Destructurarea Securității și apariția noilor servicii secrete ale României*

În condiţiile declanşării atacurilor diversionist-teroriste în seara zilei de 22 Decembrie 1989 pe tot cuprinsul României, gestionarea de către noua structură politică care a preluat conducerea statului român, respectiv Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), a raporturilor dintre structurile de forţă ale României (Armata/MApN, Securitatea/Departamentul Securității Statului – DSS şi Ministerul de Interne), reprezintă un alt episod controversat din istoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989. O incursiune în istoria acestor raporturi, însângerate în Decembrie 1989, va facilita o mai bună înţelegere a modului în care CFSN şi, mai apoi, Frontul Salvării Naționale (FSN), precum şi diferiţi lideri militari, se vor implica în lupta politică de până la 20 mai 1990, precum şi pe scena politică a României post-decembriste.

O imensă neîncredere între Armată și Securitate

Raporturile dintre puterea revoluţionară, constituită în Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN), ca „organism al puterii de stat din România”[1], şi Securitate vor fi, pentru început, normale. Întreaga activitate militară urma să fie coordonată de către Consiliul Militar Superior căruia i se subordonau toate unităţile Ministerului Apărării Naționale (MApN) şi ale Ministerului de Interne, inclusiv Securitatea. Generalul-colonel Iulian Vlad, şeful Securității, s-a subordonat noului auto-impus ministru al Apărării Naţionale, generalul-colonel (r) Nicolae Militaru, încă din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989. În condiţiile declanşării „fenomenului terorist”, Unitatea Specială de luptă Antiteroristă (USLA) şi Comandamentul Trupelor de Securitate (CTS) au fost trecute sub comanda directă a Armatei în cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989, iar în cursul dimineţii de 23 decembrie 1989, ora 05.00, CFSN-ul comunică prin intermediul Televiziunii că „Armata şi Securitatea cooperează pe deplin pentru a asigura stabilitatea în ţară şi liniştea cetăţenilor noştri”[2]. În acele momente, Securitatea ca instituţie fundamentală a statului român, respectiv ca serviciu de informaţii, continua să existe şi se afla în slujba noii puteri şi a poporului. Şeful Securității a transmis, în tot cursul nopţii, ordine „cu privire la intrarea în subordinea Armatei a subunităţilor MI din teritoriu, de subordonare a Securităţii judeţene[3], de a pune la dispoziţia Armatei armamentul şi muniţia, de a pune sub pază şi a asigura securitatea documentelor”[4]. Generalul-colonel Iulian Vlad, şeful Securității, va pleca la sediul MApN în cursul zilei de 23 decembrie 1989, chemat fiind de noul ministru al Apărării Naţionale, pentru a putea fi ţinut sub observaţie împreună cu întreaga comandă a Securității.

În Nota telefonică cu nr. SA 2/905 a Marelui Stat-Major, transmisă în cursul zilei de 23 decembrie 1989, sub semnătura generalului-maior Ştefan Guşă, prim-adjunct al ministrului Apărării Naționale şi şef al Marelui Stat-Major, se consemnează faptul că „în nici un caz nu vor pătrunde (Gărzile Patriotice –n. n.) în sediile organelor de miliţie şi securitate”[5] şi, totodată, „Miliţia şi Securitatea vor exercita în continuare toate atribuţiile care le-au revenit în strânsă legătură cu unităţile economice şi celelalte întreprinderi din cadrul localităţilor”[6]. În acele momente existenţa Securității era acceptată de către CFSN iar cooperarea cu unităţile MApN era în curs de realizare. „În continuare, din ziua de 23 am fost la Ministerul Apărării Naţionale. Am continuat acţiunile noastre, m-am plâns şi gl. Militaru că se întâmplă ceva cu telefoanele care sunt în­tre­ru­pte. A fost o şedinţă convocată de gl. Militaru cu toţi comandanţii de arme, de unităţi şi acolo locţiitorul meu, gl. Bucurescu, la fel s-a plâns de întreruperea tele­foanelor, la care Militaru a spus că se va face ordine. Am stat acolo până noap­tea de 24/25 decembrie, dar situaţia era grea că nu puteam să lucrez. Ca­marazii de la Ministerul Apărării aveau ce le trebuie: sistemul lor, grupul ope­rativ, telefoane ale Armatei cu care se putea comunica, eu nu aveam nici un ad­ju­tant, am cerut nişte oameni, mi s-a promis, dar nu au venit. În final, am cerut să vină şeful de la contrainformaţii militare, gl. Vasile, care a venit acolo, dar nici el nu a putut face mai mult”[7], mărturisea fostul şef al Securității în faţa Comisiei Senatoriale însărcinate cu cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989.

În pofida neîncrederii care domnea între reprezentanţii CFSN şi ai MApN, pe de o parte, şi conducerea Securității, pe de altă parte, în cursul zilei de 24 decembrie 1989 s-a întocmit de către viitorul vice-prim-ministru Gelu Voican-Voiculescu un „punctaj privind culegerea de informaţii referitoare la organizarea grupurilor teroriste”[8] pe care urma să-l îndeplinească forţele Securității în cooperare cu cele ale MApN. Totodată, Gelu Voican-Voiculescu aproba şi semna, în cursul zilei de 24 decembrie 1989, un document intitulat Măsuri de organizare a activităţii de contracarare a acţiunilor grupurilor teroriste în care se prevedea: „1. Trecere imediată la verificarea şi selecţionarea (pe răspunderea generalului-colonel Vlad Iulian, asistat de colonel Şarpe Paul din Direcţia informaţii a MApN) individuală a cadrelor USLA susceptibile să fie folosite, operativ, în acţiunile de contracarare (capturare, nimicire, neutralizare) a grupurilor teroriste”[9]. Silviu Brucan va alimenta neîncrederea Armatei în Se­curitate şi comandanţii ei, în cursul nopţii de 24 spre 25 decembrie 1989, acuzând faptul că teroriştii „sunt de la Securitate”[10]. Discuţia dură dintre Silviu Brucan şi Iulian Vlad s-a desfăşurat în prezenţa lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, generalilor Nicolae Militaru, Vasile Ionel, viitor şef al Marelui Stat-Major, Vasile Al. Gheorghe, general-locotenent şi şef al Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare (UM 0632) din Securitate, şi Romeo Cîmpeanu, general-maior şi locţiitor al şefului Inspectoratului General al Miliţiei (IGM).

În mod inexplicabil, în pofida prezenţei conducerii Securității în sediul Ministerului Apărării, sub un strict control al Armatei, au început să se desfăşoare acţiuni de forţă, în teritoriul naţional, împotriva sediilor Securităţii şi unităţilor din compunerea CTS. „După 23 decembrie 1989 asupra efectivelor marii unităţi şi a unităţilor au aplanat şi s-au abătut atacuri foarte grave, neconforme cu realitatea, s-a încălcat în mod abuziv onoarea şi demnitatea militară de către unele cadre de conducere ale Armatei a 4-a în frunte cu comandantul acesteia general-colonel Iulian Topliceanu, astfel: s-a ordonat şi s-a publicat şi în presă că Brigada de Securitate se dezarmează şi depune armamentul şi toate mijloacele din dotare forţelor armate ale MApN; comanda marii unităţi şi a unor unităţi au fost supravegheate în perioada 24 – 29 decembrie 1989 de către grupe de ofiţeri, urmărind activitatea comandanţilor şi a întregului efectiv de cadre şi ostaşi; s-au instalat tancuri, TAB, precum şi ostaşi în poziţie de tragere în jurul comandamentului Brigăzii, Batalionului 15 Cluj, 51 Oradea; s-a controlat tot armamentul, muniţia şi mijloacele de transmisiuni, toată tehnica de transport şi toate încăperile; s-au cerut structurile organizatorice şi s-au verificat acestea, s-au făcut presiuni dure asupra cadrelor de comandă”[11], declara, în primăvara anului 1990, colonelul Vasile Mihalache, fost comandant al Brigăzii de Securitate Cluj în decembrie 1989. În perioada 22 – 26 decembrie 1989, unele subunităţi din CTS au fost dezarmate şi introduse în cazărmile Armatei, respectiv cazurile de la Zalău şi Baia Mare, în timp ce comandantul Batalionului 51 Securitate din Oradea a fost ameninţat, de către generalul-maior Nicolae Şchiopu, că va fi călcat cu tancurile Diviziei 11 Mecanizate „Carei” iar Divizia 81 Mecanizată de la Dej se pregătea să ocupe cazarma trupelor de securitate de la Tăşnad.

Referindu-se la modul în care cadrele Direcţiei a I-a a Securității au fost implicate în lupta împotriva teroriştilor, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu consemnează: „A fost realmente necesară şi oportună trimiterea în misiuni de cercetare şi intervenţie antiteroristă în zone de conflict ori controlate militar a unor ofiţeri de securitate în civil şi cu armament şi muniţie asupra lor? Ce surprize îi mai puteau aştepta pe ofiţerii conduşi de maiorul Cornel Ionaşcu în misiunile de la noul sediu al MApN şi Spitalul ORL Panduri dacă, din motive obiective, nu schimba traseele de deplasare şi mijloacele de transport comunicate la Comandamentul Militar? S-a urmărit cumva compromiterea Direcţiei I, unitate informativă de bază a DSS? În momentul respectiv, în vâltoarea evenimentelor, păţaniile colegilor noştri trimişi în asemenea misiuni au fost puse pe seama degringoladei în care intrase toată lumea datorită enigmaticului fenomen terorist şi lipsei de coordonare între principalele forţe care încercau să-l combată. Astăzi, la peste 20 de ani, percepţia s-a schimbat, convingerea colonelului Gheorghe Raţiu, a ofiţerilor implicaţi în aceste misiuni şi a semnatarului acestor rememorări fiind aceea că solicitările de acest gen ale unor exponenţi ai Comandamentului Militar din Televiziune au reprezentat acţiuni deliberate de atragere a unor efective ale Securităţii în zone de conflict militar pentru a se putea susţine diversiunea «securişti-terorişti»”[12].

Centrul de Informații Externe blocat de Armată

În Bucureşti, sediile unităţilor Centrului de Informații Externe (CIE) au fost blocate de Armată şi supuse presiunii ma­ni­festanţilor care doreau să le ocupe. Generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir din Serviciul de Informaţii Externe (SIE) povesteşte în amintirile sale cum a reuşit să deblocheze situaţia din jurul sediului unităţii sale (UM 0208), înconjurată de către manifestanţi, Gărzi Patriotice şi militari aparţinând MApN, numai cu sprijinul coman­dantului Centrului Militar de la Sectorul 2 Bucureşti. Viitorul adjunct al directorului SIE din perioada 1990 – 1992, generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir mărturiseşte că în ziua de 23 decembrie 1989 a trimis în numele conducerii CIE o telegramă circulară grupelor operative externe, cerându-le să ia toate măsurile menite să asigure securitatea ambasadelor şi cifrului, să colaboreze cu şeful misiunii diplo­matice şi cu per­sonalul diplomatic aflat la post, urmând să primească noi instrucţiuni după for­marea unui nou guvern. „A început o adevărată «vânătoare» de ofiţeri de infor­maţii în instituţiile sub acoperire şi la misiunile diplomatice româneşti din străi­nă­tate, unde personaje dubioase din diaspora română au forţat şi ocupat sediile reprezentanţelor diplomatice şi consulare, sub ochii îngăduitori ai poliţiei locale care nu a intervenit pentru asigurarea protecţiei sediilor diplomatice, în confor­mitate cu prevederile Convenţiei de la Viena”[13], consemnează Gheorghe Dragomir în lucrarea sa memorialistică.

Totodată, cinci ofiţeri ai CIE aflaţi sub acoperire diplomatică au fost reţinuţi în diverse puncte de frontieră ale României, la intrarea în ţară, în ciuda paşapoartelor diplomatice pe care le posedau şi a faptului că făceau parte din delegaţii oficiale ale MAE. Erau acuzaţi de terorism. În Bucureşti, o unitate a CIE a fost atacată de manifestanţi şi s-a înregistrat o primă victimă din rândul ofiţerilor CIE. „La această unitate – consemnează generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir – care acoperea informativ şi contrainformativ SUA şi Canada, s-a petrecut un fapt ieşit din comun pe care «istoricii» Revoluţiei l-au trecut sub tăcere. Din rapoartele cadrelor acestei unităţi a rezultat că un camion militar în care se aflau persoane înarmate îmbrăcate în ţinute de camuflaj, a intrat în forţă în unitatea în cauză. Au fost arestate şi sechestrate cele 20 de cadre aflate în unitate, s-au devastat arhivele, care se refereau la agentura externă şi internă existentă pe spaţiile menţionate. În această învălmăşeală ofiţerul de serviciu nefiind orientat asupra modului de acţiune, a încercat să se opună «asediatorilor», însă a fost lichidat pe loc. Camionul cu arhiva, calculatoarele care conţineau baze de date secrete şi cei 20 de ofiţeri s-au «evaporat» în noapte”[14]. Ofiţerii acelei unităţi a CIE au fost eliberaţi dintr-o cazarmă a Armatei abia la mijlocul lunii ianuarie 1990, însă nu şi arhiva[15]. Într-un interviu acordat autorului acestor rânduri, în septembrie 2010, fostul şef al Direcției de Informații a Armatei (DIA), viceamiralul (r) Ştefan Dinu, respinge cu fermitate faptul că sediile unităţilor CIE au fost luate cu asalt de către subunităţi ale MApN. „Este o variantă ticluită de ei ca să sune aşa, ca un atac la adresa Armatei, nemeritat însă”[16], va declara viceamiralul (r) Ştefan Dinu.

Evenimentele petrecute în unele unităţi ale Securității, inclusiv ale CIE, relevă că şeful Securității nu a anticipat în toată complexitatea lui fenomenul revoluţionar[17], iar soluţia aleasă a fost doar o tactică bună, pentru moment, însă strategia hotărâtă, cândva, pentru salvarea perspectivei aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc nu era una dintre cele mai bune. Securitatea cu toate componentele ei urma să se prăbuşească, în curând, definitiv, odată cu regimul Ceauşescu şi cu dispariţia PCR ca unică forţă politică conducătoare.

Tensiuni maxime și suspiciuni între Armată și Securitate

O scenă extrem de tulburătoare se va produce în acele zile la sediul Ministerului Apărării Naţionale unde generalul-maior Marin Neagoe[18], fostul comandant al Direcţiei a V-a Securitate şi Gardă (UM 0666) din Securitate, era ţinut în arestul Ministerului Apărării şi era umilit şi batjocorit, după propria mărturisire. În contextul desfăşurării „fenomenului terorist”, fostul şef al Direcţiei a V-a solicită scoaterea din arest la raport la generalul-locotenent Victor A. Stănculescu, deoarece ştia că fusese numit de către Nicolae Ceauşescu în funcţia de ministru al Apărării Naţionale. În biroul fostului Ministru al Apărării, în prezenţa generalilor Stănculescu, Militaru, Hortopan şi Vlad, a colonelului Gheorghe Ardeleanu şi a inginerului Mihai Montanu din partea CFSN, fostul şef al Direcţiei a V-a încearcă să-i convingă pe capii Armatei că teroriştii nu sunt oamenii săi şi ordonă subordonaţilor săi să se adune la garajul Direcţiei a V-a unde urmau să fie inspectaţi de Mihai Montanu şi de generalii Iulian Vlad şi Ion Hortopan[19]. Scena descrisă în memoriile lui Marin Neagoe este extrem de sugestivă pentru incapacitatea conducerii Securității, în speţă a generalului-colonel Iulian Vlad, de a-şi proteja ofiţerii subordonaţi a căror onoare militară şi demnitate umană erau lezate în mod grav. Neintervenţia şefului Securității în favoarea eliberării şefului Direcţiei a V-a este un lucru de neînţeles în condiţiile în care generalul-maior Marin Neagoe se prevala, în apărarea sa, de faptul că executase întocmai şi la timp, împreună cu subordonaţii săi, ordinele şefului Securității.

În cursul zilei de 24 decembrie 1989, din ordinul generalului-colonel (r) Nicolae Militaru, noul ministru al Apărării Naționale, în prezenţa generalului-colonel Ion Hortopan, comandantul Comanda­men­tului Infanteriei şi Tancurilor, a şefului Securității, general-colonel Iulian Vlad, a unor ofiţeri din Marele Stat-Major şi a reprezentantului CFSN, Mihai Montanu, s-a realizat o revistă de front a Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA/UM 0620) la sediul unităţii. Totodată, sediul USLA a fost înconjurat, „pentru protecţia unităţii”[20], de TAB-uri ale MApN şi de o subunitate de paraşutişti, în condiţiile în care efective ale Serviciului Special de Intervenţie al USLA erau solicitate în diverse puncte ale Bucureştiului pentru capturarea teroriştilor. „Colonelul Z. G., comandantul paraşutiştilor, a dovedit cali­tăţile unui adevărat comandant: cinste, probitate, calmitate, competenţă, coo­pe­rare perfectă cu colonelul Ardeleanu şi comanda USLA. Prin el, într-o perfectă înţelegere, s-a realizat actul de comandă al unităţii, iar generalul Nicolae Militaru era la curent, permanent, cu situaţia reală din unitate. Pe parcurs, aceşti ofiţeri au rămas şi ei miraţi de neîncrederea manifestată făţiş de această unitate, de nenumăratele «informaţii» primite prin telefonul scurt”[21], consemnează locotenent-colonelul (r) Teodor Filip într-o lucrare referitoare la istoria USLA.

În cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989, legăturile telefonice ale conducerii Securității cu unităţile din subordine, inclusiv cele ale CIE cu unităţile „acoperite”, au fost tăiate din ordinul colonelului Stelian Pintilie, adjunct al Ministrului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (din 23 iunie 1984) şi care răspundea de Unitatea „R” (actualul Serviciu de Telecomunicaţii Speciale al României). În ziua de 25 decembrie 1989, conducerea Armatei a convocat la sediul din Drumul Taberei al MApN, pentru ora 12.30, o întrunire cu toţi şefii de unităţi centrale din Securitate şi cei ai CIE pentru „comunicări de ordine”[22]. Ofiţerii din conducerea Securității şi CIE vor vedea cu proprii ochi tragedia petrecută cu echipajul de la USLA condus de locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, şeful de stat-major al USLA. Şedinţa a fost extrem de tensionată datorită acuzelor aduse  permanent Securităţii de către Nicolae Militaru, noul Ministru al Apărării Naţionale. Şeful Securității părea să fie sub arest, după cum remarcau proprii subordonaţi, iar perspectiva Securităţii era din ce în ce mai sumbră. „Odată încheiată şedinţa, ofiţerii MApN au trecut la identificarea noastră după legitimaţiile de ofiţeri, pe care ni le-au returnat fără comentarii. În momentul în care se părăsea sala de şedinţe şi se pregăteau să ocupe cele două autobuze, cadrele DSS au fost supuse unui tir de arme automate din direcţia blocurilor situate la 200 metri în faţa intrării în curtea MStM. Din instinct, fiecare s-a adăpostit după dalele de beton, aşteptând încetarea focului”[23], mărturiseşte generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir, participant la acea şedinţă din 25 decembrie 1989.

Relaţiile extrem de tensionate dintre conducerea Armatei şi ofiţerii Securității şi CIE, în pofida şedinţelor de lucru comune sau a apelului şefului Securității din 23 decembrie 1989[24], ora 06.00, se vor manifesta şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către unităţile de securitate şi de informaţii externe, astfel încât, după cum îşi aminteşte generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir din SIE, „tot mai multe voci din conducerea Armatei se pronunţau deschis şi ferm că Securitatea şi spionajul românesc au inventat pro­blema iredentist-maghiară pentru a-şi justifica existenţa în faţa «dic­ta­to­rului», cerând îndeosebi CIE să pună la dispoziţie, dosarele agenturii recrutate în interiorul organizaţiilor iredentist-maghiare din străinătate şi ale ofiţerilor CIE de legătură”[25].

Noua putere în stat va emite, în cursul zilei de 26 decembrie 1989, Decretul nr. 4 privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne. Pentru aparatul de informaţii şi contrainformaţii românesc lucrurile începeau să se precipite. În dimineaţa de 27 decembrie 1989 a reapărut un zvon destabilizator care alimenta frica că liderii CFSN vor fi asasinaţi. „În fiecare casă, un mort pe masă!” şi „De Crăciun aţi învins voi, de Anul Nou vom învinge noi!” erau zvonurile care alimentau suspiciunea Armatei şi a liderilor CFSN împotriva Securităţii. Gelu Voican-Voiculescu, însărcinat cu siguranţa liderilor CFSN, emite, la 26 decembrie 1989, un nou document „tip ches­tionar, pentru identificarea provenienţei şi modului de operare a teroriştilor, indicând ca persoane ce ar trebui interogate pe Emil Bobu, Ion Dincă, Nicu Ceauşescu, Tudor Postelnicu, pe generalii Vlad, Stamatoiu, Bucurescu, Vasile şi colonelul Ardeleanu”[26].

Arestarea conducerii Securității

Atmosfera de suspiciune împotriva conducerii Securității se amplifică în cursul zilei de 29 decembrie 1989 când noul vice-prim-ministru al Guvernului Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, elaborează un Punctaj de probleme privind modalităţile de depistare şi reţinere a teroriştilor rămaşi în libertate[27], cu caracter „strict-secret”, înaintat prim-ministrului Petre Roman. În document se menţiona că „dictatorul Nicolae Ceauşescu a organizat acest aparat de teroare şi eventuală salvare personală din timp (poate de un an, poate de mai mulţi)”[28] şi, totodată, „pregătirea aparatului s-a făcut de către specialişti străini (sau autohtoni) după un plan complex”[29]. Documentul din 29 decembrie 1989 consemnează faptul că vice-prim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu cere „anchetarea de urgenţă de către organele specializate ale Mi­nis­terului Apărării Naţionale în prezenţa şi cu concursul organelor Pro­cu­ra­turii Militare, a persoanelor asupra cărora există prezumţia că deţin date despre existenţa şi organizarea grupurilor de terorişti (Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Pos­tel­nicu, Nicu Ceauşescu, general-colonel Iulian Vlad, general-maior Bucurescu Gianu)”[30].

Noul şef al Marelui Stat-Major, generalul-colonel Vasile Ionel, adaugă pe document, după mărturisirile lui Gelu Voican-Voiculescu, „Stamatoiu şi Vasile”. Totodată, în jurul noii puteri se învârteau o serie de persoane dubioase prin trecutul lor, precum Nicolae Doicaru, Virgil Măgureanu, care sub masca disidenţei anti-Ceauşescu doreau o răfuială cu conducerea încă activă a Securității. Silviu Brucan avea să fie catalizatorul tuturor acestor tendinţe revanşarde, mai mult sau mai puţin întemeiate, astfel încât a crescut presiunea asupra liderului CFSN, Ion Iliescu, pentru a ordona arestarea comenzii Securității[31].

În cursul dimineţii de 30 decembrie 1989, generalul-colonel Iulian Vlad a transmis, la ora 09.30, ordinul S/184 către toate unităţile centrale şi teritoriale de infor­maţii ale Ministerului Apărării Naţionale, respectiv fostele unităţi componente ale Securității, prin care a comunicat că din ordinul Ministrului Apărării Naţionale „se interzice cu desăvârşire distrugerea oricărui document[32] privind activitatea informativ-operativă”[33] şi, totodată, şefii unităţilor centrale şi teritoriale de informaţii „vor lua măsuri de protecţie strictă a tuturor documentelor privind activitatea informa­tiv-operativă, precum şi a întregului fond de arhivă”[34].

Prin Decretul nr. 33 al CFSN a fost desfiinţat, la 30 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului, iar în cursul zilei de 31 decembrie 1989, fostul şef al Securității, generalul-colonel Iulian Vlad, a fost informat că trebuie să fie prezent la cabinetul Ministrului Apărării Naţionale la ora 13.00 şi nu la 11.00, iar, mai apoi, a fost informat că trebuie să se prezinte la ora 14.00 împreună cu adjuncţii săi, Gianu Bucurescu şi Aristotel Stamatoiu, şi cu şeful Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare. „Atunci când planul era aproape gata (de prindere a teroriştilor – n. n.), m-am dus cu el la raport la ministru, chiar am dat ordine, unul suna aşa: «Din dispoziţia ministrului Apărării Naţionale, gl. de armată Nic. Militaru, ordin tuturor şefilor unităţilor centrale şi teritoriale de informaţii…»; eu am fost de bună credinţă. Mi s-a spus atunci de col. Cerbu, care era la cabinet, mi s-a spus că mă primeşte la ora 14, dar să vin şi cu locţiitorii, dar gl. Alexie avusese un infarct şi nu l-am luat, mi s-a ordonat expres să-l iau şi pe gl. Vasile. Am avut un presentiment şi le-am spus celor de lângă mine că s-ar putea să nu ne mai vedem, iar când mă deplasam cu maşina la minister, la radio s-a anunţat arestarea mea”[35], declara fostul şef al Securității în faţa Comisiei Senatoriale.

În seara aceleiaşi zile, Gelu Voican-Voiculescu, numit de Ion Iliescu la comanda structurilor fostei Securități, s-a întâlnit la ora 22.00 la sediul Ministerului de Interne cu comandanţii unităţilor de securitate proaspăt desfiinţate. Istoricul Marius Oprea consemnează faptul că „la întrunire, Voican, le-a garantat ofiţerilor DSS că noua putere nu va purta un război împotriva lor, ci se va limita doar la destructurarea instituţiei”[36]. Omul de legătură între Gelu Voican-Voiculescu şi fosta Securitate devine colonelul Gheorghe Goran[37], fost şef al Securităţii Municipiului Bucureşti. „În primele luni i-au fost date informaţii lipsite de importanţă şi informaţii despre situaţia din economie, probleme de aprovizionare, apa în baraje, chestiuni din acestea”[38], mărturiseşte fostul locţiitor al şefului CIE, general-maior (r) Ştefan Alexie.

Nașterea Serviciului de Informații Externe al României

Preocupările reprezentanţilor noii puteri în stat, în ceea ce priveşte viitorul apara­tului de informaţii şi contrainformaţii românesc, sunt evidenţiate de redactarea, de către Gelu Voican-Voiculescu din postura de vice-prim-ministru, a Ordinului nr. 1 al şefu­lui Consiliului Siguranţei Naţionale în care sunt consemnate propuneri pentru noul Con­siliu al Siguranţei Naţionale care era menit să înlocuiască activitatea fostului Depar­tament al Securităţii Statului intrat în destructurare după desfiinţare. Lectura docu­men­tului ne relevă faptul că unul dintre şefii Securităţii, colonelul Goran Gheorghe, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, era nominalizat la comanda viitoarei Siguranţe a Municipiului Bucureşti, în timp ce la CIE era nominalizat colonelul Deaconescu Ion. Personalul Direcţiilor a V-a şi a VI-a se demiteau din funcţiilor lor, cadrele fiind „trecute în rezervă, cu excepţia acelora care s-au dovedit loiali prin misiunile îndeplinite”[39]. În document se mai specifica: „Direcţia IV va fi încadrată cu ofiţeri MApN loiali revoluţiei; actuala încadrare va fi redistribuită la unităţile MApN ca ofiţeri-trupă sau specialişti, conform pregătirii acestora; prima măsură va consta în eliberarea de către ofiţerii CI (contrainformaţii – n. n.) a birourilor ocupate, odată cu documentele aflate asupra lor. Această documentaţie va fi predată organelor de comasare a unităţilor”[40]. Documentul făcea referire, în finalul său, la faptul că erau consideraţi ca „intraţi în inactivitate până la noi ordine”[41] următorii foşti şefi ai Securității: general-colonel Iulian Vlad, general-locotenent Vasile Al. Gheorghe şi general-maior Gianu Nicolae Bucurescu.

Generalul-maior Gianu Nicolae Bucurescu (n. 13 iulie 1934) era adjunct al Ministrului de Interne şi locţiitor al şefului DSS cu rang de secretar de stat. Căderea lui Nicolae Ceauşescu l-a găsit în sediul Securităţii de pe strada Câmpineanu, alături de generalul-maior Alexandru Ţencu, comandantul UM 0639 (Unitatea Specială „T” pentru Instalaţii Tehnice), aşteptând ordine de la generalul-colonel Iulian Vlad. Referindu-se la comportamentul lui Gianu Nicolae Bucurescu în 22 decembrie 1989, istoricul Marius Oprea consemnează: „Atitudinea sa a ridicat semne de întrebare printre foştii camarazi: în situaţia ambiguă creată de lipsa generalului Vlad, aflat în sediul CC al PCR, conducerea trebuia să fie, automat, preluată de adjunctul său, generalul Bucurescu. Acesta însă, conform unor relatări ale fostului său şef de cabinet (ulterior cadru în UM 0215, actualmente 0962, serviciul de informaţii al Ministerului de Interne), refuza să răspundă la telefon sau să dea vreo indicaţie cu privire la activităţile ce ar fi trebuit desfăşurate”[42]. Astfel de mărturisiri întăresc convingerea că nu a existat nici un plan de perspectivă pentru aparatul de informaţii şi contrainformaţii românesc, totul fiind o improvizaţie de moment, hazard şi, uneori, ghinion. Documentul emis de către Gelu Voican-Voiculescu a rămas doar pe hârtie, fără nici o valoare juridică practică. Evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, iar viitorul aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc avea să fie cu totul altul.

Generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir îşi aminteşte că la venirea serii de 31 decembrie 1989, în jurul orei 20.00, a observat că „«vechea gardă» a conducerii CIE nu era prezentă, depunându-şi chiar în aceeaşi zi cereri de pensionare”[43]. Sediul central al CIE a fost înconjurat de TAB-uri ale MApN, în seara aceleiaşi zile, sub pretextul că există o informaţie conform căreia „cadrele CIE, aflând de arestarea şefului CIE, pregătesc o lovitură de stat”[44]. Echipa CFSN care şi-a făcut apariţia era formată din Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Măgureanu[45], Nicolae Doicaru[46] şi general-locotenent Marin Pancea. Cadrele CIE au fost informate că, până la noi ordine, instituţia va fi condusă de către generalul-locotenent Marin Pancea care preluase şi coordonarea activităţii Direcției de Informații a Armatei (DIA)[47]. Fostul comandant de unitate din CIE, Gheorghe Dragomir, consideră că în acea seară de 31 decembrie 1989, a început operaţiunea prin care „CIE urma să fie «topit» în DIA”[48]. Gheorghe Dragomir consideră că în umbra reorganizării spionajului extern românesc se afla un personaj politic, denumit „Profesorul”[49], care „ţintea crearea unui serviciu secret mamut (o replică a DSS) cu o componentă internă şi una externă a cărui conducere i se promisese”[50].

Dorinţa „Profesorului” intra în conflict cu interesele DIA care dorea să absoarbă CIE în interiorul organismului său. „CIE devenise o «plăcintă» atractivă pentru noua putere care se «războia» pentru a-şi împărţi conducerea serviciilor secrete în funcţie de interesele celor care trăgeau sforile din umbră şi de multe ori se încurcau în propriile intrigi. Din acel moment s-a declanşat o cursă «nebună» de preluare a dosarelor personale ale cadrelor CIE din centrală şi exterior inclusiv dosarele întocmite acestora de unitatea de contrainformaţii. Saci plini cu asemenea documente erau încărcaţi în camioanele armatei şi transportate la DIA pentru «studiere şi evaluare». A venit rândul apoi dosarelor ofiţerilor deplin conspiraţi şi «ilegalilor» implantaţi în diverse ţări, apoi agenturii din rândul românilor şi străinilor”[51], concluzionează generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir. Viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, a declinat propunerea de a comanda CIE[52], după cum afirmă Virgil Măgureanu, urmând să preia, în curând, comanda fostelor UM 0110 (Unitatea de Contraspionaj împotriva Țărilor Socialiste și-a URSS) şi UM 0625 (Direcția de Contraspionaj) contopite într-o nouă structură de contrainformaţii în organigrama MApN.

În cursul zilei de 3 ianuarie 1990, Ion Iliescu, preşedintele CFSN, a sunat la sediul central al CIE şi a cerut să fie informat generalul-maior (r) Mihai Caraman că este aşteptat a doua zi, 4 ianuarie 1990, la ora 09.00, la Palatul Victoria. Generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir este cel care mai menţinea, în acele momente, contactul cu Mihai Caraman şi l-a sunat pentru a-i comunica solicitarea lui Ion Iliescu. Mihai Caraman s-a prezentat a doua zi la biroul preşedintelui CFSN, ignorând faptul că în anticameră se afla „Profesorul” şi refuzând orice discuţie cu acesta. După discuţiile avute cu Ion Iliescu şi, mai apoi, cu cadrele de conducere ale CIE, Mihai Caraman a fost rechemat în cadrele active şi numit, la data de 18 ianuarie 1990, adjunct al MApN şi comandant al CIE cu rang de secretar de stat în MApN (18.01.1990 – 13.12.1990).

„Primele dezamăgiri – notează generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir – la nivelul cadrelor tinere din SIE au apărut în momentul în care generalul (Mihai Caraman – n. n.), odată stabilizată situaţia instituţiei, a trecut la reactivarea unor cadre aflate în rezervă, sau care s-au manifestat după evenimente (din 1989 – n. n.), ca «dizidenţi» sau marginalizaţi de vechea conducere a CIE”[53]. Noua conducere a CIE a întâmpinat numeroase dificultăţi pentru a putea prelua, din nou, controlul asupra sediilor CIE „ocupate de Armată din ordinul verbal al ministrului Militaru, pentru care nu existau procese-verbale şi inventare de preluare în administrare, noii «ocupanţi» refuzând să accepte restituirea acestora”[54]. Fostul adjunct al directorului SIE, generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir mărturiseşte că un rol extrem de important în atenuarea acestor tensiuni dintre CIE şi Armată l-a jucat vice-prim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu. Referindu-se la reorganizarea spionajului extern românesc, generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir scrie: „Noul serviciu «imaginat» de noua conducere avea în vedere revenirea la un organism mamut în care ponderea cadrelor şi funcţiilor bine retribuite să revină departamentului administrativ şi logistic. În acest proiect de reorganizare îşi găseau un loc călduţ, o serie de «prieteni» şi «clienţi» ai noii conduceri”[55]. Era doar începutul unui comportament care va conduce, peste puţin timp, la scandaluri de presă în care a fost implicat SIE şi directorul Mihai Caraman[56].

La 8 februarie 1990[57], prin Decretul nr. 111 al CFSN, a fost reorganizat CIE, aflat tot în componenţa MApN, iar la 13 decembrie 1990 este promulgată Legea nr. 39 care stipulează înfiinţarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE)[58], subordonat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). În funcţia de director al SIE este reconfirmat Mihai Caraman (13.12.1990 – 09.04.1992)[59]. A fost înlocuit din funcţie la 9 aprilie 1992 şi trecut în rezervă cu gradul de general-colonel. Noul director al SIE avea să devină colonelul dr. Ioan Talpeş[60] din MApN, fost consilier prezidenţial, cu rang de vice-ministru, pe probleme de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională, al preşedintelui Ion Iliescu.

Reorganizarea și lichidarea structurilor fostei Securități

În ianuarie 1990, după desfiinţarea fostului Departament al Securităţii Statului, s-a ordonat de către conducerea Armatei ca fostele unităţi de Securitate să înainteze tabele cu personalul din compunere, precum şi cu misiunile pe care le îndepliniseră în con­for­mitate cu fişa postului, pentru a se putea face noile organigrame. Generalul-locotenent Gheorghe Logofătu coordona, din ordinul Ministrului Apărării Naţionale, activitatea de destructurare a Securității. La 4 ianuarie 1990 a fost numit, prin Decretul nr. 19[61] al preşedintelui CFSN, adjunct al Ministrului Apărării Naţionale urmând să conducă rămăşiţele Securităţii. UM 0195 (Contrainformaţii Externe), Direcţiile a IV-a[62] şi a V-a din Securitate, UM 0110, Consiliul Politic al Securității, Unitatea Specială „T” pentru Instalaţii Tehnice (UM 0639), Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Trans­mi­siuni şi Securitatea Municipiului Bucureşti au fost desfiinţate.

Efectivele UM 0110 au fost integrate fostei Direcţii de Contraspionaj împreună cu cei de la UM 0650 (Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior) şi UM 0500 (Serviciul Independent pentru Protejarea Secretelor de Stat). Serviciul „D” – Dezinformare a fost subordonat CIE iar Întreprinderea de Comerț Exterior „Dunărea” (UM 0107) se va contopi cu „Romtehnica” din cadrul MApN. Conducerea MApN a trecut în rezervă cadrele care aveau 50 de ani împliniţi, respectiv peste 2.000 de cadre ale fostei Securități, după cum afirmă colonelul (r) Viorel Roşu în memoriile sale. Generalul-colonel Victor A. Stănculescu avea să declare în mass-media, pe 21 februarie 1990, la o săptămână după preluarea funcţiei de Ministru al Apărării Naţionale, următoarele: „Au fost desfiinţate unităţi ale Departamentului, iar efectivele lor au fost trecute în rezervă – Direcţia V de pază şi ordine (437 cadre), Direcţia IV de contrainformaţii militare (1.037 cadre din care 611 trecute în rezervă, iar unele arestate). Au fost trecute în rezervă 1.844 cadre ale Securităţii Municipiului Bucureşti şi ale judeţelor Timiş, Sibiu, Braşov, Cluj. (…) În total, la 22 decembrie 1989, efectivele aparatului central şi teritorial de Securitate însumau aproximativ 8.400 de cadre”[63]. Referindu-se la atmosfera din acele clipe şi la pers­pectivele profesionale şi materiale ale fostelor cadre ale DSS, hotărâte de conducerea MApN, colonelul (r) Viorel Roşu scrie: „În loc să aşeze funcţiile după schema fostului DSS, le-a creat după cele existente în structura sa. Astfel, şeful de serviciu de la Securitate a devenit şef de secţie, mai mare la prima vedere, dar mai mic la retribuţie. Ce folos că puteai ajunge general-maior dacă clasa de salarizare se reducea corespunzător, iar salariul scădea destul de mult”[64].

La începutul anului 1990, începuse să se manifeste, în sânul noii structuri de putere, lupta surdă pentru acapararea resturilor Securităţii şi a secretelor acesteia. Gelu Voican-Voiculescu, vice-prim-ministru al Guvernului Roman, propune la începutul lui ianuarie 1990 o primă reformare a structurilor ministerelor de forţă. Documentul i-a fost înaintat preşedintelui Ion Iliescu pentru analiză şi aprobare. Președintele Ion Iliescu nu a dispus nicio măsură în ceea ce priveşte propunerile înaintate de către vice-prim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu. Ion Iliescu nu agrea perspectiva unui „Consiliu al Siguranţei Naţionale” pe motiv că „termenul «Siguranţă» – scrie istoricul Marius Oprea – trimitea la perioada antebelică, o epocă deloc pe placul fostului preşedinte al CFSN, care şi-a amintit din nou de suferinţele tatălui său, ilegalist comunist închis în lagărul de la Târgu Jiu”[65].

La 25 ianuarie 1990, viceamiralul Ştefan Dinu a preluat comanda structurii de contraspionaj a fostei Securităţi în prezenţa generalului-locotenent Gheorghe Logofătu şi a circa 400 – 500 de ofiţeri. După prezentarea noului comandant, s-a comunicat că pentru un timp vor fi sistate acţiunile operative, cu excepţia celor aflate în derulare şi pentru care trebuia solicitată aprobarea conducerii. Viceamiralul (r) Ştefan Dinu consemnează în memoriile sale: „În al doilea rând, pentru a cunoaşte la cel fel de misiuni au participat pe timpul Revoluţiei, fiecare (ofiţer de securitate – n. n.) trebuia să prezinte un raport detaliat cu descrierea pe zile şi ore a activităţilor executate, menţionând şi persoanele care pot confirma cele declarate. În al treilea rând, ofiţerilor care aveau vârsta şi anii de serviciu împliniţi le-am oferit prilejul pensionării, cerându-le doar un scurt raport prin care să dorească acest lucru. Urmare a acestei oferte, numeroase cadre au preferat să se pensioneze sau chiar să treacă în rezervă. Prin această opţiune, mulţi ofiţeri s-au eliberat de teama verificării activităţii din zilele Revoluţiei, pe noi interesându-ne numai situaţia celor care rămâneau în unitate”[66].

Crearea Serviciului de Informații al Ministerului de Interne

În condiţiile în care Armata îşi întărea potenţialul informativ şi contrainformativ, in­clusiv cu cel al CIE, vice-prim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu a hotărât să con­struiască o structură informativă nouă pusă la dispoziţia premierului Petre Roman. Eve­ni­mentele de la începutul anului 1990, respectiv 12 ianuarie şi cele din 28 – 29 ianuarie, au convins Guvernul că este nevoie de informaţii, de certitudini[67]. La 7 februarie 1990[68] se înfiinţează în cadrul Ministerului de Interne, în baza Decretului nr. 100 al CFSN, un serviciu de informaţii denumit „Serviciul pentru Paza Obiectivelor de Interes Politic” (UM 0215) subordonat direct Ministrului de Interne. În compunerea UM 0215 vor intra cadre de la fosta Securitate a Municipiului Bucureşti (SMB) şi de la fosta Direcţie a IV-a. „Au mai intrat în 0215 – povesteşte colonelul (r) Viorel Roşu –, individual, ofiţeri din foste structuri ale Securităţii desfiinţate, revoluţionari, tot felul de civili…era un talmeş-balmeş. Nu avea filaj şi investigaţii, însă în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei apare o «Direcţie de supraveghere şi investigaţie». (…) Înclin să cred că, desfiinţându-se SMB-ul, cei de la Miliţie, transformaţi în Poliţie, au căutat să-şi refacă structura proprie de filaj şi investigaţii. Astfel că, în evenimentele de după ’89 vom întâlni personaje implicate în tot felul de acţiuni, despre care s-a spus generic că sunt foşti securişti, dar nimeni nu a produs vreo dovadă”[69].

În lucrarea sa memorialistică (De la Securitate la Doi şi un sfert, via SRI), colonelul (r) Viorel Roşu scrie că primul ştat de organizare al UM 0215 avea 214 funcţii. În interviul acordat lui Alex Mihai Stoenescu vorbeşte despre un efectiv de 236 ofiţeri de la SMB şi circa 40 de ofiţeri de la contrainformaţii. În cotidianul Evenimentul Zilei din 16 iunie 2010, jurnaliştii Vlad Stoicescu şi Liviana Rotaru în articolul Doi şi-un sfert din adevăr: Toţi oamenii preşedintelui, scriau că 178 din cele 275 de cadre care activau în aparatul central al UM 0215 în iunie 1990 lucraseră în Direcţia a IV-a din Securitate[70]. În 1998 prin Hotărârea CSAT nr. 47 din 22 mai se prevedea ca Ministerul de Interne să procedeze la desfiinţarea UM 0215 şi concomitent, să înfiinţeze un serviciu de protecţie a cadrelor în subordinea ministrului de interne şi o direcţie de investigaţii a marii criminalităţi, corespunzătoare structurilor din democraţiile consolidate. HG nr. 302/08.06.1998 prevede ca Serviciul de Protecţie al Ministerului de Interne să se reorganizeze prin înfiinţarea Direcţiei Generale de Protecţie Internă, cu indicativul de UM 0962 aflată în subordinea directă a Ministrului de Interne.

În procesul de constituire al UM 0215, Gelu Voican-Voiculescu va fi ajutat de către Nicolae Doicaru şi colonelul Viorel Tache, care lucrase în UM 0920 (fosta Direcție de Informații Externe). Colonelul Viorel Tache[71] fusese mutat de la CIE la Securitatea Municipiului București (SMB) la „Serviciul de înscrisuri periculoase” şi era, în acele momente, consilierul personal al vice-prim-ministrului Gelu Voican-Voiculescu. UM 0215 era condusă de colonelul Florin Calapod[72] şi se structura pe două diviziuni: cea de informaţii, condusă de colonelul Ion Condoiu din fosta Securitate, şi cea pentru protecţia cadrelor. Diviziunea de Informaţii a UM 0215 era formată din: 1) Serviciul de luptă şi intervenţie antihuliganică ; 2) Serviciul delincvenţă şi parazitism şi 3) Serviciul de supraveghere al partidelor politice. Colonelul (r) Viorel Roşu, fost cadru şi al UM 0215, confirmă, alături de numeroase articole din mass-media, că UM 0215 a fost implicată, în perioada de început, a existenţei ei, şi nu numai, în acţiuni de poliţie politică, de intimidare a opozanţilor Puterii, în fenomenul „Piaţa Universităţii” şi în evenimentele din 13 – 15 iunie 1990. După evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, „Serviciul de supraveghere al partidelor politice” din cadrul UM 0215 a fost desfiinţat. Sub comanda generalului Dan Gheorghe (1993 – 1997), UM 0215 avea să rivalizeze ca putere şi influenţă cu SRI-ul lui Virgil Măgureanu.

Înfiinţarea UM 0215, precum şi simpatia manifestată deschis de către şeful SIE faţă de premierul Petre Roman, au amplificat confruntarea surdă dintre centrele de putere existente în Palatul Victoria astfel încât s-au creat, după cum mărturisea un contemporan al acelor clipe, generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir din SIE, „premizele primelor confruntări între cele două palate la care au fost antrenate, din păcate, şi serviciile de informaţii, fiecare dintre protagonişti căutând să realizeze «breşe» în tabăra cealaltă”[73].

 Nașterea Serviciului Român de Informații

În cursul zilei de 23 ianuarie 1990, Virgil Măgureanu îi va solicita în scris premierului Petre Roman un necesar de 40 de autoturisme Dacia şi o serie de facilităţi menite să-l ajute pe consilierul preşedintelui Ion Iliescu să constituie o structură de informaţii. „Toate cele solicitate erau ca urmare a unei puneri de acord anterioare cu preşedintele Iliescu”[74], mărtu­ri­seşte Virgil Măgureanu. Necesarul cerut Guvernului de către viitorul director al SRI este impus de către faptul că fostele secţii judeţene de securitate erau blocate în a se desfăşura în urma preluării în logistica Armatei. „Unităţile operative ale fostei Securităţi fuseseră pur şi simplu blocate. (…) Unităţile fuseseră retrase şi ţinute în consemn şi doi: că fuseseră lipsite de orice mijloace materiale ca să poată funcţiona”[75], declară Virgil Măgureanu.

După debarcarea lui Nicolae Militaru de la conducerea MApN, la 16 februarie 1990, ca urmare a revoltei ofiţerilor din Marele Stat-Major, sub influenţa acţiunilor Comitetului de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (CADA), dar şi cu spri­jinul mai mult sau mai puţin discret al vice-prim-ministrului Gelu Voican-Voicu­lescu, susţinut de o serie de foşti ofiţeri de la Direcţia a IV-a din Securitate şi din Consiliul Politic Superior al Armatei, ministrul Apărării Naționale, Victor A. Stănculescu, a convocat, pe 23 februarie 1990, cadrele de conducere din fosta Securitate. Colonelul Gheorghe Diaconescu, fost adjunct la Direcţia a III-a Contraspionaj, a făcut o prezentare a situaţiei operative. Virgil Măgureanu se afla în prezidiu. Referindu-se la acea întâlnire, colonelul (r) Viorel Roşu lansează primele acuzaţii de „poliţie politică” de după 1989 la adresa viitoarelor cadre de conducere ale SRI. Cererea colonelului Gheorghe Diaconescu de a se continua urmărirea informativă asupra părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, care urma să sosească curând în România, a surprins pe unii dintre participanţii la întâlnirea din 23 februarie 1990[76].

În acest timp, colonelul Mihai Stan, fost cadru al Unităţii „D” – Dezinformare, şi generalul-maior (r) Neagu Cosma, fost şef al Direcţiei a III-a Contraspionaj până în august 1973, formaseră o echipă cu sediul în Ministerul Turismului şi pregăteau naşterea unui serviciu de informaţii după modelul fostului Serviciu Special de Informaţii (SSI). Rememorând acele momente, Virgil Măgureanu consideră că înfiin­ţarea SIE a grăbit găsirea unei soluţii pentru rezolvarea şi a problemei informaţiilor interne. „Nu era vorba de un grup operativ, care să strângă informaţii, ci de un grup de studiu, pentru că la Palatul Victoriei oricum nu aveam loc, şi atunci s-a cerut acel spaţiu de la Ministerul Turismului. S-au adus documentele necesare de pe unde erau ca să se poată studia tema dată, şi eu l-am informat pe domnul Ion Iliescu că urmează să se pună la punct acel documentar şi să se ia hotărâri în consecinţă, inclusiv cu organigramele viitoarei structuri”[77], mărturiseşte Virgil Măgureanu cu referire la grupul de lucru care pregătea înfiinţarea SRI-ului.

Virgil Măgureanu lasă se înţeleagă, în mod foarte clar, în declaraţiile sale, că Armata se dovedea în acele clipe principalul concurent în lupta declanşată pentru a deţine ceva din sistemul informaţiilor din România. Resentimentele dintre cele două instituţii ieşite din vâltoarea acelui decembrie 1989, de neuitat, se pot observa şi în memoriile viceamiralului (r) Ştefan Dinu care adnotează: „Nu mă pot abţine să nu amintesc că în anii ce au urmat Revoluţiei, unele mijloace ale mediei interne şi externe au adus o serie de critici la adresa armatei, reproşându-i subordonarea structurilor fostei Securităţi. Fireşte că nemulţumiţi şi supăraţi n-au fost decât acei profitori din structurile Securităţii cărora Armata le-a întrerupt veniturile nemeritate şi le-a limitat substanţial favorurile, dar acei nemulţumiţi ar fi trebuit mai degrabă să-şi exprime recunoştinţa faţă de Armată, care le-a servit drept pavăză împotriva răzbunării mulţimilor”[78].

Evenimentele petrecute la Târgu-Mureş în 19 – 20 martie 1990 au pus în dificultate extremă noile autorităţi ale statului[79]. Nevoia unui serviciu de informaţii devenise extrem de acută[80]. La 26 martie 1990 prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. În funcţia de director a fost numit Virgil Măgureanu[81]. Se încheia astfel o etapă importantă în istoria aparatului de informaţii şi contrain­formaţii românesc, perioadă marcată de destructurarea fostei Securități, simbol al regimului comunist, în vâltoarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, precum şi în etapa post-decembristă. O etapă extrem de importantă, şi critică în acelaşi timp, în efortul de construire a instituţiilor necesare funcţionării statului democratic.

Într-o conferinţă de presă susţinută pe 23 aprilie 1990, Virgil Măgureanu va declara că una dintre sarcinile SRI, printre altele, va fi cea de prevenire a „acţiunilor destabilizatoare de orice fel”. SRI va fi implicat în evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 (Operaţiunea „Dâmboviţa”)[82], precum şi în numeroasele jocuri de culise din umbra puterii post-decembriste. Referindu-se la rolul şi locul SRI în acele prime clipe de început ale noii democraţii româneşti, istoricul Marius Oprea scrie: „O primă şi vagă apreciere a rolului jucat de Serviciul Român de Informaţii în cursul mineriadei avea să vină în iunie 1993, când Virgil Măgureanu a prezentat comisiei parla­mentare de control primul său raport. De la Ministerul de Interne sau cel al Apă­rării nu au venit vreodată precizări”[83]. Chestionat asupra moralităţii gestului de a reîncadra în SRI numeroşi ofiţeri de securitate, Virgil Măgureanu face apel la istorie, respectiv la practica recuperării de către serviciile de informaţii ale Aliaţilor Occi­dentali a foştilor ofiţeri de informaţii germani din Gestapo, SD şi Abwher, considerând că „într-un regim democratic, cei care au comis crime se descalifică din start”[84].

În mod surprinzător, fostul director al SRI acuza, în 2009, lipsa de profesionalism a fostelor cadre de securitate acceptate în SRI. „Era vorba – mărturiseşte Virgil Măgureanu – de o descalificare profesională. A fost cel mai grav lucru cu care ne-am confruntat. În destule cazuri, ofiţerii de Securitate erau slab pregătiţi pentru munca de informaţii profesionistă”[85]. Publicistul Mihai Pelin, unul dintre cei mai competenţi specialişti în istoria serviciilor româneşti de informaţii şi contrainformaţii şi, totodată, un apropiat al fostului director Virgil Măgureanu, susţine că în mandatul fostului director al SRI (26 martie 1990 – 25 aprilie 1997), securiştii au fost acceptaţi în instituţie[86], însă au fost rotiţi. „Nu i-a lăsat să facă sistem şi nu a jucat cum ar fi vrut ei să joace”[87], apreciază Mihai Pelin, în timp ce cadrele venite de la MApN au fost „ajutate” să părăsească SRI-ul. „Procedeele utilizate au fost dintre cele mai infamante – de la blocarea executării ordinelor acestora, până la compromiterea unor iniţiative operative”[88], scrie viceamiralul (r) Ştefan Dinu.

Noi structuri cu atribuții informative și contrainformative

În structura viitoarei comunităţi informative a României post-decembriste aveau să intre, cu timpul, şi alte instituţii cu atribuţii, pentru început limitate dar extinse pe parcurs, în domeniul culegerii de informaţii: Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS), Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA) din Ministerul Justiţiei. Pe 26 decembrie 1989, conducerea MApN a hotărât constituirea unui grup de patru ofiţeri MApN, care să asigure protecţia fizică a membrilor marcanţi ai CFSN. Pe structura acestui grup s-a constituit prin Decretul nr. 204 din 7 mai 1990, emis de Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională (CPUN), Unitatea Specială de Pază şi Protocol (USPP), în subordinea Ministerului Apărării Naţionale (în componenţa Brigăzii de Gardă), cu misiunea de a asigura protecţia şi paza demnitarilor. După promulgarea Legii nr. 51/26 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României, USPP a căpătat denumirea de Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), devenind un organ de stat „cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale”. Presa a comentat de-a lungul timpului faptul că în cadrul SPP au activat numeroşi ofiţeri din fosta Direcţie a V-a din Securitate.

Pe 18 decembrie 1992, printr-o hotărâre a CSAT, se va înfiinţa Serviciul de Telecomunicatii Speciale (STS) pe structura fostei Unităţi Speciale „R” a fostei Securități. Desprinderea totală a telecomunicaţiilor speciale din structura MApN se va face mai întâi prin HG nr. 229 din 27 mai 1993, care a stabilit unele măsuri de organizare şi funcţionare a STS ca organ central de specialitate în domeniul telecomunicaţiilor speciale, iar cadrul legal de funcţionare a fost stabilit prin adoptarea Legii nr. 92/1996.

MApN a păstrat structura DIA până în februarie 1991 când DIA îşi schimbă denumirea în Direcţia de Cercetare a Armatei, iar în septembrie 1993 în Direcţia Informaţii Militare. Se constituie, totodată, Direcţia de Contraspionaj a MApN, la 14 mai 1990, prin Ordinul M41/1990, cu atribuţii şi cadre de la fosta Direcţie a IV-a Contrainformaţii Militare şi care îşi intră efectiv în atribuţii la 24 aprilie 1990. Şeful acestei structuri va fi generalul de divizie Victor Negulescu, fost ataşat militar al României la Roma în decembrie 1989. Ordinul M98/1990 al Ministrului Apărării Naţionale specifică faptul că Direcţia de Contraspionaj este „o unitate specializată care organizează, planifică, execută şi coordonează activităţile operativ – informative în scopul prevenirii, descoperirii şi contracarării actelor ostile ale serviciilor de informaţii străine îndreptate împotriva Armatei Române”.

________________________________________

*Articol apărut în limba engleză în revista Deutsche internationale Zeitschrift für zeitgenössische Wissenschaft, nr. 97/2025, p. 13 – 24.

[1] Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente, vol. I, Editori: Ion Calafeteanu (coordonator), Gheorghe Neacşu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2009,  p. 311.

[2] Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cronologie (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Craiova, Editura Sitech, 2010, p. 209.

[3] „Organele MApN, care, din 22.12.1989, preluaseră protecţia IJMI, nu au întocmit documente în care să consemneze existenţa, prezentarea benevolă sau condiţiile de reţinere a lucrătorilor de securitate. Această carenţă se constată şi la acele unităţi militare unde o serie de cadre MI s-au prezentat benevol sau au fost aduse în urma reţinerii lor”, consemnează istoriografii oficiali ai Armatei Române în Revoluția Română din Decembrie 1989 (Apud Armata Română în Revoluția din Decembrie 1989, Ediția a II-a revăzută și completată, București, Editura Militară, 1998, p. 454).

[4] Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente…, vol. I, p. 363 – 364.

[5] Arhiva Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD 1989), Fond I, Dosar nr. 51, fila 1.

[6] Ibidem.

[7] Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente…, vol. I, p. 366.

[8] Arhiva IRRD, Fond I, Dosar nr. 38, fila 27.

[9] Ibidem, filele 28 – 29.

[10] Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente…, vol. I, p. 366.

[11] Trupele de Securitate (1949 – 1989), Editori: Florica Dobre, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, București, Editura Nemira, 2004, p. 29.

[12] Vasile Mălureanu, Evenimentele din decembrie 1989 în percepția unui ofiţer de informaţii interne (III), în Vitralii – Lumini şi umbre, Anul II, nr. 5, decembrie 2010, p. 79.

[13] Gheorghe Dragomir, Recviem pentru spioni, vol. I, București, Editura România în Lume, 2006, p. 324.

[14] Ibidem, p. 325.

[15] În lucrarea dedicată participării Armatei Române la Revoluţia Română din Decembrie 1989, colectivul de autori a inserat, cu referire la raporturile dintre unităţile MApN şi cele ale Ministerului de Interne şi Securitate, următoarele: „Nu putem fi de acord cu afirmaţiile făcute în cartea «Anul nou se naşte în sânge», editată de cadre ale MI în 1998, în care se susţine, la pag. 286, că începând cu data de 23 decembrie 1989, împotriva efectivelor Ministerului de Interne «s-a declanşat o adevărată campanie de represiune, mergând până la lichidarea fizică». Cazurile la care se referă cartea (moartea generalilor Nuţă şi Mihalea, a colonelului Trosca, a militarilor în termen din Trupele de Securitate ucişi la Otopeni etc.) nu susţin nici pe departe această afirmaţie. Ele au fost simple accidente, fără nici o legătură unul cu celălalt, care, fiecare, a avut cauze specifice, s-au produs în anumite circumstanţe, astfel încât nici o logică elementară nu permite să se tragă o asemenea concluzie cel puţin hazardată. Aşa cum se recunoaşte chiar în cartea citată (pag. 272) «în majoritatea localităţilor ţării (exceptând cazurile gen Sibiu), a existat o înţelegere a situaţiei din partea comandanţilor unităţilor militare din teritoriu, care au întreprins măsuri pentru calmarea spiritelor, pentru apărarea unităţilor şi efectivelor MI, pentru menţinerea în comun a ordinii şi liniştii publice ş. a.»” (Apud Armata Română în Revoluţia…, p. 208 – 209).

[16] Înregistrarea audio se află în arhiva personală a autorului şi în Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127.

[17] Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, concluzionează: „Judecând după datele aflate în arhivele Securităţii din aceste ultime luni, unităţile de linie care strângeau informaţii esenţiale asupra a cele ce se pregăteau, pot afirma că aceste informaţii nu au putut fi prelucrate şi puse în buletine informative care să sune cât de cât coerent şi să ducă la decizii” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, București, Editura RAO, 2008, p. 181).

[18] Generalul-maior Marin Neagoe era aghiotantul personal al lui Nicolae Ceauşescu încă din 1954.

[19] Începând cu data de 8 ianuarie 1990, din ordinul Ministrului Apărării Naţionale, generalul de armată Nicolae Militaru, efectivul Direcţiei a V-a Securitate şi Gardă a Securității a fost preluat sub controlul şi protecţia Armatei, fiind concentrat în trei cazărmi ale MApN, dispuse pe linia de centură a Bucureştiului. Cadrelor Direcţiei a V-a li s-au creat condiţii normale de cazare, hrană şi informare. Procuratura Militară a anchetat întregul efectiv al Direcţiei a V-a în legătură cu misiunile ordonate şi executate în decembrie 1989.

[20] Armata Română în Revoluţia…, p. 208.

[21] Teodor Filip, Secretele USLA, Craiova, Editura Obiectiv, 1999, p. 106.

[22] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 326.

[23] Ibidem, p. 331.

[24] „Stimaţi cetăţeni, fraţi români, vă vorbeşte generalul-colonel Iulian Vlad, comandantul forţelor de securitate şi ale Ministerului de Interne. În aceste momente istorice, Ministerul de Interne, Securitatea, toate unităţile sale, împreună cu Armata Română, luptă cot la cot pentru salvarea fiinţei noastre naţionale, a poporului român. Ministerul de Interne, toate armele din componenţa sa s-au dezis de elementele loiale lui Ceauşescu. Fraţi români, în aceste clipe hotărâtoare, să fim uniţi. Credeţi în noi! Ajutaţi-ne şi nu vă vom trăda încrederea!”.

[25] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 348 – 349.

[26] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere (1989 – 1990). Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO, Bucureşti, 2006, p. 106.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, p. 106 – 107.

[31] În convorbirile cu Alex Mihai Stoenescu, Petre Roman declară: „Brucan insista foarte mult asupra făţărniciei lui Iulian Vlad. (…) Iar noi spuneam. «Bine, dar…». Eu mă opuneam poate din alte motive decât Iliescu. Eu mă gândeam că n-avem nevoie de inamici în plus, pentru moment, fiindcă lucrurile se îndreptau spre o normalizare” (Ibidem, p. 109).

[32] La 10 ianuarie 1991, fostul colonel de securitate Vasile Mălureanu scria într-un raport, referitor la comportamentul foştilor ofiţeri de securitate din Direcţia a I-a, următoarele: „Raportul cu aprobarea de înfiinţarea dosarului de problemă «Artă-Cultură» nr. 001603 deschis la 17 ianuarie 1974 a fost distrus de mine în ziua de 22 decembrie 1989” (Apud Arhiva CNSAS, fond Documentar, dosar nr. 120, vol. 1, f. 1).

[33] Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert, via SRI, București, Editura RAO, 2008, p. 141 – 142.

[34] Ibidem.

[35] Revoluţia Română…, vol. I, p. 371.

[36] Marius Oprea, Moștenitorii Securității, București, Editura Humanitas, 2004, p. 98.

[37] A fost arestat pe 19 februarie 1990.

[38] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 115.

[39] Arhiva IRRD, Fond I, Dosar 38, fila 25.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Marius Oprea, op. cit., p. 51.

[43] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 349.

[44] Ibidem, p. 350.

[45] Virgil Măgureanu se afla acolo în calitatea de consilier pe probleme de siguranţă naţională al preşedintelui CFSN, Ion Iliescu. Referitor la rolul său în acele momente, Virgil Măgureanu măr­tu­riseşte: „Şi trebuie să recunosc că multe dintre acţiunile mele de atunci stăteau sub presiunea eve­ni­men­telor care s-au ivit. Aveam de transmis diferite directive către diferite unităţi ale acestui Consiliu Militar şi de comunicat dacă într-o parte sau alta se întâmpla ceva anume şi care trebuia neapărat adus la cunoştinţă preşedintelui. Fie sub forma unor buletine zilnice, fie sub formă de notă telefonică. Să nu se înţeleagă că eram un simplu trepăduş. Lucram la nivelul la care lucram şi ţineam ca toate deciziile şi informaţiile să se facă la nivelul cerut, discutând direct cu şefii departamentelor respective” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist…, p. 145).

[46] Referitor la prezenţa acolo a fostului şef al Direcției de Informații Externe din Securitate (1959 – 1978), Virgil Măgureanu mărturiseşte: „Personajul numit Nicolae Doicaru cred că avea un rol mult mai puţin conturat decât îl avea GVV. Doicaru era persoana care, fiind îndepărtată de puţin timp de la conducerea acestui departament, putea juca acest rol de intermediar între noile autorităţi şi situaţia operativă din ţară. Cred că Doicaru fusese pur şi simplu numit pentru a da o aparenţă de legitimitate acelui transfer de putere către o persoană re­pre­zentând noile autorităţi. Şi nimic altceva. Dacă vă amintiţi, ulterior Doicaru n-a mai îndeplinit un rol şi nici n-a mai fost chemat vreodată la vreo atribuţie în conturarea noului serviciu” (Ibidem, p. 140 – 141).

[47] În lucrarea Direcţia de Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr (Bucureşti, 1994, 264 p.) se menţionează (p. 151) că generalul-locotenent Marin M. Pancea a preluat comanda DIA la data de 24 ianuarie 1990 şi a condus-o până la 4 ianuarie 1991, când a fost numit în funcţia de secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT).

[48] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 351.

[49] Personajul poate fi identificat în persoana lui Virgil Măgureanu, viitorul director al Serviciului Român de Informaţii (1990 – 1997). Atacurile mediatice ale lui Ion Mihai Pacepa la adresa SRI în ceea ce priveşte preluarea de către această instituţie a conturilor secrete ale lui Nicolae Ceauşescu, omiţând existenţa SIE care se născuse pe structura DIE (UM 0544), întăreşte ipoteza „conflictului” dintre Virgil Măgureanu şi generalii din SIE. „Conflict” legat de dorinţa „Profesorului” de a prelua sub control spionajul extern românesc. Ion Mihai Pacepa îşi apăra vechea „breaslă”, precum şi orgoliul ei.

[50] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 351.

[51] Ibidem.

[52] Virgil Măgureanu consideră că şeful DIA, viceamiralul Ştefan Dinu, a refuzat să preia comanda CIE în condiţiile în care i s-a cerut să pună la dispoziţia CFSN, după preluarea comenzii, toate informaţiile pe care le poate obţine. „Doar că nici astăzi – declară Virgil Măgureanu – nu mă pot dezbăra de impresia că Dinu a vrut să se eschiveze de la o răspundere, de a colabora cu informaţii la clarificarea situaţiei” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 141).

[53] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 355.

[54] Ibidem, p. 354.

[55] Ibidem, p. 356.

[56] În mai 1992, Asociaţia GRUP din cadrul SIE, condusă de către un fantomatic „colonel Alexandru”, i-a scris poetului Adrian Păunescu la revista Totuşi iubirea, cerându-i să se implice şi să militeze pentru anihilarea „moştenirii Caraman”, concretizată în numeroase acte de corupţie în cadrul SIE.

[57] Este data la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe al României.

[58] La 6 ianuarie 1998 a fost adoptată Legea nr.1 privind organizarea, funcţionarea şi activitatea SIE, act normativ aflat în vigoare.

[59] Virgil Măgureanu consideră că Mihai Caraman a instituit un control total asupra serviciilor externe „de o manieră prea egoistă şi egocentrică, astfel încât era foarte greu să împingă lu­cru­rile spre o reformare a serviciului” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 253).

[60] Referindu-se la activitatea lui Ioan Talpeş ca director al SIE, Virgil Măgureanu declară: „Pentru Ioan Talpeş, colaborarea cu CIA a plecat de la alte premise, aducătoare de profit imediat încă din 1992 – 1993, prin faptul că personajul amintit (Ioan Talpeş – n. n.), în mod sistematic şi nu întotdeuna în urma unor cereri sau presiuni ale americanilor, a predat către aceştia întrega reţea a ofiţerilor acoperiţi, partea «cea mai discretă şi inteligentă» din întrega Securitate” (Ibidem, p. 10).

[61] Publicat în Monitorul Oficial, Anul II, nr. 2, vineri, 5 ianuarie 1990.

[62] Arhiva Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare a fost preluată de structurile de informaţii ale Armatei şi se află, şi acum, în posesia acestora. A se vedea, în acest sens, interviul cu şeful Arhivei SRI, Florin Pintilie, în Jurnalul Naţional, Anul XIII, luni, 16 mai 2005, p. 8 – 9.

[63] Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor (decembrie 1989 – decembrie 1994), Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995, p. 53.

[64] Viorel Roşu, op. cit., p. 152.

[65] Marius Oprea, op. cit., p. 99.

[66] Viceamiral (r) Ştefan Dinu, Condamnat la discreție, București, Editura Neverland, 2009, p. 288 – 289.

[67] Colonelul Vergil Andronache, fost prim-adjunct al comandantului UM 0215, fost ofiţer în contraspionaj, povesteşte într-un interviu acordat jurnaliştilor Vlad Stoicescu şi Liviana Rotaru, publicat în cotidianul Evenimentul Zilei  din 17 iunie 2010, că a fost chemat la Guvern în ziua de 28 decembrie 1989 în condiţiile în care noii lideri „aveau o problemă: nu puteau anticipa reacţiile românilor” şi „erau debusolaţi”. Petre Roman se tot întreba „ce mecanisme au fost puse în mişcare ca mii de români să iasă în stradă” explica fostul colonel de la UM 0215 (A se vedea: http://www.evz.ro/detalii/ştiri/adjunctul-doi-şi-un-sfert-vorbeşte-după-20-de-ani-898342.html).

[68] Toată memorialistica dedicată istoriei acestei unităţi, precum şi mass-media, dau ca dată de înfiinţare a unităţii ziua de 1 februarie 1990. Pe pagina de web a celebrei unităţi (http://www.dgipi.mai.gov.ro) este menţionată ziua de 7 februarie 1990 ca zi de naştere a UM 0215. Am optat pentru această din urmă dată.

[69] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei…, p. 469.

[70] A se vedea: http://www.evz.ro/doi-si-un-sfert-din-adevar-toti-oamenii-presedintelui-898231.html, accesat pe 28.10.2014, ora 21.45.

[71] Gelu Voican-Voiculescu solicitase, la 21 ianuarie 1990, transferul la cabinetul său a colonelului Viorel Tache de la UM 02418 Bucureşti, împreună cu colonelul Baiu Ion şi colonelul Mugurel Florescu (A se vedea: http://www.evz.ro/detalii/ştiri/adjunctul-doi-şi-un-sfert-vorbeşte-după-20-de-ani-898342.html).

[72] Colonelul Florin Calapod lucrase la Direcţia a IV-a a Securității şi fusese trecut în rezervă pentru o serie de neglijenţe în serviciu realizate în timpul efectuării unei misiuni în străinătate. Prietenia cu colonelul Viorel Tache i-a deschis drumul spre comanda UM 0215. A decedat în 2003.

[73] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 359.

[74] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist…, p. 148.

[75] Ibidem, p. 148 – 149.

[76] A se vedea: Viorel Roşu, op. cit., p. 154 – 155. În interviul acordat lui Alex Mihai Stoenescu, Viorel Roşu face referire şi la alte acte de „poliţie politică” pe care ofiţerii fostei Direcţii a III-a Contraspionaj le realizau, respectiv darea în consem la ambasadele occidentale din Bucureşti a unor personalităţi ale vieţii publice şi politice din acele clipe: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru etc.

[77] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist…, p. 150.

[78] Viceamiral (r) Ştefan Dinu, op. cit., p. 290.

[79] Virgil Măgureanu susţine că structurile fostei Securităţi, înglobate în MApN, executau încă, cu stricteţe, ordinul ultimului şef al Securității privind neimplicarea în niciun fel de evenimente sau de culegere de informaţii, izolându-se, astfel, de orice flux de informaţii.

[80] Referindu-se la evenimentele petrecute la Târgu-Mureş în 19 – 20 martie 1990, Virgil Măgureanu consideră că un rol negativ în desfăşurarea acestora l-a jucat şi incompetenţa autorităţilor militare care pretindeau în faţa conducerii statului român că deţin controlul. „Au dezinformat  – declară Virgil Măgureanu – şi spun mai mult: au existat provocatori care au încins lucrurile. Aia a fost una dintre tentativele făţişe, că altele au fost discrete, de a încerca, de a forţa o incendiere la propriu şi la figurat a atmosferei din Ardeal pentru ceea ce urma să se întâmple: desprinderea Transilvaniei de România. (…) S-a spus că, de fapt, Securitatea a fost aceea care a provocat acele evenimente. Securitatea era consemnată în cazărmi. Când am fost la Târgu-Mureş cu acel prilej, am fost şi pe la unităţi; toţi erau bine-mersi consemnaţi în sediu şi nimeni nu avea voie să se arate măcar prin stradă” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 167).

[81] Virgil Măgureanu a fost unul dintre protejaţii lui Leonte Răutu care se afla în vizorul Securităţii pentru „influenţa pe care o avea asupra unor cadre şi studenţi, influenţă care avea două coordonate: respingerea stalinistă a independenţei României, în particular a comunismului naţional, şi ura personală împotriva liderului român care reprezenta acest curent” (Ibidem, p. 310 – 311).

[82] Generalul (r) Mircea Chelaru, fost şef al Statului Major General al Armatei Române (15 februarie – 31 octombrie 2000) şi şef al Diviziunii de Contraspionaj din SRI (1990), aduce grave acuzaţii SRI şi directorului său, Virgil Măgureanu, privind implicarea în evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 (A se vedea: Caietele Revoluţiei, nr. 4 – 5/29 – 30, 2010, p. 35 – 85). Virgil Măgureanu declară, referindu-se la 13 – 15 iunie 1990, următoarele: „Deşi am încercat în seara şi noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 să contracarăm venirea minerilor, dimpotrivă, aparatul birocratic din ministerele de profil economic şi, după cum s-a dovedit, unii chiar din SRI (fără a avea ordine în acest sens) le-au solicitat ajutorul. Vreau să sublinez că nu o persoană aflată la vârful puterii (eventual Iliescu) i-a solicitat atunci, ci a intrat în funcţiune o veritabilă complicitate cu aparatul birocratic provenit, în mare măsură, de la fostul regim comunist” (Ibidem, p. 9).

[83] Marius Oprea, op. cit., p. 119.

[84] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 160.

[85] Ibidem, p. 161.

[86] Numărul foştilor ofiţeri de securitate care au activat în SRI a rămas mereu un măr al discordiei între societatea civilă şi instituţie. Procentul de 15% cadre din fosta Securitate a reapărut mereu în discursul oficialilor SRI în perioada post-decembristă şi al decidenţilor în stat.

[87] Mihai Pelin, Trecutul nu se prescrie. SIE&SRI, București, Editura Kullusys, 2004, p. 11.

[88] Viceamiral (r) Ştefan Dinu, op. cit., p. 291.