Numeroase opinii, comentarii, articole și nu numai au pus în discuție rolul și locul jucat de către Direcția de Informații a Armatei Române în Decembrie 1989. În mass-media din România anilor ’90 se consemnase faptul că un grup[1] de civili și ofițeri din MApN și DIA[2], fuseseră într-o deplasare externă la Moscova, pe 11 decembrie 1989, la „un colocviu pe tema securității în Balcani”. O astfel de călă­torie a amplificat supozițiile memorialiștilor din Departamentul Securității Statului (DSS) privind implicarea DIA într-un posibil scenariu al unei lovituri de stat militare împotriva lui Nicolae Ceaușescu, cu concursul GRU în Decembrie 1989. Într-un astfel de context, fostul șef al DIA în Decembrie 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, a acordat un interviu pentru publicația CAIETELE REVOLUȚIEI pe 7 septembrie 2010. Înregistrarea audio se află în Arhiva IRRD 1989. Prezentăm în premieră gândurile și amintirile ultimului șef al DIA din perioada regimului comunist. Prima parte a acestui interviu a apărut în publicația CAIETELE REVOLUȚIEI – nr. 1 (75)/2019, p. 20 – 26.

Ce reprezenta Direcția de Informații a Armatei (DIA) în 1989 având în vedere evoluțiile de după 23 August 1944 din Armata României?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Direcţia de Informaţii a Armatei avea o misiune specială în cadrul instituției Armatei Române. Armata a fost și va rămâne printre cele mai importante structuri ale statului în toate vremurile, chiar și în vremea comunismului. Armata avea și are o singură mare misiune: apărarea ţării împotriva oricăror primejdii de natură militară din exterior.  Misiunile ei începeau de la graniţă, nu avea misiuni interioare. Singurele misiunii interne se refereau la intervenția în caz de calamităţi. O mică turbulenţă în înţelegerea acestor misiuni s-a creat după ce regimul comunist a inventat ideea războiului prin lupta întregului popor şi atunci s-a introdus în textul acestei doctrine principiul potrivit căruia Armata are şi obligaţia de apărare a cuceririlor revoluţionare. Textul este discutabil. Se putea înţelege că orice acţiune, orice agresiune, orice invazie a teritoriului român punea în pericol aceste cuceriri revoluţionare, însă interpretarea dictaturii ceauşiste era că se poate interveni şi dacă muncitorii dintr-o fabrică pun în pericol politica Partidului Comunist Român. Și totuși, pentru rezolvarea unor astfel de situații existau structuri speciale ale Departamentului Securităţii Statului (DSS), ale Miliţiei din vremea aceea, la care se alăturau părțile componente ale sistemului juridic. Exista un întreg arsenal de instrumente de luptă împotriva unor asemenea pericole care ar fi vizat cuceririle revoluţionare ale poporului. Armata, în concepţia militarilor, nu avea aceste obligaţii. Ar mai fi de menţionat că în structura Armatei nu aveam nici măcar scutieri pentru lupta internă, pentru ordine şi pază sau armament uşor pentru lupte apropiate, cu excepția unor formaţiuni foarte mici pe care noi le prevedeam pentru acțiune în caz de război. În cazul în care s-ar fi ocupat părţi din teritoriul ţării, acestea trebuiau să rămână acolo şi să ne ofere informaţii.

Care a fost rolul Consiliului Politic Superior al Armatei în ultimii ani ai socialismului?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Consiliul Politic Superior al Armatei are şi el o evoluţie aparte, având în vedere că iniţial se chema Direcţia de Educaţie şi Cultură. Această structură a Armatei era organizată ca să implemeteze politica Partidului Comunist Român în rândurile Armatei, reprezenta legătura Partidului cu Armata în condițiile în care aceasta era un intrument important al unui stat cu un regim politic comunist astfel încât trebuia să fie sub controlul politic al PCR. După plecarea trupelor sovietice în 1958 s-au instituit Consilii. Până atunci toţi erau numiţi şi îndeplineau o sarcină dată de Partid, iar acum erau aleşi, doriţi de către personalul Armatei. Chiar şi în aceste condiţii, Secretarul, liderul, era numit şi acceptat în cadrul nomenclaturii PCR, dar restul structurii din Consiliu era formată din comandanţi, şefi de state-majore, comandanţi de subunităţi, finanţişti, doctori, jurişti, militari; din toate specialităţile, deoarece se dorea orientarea culturii, a educaţiei oştăşeşti, nu orientarea pregătirii de luptă. Aceste structuri s-au transformat în organe specializate pentru cultura Armatei, pentru educaţia în spirit patriotic şi mobilizarea soldaţilor pentru însuşirea pregătirii de luptă în vederea apărării ţării. La aceste chestiuni aş mai adăuga şi aceea că aveau rolul de a îndulci relaţiile de tip cazon, de-a se interpune între comanda cazonă rece şi soldat. În unele dintre aceste organe erau intelectuali, doctori în ştiinţe sociale, pe care nu trebuie să-i confundăm cu politrucii de dinainte de această perioadă sau cu activistul de la judeţ, care ciomăgea pe ţăran pentru că nu dădea dările, nu-şi făcea ziua munca sau pentru că nu răspundea unor cerinţe ale Partidului. În Armată, prin intermediul acestor organe alese de Partid se organiza toată activitatea culturală: filme, echipe artistice, concursuri sportive. Consiliul Politic Superior, cu excepţia ultimilor zile din decembrie 1989, când generalul-locotenent dr. Ilie Ceauşescu era Secretar şi vroia să dea o altă orientare şi un alt conţinut Consiliului, a fost condus de oameni inteligenţi, eficienţi în munca lor culturală.

Care a fost procentul de influență al Consiliului Politic Superior în Direcţia de Informaţii a Armatei, în perioada în care aţi condus-o? A influențat CPS-ul munca specifică a ofițerilor din DIA?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: DIA avea în structură o secţie politică condusă de un secretar de partid scos din producţie, restul membrilor erau cadre ale DIA. Secția era formată din 9 sau 11 inşi, nu mai reţin numărul. Aceştia ţineau şedinţe lunare şi luau în discuţie diverse probleme, de pildă: orientări în probleme politice sau relaţii internaţionale în lumea a III-a sau realizau un material şi-l prezentau şi ataşaţilor militari şi ofiţerilor sub acoperire din lume, pentru o viziune mai largă asupra acestui aspect, sau discutau despre noutăţi în domeniul tehnicii folosite în educaţia trupelor. Câteodată, secretarul de partid mai atrăgea atenţia la câte un şef de Secţie sau Birou care avea de expus un referat realizat cu ocazia unui sistem de şedinţe săptămânale unde se analiza pe zone situaţia politico-militară internațională. Uneori, secretar de partid dorea ca cel care face prima expunere de orientare să redea şi unele afirmaţii ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Noi refuzam treaba asta și spuneam că noi nu analizăm politica PCR şi nici nu aveam de ce s-o facem. Discutam teme militare şi transmiteam celorlalţi un punct de vedere, o concluzie la care s-a ajuns. Adeseori, pe aceste bazae profesionale, ţineam conferinţe la Academia Militară Generală, prin unităţi, prin garnizoane (ex. Constanţa, Craiova, Cluj etc.). Nu avea rost să mă duc la Cluj şi  să discut despre politica tovarășului Nicolae Ceaușescu. Puteau să o facă ei pe plan local și să cheme pe cineva de la judeţ.

Să înţeleg că aţi reuşit să păstraţi Direcţia de Informaţii a Armatei cât mai pură din punct de vedere profesional?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Da. Am evitat să intrăm în frontul celor care strigau, elogiau şi făceau cultul personalităţii lui Ceauşescu, nu doar în această chestiune, dar şi în alte domenii. De pildă, Ilie Ceauşescu vroia ca opera Tovarăşului să fie publicată în străinătate. Publicarea în străinătate presupunea un fond de bani. El forţa mereu nota pentru a suporta aceste cheltuieli prin DIA şi eu i-am dovedit, odată, că nu trebuie plătită de noi, dar nici de nimeni pentru că era o escrocherie.  La New-Delhi, în India, vroia să trimitem un ataşat militar de la ei, de la Consiliul Politic Superior, care se chema locotenent-colonelul Moldovan. Şi dacă tot a insistat, i-am făcut o pregătire, însă el era trimis special de Ilie Ceaușescu pentru a facilita apariția publicaţiile soţilor Ceauşescu. Au trimis un volum în engleză, iar noi am primit informații că tipărirea cărţii a costat o sută de mii de rupii. Având în vedere că DIA nu dispunea de fonduri speciale pentru astfel de activități, am informat și, totodată, am rugat pe cineva de la Ambasadă să verifice librăriile în care s-a difuzat această carte. Nu a fost găsită nicăieri şi atunci am demonstrat că erau numai zece exemplare xeroxate, trimise la ambasade şi în ţară. Şi se vroia o sută de mii de rupii!!! Acesta este un capitol în care pot spune că DIA nu a făcut servicii, favoruri politice în afara obigaţiilor noastre de serviciu pe linie militară. Totodată, DIA a reușit să intre în posesia documentației unei stații pilot prin care se transforma cărbunele în combustibil lichid. Am trimis informațiile către locțiitorul Elenei Ceaușescu la Ministerul Cercetării și Tehnologiei. Ne-a pus s-o traducem, iar ulterior am aflat că Elena Ceauşescu şi-a pus semnătura pe ea. Din păcate, nu acesta fusese scopul nostru când am adus lucrarea şi am pus-o în braţele specialiştilor.

Cineva v-ar putea acuza că făceaţi concurenţă operațiunilor Direcţiei de Informaţii Externe?!

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Nu făceam. Ofițerii DIE culegeau și informații privind problemele militare, însă noi nu ne supăram. Exista o convenţie internă în care se stipula că dacă ei intrau în posesia unor date şi informaţii cu conţinut militar secret, trebuiau să ni le trimită şi nouă prin intermediul șefilor lor. Noi procedam la fel. În acest caz am trimis materialul la cei de specialitate, la chimişti, ca să aprecieze. La fel procedau şi ei. A venit cineva odată cu reviste de mică publicitate. M-a chemat ministrul la el și l-am găsit în birou cu un civil. Ministrul mi-a zis că  DSS-ul a intrat în posesia unor materiale care ne interesează și mi le-a prezentat spre lectură. Stând acolo, am răsfoit şi am spus într-un final: „Domnule Ministru, astea sunt luate de la coşul de gunoi. Sunt americane, ce-i drept, ne demonstrează aici cum e arma scurtă americană cu bătaie repetată. Acum se vinde pe toate pieţele şi acesta este un material de publicitate în favoarea acestor materiale pe care americanii vor să le topească sau poate găsesc să le comercializeze”.

Ca şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei aţi avut vreodată sentimentul că liderii politici de la Bucureşti au sprijinit și chiar au încurajat o concurenţă între spionajul militar şi cel extern?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Eu nu am înţeles că factorul politic încuraja o astfel de concurență. Am înţeles că DSS-ului îi stăteam ca un ghimpe în coastă şi vroiau ori să ne limiteze sfera de acţiune ori să ne desfiinţeze, însă nu puteau face asta deoarece noi funcţionam de 150 de ani, de la decretul lui Alexandru Ioan Cuza. Nu aveau pregătirea în domeniul militar, iar pregătirile noastre erau diferite. Noi pregăteam ataşaţi militari care îndeplineau o muncă de culegere de informații, dar și de reprezentare diplomatică. DIE punea accent pe intrarea în posesia unor date compromiţătoare despre unii oameni, pentru a-i şantaja şi a-i capacita, mai apoi, să facă anumite servicii. Noi aveam un alt stil. Ne făceam prieteni, oameni care ne agreau. Cădeam de acord contra unei sume de bani pentru a ne da un material sau o piesă, ceva din domeniul militar care era util pentru modernizarea Armatei şi apărarea ţării. Ei ne-au încurcat adeseori. De pildă, la o discuţie într-o casă conspirativă, în care un om ne-a adus un material, un obiect preţios, au vrut să fie şi ei de faţă. Ştiau de acţiune şi au zis că tovarăşul Ceauşescu i-a împuternicit să participe la această discuţie. Ne adusese un motor de tanc. Când a intrat domnul de la DSS i-a zis omului nostru că ştie cu ce se ocupă şi a scos nişte poze în care respectivul era cu o doamnă, în pielea goală, după care îl întreabă ce va zice soţia lui, dacă îi trimite pozele. Omul s-a ridicat, a dat un pumn în masă şi i-a spus să i le de dea şi soţia lui se va bucura. Ce vroia acel domn? Să obţină acel obiect gratuit, în urma şantajului.

Să înţeleg că dvs. în Direcţia de Informaţii a Armatei aţi lucrat foarte mult pe bani, aţi cumpărat foarte multe informaţii?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Pe bani şi pe convingeri, cu oameni care ţineau cu România, care aveau sentimente de respect pentru ţară. Se umbla şi la preţuri. Ni se spunea că: „Pentru voi românii fac, pentru că duceţi o politică independentă, că nu sunteţi ca ruşii”. Felul în care noi lucram era deosebit. Nu ne pretam la nimicuri.

Să înţeleg că, în termeni cinematografici, aţi lucrat mai cu „mâinile curate”?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Cu mâinile astea curate sau nu, făceam un serviciu ţării. Trebuie să înţelegeţi că noi nu era în slujba regimului. Eu socoteam regimul trecător. În general, în conştiinţa cadrelor din Direcţie, nu-l serveam pe Ceauşescu, ci ţara. Noi ne raportam întotdeauna la acest interes general. Eram frământaţi de Transilvania, dar nu mă interesa că acolo striga cineva: „Jos Ceauşescu!” sau îl înjurau pe Ceauşescu, ci exista grija să nu se pretindă teritorii din trupul ţării. Altfel, gândeam şi noi ca ei, strigam şi noi,  în sinea noastră, „Jos Ceauşescu!”, dar nu puteam să ne manifestăm.

Aceste raporturi, mai mult sau mai puţin tensionate, între DIA și DSS/DIE le-aţi discutat vreodată cu miniştrii Apărării, generalii Constantin Olteanu și Vasile Milea?! Sau cu cineva din conducerea de Partid, în sensul de-a vă sprijini Partidul sau conducerea Armatei pentru a avea mai mult posibilitatea de-a rămâne profesioniști?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Totuși, aveam și relaţii bune cu ei. De pildă, cu şeful Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare, generalul-locotenent Vasile Gheorghe, şeful lui Pavel Coruţ. Aveam o relaţie foarte bună. Vorbeam la telefon și chiar îmi va spune că o să-l mute pe Coruţ la Iaşi, la un Centru Militar. După două zile, Pavel Coruţ vine spăşit la mine şi mă anunţă că ne va părăsi. L-am întrebat de ce şi mi-a zis că așa s-a convenit, familia lui fiind din acea zonă. Pe urmă nu l-a mai scos. Era o relaţie de apropiere între mine şi şeful Direcţiei a IV-a Contrainformații Militare, însă sub acest general Vasile Gheorghe se comiteau și abuzuri. Aceasta era marea meteahnă a celor de la Contrainformaţii Militare. La Revoluţie, în nopţile acelea, i-am deschis fişetul lui Pavel Coruţ şi am văzut lucruri care m-au uimit: cum secretarului nostru de partid, în câteva rânduri, i se făcuse percheziţie secretă în casă. Totodată, aveau trei oameni la filaj asupra lui. Ce căutau? El avea o relaţie cu o femeie, iar să cotrobăi prin casa omului, să vezi dacă nu a rămas ceva în urma acestei relaţii era o treabă scârboasă. Nu ştiu dacă a făcut cu sau fără acordul şefilor lui, dar era un abuz şi era ceva extrem de urât. Pe baza acelor descoperiri ale Contrainformațiilor Militare l-au luat şi l-au judecat. Ilie Ceauşescu m-a pus pe mine să iau cuvântul ca să înfierez pe acel ofițer Ion Matache. Şi dacă tot am luat cuvântul, am spus: „Partidul ne bate dacă greşim, ne produce şi răni, dar tot Partidul le şi vindecă. Eu nu cred că Partidul vrea să pierdem un om valoros, precum Ion Matache. Acesta se va îndrepta. Este capabil! Să-l păstrăm!”. Ilie Ceaușescu s-a ridicat şi a zis: „Păi, tovarășul Dinu vorbeşte aşa pentru că şi el are probleme!”. Fusesem şi eu cercetat într-o treabă ca asta pusă la cale tot de securişti. S-a confirmat de la Comitetul Central că supoziţia era falsă şi el tot o ţinea pe-a lui.

Și totuși, deși foarte mulți dintre ofițerii de contrainformații militare aveau un liceu militar, o școală militară de ofițeri pe linia MApN, au fost foarte duri, chiar abuzivi, în relația cu camarazii lor. De unde venea această atitudine?!

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Vroiau să-și demonstreze loialitatea lor, că nu mai au nimic cu Armata şi că îşi fac datoria faţă de noii şefi şi nu faţă de cei sub care au fost înainte. E simplu de înţeles de ce se comportau aşa. Era un fel de a te lepăda de ce ai fost!

În cazul lui Pavel Coruţ, el era ofiţerul care răspundea din punct de vedere contrainformativ de Direcţia de Informaţii a Armatei. Teoretic, nu ar fi trebuit să fie un superprofesionist în relaţia cu atâţia profesionişti sau el era doar un ofiţer care făcea poliţie politică?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: El a fost un ofiţer de contrainformaţii militare. Avea o pregătire specială, diferită de cea a noastră. Avea grijă să nu se înstrăineze informaţia militară din cadrul Direcției. Coruţ trebuia să ştie dacă Ștefan Dinu a dat ceva pe sub mână, a pasat vreo informaţie şi a trădat ceva din secretele ţării.

Armata era deranjată de ideea existenţei acestui scut contrainformativ sau de modul în care se comportau membrii acestui scut?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Armata era deranjată de exagerările şi denaturările pe care le făceau ofițerii de contrainformații militare. Spre exemplu, am fost odată într-o delegaţie în Iugoslavia. Plecasem doar cu un ofiţer, dar am luat şi pe ataşatul militar de la Belgrad. În finalul vizitei, gazdele ne-au rugat să ne scriem impresiile într-un registru istoric. Nu puteam să scriu despre ce nu era bun, aşa că am adus elogii.  Pentru concluzii mă întâlnesc cu Şeful Statului Major General al Armatei iugoslave şi la un pahar i-am explicat pe unde am fost, ce impresii grozave am avut şi am vorbit despre culturalizarea soldatului, care în timpul lui liber putea părăsi cazarma, se putea duce la cinema, teatru, operă etc. Mi s-au părut că erau niște lucruri extraordinare şi i-am spus că noi nu rezolvasem această chestiune. Vin în ţară, mă primeşte ministrul Ion Coman ca să-i raportez şi îmi dă să citesc o hârtie în care se spunea că: „Tovarăşul, căpitan de rangul I eram atunci, a eglogiat în mod exagerat şi a adus note critice împotriva politicii partidului nostru”. Ion Coman îmi zice: „Măi, tu te-ai dus acolo să înveţi ce fac ei. Când vor veni în ţară o să le spunem ce facem noi!”. Şi cu asta m-a liniştit. Asta era opera lui Pancea pentru că el lucra şi pentru Contrainformații.

Este vorba despre generalul Marin M. Pancea, pe care istoria l-a consemnat ca fiind un foarte bun ataşat militar la Paris?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Foarte bun nu a fost, doar că i-a lucrat pe toţi.

Avea o relaţie dublă de subordonare?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Dublă şi încă nu se ştie cu cine lucra. Cred că era şi triplă, pentru că a plecat cu maşina în străinătate şi la noi era o regulă: trebuia să raportezi traseul când vii acasă. Lui, însă, i s-a pierdut urma. Trei zile a fost de negăsit. Asta mi-au spus-o cei de la Contrainformații, care l-au localizat. Până la urmă s-a aflat că s-a întâlnit cu cineva la Viena.

Să înţeleg că relaţia între Direcţia a IV-a şi DIA nu a fost dintre cele mai strălucitoare?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Nu a fost! Vă mai dau un exemplu! Cei de la DSS[3] recrutaseră un ataşat militar la Sofia, care era marinar de-al meu, și care a fugit de la post. A fost dat dezertor. Am pus în mişcare aparatul nostru din Direcţie pentru a-i da de urmă. A plecat cu maşina, cu toată valuta pe care o avea la post pentru îndeplinirea misiunilor, tot ce era acolo. Totul a fost pus la cale de cei de la DSS. L-au plasat în Statele Unite şi sub acoperirea că a dezertat va cere cetăţenie, statut de transfug. Când am intrat pe urmele lui şi i-am descoperit toate secretele, au intervenit repede cei de la DSS. Ministrul de la DSS m-a chemat şi mi-a zis să mă opresc cu investigațiile. Ne-au returnat banii şi maşina şi ne-au zis că nu mai avem de ce să-l căutăm.

Asta confirmă ipoteza că România a plasat în Occident sub formula unor dezertări oficiale o seria de ofiţeri de informaţii?!

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Aşa a fost! Fără ştirea noastră, au făcut-o cu unul de-al nostru. Este un alt aspect care ridică probleme, pentru că între timp sau după aceea, noi eram acuzaţi că ne fug oamenii, că dezertează. Ei au împuşcat doi iepuri: și-au plasat un om pentru ei, iar noi am rămas obiectul criticii şi al defăimării.

Cum aţi găsit Direcţia de Informaţii a Armatei în 1978?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: L-am apreciat pe generalul Dumitru I. Dumitru. Era un om sobru, cu care m-am intersectat deseori. În plenurile la care erau reunite cadrele cu funcții de răspundere din MApN, ne informa despre NATO, despre situaţii politico-militare internaţionale etc. Când am intrat în Direcţie şi l-am înlocuit, n-am mers cu gândul că voi găsi un dezastru acolo. Nu! Dimpotrivă!

Era DIA o structură apropiată de GRU în 1978? Mă refer la pregătirea oamenilor, la misiuni?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Mai erau circa 30% ofiţeri cu studii făcute la ruşi. Cele mai importante funcţii erau ocupate de ei: ataşatul militar de la Moscova, Beijing, Washington. Toți aveau toţi studii făcute la Moscova. În Direcţie, eu aveam un locţiitor, pe Cucu, care era tot cu studii la Moscova.

Vă întreb aceasta pentru că principalele acuzaţii vis-a-vis de DIA și care vin din partea fostei Securităţi, sunt legate de această idee potrivit căreia DIA se afla într-o relaţie mai mult sau mai puţin suspectă cu GRU!

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: DIA a avut două perioade mari. Până în 1964, în general, exista un obicei ca săptămânal sau lunar, în capitalele principale, unde noi aveam ataşatura militară, alături de sovietici şi de celelalte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, ataşatul militar sovietic îi întrunea pe toți atașații militari ca să-și prezinte rapoartele. Era o subordonare, dar nu la DIA, ci pe plan general. Cu privire la chestiunea ofiţerilor acoperiţi, nu ştiu să fi fost ceva similar. Annual, şefii Direcţiilor de Informaţii ai Armatelor din ţările Tratatului de la Varșovia se întruneau într-una din capitale, în ordine alfabetică. Ţara gazdă deschidea conferinţa şi fiecare raporta rezultatele cercetări informative a  potenţialilor inamici. Se prezentau toate informațiile, iar sovieticii le preluau. În partea a doua a şedinţei, se punea la punct planul de căutare a informaţiilor. Sovieticii erau cei care repartizau/indicau misiunile şi în baza acestor lucruri la întrunirea următoare se raporta. Era o subordonare directă. Cine o făcea? O făcea Direcţia Generală de Cercetare.

Aţi spus că nu ştiaţi de existenţa ofiţerilor acoperiţi, deci acceptaţi ideea că Direcţia de Informaţii a Armatei a avut şi ofiţeri acoperiţi?!

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Sigur că da!

Cine coordona activitatea acestor ofiţeri din cadrul DIA?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Exista o Secţie a II-a pentru ofiţerii acoperiţi!

Credeţi că această Secţie a II-a ar fi putut să lucreze într-o dependenţă aproape totală de GRU?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Apropo de acoperiţi, să ştiţi că nu se ştiau nici între români. De exemplu, dacă am doi ofiţeri acoperiţi la Atena, nu ştiau unul de celălalt.

Cine garantează că GRU nu i-a controlat niciodată pe ofițerii acoperiți ai DIA după 1964?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Sovieticii nu aveau posibilitatea să-i controleze. În sistemul de acoperire nu ştiau unii de alţii. Ofiţerul acoperit nu are decât un singur om de legătură: cel de sus. M-ar interesa să ştiu dacă dvs. aţi căutat, în 1978, să vedeţi modul  în care GRU penetra informativ DIA?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Penetra prin două metode: ataşatura şi ceea ce făcea Direcţia direct în legătură cu Centrul. Ei cereau informații, în baza acelui plan de căutare, dar nu intrau în amănunte.

Direcţia a IV-a Contrainformații Militare v-a raportat vreodată despre existenţa unor ofiţeri din DIA care lucrau pentru KGB sau GRU?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Nu! Şeful Secţiei a II-a, de pildă, când am venit eu, era un colonel Ilie Drăgoi[4], care făcuse studii la Moscova. Cred că el putea să fie unul…

Şi a rămas până în Decembrie 1989?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Nu! L-am scos după doi ani, deşi îmi era coleg. Când am plecat în Armată, am plecat cu el, la Şcoala Regimentală din Bucureşti. Noi am urmat cursurile şcolii din ţară şi el a fost selecţionat şi trimis la Moscova, la școlile de informaţii. Între timp a rupt legătura cu noi. Nu l-am mai întâlnit până ce am ajuns la Direcţia de Informaţii.

L-aţi trecut în rezervă pentru limită de vârstă sau pentru că erau motive?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: L-am trecut, în primul rând, pentru că s-a supărat pe nu ştiu ce criterii şi i-am zis: „Drăgoi, dacă eşti aşa de supărat şi de obosit nu vrei să ieşi la pensie?”; și el, aşa, într-o supărare a lui, dă puţin cu pumnul în masă şi zice: „Merg, tovarăşe amiral!”. În al doilea rând, aveam şi sarcina să mai răresc rândurile DIA cu cei care făcuseră studii la Moscova. Cu fiecare am avut probleme; și cu cel din China şi cu cel de la Moscova pentru că nu vroiau să treacă la pensie, deşi aveau vârsta.

Credeţi că nu vroiau pentru că era vorba de avantaje materiale sau altceva?

Viceamiral (r) Ștefan Dinu: Nu era vorba de avantaje! Aveau probabil misiuni şi ratau posibilitatea de-a le îndeplini. Oricum, în cazul în care DSS-ul ar fi descoperit așa ceva nu ne-ar fi spus nouă celor de la DIA. După cum era maniera de lucru a lui Nicolae Ceauşescu, nu se făceau publice niciodată informațiile referitoare la așa ceva. Puteau să spună că nu şi-a plătit nu ştiu ce sau a încălcat morala socialistă şi îi scotea din funcţie, însă nu pe motiv că au fost agenți ai GRU/GRU.

(Va urma)

_________________________________________

* Articol publicat în revista CAIETELE REVOLUȚIEI, nr. 1 (75)/2019, p. 20 – 26

[1] Membrii delegației, în conformitate cu amintirile lui Ioan Mircea Pașcu, erau ambasadorul Niculae Micu din MAE, dr-ul Cristian Popișteanu (directorul revistei Magazin Istoric), o doamnă de la Institutul de Economie Mondială și un domn pe nume Iordache din MAE de la București.

[2] Într-o emisiune de televiziune realizată de către jurnalistul Vartan Arachelian și intitulată În fața dumneavoastră, colonelul Paul Șarpe din DIA a respins categoric afirmațiile conform cărora ar fi călătorit la Moscova pe 11 decembrie 1989. „Este o aberație, o minciună grosolană”, a declarat colonelul Paul Șarpe, fost locțiitor al șefului DIA în decembrie 1989 (Apud Vartan Arachelian, În fața dumneavoastră. Revoluția și personajele sale, Editura Nemira, București, 1998, p. 107).

[3] Referindu-se la această rivalitate dintre ofițerii de informații militare și cei de securitate, autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr consemnează următoarele: „În activitatea direcției au continuat să existe unele dintre greutățile întâlnite în perioadele ante­rioare. Colaborarea cu alte ministere și instituții centrale și mai ales cu organele de specialitate din Ministerul de Interne, absolut necesară pentru Serviciul de informații militare, nu s-a putut des­fășura nici în această perioadă (1964 – 1978 – n. n.) în limitele principiale stabilite prin pro­to­coalele încheiate la nivelul Ministerului Apărării Naționale. Unii ofițeri din cadrul Ministerului de Interne și-au depășit competențele, subordonându-și unele cadre din organul de informații militare, inclusiv de la posturile din străinătate. Prin această practică s-a creat o situație extrem de periculoasă și de neconceput în raport cu principiile muncii de informații militare și cu nece­si­tatea pentru armată de a se subordona exclusiv conducerii superioare a statului român, fără a depinde de nimeni altcineva în procurarea informațiilor specifice (…) De asemenea, s-a încercat con­trolul pe mai multe căi a activității informative militare, însușirea unora din rezultatele obținute pe această linie și limitarea posibilităților operativ-informative ale Direcției Informații” (p. 147 – 148). Nicolae Ceaușescu va respinge o propunere de unificare a tutu­ror organelor de informații sub egida Ministerului de Interne, după cum va declara generalul Dumitru I. Dumitru, șeful DIA (1964 – 1978), însă defectarea lui Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978) avea să se intensifice „controlul organelor de securitate asupra Direcției Informații, a cărei activitate a început să fie din ce în ce mai afec­tată ca urmare a acestei imixtiuni” (Ibidem, p. 149). Începând din 1980, conducerea politică supe­rioară a României socialiste nu a mai permis trimiterea de ofițeri ai DIA în străinătate, la post, astfel încât numărul de atașați militari a scăzut de la 48 (în 1978) la 4 în decembrie 1989. „În deceniul nouă încer­cările eșuate anterior, foarte periculoase, de raportare centralizată și selectivă a informațiilor provenite pe diferite canale (inclusiv de la Marele Stat-Major – Direcția Informații) de către Ministerul de Interne au devenit realitate, o practică obișnuită”, menționează autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune…(p. 150).

[4] Volumul lui Aurel I. Rogojan, fost împuternicit la conducerea Serviciului Independent Secretariat-Juridic din Departamentul Securității Statului (DSS) în 22 decembrie 1989, cu gradul de locotenent-colonel, intitulat „1989. Dintr-o iarnă în alta…România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009, 228 p.), readuce în discuție, în capitolul intitulat Controlul Securității prin Direcția de Informații Militare (p. 87 – 94), rivalitatea fără precedent între DSS și DIA. Racolarea unor ofițeri din Direcția a III-a a DSS pentru a deveni „ofițeri acoperiți” ai DIA, în anii ’80, a reprezentat, în clipa descoperirii acestui lucru, un șoc pentru conducerea DSS. „În anii 1990 – 1992, am primit câteva confirmări importante cu privire la existența unor ofițeri acoperiți ai Direcției de Informații a Armatei, de data aceasta în structurile de conducere ale Departamentului Securității Statului, ca locțiitori ai șefilor unor direcții centrale”, scrie Aurel I. Rogojan la pagina 88 a lucrării sale. O afirmație șocantă care distruge mitul atotputerniciei Securității. Greu de acceptat, fără prea multe dovezi credibile, însă pare să sprijine teoria loviturii prin surprindere pe care a dat-o, în decembrie 1989, DIA. Într-o astfel de situație, în cazul acceptării acestei teorii, ne putem întreba pe cine a reprezentat DIA: poporul român sau o putere străină? Domnul Rogojan nu ne convinge. Șeful de cabinet al lui Iulian Vlad lasă să se înțeleagă că personalul de conducere din Direcția a IV-a Contrainformații Militare, și nu numai, juca dublu, adică raporta și la DIA (a se vedea p. 88 – 89 din respectiva lucrare). Este regretabil faptul că nu ni se oferă, totuși, identitatea acelui colonel „ID” (supranumit în presa vremii „generalul roșu”) care s-a ocupat, după 1978, de „Ștatul Special Anexă” al DIA. Documentul respectiv conținea numele ofițerilor acoperiți ai DIA aflați în anumite obiective, păstrat la Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, și care au făcut concurență neloială ofițerilor DSS-ului. Consider că acel colonel „ID” este colonelul Ilie Drăgoi din DIA, fost șef al Secției a II-a din DIA care se ocupa de ofițerii sub acoperire ai serviciului secret al armatei. Ilie Drăgoi avea studii militare pe linie de informații la Moscova, în anii ’50, și a fost trecut în rezervă în 1980. După Revoluție a fost reactivat, avansat general de brigadă la 18 mai 1990 și numit la conducerea fostei Unități de Filaj a DSS-ului, integrată în MApN după 22 decembrie 1989. Generalul de brigadă (r) Ilie Drăgoi a fost implicat, din postura de consilier al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SRI, în scandalul „Timofte – KGB”. De neînțeles de ce Aurel I. Rogojan nu îi dă numele în clar. Îi este, totuși, frică? A acționat colonelul „ID” în virtutea unui plan prestabilit, sau a profitat de valul revoluționar pentru a prelua sub control anumite pârghii ale puterii, ca unul care știa ce însemnă PUTEREA? Câți ofițeri DIA care lucrau pentru KGB&GRU în anii ’80 a descoperit Direcția a IV-a, respectiv celebrul Pavel Coruț, șeful Biroului de Contraspionaj din Direcția a IV-a, care supraveghea contrainformativ DIA? Răspunsul se lasă încă așteptat. Afirmația autorului cărții privind faptul că ofițerii DSS-ului priveau „armata – în ansamblul ei – cu simpatie, mândrie și simțăminte de fraternitate” (p. 93) pare să fie contrazisă de cele petrecute după 22 decembrie 1989 în raporturile dintre Armată și Securitate, astfel încât afirmația domnului Rogojan („Pe fond, sentimentele erau reciproce”) este exagerată.