geografic, încă parte componentă a URSS. „Poziția noastră e aceea a «deschiderii supapelor». Să dezvoltăm relațiile bilaterale cât mai amplu; schimburi de persoane, activități economice, activități culturale foarte bine organizate ș.a.m.d.”[109], opina Adrian Năstase.

În contextul atmosferei și al discursurilor de la reuniunea Conferinței la nivel înalt a CSCE (19 – 21 noiembrie 1990) de la Paris, ministrul de Externe al României va declara, pe 21 noiembrie 1990, în cadrul unei mese rotunde organizată de către Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), că România nu are „pretenții teritoriale față de URSS”[110] și că „nimeni nu e interesat să pună gaz pe foc în URSS”[111]. În cursul zilei de 20 decembrie 1990, ministrul de Externe al României i-a primit în audiență, la ora 17.00, pe ambasadorul Statelor Unite la București, Alan Green jr., și pe Brian Flora, consilier al Ambasadei SUA. Diplomații americani erau extrem de interesați de modul în care percep autoritățile de la București cele petrecute la Moscova, respectiv demisia lui Eduard A. Şevardnadze din funcția de ministru de Externe al URSS. Chestionat de către Brian Flora asupra raporturilor cu RSS Moldova, în noile condiții date, precum și al presiunii care se face în plan intern pentru a sprijini independența RSS Moldova, ministrul de Externe al României va menționa că nu este momentul. „Fără Gorbaciov în fruntea URSS, sau a-i crea acestuia și mai multe probleme, ar însemna înghețarea a tot ce e proces democratic în Uniunea Sovietică”[112], va declara Adrian Năstase. Referindu-se la declarațiile publice ale PNȚCD în chestiunea viitorului RSS Moldova, ministrul de Externe al României va menționa că liderii opoziției politice sunt liberi să declare ce doresc, mai ales dacă vor să câștige capital politic, însă ar fi bine „să se gândească la consecințele unor poziții lipsite de viziune”[113].

În cursul zilei de 24 decembrie 1990, ministrul de Externe al României va purta o lungă discuție cu istorici[114], jurnaliști și diplomați români referitor la evenimentele aflate în curs de desfășurare în spațiul dintre Prut și Nistru, la reacțiile Uniunii Sovietice față de evoluțiile politice de la Chișinău, precum și asupra modului în care se poate implica România. „Declarația Guvernului să menajeze, totuși, relațiile cu URSS. Pe celălalt plan, să vină buldozerul istoric, să dărâme eșafodajul de manipulări ale realității în problema Basarabiei. În plus, e utilă și poziția opoziției. Când sunt abordări duse la extremă, avem ocazia să ne delimităm, și astfel poziția moderată devine mai pregnantă. (…) Orice am zice despre alipire e un deserviciu pe care ni-l facem și-l facem și moldovenilor”[115], va declara Romulus Neagu, ministru-secretar de stat în MAE. Declarația privind Moldova pregătită de diplomații MAE de la București va ajunge în seara aceleiași zile la cabinetul premierului Petre Roman. Ministrul de Externe, Adrian Năstase, va consemna faptul că, totuși, pe exemplarul rămas la Romulus Neagu sunt făcute două amendamente, respectiv că „aprecierile privind Pactul Ribbentrop-Molotov sunt mult prea puternice”[116] și că „e nevoie de un compromis inteligent cu formula din Decretul lui Gorbaciov”[117].

Trebuie menționat faptul că pe 22 decembrie 1990, președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, a emis Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova prin care se încerca stoparea cursului democratic din viața politică internă a RSSM, precum și tendințele secesioniste găgăuză și transnistreană. Liderii de la Kremlin își afirmau foarte clar dorința ca RSSM să rămână în componența URSS. Pe 26 decembrie 1990, MAE de la București va face cunoscut opiniei publice interne și internaționale, mass-media și corpului diplomatic acreditat la București, poziția MAE al României față de Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situației din RSS Moldova emis de președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov. MAE al României menționa în mod explicit că „sunt cunoscute împrejurările istorice în care Basarabia și Bucovina de Nord, străvechi teritorii românești, au fost încorporate în URSS în anul 1940”[118] și că este de acord cu aprecierea politico-juridică pe care autoritățile de la Chișinău o dăduseră înțelegerilor secrete cuprinse în protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, respectiv faptul că ele „sunt lipsite de fundament juridic și de valabilitate din momentul semnării lor”[119]. Totodată, se menționa că România a sprijinit și continuă să sprijine „împlinirea aspirațiilor moldovenilor de a trăi și de a se dezvolta după propria lor conștiință, de a-și apăra drepturile firești ce decurg din suveranitatea Republicii”[120]. Diplomația românească își exprima speranța că reglementarea situației din RSS Moldova se va face cu respectarea legii și menținerea integrității teritoriale a RSS Moldova. În finalul Declarației se menționa că statul român respectă principiul inviolabilității frontierelor și integrității teritoriale a tuturor statelor din Europa, în conformitate cu principiile înscrise în Actul Final de la Helsinki din 1975.

În interviul acordat publicației Tinerama, pe 25 ianuarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că România consideră că „reprimarea aspirațiilor la democrație (din Țările Baltice – n. n.) este în contradicție totală cu prevederile cuprinse în Carta de la Paris, în alte documente, față de care URSS nu a manifestat niciun fel de rezerve, inclusiv cele referitoare la dimensiunea umană a procesului general european”[121]. Referindu-se la evoluțiile politice de la Chișinău și la perspectiva soluționării efectelor Pactului Molotov – Ribbentrop, Adrian Năstase declara: „Trebuie să ne situăm poziția în această marjă inteligentă – între ceea ce este posibil și ceea ce nu este admis. (…) Cred că, pe această cale, a multiplicării relațiilor la nivel neguvernamental și a cooperării la nivel guvernamental, direct cu guvernul Moldovei sovietice, noi putem să privim spre viitor. Nu cred că este în interesul nimănui să se realizeze o înghețare a relațiilor existente, să se adopte atitudini care ar putea să întrerupă dialogul politic și să însemne o dare înapoi a întregului proces”[122].

În seara zilei de 4 februarie 1991, ministrul de Externe al României s-a întâlnit cu Nicolae Țîu, ministrul de Externe al RSS Moldova, pentru a discuta despre evoluțiile raporturilor dintre republicile componente ale URSS și Moscova. „Urmărim toate evoluțiile din Uniune și de la dumneavoastră. Nu avem antenele necesare pentru a detecta la timp problemele. Umblă între noi tot felul de oameni care distorsionează mesajele. Încercăm să fim rezervați în ceea ce privește poziția noastră, pentru a nu crea probleme la dumneavoastră”[123], va declara Adrian Năstase omologului său de la Chișinău. Nicolae Țîu va mărturisi că situația este mai stabilă acum, iar ajutorul lui Mihail S. Gorbaciov a fost extrem de important în liniștirea transnistrenilor care au fost presați de Moscova. Liderul diplomației de la Chișinău îi va comunica omologului său de la București că liderii politici ai RSS Moldova doresc relații directe între Ministerele de Externe[124], schimb de delegații și consultări directe. În opinia ministrului de Externe de la Chișinău, „Moldova nu a fost niciodată stat”[125] și acest lucru influențează evoluțiile politice interne și externe în raport cu cele ce se petreceau în Ucraina și Țările Baltice.

În acest context, se va desfășura vizita la Moscova, pe 9 februarie 1991, a lui Ioan Mircea Pașcu, consilier prezidențial pentru probleme de politică externă al Președintelui României, care se va întâlni cu Vadim V. Zagladin, consilier al președintelui URSS, ceea ce reprezintă un episod extrem de controversat din această relație româno-sovietică/rusă[126], cu implicații asupra raporturilor dintre București și Chișinău. Chestionat în legătură cu poziția României față de evenimentele din RSS Moldova, Ioan Mircea Pașcu a declarat că „în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme”[127] și s-a ajuns la concluziacă „nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M. S. Gorbaciov”[128]. Decidenții politici de la București erau convinși că nimeni nu poate împiedica existența unor relații foarte bune între România și RSS Moldova în condițiile în care „ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie”[129], menționând în mod expres că, totuși, „fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament”[130]. În Nota de Conversație se menționează faptul că ambasadorul României la Moscova, Vasile Şandru, prezent la discuţie, a adăugat că „el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I. M. Paşcu”[131].

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia, Luxemburg și la Cartierul General al NATO. În dialogurile cu înalți reprezentanți ai diplomației și securității din cadrul CEE și ai NATO, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va încerca să obțină opinia, precum și informații de la cel mai înalt nivel euro-atlantic, privind perspectivele României în noua arhitectură a relațiilor internaționale și de securitate. În dialogul avut cu Jacques Poos, ministrul de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg, în seara zilei de 14 februarie 1991, Adrian Năstase va fi informat că în cadrul CEE există o distincție clară între Țările Baltice și toate celelalte republici unionale din URSS ceea ce implica un anumit mod de-a înțelege și trata evoluțiile politice interne și externe din spațiul sovietic.

Pe 7 martie 1991, în interviul acordat revistei austriece „Profil”, ministrul de Externe al României va declara, cu referire la evoluțiile din RSS Moldova, că românii din RSS Moldova își doresc păstrarea identității culturale prin impunerea folosirii limbii române și să obțină, totodată, suveranitate în cadrul Uniunii Sovietice. „O anexare de către România sau o reunificare cu România nu se pune în discuție, nici din partea noastră, nici din partea lor”[132], menționa Adrian Năstase.

„Nu credem că suntem neamuri, noi credem că suntem aceeaşi fiinţă!”

Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldova, Mircea Snegur, va efectua prima sa vizită oficială în România în perioada 11 – 17 februarie 1991. Pe 12 februarie 1991, preşedintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a ţinut să menţioneze, în prezenţa lui Mircea Snegur, în plenul camerelor reunite ale Parlamentului României, faptul că prezenţa preşedintelui RSS Moldova în Parlamentul României „deţine, mai presus de aspectele protocolare, o valoare simbolică şi o puternică încărcătură emoţională”[133] deoarece „nu pot fi eludate sau înăbuşite legăturile sufleteşti, care leagă românii de pe ambele maluri ale Prutului”[134]. Ana Blandiana, preşedinta Alianţei Civice, în numele opoziţiei politice din România, avea să declare, ulterior, cu referire la cele spuse de Mircea Snegur[135] în finalul discursului său, că, totuşi, „nu credem că suntem neamuri, noi credem că suntem aceeaşi fiinţă”[136].

În perioada desfășurării vizitei președintelui Mircea Snegur în România, Sovietul Suprem al RSS Moldova a luat în discuție, pe 12 februarie 1991, raportul cu privire la Concepția Tratatului Comunității de State Suverane și referendumul privind păstrarea URSS. Raportul a fost prezentat de către Victor S. Pușcaș, vicepreședinte al Sovietului Suprem al RSS Moldova. „În Republica Moldova efectuarea referendumului este inoportună”[137], va declara Victor S. Pușcaș de la tribuna Sovietului Suprem de la Chișinău. Deputatul Vladimir A. Solonari va replica la propunerea discutării unei concepții despre viitorul RSS Moldova și al celorlalte republici sovietice: „Republica este scindată. Opunerea este extrem de dură. Și noi (să vorbim cinstit) ne aflăm chiar în fața posibilității unei crize parlamentare. Este clar că o parte se pronunță pentru ieșirea republicii din URSS și alăturarea ei la România. O altă parte este pentru ca republica să devină un stat pe deplin independent și de sine stătător și, în sfârșit, o a treia parte se pronunță pentru ca republica să rămână un stat independent în componența URSS. (…) Trebuie să terminăm cu iluziile și să ne apucăm în sfârșit de treabă. Trebuie ca Moldova să devină parte și să participe activ în elaborarea Tratatului Unional. Fără condiții prealabile și ultimatumuri”[138].

Prim-secretarul CC al PC Moldovenesc, Grigore I. Eremei, deputat al poporului din URSS, va declara că Partidul Comunist al Moldovei este pentru păstrarea și înnoirea Uniunii Sovietice, respectiv participarea la referendumul propus de conducerea de la Kremlin. Stenogramele discuțiilor din Sovietul Suprem al RSS Moldova din ședințele desfășurate pe 12, 13, 14 și 19 februarie 1991 relevă pozițiile contradictorii existente în ceea ce privește participarea la referendumul privind păstrarea Uniunii Sovietice într-o nouă formulă, precum și viitorul RSS Moldova: suveranitate și, mai apoi, independență. În ședința Sovietului Suprem al RSS Moldova din 19 februarie 1991, Mircea Snegur se va adresa deputaților: „Eu vă rog, stimați deputați, să votați pentru concepția Comunității Statelor Suverane, pentru Moldova Suverană!”[139]. Suveranitatea Moldovei și Concepția Comunității Statelor Suverane va fi sprijinită în discursurile sale de către președintele Mircea Snegur, prim-ministrul Mircea Druc și președintele Sovietului Suprem, Alexandru Moșanu, astfel încât ea fost votată de către 202 deputați, împotrivă fiind 76 de deputați. În ceea ce privește participarea la referendumul pan-unional, 183 de deputați au votat împotriva participării, iar 66 de deputați au fost pentru participare.

În perioada 9 – 12 martie 1991, conducerea RSS Moldova va organiza în 1.278 de localități adunări ale cetățenilor, colectivelor de muncă și ale organizațiilor civice care vor lua atitudine față de Concepția cu privire la Comunitatea Statelor Suverane și referendumul pan-unional. Un număr de 1.076 de localități cu o populație de 2,04 milioane locuitori (86,3%) au votat pentru adoptarea Concepției cu privire la Comunitatea Statelor Suverane, susținând, asfel, poziția Sovietului Suprem, în timp ce 202 localități cu o populație de 324.000 de locuitori (13,7%) au fost împotriva Concepției. La referendumul pan-unional din 17 martie 1991 se vor prezenta, conforma datelor oferite de Agenția TASS, circa 700.000 – 780.000 de cetățeni ai RSS Moldova din cei 2.900.000 de locuitori cu drept de vot, respectiv un procent de 28%. În regiunea din stânga Nistrului se va prezenta la vot 83% din populație, din care 97% s-au pronunțat pentru păstrarea Uniunii Sovietice. Referendumul nu a putut fi declarat ca fiind valabil din punctul de vedere al Legii pan-unionale care recunoștea valabil votul dacă la referendum participau 50%+1 dintre alegători, dintre care 25% trebuiau să se pronunțe pentru.

Ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, se va deplasa la Moscova pe 22 martie 1991, pentru parafarea Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS care reafirma inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială (art. 3), semnatarele obligându-se să nu participe la nicio alianţă îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terţ în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părţi, să nu pună la dispoziţia unei terţe ţări căile şi mijloacele de comunicaţie şi să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4). Ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, îl va informa pe omologul său sovietic Aleksandr A. Bessmertnîh, ministrul de Externe al URSS, despre rezervele unei părți a societății românești privind încheierea acestui Tratat, despre speculațiile privind clauzele militare care conduc la o subordonare a României, precum și despre nivelul și perspectiva relațiilor economice. Totodată, ministrul român de Externe a exprimat interesul față de evoluțiile din RSS Moldova având în vedere comunitatea de limbă și istorie, „care contează în înțelegerea și urmărirea evoluțiilor”[140].

Delegația diplomatică a României a părăsit Moscova cu destinația Kiev și Chișinău în seara de 22 martie 1991. Ambasadorul Vasile Șandru și diplomatul Vasile Buga îl vor însoți pe ministrul de Externe al României în capitalele celor două republici unionale. La Kiev, în contextul discuțiilor privind evoluțiile politice din spațiul Uniunii Sovietice, precum și semnarea Protocolului privind organizarea de consultări între MAE al României și MAE al RSS Ucraina, ministrul de Externe al României avea să fie informat de către Leonid M. Kravciuk, președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina, că, totuși, „când în România se vorbește de pretenții teritoriale, nu este nici în avantajul vostru (românilor – n. n.) și nici al nostru (ucrainienilor – n. n.)”[141]. În cursul zilei de 24 martie 1991, la Chișinău, ministrul de Externe al României se va întâlni cu președintele Mircea Snegur și cu premierul Mircea Druc. Ministrul Adrian Năstase a evidențiat, în fața oficialilor de la Chișinău, eforturile României pentru a ieși din izolarea internațională în care era ținută după mai – iunie 1990, precum și faptul că pentru țările membre ale CEE există interes doar în evoluțiile din Țările Baltice. Ministrul de Externe al României va dori să afle care sunt opțiunile prezente și viitoare ale conducerii politice de la Chișinău în ceea ce privește suveranitatea și dreptul la autodeterminare al cetățenilor din RSS Moldova, în contextul extrem de complicat al evoluțiilor din URSS. „Dacă considerați că există o posibilitate de destrămare a URSS, să ne gândim împreună la consecințe”[142], va menționa Adrian Năstase.

Premierul RSS Moldova, Mircea Druc, va declara că „pornind de la ideea celor două state românești, vom putea spune ce vrem când Ucraina va spune exact ce vrea”[143] astfel încât „până atunci, mergem pe ideea a două state românești”[144]. Premierul Mircea Druc va subllinia faptul că „existența celor două steaguri românești și strategia noastră (a moldovenilor – n.n.) este «interferența»”[145]. Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Parlamentului de la Chișinău, va sublinia că „teoria interferenței celor două state românești rezistă”[146]. Oficialii de la București și Chișinău vor stabili împreună, cu această ocazie, strategia de urmat în ce privește drumul spre independență deplină al RSS Moldova, stabilindu-se că autoritățile de la Chișinău vor transmite României, în situații excepționale, împuterniciri privind apărarea intereselor Moldovei în arena relațiilor internaționale. În conferința de presă susținută de către președintele Mircea Snegur, la finalul întâlnirii, demnitarul de la Chișinău a precizat că, totuși, Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS „deschide căile de lărgire a relațiilor dintre Moldova și România”[147].

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS a fost semnat de președinții Mihail S. Gorbaciov și Ion Iliescu la Moscova în ziua de 5 aprilie 1991. În fața mass-media, președintele Ion Iliescu avea să declare că viitorul RSS Moldova este „o problemă a istoriei, a vieţii”[148] și va susține „rezolvarea pe cale paşnică a tuturor problemelor în contextul respectării egalităţii suverane, dreptului popoarelor de a dispune liber de soarta lor”[149]. În contextul discuțiilor de la Kremlin, președintele Ion Iliescu va afirma în fața lui Mihail S. Gorbaciov că în RSS Moldova existau „forţe realiste”[150] care înțelegeau evoluțiile din noul context geopolitic, iar președintele Mircea Snegur merită să fie luat în considerare mai mult de către liderii URSS. Mihail S. Gorbaciov, obsedat de menţinerea, pe orice cale, a unităţii Uniunii Sovietice, va menționa că, totuși, „viaţa din Moldova trebuie să reintre într-un făgaş normal”[151] și, apoi, se va face totul pentru „dezvoltarea legăturilor normale dintre România şi Moldova pe bazele puse de noul tratat”[152]. Totodată, președintele Ion Iliescu va menționa faptul că există un interes deosebit față de evoluțiile din Moldova și Ucraina, astfel încât va exista o abordare rațională, echilibrată, din partea Bucureștiului, care va ține cont „pe deplin atât de realităţile relaţiilor noastre bilaterale, cât şi de situaţia internaţională”[153].

 Refuzul unui singur monopol

În ședința Sovietului Suprem al RSS Moldova din 14 mai 1991 vor fi respinse prin vot propunerile de includere pe agendă a „Raportului Comisiei Sovietului Suprem al RSSM privind participarea la definitivarea Concepției proiectului Tratatului unional”, precum și cea a deputatului Gheorghe Mazilu (FPM) privind discutarea Declarației de Independență a Republicii Moldova, în afara componenței Uniunii Sovietice. Trebuie menționat, totuși, că președintele Sovietului Suprem al RSS Moldova, Alexandru Moșanu, va informa pe deputații prezenți la ședință de faptul că, în urmă cu trei – patru săptămâni, liderii de la cel mai înalt nivel politic al RSS Moldova, respectiv președintele, prim-ministrul, președintele și vicepreședintele Sovietului Suprem, s-a decis că este nevoie de un referendum în baza căruia urmează a fi proclamată independența noului stat suveran.

Pe 15 mai 1991, în continuarea discuțiilor dintre deputații RSS Moldova, în luarea sa de poziție, cu referire la situația RSS Moldova în raport cu Moscova în ceea ce privește noul Tratat unional și Concepția despre Comunitatea Statelor Suverane, deputatul Ion Hadârcă a menționat faptul că elaborarea celei de-a doua variante a Tratatului unional s-a terminat pe 6 martie 1991, iar „acum nu sunt niciun fel de discuții pe această temă”[154]. În opinia lui Ion Hadârcă, Moscova nu aștepta de la Chișinău noi idei, ci doar soli de închinăciune. „De ce nu ne convine varianta a doua? Practic, ea nu diferă prin nimic de prima variantă pe care noi am respins-o în Parlament. Care sunt minusurile? Păstrarea monopolismului puterii de stat centralizate într-un centru artificial ce își propune de a fi cel de-al 16-lea sau al X-lea stat deasupra celorlalte state, cică, suverane; (…) Același monopol asupra politicii externe, același sistem monofinanciar – voluntar, aceeași Constituție unică, același Cabinet de Miniștri format [pe] criterii conspirative, de clan, fără Consultarea Consiliului Federației, aceeași armată unică. (…) aceeași Procuratură unică, aceeași Judecătorie Supremă, aceeași Securitate unică și, în sfârșit, aceiași limbă de stat, nu mai concretizăm care”[155], va declara Ion Hadârcă. Totodată, deputatul Ion Hadârcă a menționat faptul că liderii politici de la Chișinău trebuie să hotărască ce vor să realizeze, în perspectivă, cu RSS Moldova. „A deveni subiect suveran în declarația unui stat centralizat federal, ori a deveni subiect de drept internațional, adică a obține mai întâi recunoașterea statului nostru independent și mai apoi a folosi acest drept și această recunoaștere în relațiile noastre cu orice stat independent, cu orice comunitate. Aceste idei le-am promovat la Conferința Interparlamentară care s-a desfășurat la Moscova la 21 – 23 aprilie anul curent”[156], va menționa Ion Hadârcă în discursul său. În finalul ședinței Sovietului Suprem al RSS Moldova, președintele Mircea Snegur îi va îndemna pe deputați să promoveze ideea independenței, cerând chiar organizarea unui referendum pentru clarificarea poziției cetățenilor în chestiunea independenței.

În Sovietul Suprem al RSS Moldova un prim proiect de iniţiativă legislativă în chestiunea independenţei a fost prezentat pe 23 mai 1991, când fracţiunea agrariană „Viaţa Satului”, a propus adoptarea unui proiect al Declaraţiei de Independenţă, însă insuficient elaborat şi redactat. Președintele Sovietului Suprem, Alexandru Moșanu va menționa în mod expres faptul că independența era idealul elitei politice de la Chișinău, precum și al unei părți semnificative dintre cetățenii Republicii Moldova. Opțiunea politico-diplomatică a României privind viitorul relațiilor cu Republica Moldova va fi reiterată de către ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, pe 11 iunie 1991, în dialogul cu ministrul de Externe al Norvegiei, Thorvalt Stoltenberg, afirmând că „Republica Moldova vrea independență după modelul țărilor baltice”[157].

Problematica evoluției evenimentelor din spațiul Uniunii Sovietice reprezenta o problemă extrem de delicată pentru diplomația din statele membre ale CEE și NATO în condițiile în care, spre exemplu, la Reuniunea Consiliului Miniștrilor de Externe din statele membre ale CSCE, desfășurată la Berlin pe 20 iunie 1991, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Iuli Kviținski, va declara în mod ferm: „Problema statutului republicilor baltice, parte a Uniunii Sovietice, este o problemă internă a URSS. Problema se rezolvă în cadrul Constituției URSS și al legislației URSS. Problema nu poate fi discutată în Consiliul Miniștrilor”[158].

Pe 24 iunie 1991, Parlamentul României întrunit în ședința comună a Senatului și Camerei Deputaților va adopta o Declarație privind Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele acestuia pentru România[159] în care se menționa că Pactul Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939 contravine în mod flagrant principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional și este considerat ca fiind „ab initio nul și neavenit”. Totodată, Parlamentul României solicita președintelui României, Guvernului României și tuturor forțelor politice românești „să acționeze în spiritul acestei declarații în vederea împlinirii năzuințelor legitime ale populației din teritoriile românești, anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop – Molotov”[160]. În discursul rostit în plenul Parlamentului reunit pe 24 iunie 1991, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, referindu-se la efectele Pactului Molotov-Ribbentrop asupra integrității teritoriale a României, va reaminti faptul că cele două Comisii de Politică Externă ale Camerei Deputaților și Senatului din 1940 au declarat, în ședința lor din 2 iulie 1940, că „Basarabia și Bucovina sunt și rămân românești pe deasupra vicistitudinilor care s-au abătut vremelnic asupra lor și care nu sunt cele dintâi”[161]. Totodată, în discursul său, ministrul de Externe al României va menționa: „Politica noastră trebuie să fie aceea de a înțelege limitele în care trebuie să acționăm și, în același timp, de a nu le accepta și de a face ceea ce este posibil pentru un viitor mai bun”[162].

În conferința de presă din 26 iunie 1991, ministrul de Externe al României va reitera în fața reprezentanților mass-mediei interne și internaționale, la întrebarea corespondentului Agenției de Presă „Novosti”, că România nu are pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică și că „evoluțiile care au avut loc în zonă și în Europa”[163], precum și „hotărârile din Moldova”[164] constituie „terenul pentru evoluția viitoare”[165] astfel încât viitorul Republicii Moldova „este o problemă de autodeterminare”[166]. Se înregistra, astfel, o teamă a României de-a forța evoluții[167] geopolitice și strategice care puteau deveni extrem de periculoase pentru existența statului român într-o conjunctură politică și de securitate marcată de multe și nebănuite primejdii.

În ședința Parlamentului Republicii Moldova din 21 iunie 1991, Alexandru Moșanu, președintele Parlamentului, va sublinia faptul că Moscova a propus Republicii Moldova participarea la Tratatul Unional și, mai apoi, la referendumul pentru păstrarea URSS, iar refuzul Chișinăului a avut drept urmare „[extinderea mișcării] separatiste, ceea ce a demonstrat convingător că separatismul este tocmai pârghia de care avea nevoie Centrul”[168] de la Moscova pentru a-i face ascultători pe cei de la Chișinău, precum și de-ai forța să semneze Tratatul unional. În finalul luării sale de poziție, Alexandru Moșanu va menționa în mod clar: „Declarația de Suveranitate […] face bilanțul unei etape ce ia sfârșit și încurajează faza de trecere spre independență. […] primul pas de desprindere de imperiu”[169]. În ședința Parlamentului de la Chișinău din 4 iulie 1991, prim-ministrul Republicii Moldova, Valeriu Muravschi, va face o informare privind viitorul relațiilor economice din URSS în contextul noilor evoluții social-politice, ca urmare a vizitei întreprinse la Moscova în calitate de invitat la ședința Consiliului de Miniștri al URSS din 2 iunie 1991. Premierul Republicii Moldova îi va informa pe deputații de la Chișinău că „unica ieșire din situația aceasta (de criză economică – n.n.) sunt relațiile directe între republici”[170] în condițiile în care „Centrul, care are și el interes, participă la acest proces prin contracte, prin acorduri economice pe anul 1992, cu determinarea pozițiilor drepte, volumului de livrare a produselor și mărfurilor de o republică – alteia”[171]. Premierul Republicii Moldova va declara: „Nu ne așteaptă nimeni la Apus cu brațele deschise […], dar să fim realiști și trebuie să păstrăm relațiile economice cu alte republici”[172].

Prăbușirea URSS și independența Republicii Moldova

Tratatul privind reformarea Uniunii Sovietice era produsul unor înțelegeri politice cunoscute sub numele de Procesul „Novo-Ogariovo” demarat pe 24 mai 1991 la reședința guvernamentală de la Novo-Ogariovo. La întâlnirea respectivă vor participa liderii viitoarei Federații Ruse, Ucrainei, Bielorusiei, Uzbekistanului, Kazahstanului, Kîrgîzstanului, Tadjikistanului, Turkmenistanului și ai Azerbaidjanului. Pe 3 iunie 1991, cu ocazia întrunirii Comitetului pentru elaborarea și definitivarea proiectului noului Tratat de Uniune, liderilor menționați mai sus li se vor alătura cei ai republicilor autonome, președintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli I. Lukianov, și președintele Sovietului Naționalităților, Rafik N. Nișanov. Varianta noului Tratat de Uniune va fi dată publicității pe 28 iunie 1991 și expediat parlamentelor naționale pentru lectură și observații[173]. Cetățenii Republicii Federative Sovietice Socialiste Ruse (RSFSR) vor fi chemați, pe 12 iunie 1991, la urne pentru a-şi alege preşedintele. Boris N. Elţîn va obţine 53,7% din voturi, la o rată de participare de 76,66% pentru cei 106.000.000 de înscrişi. Noul președinte al RSFSR va fi investit în funcție pe 10 iulie 1991. Liderul rus va declara cu ocazia investirii în funcție că RSFSR este de acord să participe, alături de celelalte republici sovietice participante la Procesul „Novo-Ogariovo”, la „prefacerea radicală a Uniunii”[174]. Cu acest prilej, președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, va declara că salută decizia Parlamentului rus care se pronunțase în favoarea „Uniunii de state suverane – unui stat democratic federativ”[175].

Parlamentul de la Kiev va decide, la 27 iunie 1991, amânarea până în septembrie a examinării viitorului Tratat unional. Sovietul Suprem al URSS a decis la 12 iulie 1991 să sprijine în linii mari proiectul Tratatului privind Uniunea Statelor Suverane și a cerut Armeniei, Lituaniei, Estoniei, Letoniei, Republicii Moldova și Georgiei „să caute cele mai adecvate forme de păstrare și întărire a legăturilor amicale cu popoarele URSS înnoite”[176]. „Imposibilul tratat” negociat de republicile sovietice lăsa loc la multiple interpretări din cauza umeroaselor sale incoerențe juridice și consacra, în ochii aripii conservatoare din PCUS, mai ales în versiunea sa finală, dezmembrarea Uniunii Sovietice[177]. Textul acestui tratat trebuia să fie semnat pe 20 august 1991[178].

În timpul evenimentelor din 19 – 21 august 1991 de la Moscova, KGB-ul a fost divizat în mai multe facţiuni, iar modul de acţiune a părut mai mult decât dubios. Unităţile KGB din Sankt-Petersburg nu s-au implicat în arestarea oponenţilor politici ai Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională (GKCP) şi nu l-au împiedicat pe Anatoli A. Sobciak în organizarea unui miting anti-GKCP pe 20 august 1991. La Moscova, pe lista celor 69 de oameni propuşi pentru arestare de către preşedintele KGB se aflau foarte mulţi necunoscuţi, iar Boris N. Elţîn era pe ultimul loc. Conducerea Direcţiei Generale I a KGB a fost extrem de rezervată în ceea ce priveşte implicarea în planurile GKCP-ului. Leonid Vladimirovici Şerbaşin, şeful Direcţiei Generale I a KGB, nu a executat ordinul de a pregăti un detaşament de forţe speciale (100 de oameni) pentru a fi pus la dispoziţia GKCP. Din proprie iniţiativă, el a remis GKCP-ului informaţii privind reacţia Occidentului la evenimentele aflate în derulare la Moscova. Leonid V. Şerbaşin a devenit preşedintele KGB-ului pentru 24 de ore, după întoarcerea lui Mihail S. Gorbaciov la Moscova pe 22 august 1991[179], pentru a fi înlocuit, la cererea lui Boris N. Elţîn, cu Vadim V. Bakatin. Puciul de la Moscova din perioada 19-21 august 1991 a consemnat participarea doar a circa 1% din populaţia fostei Uniuni Sovietice, ceea ce semnifică un procent infim, şi a însemnat începutul sfârşitului pentru regimul politic reprezentat de PCUS şi al său secretar general[180]. Evenimentele care s-au succedat după reîntoarcerea lui Mihai S. Gorbaciov din Crimeea la Moscova, la 22 august 1991, au creat Occidentului impresia că principiile democratice şi ideea de democraţie au câştigat.

În contextul evoluției evenimentelor de la Moscova începute în noaptea de 18 spre 19 august 1991, conducerea politico-diplomatică a Republicii Moldova s-a situat pe o poziție de opoziție față de tentativa de lovitură de stat aflată în desfășurare la Moscova. În seara zilei de 19 august 1991, președintele Mircea Snegur se va adresa celor 10.000 de cetățeni ai Republicii Moldova care se adunaseră în Piața Marii Adunări Naționale, confirmând poziția anti-pucistă a conducerii de la Chișinău. Totodată, s-a luat decizia ca deputatul Ion Hadârcă și ministrul de Externe, Nicolae Țîu, să plece de urgență la București unde urmau să creeze Guvernul Republicii Moldova în emigrație, în cazul arestării liderilor politici de la Chișinău de către forțele conservatoare din URSS.

În cursul zilei de 20 august 1991, președintele Mircea Snegur va emite un decret prin care acțiunile Comitetului de Stat pentru Starea Excepțională (GKCP) erau considerate nelegitime, iar toate hotărârile adoptate de acesta erau nelegitime și lipsite de putere juridică pe teritoriul Moldovei. Totodată, organele teritoriale și subdiviziunile MAI și KGB-ului erau obligate, prin același decret, să execute cu strictețe legile Republicii Moldova, hotărârile, decretele și dispozițiile Parlamentului, Guvernului și Președintelui Republicii Moldova. Structurile de stat executive republicane urmau să execute cu strictețe doar cele stabilite la Chișinău. Parlamentul de la Chișinău se va întruni în sesiune extraordinară în cursul zilei de 21 august 1991 și va condamna în mod oficial, formal, încă o dată, puciul de la Moscova. Pe 22 august 1991, liderii politici ai Republicii Moldova vor organiza un miting în Piața Marii Adunări Naționale în cadrul căreia vor condamna acțiunea puciștilor și vor saluta victoria forțelor democratice de la Moscova.

La București, în cursul serii de 19 august 1991 se va desfășura ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării în care se va analiza evoluția evenimentelor din Uniunea Sovietică, diferitele poziții ale statelor membre ale CEE și NATO, precum și atitudinea de urmat pentru România. În dimineața de 20 august 1991, la ora 05.30, va sosi la București la sediul MAE și ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu. Pe 24 august 1991 se va decide de către Prezidiul Parlamentului de la Chișinău convocarea unei Mari Adunări Naționale în ziua de 27 august 1991, ora 10.00, precum și cea a parlamentului în ședință extraordinară, cu începere de la ora 12.00, pentru proclamarea independenței Republicii Moldova. La solicitarea autorităților de la Chișinău, conducerea statului român a fost de acord ca MAE să trimită o delegație formată din Aurel Preda, șeful Direcției Juridice şi a Tratatelor din MAE, Valentin Stan, un consilier al ambasadorului Marcel Dinu și Alexandru Farcaș, reprezentant al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale de la București (ADIRI), un think-tank specializat în domeniul relațiilor internaționale.

În ședința Parlamentului de la Chișinău din 26 august 1991 se vor confrunta diferitele opinii privind formula în care să fie redactată Declarația de Independență a Republicii Moldova. Stenograma ședinței relevă faptul că o parte a membrilor Prezidiului au contestat utilitatea preambulului cu partea sa istorică, respingând, în special, referințele la actul de unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918, la Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 sau la dezmembrarea Basarabiei odată cu formarea RSSM la 2 august 1940. Textul Declarației de Independență a Republicii Moldova a fost trimis prin fax la București, pentru avizul MAE, în cursul nopții de 26 spre 27 august 1991. În cursul zilei de 26 august 1991, MAE de la București va pregăti declarațiile de recunoaștere a independenței Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Georgiei, Bielorusiei, Ucrainei și Republicii Moldova și stabilirea relațiilor diplomatice cu aceste state. Ambasada României de la Moscova a primit misiunea să trimită un diplomat român în Țările Baltice pentru a stabili o legătură tehnică cu România și, totodată, a primit dispoziția de-a informa Moscova despre recunoașterea independenței balticilor.

În dimineața zilei de 27 august 1991, membrii Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova se vor reuni la prima oră a dimineții pentru a revedea textul Declarației de Independență. Onoarea de a da citire proiectul Declarației de Independență a Republicii Moldova i-a revenit președintelui Parlamentului, Alexandru Moșanu. Declarația a fost votată unanim, fără dezbateri, de toți cei 277 de deputați prezenți la ședință, între care circa 40 de deputați (14%) reprezentanți ai etniilor minoritare. Deputații din Transnistria au absentat de la ședința Parlamentului din 27 august 1991. România a fost reprezentată de o delegație formată din senatorii Ion Solcanu și Simion Tatu (Frontul Salvării Naționale), Nicolae Constantinescu (Partidul Alianței Civice) și Victor Crăciun (președintele Ligii Culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni) care au ținut discursuri de felicitare pentru deciziile luate de Parlamentul Republicii Moldova. La propunerea deputatului Ion Hadârcă va fi votat „Deșteaptă-te, române!” ca imn al noului stat independent.

Guvernul României a recunoscut independența Republicii Moldova în cursul zilei de 27 august 1991 menționând faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român” [181]. În cursul zilei de 29 august 1991, ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu, va sosi la București pentru întrevederi cu președintele Ion Iliescu, premierul Petre Roman și ministrul de Externe, Adrian Năstase. Cu ocazia acestei vizite vor fi semnate documentele oficiale privind stabilirea de relații diplomatice dintre România și Republica Moldova, precum și acordul bilateral prin care cetățenii celor două state pot intra și ieși de pe teritoriul celeilalte părți contractante prin toate punctele de frontieră, fără restricții. Pe 28 august 1991, președintele Republicii Moldova și președintele Parlamentului de la Chișinău îl vor informa pe Mihail S. Gorbaciov, printr-o telegramă în limba rusă, de faptul că s-a format o delegație oficială a noului stat independent care este împuternicită să poarte tratative pentru examinarea tuturor problemelor referitoare la reglementarea relațiilor dintre Republica Moldova și URSS. Speranța celor de la Chișinău că va exista o înțelegere de către URSS a noilor realități politice și se vor stabili relații interstatale bazate pe egalitate în drepturi, în conformitate cu normele universal recunoscute ale dreptului internațional și cu practica existentă în lume, a rămas deșartă. O reiterare a celor comunicate pe 28 august 1991, într-o nouă telegramă trimisă pe 26 septembrie 1991 către Mihail S. Gorbaciov, a rămas fără răspuns.

În contextul evoluțiilor politice interne din spațiul Uniunii Sovietice, de după 20 august 1991, președintele URSS nu avea cum să mai răspundă deoarece era preocupat de faptul că proiectul lui de reformare a Uniunii Sovietice devenise caduc, iar republicile unionale croiau noi planuri privind construcția statalității în spațiul sovietic. La 8 decembrie 1991, conducătorii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au constatat că URSS nu mai există ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică[182] şi au început tratativele pentru constituirea a ceea ce avea să fie Comunitatea Statelor Independente (CSI). La 21 decembrie 1991 s-a creat CSI din fostele republici ale URSS. Destructurarea Uniunii Sovietice se va desfăşura într-un mod programatic, urmărindu-se două ţinte precise: a) să nu se înregistreze nici o modificare de frontiere între republicile componente ale URSS şi b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mişcări masive de populaţie. La 25 decembrie 1991, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a încetat să mai existe iar locul ei a fost luat de o serie de state dintre care cel mai important avea să se dovedească, în perspectiva secolului XXI, Federaţia Rusă.

La peste trei decenii de la proclamarea independenței Republicii Moldova rămân în discuție două mari întrebări: de ce nu s-a votat și unirea cu România pe 27 august 1991, precum și de ce România s-a grăbit să recunoască această independență? Mircea Snegur avea să declare într-un interviu că elita politică de la Chişinău nu dorea să realizeze unirea cu România. „Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l ştie toţi. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”[183], mărturisea Mircea Snegur. Pe 20 august 2011, fostul președinte al României, Ion Iliescu, a declarat la Radio Vocea Basarabiei: „Dacă Parlamentul Republicii Moldova ar fi avut forța, atunci, să accepte renunțarea la Transnistria și să declare nu numai independența dar și dorința de unire cu România, România n-ar fi respins un asemenea gest”[184]. O mărturisire care ne îndeamnă la noi reflecții privind evoluțiile politico-diplomatice din acele clipe istorice, precum și la interesele geopolitice și strategice ale diferitelor centre de putere aflate în declin sau de constituire.

_________________________

* Comunicare prezentată la conferința Trei decenii de la destrămarea URSS. Cauze și consecințe (București, 7 decembrie 2021, organizată de către Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST/Academia Română și Fundația Europeană Titulescu) și publicată în volumul în volumul URSS (1922 – 1991) – un secol de la constituire, trei decenii de la destrămare. Percepții actuale (coordonatori: Cristian Chirca și Florin-Răzvan Mihai), București, Editura Corint, 2023, p. 198 – 268

 [1] Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura INST, Bucureşti, 2007, p. 43.

[2] Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 227.

[3] Ibidem, p. 228.

[4] Françoise Thom, Sfârșiturile comunismului, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 73.

[5] A se vedea: Ana-Maria Cătănuș, Fenomenul disidenței în Uniunea Sovietică, 1965 – 1989, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVIII, nr. 3 – 4 (68 – 69)/2010, p. 61 – 85.

[6] Vasile Buga, op. cit., p. 45.

[7] A se vedea: A XIX-a Conferință Unională a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (28 iunie – 1 iulie 1988), Editura Politică, București, 1989, 158 p.

[8] În primul Congres al Deputaților Poporului din URSS, rezultat al alegerilor din martie 1989, se numărau 292 deputați fără de partid, din 2.500. Printre aceștia se aflau și 12 ofițeri KGB. În martie 1990, 86% dintre cei 2.756 de ofițeri KGB care candidaseră în alegeri la nivel local, regional și federal au fost aleși.

[9] Françoise Thom, op. cit., p. 84.

[10] Vasile Buga, op. cit., p. 50.

[11] Jack F. Matlock, Autopsy on an Empire: The American Ambassador’s Account of the Collapse of the Soviet Union, Random House, New York, 1995, p. 122.

[12] Vasile Buga, op. cit., p. 50.

[13] Referitor la percepția contemporanilor asupra perestroikăi și glasnosti-ului, a se vedea recenzia cărții lui Nikolai Zenkovici, 1985 – 1991, Șto eto bîlo? (1985 – 1991, Ce a fost aceasta?), Editura Olma Press, Moscova, 2005, 671 p., făcută de către Vasile Buga, Ultimii ani ai puterii sovietice, în Arhivele Totalitarismului, Anul XIV, nr. 3 – 4 (52 – 53)/2006, p. 255 – 257.

[14] Vasile Buga, Apusul…, p. 50.

[15] Ibidem.

[16] Françoise Thom, op. cit., p. 78.

[17] Ibidem, p. 73.

[18] Ibidem.

[19] Françoise Thom, op. cit., p. 67.

[20] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 236

[21] Hélène Carrère d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic, Editura Remember- Sic Press Group, București, 1993, p. 132.

[22] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 245.

[23] Ibidem, p. 246.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 247.

[26] Heiki Lindpere, Molotov-Ribbentrop Pact: Challenging Soviet History, Editura The Foreign Policy Institute, Tallinn, 2009, p. 14.

[27] Ibidem, p. 16.

[28] „Comisia nu și-a finalizat încă activitatea. Toate declarațiile cu privire la concluziile la care ar fi ajuns sunt opinii personale, indiferent de sursa lor. Mă tem că graba nu va servi cauzei”, declara Alexandr N. Iakovlev (Ibidem, p. 29).

[29] În acea perioadă, în întreaga presă sovietică se publicau un număr semnificativ de articole despre Pactul Molotov-Ribbentrop, în care se vehiculau jumătăți de adevăr și erau negate faptele, ignorându-se o serie de concluzii ale specialiștilor Comisiei. La 6 august 1989, Pravda a publicat un articol semnat de istoricul I. Emelianov, intitulat August 1939. Înainte și după, iar la 11 august 1989, tot Pravda, a dedicat o pagină întreagă unei mese rotunde la care au participat exclusiv „experții” lui Valentin M. Falin, repre­zentantul aripii conservatoare de la Kremlin în Comisie. Argumentî i Factî (nr. 32 din 12-18 august 1989) a publicat, de asemenea, un material intitulat Pactul controversat, al istoricului A. Iakucevskii.

[30] „Majoritatea oamenilor care și-au unit atunci mâinile în timpul acelei manifestări impresionante, con­siderau că gestul lor este un legământ în vederea obținerii independenței. Ca unul din inițiatori, misiunea mea a fost să sparg nucleul rece și pietrificat al istoriei sovietice distorsionate. Obiectivul nostru era clar: să decuplăm vagonul baltic de la trenul denumit Uniunea Sovietică, însă opiniile erau diferite în legătură cu modalitatea de acțiune. Unii erau de părere că singura soluție era să aruncăm în aer trenul, alții reco­mandau să deturnăm trenul, iar alții susțineau să derutăm mecanicul și să tragem trenul pe o linie secundară. În final, am decis să atacăm punctul sensibil, respectiv mecanismul de cuplare care ne ținea legați de locomotivă. Am ales să demonstrăm întregii lumi că noi am devenit parte a acestui tren împotriva voinței noastre și că suntem tractați într-o direcție pe care nu noi am ales-o. Scopul nostru în anul 1989 era să realizăm o revizuire a aritmeticii politicii mondiale. Pentru a realiza acest lucru, aveam nevoie de documente despre felul cum fusese împărțită Europa în anul 1939 și trebuia să demonstrăm cum, în anul 1940, am devenit parte a unei însumări, după care Estonia s-a aflat timp de o jumătate de secol sub ocupația Uniunii Sovietice. Sarcina noastră era să atragem atenția comunității internaționale asupra unei singure propoziții: «În cazul unor rearanjamente teritoriale și politice în zonele care aparțin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), granița de nord a Lituaniei va fi granița care delimitează sfere de influență ale Germaniei și URSS». Această propoziție din protocolul secret, semnat la 23 august 1939 de către ministrul de externe al celui de-al Treilea Reich Joachim von Ribbentrop și ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov, a pecetluit soarta poporului eston. Uniunea Sovietică și Germania nu au ratificat acest document diplomatic, dar l-au pus în aplicare”, declara omul politic estonian Edgar Savisaar (Ibidem, p. 57-58).

[31] Edgar Savisaar a fost vicepreședinte al Comisiei, iar după redobândirea independenței Republicii Estonia a fost primul ei prim-ministru (1990-1992). S-a născut la 31 mai 1950 și a absolvit Facultatea de Istorie la Universitatea din Tartu, în 1973. A fost primar al capitalei Estoniei din 2001 până la 14 octombrie 2004.

[32] Ibidem, p. 30.

[33] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 148.

[34] Zbigniew Brzezinski, Brent Scowcroft, David Ignatius, America şi lumea. Conversaţii despre viitorul politicii externe americane, Editura Antet, Bucureşti, 2009, p. 15.

[35] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 160.

[36] Ibidem.

[37] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 247.

[38] Ibidem, p. 248.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 253.

[41] Ibidem, p. 262.

[42] Ibidem, p. 263.

[43] Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. I, Chișinău, 2007, p. 253 – 254.

[44] Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2001, p. 7.

[45] Ibidem, p. 10.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem, p. 18.

[48] Ibidem, p. 37.

[49] Ibidem, p. 41.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem, p. 80.

[53] Ibidem, p. 92.

[54] Mircea Snegur, op. cit., p. 434.

[55] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 113.

[56] Liderii FPM cereau ca delegația PCM să includă în programul lor: 1) independența economică sub forma autogestiunii republicane, în cadrul diviziunii unionale a muncii; 2) decretarea limbii moldovenești drept limbă de stat pe teritoriul RSSM și luarea sub ocrotire a limbilor populațiilor conlocuitoare; 3) recunoașterea prin lege a unității (și nu a identității – n. n.) lingvistice moldo-române și revenirea la alfabetul latin și la ortografia adoptată în RSR; 4) crearea școlii naționale; 5) lichidarea școlilor și grădinițelor mixte; 6) legiferarea constituțională în RSSM a drapelului național tricolor – albastru, galben, roșu, cu stema istorică stilizată – capul de zimbru; 7) adoptarea legii cu privire la cetățenia RSSM; 8) dreptul de veto asupra acțiunii legilor unionale pe teritoriul RSSM; 9) autonomia (independența) PCM; 10) autonomia (autocefalia) Bisericii Ortodoxe Moldovenești; 11) retrocedarea teritoriilor incluse pe nedrept în componența RSS Ucrainene (Ibidem).

[57] Ibidem.

[58] Mișcarea „Edinstvo”, o ramură a mișcării unionale „Interfront”, era condusă de Piotr Șornikov și Vasili Iakovlev. Prima întâlnire a membrilor acestei mișcări a avut loc în iulie 1989, în Chișinău, fiind puternic sprijiniți în demersurile lor de către personalități ale URSS, precum mareșalul Serghei F. Ahromeev, consilier militar al lui Mihail S. Gorbaciov și deputat al Congresului Deputaților Poporului din URSS din partea orașului Bălți.

[59] V. I. Nakonecinîi se referea la lipsa de unitate în sânul conducerii FPM și la lupta pentru putere din sânul conducerii.

[60] Primul Soviet al Colectivelor de Muncă (OSTK) a fost înființat în Transnistria pe 11 august 1988 bazându-se pe adoptarea în 1986 a Legii URSS privind întreprinderile de stat. Totodată, au fost înființate Detașamente muncitorești pentru sprijinirea Miliției (ROSM). OSTK-ul de la Tiraspol, înființat pe 25 august 1989 ca urmare a apariției Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM „cu privire la modul provizoriu de înregistrare a asociațiilor civice ale cetățenilor în RSS Moldovenească”, se va ocupa de toate problemele legate de aprovizionare și militare. Lui i se vor subordona, în secret, toate structurile militare transnistrene.

[61] Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău, 2002, p. 145.

[62] RSSM era a doua republică unională după Tadjikistan care adoptase o lege similară pe 22 iulie 1989 și care acorda garanții celorlalte limbi vorbite pe teritoriul său. Limba „națiunii titulare” a fost declarată limbă de stat în Kazahstan (1 sep­tembrie 1989), Kîrkîzstan (22 septembrie 1989), Uzbekistan (21 octombrie 1989), Ucraina (28 octombrie 1989), Bielorusia (29 ianuarie 1990) și Turkmenia (24 mai 1990).

[63] Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est…, p. 144.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem, p. 152.

[66] Ibidem.

[67] Ion Chirtoagă, Ion Jarcuțchi, Elena Negru, Demir Dragnev, Vasile Ciubuc, Rodica Solovei, Igor Cașu, Gheorghe E. Cojocaru, Larisa Harea, O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 361.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 194.

[71] Ibidem, p. 197.

[72] 1) Grupul conservator (Egor K. Ligaciov, Viaceslav A. Nikonov, Volodîmîr Șcerbițki) propunea o modificare cosmetică care să nu afecteze situația exclusivă a PCUS în cadrul sistemului politic din URSS; 2) Grupul adepților prestroikăi (Vadim A. Medvedev, Aleksandr N. Iakovlev și Eduard A. Şevardnadze) respingea ideile conservatorilor, însă nu propunea nimic; 3) Grupul centrist (Nikolai I. Rîjkov, Viktor M. Cebrikov, Vitali I. Vorotnikov, Mikalai M. Sliunkov) propuneau mai multe formule de rescriere a acelui articol 6, însă doreau păstrarea rolului de „avangardă” al PCUS în societatea sovietică.

[73] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune…, p. 327.

[74] Ibidem, p. 328.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem, p. 328 – 329.

[77] Ibidem, p. 330.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem, p. 334.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem, p. 335.

[84] Ibidem, p. 337.

[85] Ibidem.

[86] În 1988 au părăsit benevol PCUS un număr de 18.000 de membri, alți 140.000 de membri în 1989, iar în 1990 un număr de 1.800.000 din care 1.000.000 au depus carnetele de partid în perioada octombrie – decembrie 1990. În 1990 erau înscriși în PCUS un număr de circa 19.000.000 de oameni, respectiv: 1) 18.700.000 erau membri simpli de partid; 2) 439.000 erau membri ai organelor de conducere alese, de la comitetele raionale la Comitetele Centrale ale republicilor unionale; 3) 86.000 de membri erau secretari ai comitetelor raionale și centrale, împreună cu aparatul lor; 4) 477 erau membri și membri supleanți ai CC al PCUS; 5) 32 de oameni erau membri și membri supleanți ai Biroului Politic al CC al PCUS și secretari ai CC; 6) 1.363 erau membri ai aparatului CC al PCUS.

[87] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune…, p. 339.

[88] Mircea Snegur, op. cit., p. 674.

[89] Pe 4 februarie 1990, un grup de 200.000 – 300.000 de demonstranți au mers pe Centura Grădinilor din Moscova, au intrat pe strada Gorki și s-au strâns în Piața Manej, în exteriorul Kremlinului. Demonstranții aveau o pancartă pe care era scris: „Birocrați de partid: amintiți-vă de România!”. Totodată, istoricul Iuri N. Afanasiev a strigat la microfon: „Trăiască revoluția pașnică din februarie 1990!” (Apud William Taubman, Gorbaciov. Viața și epoca lui, Editura Meteor Publishing, București, 2018, p. 546).

[90] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 330.

[91] Ibidem, p. 335.

[92] Ibidem, p. 336.

[93] Ibidem, p. 671.

[94] Mircea Snegur, op. cit., p. 679.

[95] Ibidem, p. 677.

[96] Pe 23 mai 1991, în conformitate cu Hotărîrea Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova de legislatura a XII-a, fosta republică unională, RSSM, este redenumită în Republica Moldova, iar Sovietul Suprem devine primul Parlament al Republicii Moldova.

[97] „Am convenit cu Snegur să participăm la alegeri de pe poziții egale. La Biroul sau la Plenara Comitetului Central să nu se confirme candidaturile, pentru a nu slăbi poziția nici unuia dintre noi. Indiferent de rezultatul scrutinului, am convenit, de asemenea, să ne coordonăm și în continuare activitatea și să ne ajutăm reciproc. Eu mi-am respectat cinstit aceste obligații. N-am întreprins absolut nimic pentru a fi în avantaj la alegeri”, mărturisea Petru Lucinschi cu referire la perioada în care s-a aflat în funcția de prim-secretar al CC al PCM (16 noiembrie 1989 – 5 februarie 1991) și la perioada alegerilor pentru un nou Soviet Suprem al RSSM (Apud Petru Lucinschi, Ultimele zile ale URSS, Editura Evenimentul Românesc, București, 1998, p. 98 – 99).

[98] Referindu-se la acest moment din viața politică a RSSM, istoricul Ion Țurcanu consemnează: „În acel moment, noi, cei de la Frontul Popular, l-am acceptat pe Snegur ca pe o candidatură de compromis, unii chiar credeau că era o candidatură bună, și doar mai târziu aveam să ne dăm seama, cel puțin o parte din noi, că greșisem, că în loc să înaintăm și să votăm o persoană care nu făcuse parte din nomenclatura superioară de partid, noi am votat pe un fost slujitor credincios al regimului sovietic de ocupație” (Apud Ion Țurcanu, Din răsărit până în amurg. Amintiri, Editura Arc, Chișinău, 2016, p. 176 – 177).

[99] Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a introdus tricolorul României ca drapel oficial al RSSM.

[100] Ion Țurcanu, op. cit., p. 177.

[101] Ion Țurcanu declară că deputații Vasile Nedelciuc, Nicolae Costin și Gheorghe Ghimpu au fost cei care susțineau candidatura lui Petru Lucinschi.

[102] În volumul închinat personalității, vieții și carierei lui Mircea Druc, publicistul Viorel Patrichi consemnează faptul că Mircea Druc a fost autorul ideii de-al susține pe Mircea Snegur la președenția Sovietului Suprem al RSSM ca urmare a faptului că a sprijinit procesul de afirmare a limbii de stat. Condiția obligatorie pentru ca Mircea Snegur să fie susținut de către FPM era adoptarea stemei, tricolorului și imnului (a se vedea Viorel Patrichi, Mircea Druc sau lupta cu ultimul Imperiu, Editura Zamolxe, București, 1998, p. 358).

[103] Mircea Snegur, op. cit., p. 760.

[104] Ibidem.

[105] Ibidem, p. 764.

[106] Mircea Snegur a părăsit PCM pe 4 august 1990 când Plenara CC al PCM a acceptat cererea de suspendare a apartenenței acestuia la PCM pe perioada exercitării funcției de Președinte al Sovietului Suprem al RSS Moldova. Petru Lucinschi fusese informat despre această opțiune a lui Mircea Snegur cu ocazia participării la Congresul al XXVIII-lea al PCUS de la Moscova din perioada 2 – 13 iulie 1990.

[107] Mircea Snegur, op. cit., p. 764.

[108] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I (28 iunie – 31 octombrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 329.

[109] Idem, România după Malta, vol. II (1 noiembrie – 31 decembrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 175.

[110] Ibidem.

[111] Ibidem, p. 347.

[112] Ibidem.

[113] La discuție au participat Dan Berindei, Viorica Moisuc, Ioan Chiper, Cristian Popișteanu, Nicolae Fotino, Eugen Preda, Constantin Ene și Romulus Neagu.

[114] Adrian Năstase, op. cit., p. 354 – 355.

[115] Ibidem, p. 356.

[116] Ibidem.

[117] Ibidem, p. 383.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem, p. 384.

[120] Ibidem, p. 171.

[121] Idem, România după Malta, vol. III (1 ianuarie – 28 februarie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 180 – 181.

[122] Ibidem, p. 233.

[123] Ministerul Afacerilor Externe de la Chișinău dispunea de un total de 35 de diplomați, dintre care 2 la Protocol și 10 la Direcția Consulară.

[124] Adrian Năstase, op. cit., p. 234.

[125] Informaţia despre discuţia lui Ioan Mircea Paşcu cu Vadim V. Zagladin din 9 februarie 1991 a apărut în presa românească în articolul intitulat Credincioşi URSS, publicat în Evenimentul Zilei, nr. 3.804, luni, 26 iunie 2004, p. 8-11. Documentul original se află în Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V. V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Paşcu (Rumânia, sovetnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.

[126] Simion Gheorghiu, Politica externă post-decembristă a României (1991): „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament” în POLIS (Revistă de Științe Politice), vol. II, nr. 3 (5), serie nouă, septembrie 2014, p. 101.

[127] Ibidem.

[128] Ibidem.

[129] Ibidem.

[130] Ibidem.

[131] Adrian Năstase, România după Malta, vol. IV (1 martie – 30 aprilie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 27.

[132] Gheorghe E. Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 73.

[133] Ibidem.

[134] „…Să ne ţinem de neamuri” (A se vedea alocuţiunea lui Mircea Snegur, preşedintele RSS Moldova, rostită în faţa celor două camere ale Parlamentului României în 12 februarie 1991 în „Moldova Suverană”, nr. 36/17.654, 14 februarie 1991).

[135] A se vedea „Ţara”, nr. 11 (81), 17 martie 1992.

[136] Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS. Republica Moldova – dezbateri parlamentare (1990 – 1991), Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2012, p. 199.

[137] Ibidem, p. 497 – 499.

[138] Ibidem, p. 528.

[139] Adrian Năstase, România după Malta…, vol. IV, p. 163.

[140] Ibidem, p. 197.

[141] Ibidem, p. 203.

[142] Ibidem, p. 206.

[143] Ibidem.

[144] Ibidem, p. 207.

[145] Ibidem, p. 209.

[146] Ibidem, p. 215.

[147] Florin Anghel, La margini şi sfârşit de imperiu: Tratatul româno-sovietic din 5 aprilie 1991 şi consecinţele pentru Republica Moldova în „POLIS” (Revistă de Științe Politice), vol. II, nr. 3 (5), serie nouă, septembrie 2014, p. 90.

[148] Ibidem.

[149] Ibidem, p. 92.

[150] Ibidem.

[151] Ibidem.

[152] Ibidem, p. 92.

[153] Gheorghe E. Cojocaru, Ieșirea din URSS…, p. 395.

[154] Ibidem.

[155] Ibidem, p. 396.

[156] Adrian Năstase, România după Malta, vol. V (1 mai – 30 iunie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 285.

[157] Ibidem, p. 343.

[158] Publicată în „Monitorul Oficial”, Anul III, nr. 136, 27 iunie 1991.

[159] Adrian Năstase, op. cit., p. 377 – 378.

[160] Ibidem, p. 366.

[161] Ibidem, p. 372.

[162] Ibidem, p. 391.

[163] Ibidem.

[164] Ibidem.

[165] Ibidem.

[166] Oficialii de la Chișinău, precum și forțele naționaliste românești, au înregistrat, cu regret, răspunsul României, respectiv cele afirmate, în iulie 1991, de către ambasadorul Vasile Șandru într-o conferinţă de presă ţinută în capitala URSS. Ambasadorul României a replicat forţelor unioniste de la Chişinău afirmând că „la momentul actual, România nu pune problema schimbării realităţilor teritoriale confirmate în tratatele de pace din 1947” (Apud Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul sovieto – român din 5 aprilie 1991 în „Cugetul”, Chişinău, nr. 3 – 4 /11-12, 2001, p. 22).

[167] Idem, Ieșirea din URSS…, p. 420.

[168] Ibidem.

[169] Ibidem, p. 421.

[170] Ibidem.

[171] Ibidem.

[172] Pentru detalii a se vedea Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune…, p. 529 – 537.

[173] Ibidem, p. 537.

[174] Ibidem.

[175] Ibidem, p. 541.

[1776 Liderii republicilor sovietice doreau o autonomie maximă, nu o dezmembrare a Uniunii Sovietice. La întâlnirea lărgită a cabinetului ministerial, din 5 iulie 1991, au fost analizate eventualele consecinţe ale dezmembrării URSS, iar liderii republicilor s-au pronunţat împotriva acestui proces.

[177] La 2 august 1991, Mihail S. Gorbaciov a anunţat în cadrul unui interviu televizat că noul Tratat unional „este deschis pentru semnare” şi preşedinţii Rusiei, Kazahstanului şi Uzbekistanului vor fi primii care îl vor semna.

[178] „Vreau să cred că, în acest complot, Mihail Gorbaciov este victima şi nu instigatorul, căci, dacă ar fi aşa, şi-ar fi semnat condamnarea la moarte. O moarte fizică, morală şi politică (…) Părăsirea capitalei şi abandonarea postului său este evident o eroare grosolană care ţine de inconştienţă”, declara Eduard A. Şevardnadze în faţa camerelor de televiziune în cursul zilei de 20 august 1991 (Apud Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 245).

[179] Referindu-se la destrămarea URSS, fostul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, A. I. Lukianov, consideră că preşedintele URSS şi cel al Rusiei, împreună şi cu ceilalţi lideri republicani, se fac vinovaţi de acest lucru. „În confruntarea cu Centrul – scrie A. Lukianov -, se ducea o luptă disperată pentru putere, în cadrul căreia adevăratele interese ale popoarelor, ale milioanelor de oameni simpli, soarta unei mari puteri mondiale erau împinse în planul al doilea” (Apud Vasile Buga, Apusul unui Imperiu…, p. 164).

[180] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VI (1 iulie – 30 septembrie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2009, p. 433.

[181] „Am vorbit cu Boris Elţîn înaintea plecării sale la Minsk. I-am oferit argumentele mele, vechi şi noi. Iar el se mărginea să repete: dar Ucraina, puteţi să garantaţi că va face parte din Uniune? Simţeam deja că există un plan secret. Şi când am aflat că Burbulis şi Şahrai mergeau şi ei la Minsk, totul a fost clar. Burbulis scrisese un memoriu care «se plimba» prin diferite birouri deşi era notat «strict confidenţial». Care era sensul acestui memoriu? Rusia, afirma el, a pierdut deja jumătate din ceea ce câştigase după puciul din august. Gorbaciov, viclean, întinde plasele, reface vechiul centru iar republicile îl susţin. Toate acestea sunt contrare intereselor Rusiei şi trebuie întrerupte. Ştiind aceasta, încercam să-l conving pe Elţîn că Ucraina putea fi antrenată în procesul de aprobare a Tratatului şi că pasul principal era ca Federaţia Rusă să-l semneze prima. Dar preşedintele rus mi-a dispreţuit argumentele şi simţeam deja de ce. Conducerea rusă era plictisită de orice «Centru». Iată originile celor ce s-au petrecut în pădurea Belovejskaia”, scria Mihail S. Gorbaciov în volumul de amintiri intitulat Decembrie 1991 (Apud Andrei S. Graciov, op. cit., p. 168). Menţionăm faptul că Serghei Şahrai era consilier de stat în aparatul de lucru al preşedintelui Rusiei şi unul dintre cei mai influenţi membri ai echipei „tinerilor turci” (Mladoturki) care-l înconjurau pe Boris N. Elţîn.

[182] Gheorghe E. Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema…, p. 76.

[183] A se vedea: http://flacaratv.md/reunirea-posibila-in-1991-dialog-in-direct-cu-mircea-snegur-ion-iliescu-ion-hadarca-personalitati-cheie-in-august-91.html (accesat pe 9 septembrie 2021, ora 23.10).