Rareori alegerile prezidențiale din SUA au fost urmărite cu atâta înfrigurare ca anul acesta. Tabloul post-electoral este cel al a unui câmp de luptă după o confruntare în care învingătorul nu și-a intrat încă în drepturi, iar învinsul nu s-a retras. Ca după bătălie, se estimează amploarea victoriei și așteptările, se analizează efectul pierderilor, se strâng rânduri, se reconfigurează dispozitive, dar, mai ales, specific pentru o asemenea perioadă, se caută locurile pentru viitoare câmpuri de mine. Întreaga lume trage cu coada ochiului la fiecare gest al liderului ales, ce continuă să declare că va aduce pacea în lume după instalare. Atenția spectatorilor nu e o întâmplare, ea este generată de percepția că lumea de azi se îndreaptă către o confruntare generalizată și nu are prea multe opțiuni pentru a o evita. Toți actorii politici ai lumii, fiecare cu așteptări și interese, sunt convinși de această realitate și încearcă nu atât să elimine amenințarea, cât să se alinieze la situație.

Încet-încet, siguranța formalității că Ucraina se finanțează și înarmează pentru un război îndelungat se disipează pe câmpul de luptă. Europenii încep să realizeze că euroatlantismul reprezintă în esență umbrela ținută de lumea nouă, că lucrurilor trebuie să li se spună pe nume pentru a ieși din lozincile propagandei, că trebuie să renunțe la ipocrizii și să uite de confort și avantaje. Aliaților, mai ales celor lipsiți de industrie de apărare performantă, li s-a impus, prin reglementări specifice, să achiziționeze armament, tehnică militară modernă și muniții dintr-un spațiu limitat, de la producători recunoscuți. Nou-veniții și-au consumat ceea ce au avut în Ucraina, așa că au doar două opțiuni, să cumpere de la furnizorii cuveniți ori să nu se mai poată apăra. Astfel, s-a creat dependența politică pentru generații, deoarece acesta este specificul comerțului cu arme. După ce a căzut Zidul Berlinului ea nu a funcționat imediat, s-a activat după câțiva ani, pentru că s-a indus percepția că nu va mai fi nevoie de arme, iar banii puteau fi orientați apre altele. În 1990 fusese adoptată legenda numită Carta de la Paris pentru o nouă Europă, alții repetau că se sfârșise Istoria. Pentru a elimina arsenalele de producție sovietică din armatele noilor aliați europeni și a le goli depozitele, Statele Unite au așteptat cam trei decenii, dar au avut nevoie și de războiul din Ucraina. Lumea s-a complicat după bipolaritate, euroatlantismul inițial este o himeră ce mai curând nu trebuie provocată, iar politicienii continentului renunță treptat la oglinda fermecată care le tot spune că sunt infailibili.

Războiul dintre Occident și Rusia a ajuns în etapa care sugerează că nu prea mai există cale de întoarcere, în afara unor decizii politice șoc. În teatrul ucrainean Occidentul nu mai crede în victoria Ucrainei, dar susține în continuare înfrângerea strategică a Rusiei. La rându-i, aceasta declară că va continua până își atinge scopurile și se pregătește pentru deschiderea altor fronturi. Simultan se avansează scenarii pentru prelungirea războiului, inclusiv trupe NATO în Ucraina. După ce a pus la dispoziția aliaților săi terenurile agricole și resursele țării, liderului de la Kiev i se cere să coboare vârsta de mobilizare la 18 ani, ceea ce ar fi o ultimă lovitură. La rândul său, el a afirmat că lipsa armelor promise nu poate fi compensată cu tineri. De asemenea, reproșează Occidentului că în 2024 a pregătit de câteva ori mai puține unități decât promisese.

În mediul informațional circulă posibile variante pentru ieșirea din situație, de la înghețarea conflictului la intensificarea operațiilor. Nimic nu e oficial, doar sonde lansate pe piață. Propagandiști de la Moscova le consideră modalități prin care Rusiei i se poate fura victoria din teren. Până acum nu se oferă niciun răspuns care să lămurească pozițiile asupra motivului de la care a început totul – neincluderea Ucrainei în NATO. Oficial, la Moscova se declară că se dorește un proces de negociere complexă a păcii, ținându-se cont de realitățile din teren și că Occidentul i-a analizat propunerile avansate cu peste trei ani în urmă. O înghețare a conflictului nu înseamnă pace, ci doar pauză pentru alt război, iar mecanismele de monitorizare a unei fâșii de cca 1.200 km ar reprezenta doar o modalitate de a disloca în Ucraina sute de mii de militari NATO sub acoperirea misiunilor de menținere a păcii. În așteptarea momentului în care Donald Trump va deveni oficial președinte, ceea ce se vehiculează public ar putea fi semnale pentru aducerea părților la masa negocierilor reale și nu este clar care vor fi aceste părți. Oricum populația Ucrainei, în proporție de peste două treimi, dorește încheierea păcii.

În cadrul acțiunilor militare de pe teatrul ucrainean, armata rusă a folosit, experimental, o armă nouă, despre care declarase că o are, dar nimeni nu o văzuse – racheta Oreșnik. A fost răspunsul ei la rachetele NATO cu bătaie prelungită. Imaginile transmise de la locul exploziei arătau cu totul altceva decât eram obișnuiți. Reacțiile au fost diferite, de la derizoriu la analize profesioniste. S-a aflat că este o rachetă manevrieră hipersonică, din clasa rachetelor balistice cu bătaie medie, cu blocuri de luptă multiple, ce pot transporta încărcături convenționale, dar și nucleare. Dar, ceea ce este mai important, s-a observat că nu a putut fi combătută de mijloacele antirachetă occidentale aflate în teatru, nici măcar nu a fost descoperită. Ulterior, s-a aflat că Statele Unite fuseseră înștiințate despre lansare.

Rachetele din această clasă au bătaia între 500 și 5.500 km, ele nu pot atinge obiective de peste Oceanul Atlantic, deci mesajul transmis a fost că este vizată Europa și obiective americane de pe continent, nu din SUA. Ca mijloc de distrugere, Oreșnik este un instrument între altele folosite în teatru, dar înseamnă mai mult decât atât. Politic, s-a transmis europenilor că ea reprezintă o armă de descurajare strategică cu încărcătură convențională destinată lor. Dispărutele – ori poate nu – mecanisme de control al armelor nucleare porneau de la principiul că arma nucleară este cea care asigură descurajarea strategică. Efectele acestei noi eurorachete pot fi la fel de distrugătoare precum ale armelor de distrugere în masă, dar fără contaminare radioactivă. Se pare că mesajul a fost înțeles, cel puțin așa susține propaganda rusă. În ultimele zile s-au înmulțit știrile despre negocieri, armata ucraineană nu a mai folosit câteva zile rachetele ATACMS, SUA au început să-și retragă specialiștii. Continuă, în schimb, să întărească poziția Kievului pentru viitoare negocieri. Se pare că în Rusia va începe curând producția în serie a rachetei ce va fi instalată oriunde pe teritoriul ei, până la Oceanul Pacific. Din a doua jumătate a anului viitor va fi transferată și în Belarus, ca răspuns la instalarea rachetelor americane cu bătaie medie și a celor de croazieră Tomahawk pe teritoriul Germaniei.

Eurasia începe să fiarbă la extreme. Coreea de Nord își cere dividendele cuvenite din statutul de putere nucleară, în Coreea de Sud, președintele încearcă să-și rezolve problemele invocând amenințarea din nord, dar a tulburat societatea ce părea că se calmase de ceva timp. Sfidarea taiwaneză se dezvoltă picătură cu picătură. Orientul Mijlociu redevine butoiul de pulbere al lumii. Conflictul inițial dintre israelieni și palestinieni capătă noi dimensiuni, pare că se revine la varianta tradițională arabo-israeliană, în timp ce confruntarea istorică persano-israeliană intră, deocamdată, într-o pauză.

În Siria, în sfârșit, s-a rezolvat problema. Dictatorul a fost dărâmat de teroriștii de mai ieri. Liderul sirian a plătit pentru că nu a adus liniște în țara sa în cei câțiva ani de aparentă acalmie, asigurată de cele două coaliții, occidentală și ruso-iraniană. În câteva zile o grupare puțin numeroasă dintr-o provincie de la granița cu Turcia a luat sub control principalele orașe, inclusiv capitala. Practic, nu a întâmpinat rezistență. Se pare că înainte de a se retrage fostul conducător a purtat discuții cu liderii opoziției și a îndemnat la tranziția pașnică a puterii. Nici armata nu l-a mai sprijinit. Acum se află la Moscova, elita corectă a lumii cere judecarea sa de instanța internațională. Putem doar să ne amintim că atunci când liderul libian a fost capturat nu a cerut nimeni aducerea lui în fața instanțelor civilizate. Elita a preferat spectacolul macabru al TV-linșajului. Să le intre în cap și altora, știa prea multe. De atunci, Libia, cândva stat social prosper, e în haos. Desigur, principala necunoscută în cazul Siriei este dacă ceea ce se întâmplă acum acolo este sfârșitul unor violențe, ori începutul altora și mai cumplite. Guvernul de salvare instalat și-a declarat ca prioritate evitarea dezmembrării țării. Dar el controlează doar o mică parte a teritoriului și nu are sprijin din exterior. Iranul și-a retras personalul și nu a răspuns sfidării, Rusia, cu alte priorități, poartă negocieri pentru retragerea bazelor sale militare.

Israelul a ocupat înălțimile Golan, distruge infrastructura militară peste tot în Siria și a nimicit flota siriană. Turcia își formează pe teritoriul sirian o zonă de siguranță și, odată cu tancurile turcești, se întorc și refugiații sirieni de pe teritoriul ei. Statul Islamic este la locul lui, numeroasele formațiuni paramilitare au ideologii și sponsori diferiți, cele mai multe sunt antiisraeliene. Între ele și kurzi există diferențe substanțiale. Stabilizarea unei societăți atât de divizate va fi o misiune grea pentru noile autorități. Problema kurdă prezintă cel mai periculos potențial. Așa cum au destabilizat Siria, kurzii pot destabiliza și toți vecinii ei. Statele arabe nu s-au pronunțat încă asupra modificărilor de frontiere, deși au finanțat căderea regimului. Nu se cunoaște exact ce vor face SUA, președintele ales a declarat că nu ar trebui să se amestece. Câștigători imediați par a fi Turcia și Israel, care până mai ieri păreau că-și declară reciproc război. Subtilități levantine, dar totul este abia la început. Probabil, vor urma ca de obicei conferințe internaționale, strângeri de fonduri, ajutoare ONU, dar și restricții pentru eventualii refugiați. Ei nu mai sunt necesari, și-au jucat rolul.

Tulburările Eurasiei ar putea constitui preliminarii ale unui conflict distrugător, dar și argumente pentru realizarea unui sistem de securitate pan-eurasiatic după modelul OSCE. Se pare că principalii actori politici eurasiatici îl agreează și este ramura de măslin întinsă președintelui ales, Donald Trump, de lumea majoritară. El este un om de afaceri care a știut să identifice oportunitățile.

* *

*

S-a încheiat maratonul electoral din România, unic în felul său în deceniile din urmă. Credeam că, în sfârșit, se termină, dar mai așteptăm până la noi ordine, tot ceva unic. Tema războiului de lângă noi a fost bineînțeles nelipsită, uneori ca artilerie grea. Dacă nu votăm pe cine trebuie, uite ce ne așteaptă, ne transmitea înghețat propaganda. Am convingerea că acesta este motivul pentru care partidele nelipsite de câteva decenii au pierdut voturi. Poporul suveran s-a exprimat în cabinele de vot nu atât pentru actori politici, ci împotriva războiului. Doar acolo este cu adevărat suveran. În rest, politicului puțin îi pasă de el. Rezultatele au cam zdruncinat comoditățile intrate în rutina politică, iar ceea ce a urmat zdruncină și societatea. Pentru prima dată în exercițiul democratic românesc, în cursa electorală au apărut actori care au propus altceva și au cerut electoratului să judece asupra unei teme existențiale, cea a păcii, și, tot pentru prima dată, românii au avut ocazia să-și oficializeze aritmetic opinia. Este greu de stabilit câți dintre alegători au studiat în amănunțime programele politice ale suveraniștilor, dar șansa de a se pronunța asupra războiului le-a sărit în ochi și, indiferent ce se va întâmpla de acum încolo, și-au spus cuvântul. Milioane de români – și cu fiecare scrutin au fost mai mulți – au cerut politicienilor să aducă pacea. Oamenii obișnuiți s-au dovedit a fi politologi mai înțelepți decât teoreticienii și propagandiștii docți. Ei au reamintit politicului rolul decisiv pe care trebuie să-l joace în medierea relațiilor interumane.

Milioanele de alegători nu au votat pentru ieșirea din NATO ori UE și nici pentru alianță cu Rusia, ei au cerut liderilor politici să fie pace. E datoria lor să găsească punțile. Astfel au reacționat ei la misterul pe care nici politicienii, nici experții nu încearcă să-l explice convingător și delegă această sarcină propagandei. România face parte din cea mai mare alianță cunoscută în istorie, covârșitoarea majoritate a statelor dezvoltate îi sunt aliate, UE are politici convergente cu NATO, la prima vedere rapoartele de forțe sunt favorabile net Occidentului și totuși…Percepția amenințării la adresa securității oamenilor, îngrijorarea pentru viitorul lor și nesiguranța individuală sunt mai intense astăzi decât erau în perioada preaderării, când geopolitic România se afla undeva în Zona gri. Imediat propaganda i-a trecut în rândul antieuropenilor și antieuroatlanticilor.

Astfel, în societatea românească s-a creat o nouă falie, extrem de periculoasă, adăugată altora, exploatate politic inconștient mai mereu: între tineri și vârstnici, bogați și săraci, angajați și pensionari, bugetari și privați, sat și oraș etc. Ar fi momentul să ne reamintim că tragedia vecinilor noștri ucraineni a început din momentul în care întreaga propagandă europeană a adâncit și exploatat din motive geopolitice faliile existente în societatea lor. Despre ele s-a vorbit ca despre vulnerabilități pentru stat încă de la declararea independenței și tocmai ele au fost lărgite. Dar din momentul în care ucrainenii au fost împărțiți cartezian între democrați – pro-europeni, evident, fără cea mai mică îndoială pentru propagandă – și antidemocrați – pro-ruși, la fel de neîndoielnic, după ce au votat până când a ieșit cine trebuia, mulți dintre ei s-au simțit marginalizați în țara în care s-au născut. De atunci, în această paradigmă se desfășoară totul acolo, a extremelor fără alternative. Ar mai trebui să ne reamintim că disidențele nu au cerut de la început autodeterminare, ci doar mai multă siguranță și libertăți, după model european. Au pus mâna pe armă și au cerut ajutorul când li s-au bombardat casele.

Cred că abia acum, cu opțiunea antirăzboi exprimată, românii sunt europeni normali și acesta este paradoxul. România a ieșit din bula mediatică în care se află de vreo două decenii, a intrat cu adevărat în Europa și e tragedie mare. În spațiul UE există de mult timp eurosceptici și suveraniști, fenomenul este acceptat cu noduri, dar, la urma urmei, e considerat firesc într-o democrație. Ceea ce este normalitate la ei a devenit culpă politică gravă la noi. Retrăim intransigența ireductibilă din primii ani ai comunismului. Ipocrit, propaganda nici măcar nu a încercat, de exemplu, să explice opțiunea suveranistă a diasporei, care trăiește în Europa democrației. Ce s-a întâmplat cu românii de acolo? În toată Europa există curentul pacifist, numai noi păream a susține războiul în unanimitate. Pe tot continentul există o fractură între lideri și cetățeni pe această temă, numai la noi părea că suntem strâns uniți în jurul liderilor cu cuțitul între dinți.

Sperietoarea războiului a fost intens folosită în campania electorală, dacă nu votăm regulamentar, vin rușii. De altfel, după modelul aplicat președintelui Donald Trump în primul său mandat, trâmbițele ne transmit, post-factum, că a existat câte un rus în spatele fiecăruia dintre noi și ne-a dat peste mâna cu buletinul de vot, iar noi nu l-am observat. Un șef al Departamentului de Stat ne-a transmis asta în timp ce își face geamantanul. El este cel care a oficializat fractura din societatea românească, după ce a stimulat războiul peste tot unde a putut. Nu știm ce va declara înlocuitorul său peste vreo lună, dar știm că și președintelui ales i s-a dorit eliminarea din cursă cu ajutorul instituțiilor statului și atentatelor.

Tema banilor europeni a fost la fel de invocată. Dacă nu votăm europenește, ne așteaptă prăpădul, fără sutele de milioane de euro pe cale să ne fericească. Desigur, nu se scoate de ani de zile o vorbă oficială despre faptul că această realitate a fost bine pregătită. Invocând motivul economiei de piață, s-a distrus ceea ce exista și producea în România, pentru că era asociat vechiului model economic. Un prieten din Brăila îmi spunea că în tinerețea lui inginerească, în oraș porneau la orele dimineții trei-patru sute de strunguri. Erau vremurile în care strungul era simbolul dezvoltării, al industriei reale. Astăzi, crede el, mai sunt trei-patru. În fostele mari centre industriale ale țării cifrele sunt și mai dramatice. S-au colectivizat și resursele, sunt acolo, dar nu mai sunt, ca în colhoz. Astfel am ajuns în situația în care avem nevoie de banii altora. Până mai ieri toți cei care-i cerșeau votul, afirmau că românul este mai deștept decât ei și știe ce face. În procesul electoral, pentru prima dată în democrația noastră, propaganda a insinuat altceva, iar instituții fundamentale au trăit momente de derută, înainte de a se replia după alte stele. Ele ne-au spus că românul, chiar și cel colectiv, a greșit și lucrurile trebuie corectate. Realitatea este că abia acum, cu o întârziere de vreo două decenii, cetățenii României au avut oportunitatea concretă de a se pronunța asupra relației pace-război. S-a văzut și din rezultatele candidaților ce au încercat să-și construiască fără ocolișuri viitorul politic pe relațiile lor personale cu NATO. Rezultatele au fost dezamăgitoare, chiar dacă unul dintre ei a avut în spate un partid important, cu vechi tradiții.

Statul român a intrat într-o alianță care, în documentul de constituire, nu a schimbat nimic din litera Războiului Rece, ca și cum nimic nu se întâmplase, apoi a adus războiul pe continent pentru a-și motiva extinderea. Pe noi nu ne-a întrebat nimeni ce credem și nu se știe nici acum câți ar fi fost pentru, câți împotrivă. Era dominantă percepția că am intra în galeria unui club de fotbal select. Pe fondul violențelor din spațiul ex-iugoslav vecin, ce s-a dovedit că era o mișcare pe termen lung, românilor li s-a spus că vor avea parte de stabilitate și securitate pentru că asta își doreau. Vreo câțiva ani a părut că așa va fi, apoi s-au reactivat mecanismele confruntării. Era evident, deși nimeni n-o afirma, că mai devreme sau mai târziu, se va produce ciocnirea de puterea din proximitatea noastră, cum se întâmplă de secole în multiseculara istorie a relațiilor Est-Vest. Numai că de această dată era vorba despre o superputere nucleară, împotriva căreia nu existau mecanismele care să garanteze victoria, ci doar o temporară cacialma politică. Ea a susținut tot timpul că lărgirea nu întărește securitatea continentului, iar acum ne amăgim cu iluzia că blufează.

Între timp, tot ceea ce a adus stabilitate și încredere pe continent s-a distrus. România a început să participe activ la dinamica generării noilor realități geostrategice din momentul în care și-a pus la dispoziție teritoriul pentru escaladarea unei confruntări ce devine prea mare pentru ea și interesele naționale reale. Mecanismele de adoptare a deciziilor în Alianță îi permiteau să-și susțină și altfel interesele de securitate. Acolo deciziile se adoptă prin consens în urma negocierilor, dar gâdilați în orgolii, liderii noștri nu le-au folosit. Probabil că au fost generos motivați. În ceasul al doisprezecelea ar trebui să înțelegem celebrul Articol V. Acolo scrie că fiecare stat membru analizează gravitatea agresiunii și tot el decide asupra ajutorului pe care-l va acorda. Acum războiul este lângă noi, afirmăm, precum întreaga Alianță, că nu participăm, deși fără contribuția noastră poate s-ar fi terminat demult, fără ca Ucraina să piardă atâtea teritorii.

Dar iată că milioane de compatrioți și-au transmis opțiunea către liderii politici. Pentru că știu cu siguranță că nici politicienii și nici propagandiștii prosperi nu vor suporta nenorocirile războiului, ci ei. Înalta societate consideră însă că așa se cuvine. Pe lângă uluială auzim și locurile comune vehiculate de decenii: vot de protest, transformare, resetare, sistem-antisistem, modernizare, sfârșit de epocă, fraude, așteptări, dezamăgiri etc. Se cer și transformări. Nu s-a întâmplat nimic niciodată, dar tot ca niciodată ele nu au avut relevanța de-acum, când președintele României, precum regele Carol al II-lea, a pus partide politice și supuși la butonieră. În momentul în care n-a mai putut controla corabia ce se zdruncina, regele a părăsit-o pentru locuri calde. Am intrat în zona ambiguităților constituționale, dar opțiunea pentru pace a milioane de cetățeni nu va putea fi ignorată.