Operația militară specială a Rusiei schimbă lumea mai repede decât ne-am închipuit, o scoate din obișnuințe și o obligă la readaptări. Ni se reamintește brutal că ea este platformă pentru diversități condamnate să-și caute echilibrele, ca întotdeauna. Lumea devine evident și progresiv teatru pentru un război hibrid generalizat, cu așteptări și manifestări multiple. A început cu Europa. Încet-încet procesele desfășurate în jurul Ucrainei devin mai importante decât cele legate de conflictul militar, în sine. Propaganda se străduiește din răsputeri să susțină narativul inițial de afacere exclusiv ruso-ucraineană, deși adevărata confruntare este Occident – Rusia. Se pare, că începe să înțeleagă și liderul de la Kiev care în ultimul timp a pornit în turnee prin lume, pentru a mai obține păstrarea susținerii ori pentru a ieși de sub lovituri. Vom vedea. A lăsat-o mai ușor cu vizitele de îmbărbătare pe front. Insistența cu care provoacă Rusia la acțiuni pripite demonstrează că încearcă să obțină prin propagandă ceea ce nu poate realiza pe câmpul de luptă.

În ultimele săptămâni, forțele militare ruse au început să acționeze astfel încât să diminueze direct capacitatea forțelor ucrainene de a-și îndeplini rolul în proxi-războiul în care s-au angajat și se pare că obiectiv prioritar a devenit forța vie ce părea inepuizabilă. Probabil sunt lovite componente ale dispozitivului viitoarei contraofensive. A intensificat loviturile cu foc în adâncime, simultan cu menținerea inițiativei la contact. Totodată, fiecare spirală a escaladării cu armele performante oferite de partenerii occidentali Ucrainei nu a avut altă consecință decât noi distrugeri ale infrastructurii sale de război. În arta militară rusă lovirea cu foc a întregului dispozitiv operativ al inamicului este considerat moment decisiv într-o operație – de apărare sau ofensivă. Loviturile pot schimba cursul acțiunilor inamicului, pot întârzia ori compromite o operație în pregătire dacă distrug obiective prioritare: sistemul de comandă-control, concentrările de trupe și tehnică din adâncime, aviația cu întreaga ei infrastructură, apărarea antiaeriană, sistemele de arme de înaltă precizie, depozitele de orice natură, sistemul logistic și de comunicații.

Elita lumii politice euroatlantice, când nu se află într-o întrunire televizată, își petrece timpul în fața hărților militare și cred că observă cum, în concepte ale artei militare, teritoriul statului ucrainean devine spațiu operativ al unei confruntări locale între doi vecini. Acolo decid resursele, armele și calitatea planificării operațiilor. În acest spațiu desfășurările pot fi încă gestionate. Dincolo de granițe, însă, se deschide spațiul strategic cu toate conexiunile sale. Acolo este adevărata confruntare, iar lucrurile sunt mult mai complicate, funcționează alte raționamente, alte interese și echilibre, alte jocuri și alte dimensiuni ale componentelor puterii. În spațiul strategic orice eroare poate avea consecințe iremediabile. Războiul informațional ne confirmă că realitatea este necruțătoare, nu oferă alternative pentru schimbări și acesta este mesajul politicului.

În spațiul operativ, planificatorii ruși își gospodăresc efortul respectând un principiu important al războiului, cel al economiei forțelor în vederea acțiunilor viitoare. Astfel, ei pregătesc condițiile pentru marele război, cel împotriva NATO. Îl consideră inevitabil, pentru că situația din Ucraina a intrat în etapa în care este tot mai dificilă calea de întoarcere. Ei caută să identifice scenariul pe care-l va folosi Alianța pentru a interveni direct cu forțe. În Ucraina s-a investit neobișnuit de mult. NATO și-a cam dublat numărul membrilor în ultimele două decenii, a modificat radical fizionomia politico-militară a continentului european, este cea mai puternică alianță a lumii și a generat nemijlocit situația conflictuală de la granița sa estică, deplasându-și infrastructura spre adversarul pentru care a fost creată. A intrat, însă, în capcana fascinației de propria măreție, iar acum a sosit momentul în care ar trebui să-și demonstreze forța prin proiecția ei. Altcumva se vor cere explicații. Doar liderii de azi ai spațiului euroatlantic sunt convinși că, ajunsă la un apogeu al evoluției sale, Alianța nu destabilizează toate echilibrele lumii și nu anulează mecanismele politice. Cu o generație în urmă se gândea altfel, iar percepția războiului se diminua. După căderea Zidului Berlinului, pentru câțiva ani, se deschisese o altă fereastră prin care admiram cu toții perspectiva. A fost marea păcăleală administrată tuturor europenilor. Pe atunci, NATO era o alianță politico-militară în care domina discursul politic generos despre o securitate colectivă și Rusia îi era parteneră.

Începând să închidă fereastra prin distrugerea treptată a tuturor mecanismelor care asigurau încrederea pe continent, NATO a devenit alianța în care retorica politică este dominată doar de tema pregătirilor de război, iar securitatea colectivă de odinioară se identifică cu apărarea militară colectivă. Rusia a reacționat atunci când a considerat că este pregătită militar. Toate măsurile de organizare a surselor ei de putere demonstrează pregătiri pentru marele război. A declarat Occidentul inamic colectiv, la fel ca acesta se află în etapa evaluărilor pentru acțiuni decisive și beneficiază de sprijin internațional mai mult ori mai puțin voalat. Nu cred că în Europa va exista securitate având în Rusia un vecin ostil.

Câștigătoare detașat în spațiul strategic par a fi Statele Unite. Au reușit să transforme rapid Europa într-o uriașă bază militară pe care nu trebuie să o finanțeze, dimpotrivă, le vor fi asigurate profituri frumușele și avantaje geopolitice. SUA rămân încă marele maestru în orchestrarea și gestionarea haosului, lumea se complică, dar ele au rămas captivele unor instrumente din alte vremuri și au nevoie tot mai mult de aliați. Câștigătoare pare a fi și China, însă domină Realpolitikul nu premisele pentru armonie. Actorul asiatic, chiar dacă este foarte important, nu dispune nici el de potențial suficient pentru a gestiona de unul singur schimbările, iar pentru a le obține trebuie să-și modifice comportamentul tradițional. De altfel, și China se pregătește mai curând pentru războiul global, hibrid deocamdată, decât pentru construcții confucianiste. Între timp, India și-a multiplicat importurile de țiței din Rusia, îl prelucrează la ea acasă, vinde produsele finite unei Europe autoizolate prin propriile-i sancțiuni și îi oferă lecții în materie de consecvență și dezvoltare. Dar și ea se află în fața unor opțiuni. De asemenea, și Moscova, supusă unor presiuni occidentale unice, a oferit de Ziua Victoriei un tablou puțin comentat de propagandă. În tribuna oficială, alături de președintele Vladimir V. Putin, s-au aflat și șapte dintre liderii unor republici ex-sovietice, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mulți ani. Cred că imaginile cu ei au fost mai importante decât parada propriu-zisă. Probabil astăzi în acel spațiu se caută echilibrul între diversități.

Doar Europa pierde, fără întoarcere. Propaganda ei începe să alăture războiul problemelor nerezolvate ale continentului – efectele încălzirii climei, ecologie, poluare, pandemie, accesul la resurse, inechități sociale. Sunt provocări care se transformă latent în amenințări și nu pot fi gestionate decât prin cooperarea tuturor. Guvernele sunt ocupate însă cu escaladarea războiului și sunt sprijinite din răsputeri informațional. Nu este prea clar de ce această alăturare, pentru a masca neputința în gestionarea adevăratelor probleme ori pentru a face și din război ceva fără soluție. Oricum, propaganda ne sugerează cinic că și ele vor însoți inevitabil omenirea cum o face războiul de mii de ani, așa că nu trebuie să ne batem capul. Va scăpa cine poate.

Cu doar câțiva ani în urmă, revitalizați de documentele de la Lisabona, liderii UE încă mai vedeau în organizația lor viitor centru de putere al lumii. Episodul BREXIT a fost momentul trezirii la realitate, al ridicării vălului. Astăzi li se demonstrează verde în față că aspirațiile lor erau susținute de umbrela americană, nu de propriul potențial. Marea Britanie a preferat să beneficieze de ea individual, nu la grămadă, și este suverană în raport cu Europa. UE se adâncește în războiul ruso-occidental și se îndreaptă către o autodistrugere gestionată de liderul de la Kiev. Spațiul ei se tulbură și prin mutații ale centrelor de putere. Cum se întâmplă în momente dificile, UE își evidențiază vulnerabilități ușor de depășit altădată. Ea nu mai este organizația care se sprijinea pe principii, nu pe bani și de aceea era atât de atractivă. Vulnerabilitățile îi sunt demonstrate de raporturile anormale dintre executiv și parlamentul european, dintre Comisia Europeană și parlamentele ori guvernele naționale, dintre electoratul european și cei pe care i-a votat.

Nu este democrație când în instituțiile alese ale UE decid oameni propuși de partide care în țările lor nu sunt reprezentate în parlamentele naționale. Ei sunt aleșii supuși altor influențe decât ale electoratului. Guvernul european de la Bruxelles poate ignora propriul Parlament și se impune în fața parlamentelor și guvernelor naționale, deoarece el gestionează banii, argument ce plutește convingător în orice negociere. Sunt estompate mecanismele politice ce îi oferă aceste puteri și se accentuează percepția atotputerniciei unei birocrații nevăzute. E război, cine își mai amintește despre scandalurile de corupție la vârf din timpul pandemiei? Guvernele naționale sunt fascinate de perspectiva unor bani câștigați doar prin docilitate. Nici sursa acestor bani nu este limpede, sunt produși de economii puternice, cum se întâmpla cu câțiva ani în urmă, ori tipăriți, pur și simplu. Manualul ne spune că banii sănătoși sunt produși de economie. De ani de zile, însă, aflăm despre probleme în economia europeană, Germania a intrat în recesiune, Franța nu mai scapă din proteste, alte puteri economice europene nu se simt nici ele prea bine, dar bani pentru disciplinarea statelor naționale există din belșug. Pot fi enumerate multe alte disfuncționalități pe care bățoșenia birocrației europene le ascunde, dar, la urma urmei, nu este prea clar cine a împuternicit-o să decidă în problemele vitale pentru sutele de milioane de europeni.

Cel mai evident simptom al neputințelor UE este inițiativa de a se renunța la dreptul de veto în probleme de securitate. Acest drept oferă tuturor statelor membre, indiferent de mărime, garanția că interesele lor vitale se vor reflecta în deciziile importante ale UE. Posibilitatea folosirii veto-ului invită, la negocieri responsabile și consultații în condiții de egalitate. Diminuarea acestui drept este un pas important spre disoluție. Să fi uitat statele europene soarta Ligii națiunilor interbelice? Organizația a eșuat pentru că nu a oferit drepturi egale tuturor, iar lipsa mecanismului veto-ului a permis dominația celor mari. UE își oficializează transformarea în Imperiu, dar în Imperiu locuitorii sunt supuși, nu cetățeni. Ea a fost atractivă tocmai pentru că oferea o alternativă la construcțiile imperiale postbelice și nu cred că are suficienți bani pentru a face neobservată mutația.

Cum se întâmplă întotdeauna în proxi-războaie, în spațiul strategic se decid finalitățile. Pentru Occident, ceea ce se întâmplă în vecinătatea noastră este război ce trebuie să dureze cât mai mult, pentru Europa este unul de supraviețuire, pentru Rusia este operație militară specială, cum au fost și cele duse de occidentali în ultimele decenii, cu scopuri limitate. Adevăratul război urmează. Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este o confruntare locală clasică, dar, spre deosebire de altele, numărul victimelor civile este mult mai mic decât pierderile în militari. Statisticile oficiale prezintă doar numărul civililor ucraineni morți, nu ne spun și câți civili au murit în teritoriile care acum aparțin Rusiei. O altă caracteristică este că, deocamdată, doar potențialul de război ucrainean este distrus, toți ceilalți actori, chiar și cei neimplicați direct, și-l dezvoltă. Însă, spre deosebire de alt proxi-război cu rezonanță – cel din Vietnam – în Ucraina se merge rapid spre ciocnirea directă între cele două superputeri nucleare. În Vietnam, spațiul operativ nu era vital pentru niciuna dintre superputeri. Astăzi, de unificarea Vietnamului, de exemplu, profită geopolitic SUA, care cândva se retrăseseră. Perversă posteritate pentru generalul vietnamez Giap, înmormântat pe tăcute, pe ușa din dos. El fusese comandantul militar care obținuse victorii istorice în secolul XX împotriva a trei dintre cei cinci membri ai Consiliului de Securitate, jandarmii lumii.

Propaganda occidentală se străduiește din răsputeri să reducă motivele turbulențelor globale doar la conflictul ruso-ucrainean, dar scena este prea mică pentru a justifica uriașele schimbări. Nici măcar ca exercițiu intelectual nu se încearcă o explicație a motivului pentru care aceeași generație de politicieni de la Moscova a trecut de la cooperarea deschisă de-acum câțiva ani la confruntare declarată. Poate atunci s-ar mai ridica ceva din ceața clausewitziană a războiului. Același model i se aplică astăzi Chinei în legătură cu Taiwan și se ignoră realitatea că insula este teritoriu chinez, chiar și SUA recunosc oficial.

Implicarea Occidentului în Ucraina este covârșitoare, se manifestă nu doar în domeniul militar, ci și în politică, economie, finanțe, dimensiunea socială și umanitară, adică în tot ceea ce este reprezentativ pentru eforturile de război ale unui stat. Dependența statului ucrainean de ajutoarele din afară este totală, dar mult mai grav este că și Occidentul începe să depindă de Kiev, este suficient ca liderul de acolo să ridice din sprâncene. Ucraina a primit tot ceea ce și-a dorit pentru a continua războiul, dar pe front nu s-a schimbat decât ritmul ofensivei, probabil. Livrările nu s-au operat în ordinea normală a unei asemenea întreprinderi și nu pentru a învinge, ci doar pentru ca armata ucraineană să-și îndeplinească rolul cât mai îndelungat. Atunci când ea avea nevoie de armament greu i s-au oferit căști, liderii de la Kiev au știut, dar și-au văzut de planurile lor. Azi s-a ajuns la rachete cu bătaie din ce în ce mai mare, mâine urmează avioanele F-16. Europa susține  că nu este parte a conflictului, dar pregătește tanchiști, piloți, rachetiști, infanteriști, specialiști în mentenanță și logistică etc.

Nici cele mai performante arme nu au schimbat cursul general al desfășurărilor, au provocat doar noi spirale ale escaladării și noi distrugeri pentru statul ucrainean. Avioanele F-16 apropie perspectiva războiului nuclear, pentru care și Rusia se pregătește. Ea tocmai a transferat arme nucleare tactice și vectori purtători pe poziții avansate, în Belarus. Este una dintre acele situații în care arma nucleară tactică are rol de descurajare. În Polonia, avioane Mig-29 au fost adaptate încă de anul trecut ca platforme pentru armele nucleare tactice ale SUA, iar cu puțin timp în urmă, oficiali polonezi au declarat că vor oferi toate avioanele Mig-29, deci și pe cele pregătite pentru războiul nuclear, Ucrainei. Occidentul a investit politic, financiar și militar în câmpul de luptă ucrainean, dar nu știe cum își va recupera investiția și susține în continuare războiul. Liderii politici capătă curaj prin terapii colective, dar europenii obișnuiți încep să simtă costurile. Inflația generală lovește în oameni, dar oferă guvernelor bani suplimentari pentru război. Propaganda susține cu consecvență că pentru Ucraina victoria militară este singura soluție.

Întregul Occident a îmbrățișat, ca pe un colac de salvare, ideea contraofensivei pentru care, susțin liderii lui, au oferit tot ceea ce aliatul lor a cerut. Dar acesta trebuie să plece la treabă fără a avea supremație aeriană, chiar și parțială, de exemplu. Deși se speră într-o întărire a pozițiilor pentru viitoare negocieri, contraofensiva poate fi o acțiune fatală pentru regimul de la Kiev. Termenul contraofensivă a fost sanctificat de propagandă, dar arta militară ne spune că, astfel, se recunoaște că nu trupele ucrainene dețin inițiativa și că în ofensivă sunt rușii. În războiul informațional nu este loc pentru subtilități și nu ni se spune ce se va întâmpla dacă operația eșuează. Încercările armatei ucrainene de a lovi obiective civile pe teritoriul Rusiei nu schimbă nimic, dar sugerează o fundătură reală. În lipsă de altceva, planificatorii ucraineni își provoacă inamicul la reacții neadecvate împotriva civililor pentru a-l diaboliza și muta victoria în dimensiunea propagandei atotstăpânitoare.

În mediul informațional circulă știri despre inițiative, propuneri și mediatori în conflictul ruso-ucrainean. Se știe puțin despre rezultatele concrete, pe front, nimic nou. Există și o propunere a liderului de la Kiev și ea nu are nimic comun cu negocierile ruso-ucrainene, începute la Istanbul cu peste un an în urmă, pe care le aprobase, apoi le-a întrerupt brusc. Propunerea pornește de la premisa că Rusia trebuie să se recunoască, nici mai mult, nici mai puțin, învinsă și de aici să înceapă negocierile. Scopurile declarate de Moscova pentru operația militară specială au rămas neschimbate, denazificare, demilitarizare, protecția rușilor. De la începerea ei, președintele Vladimir V. Putin nu a declarat vreodată că-și propune lichidarea statului ucrainean. Soluția reală se află în spațiul strategic, în spațiul operativ se invocă doar alternativa victoriei militare.

Statisticile ONU spun că aproximativ opt milioane de ucraineni au fost dislocați din cauza războiului. Este cel mai mare număr pentru Europa secolului XXI. Ne întâlnim cu refugiați ucraineni pe străzile Bucureștiului și le împărtășim drama. Dar, ascultați-i cum vorbesc. Departe de poliția corectitudinii, copii, părinți și bunici din țara vecină vorbesc între ei rusește. În comunicarea lor firească ei folosesc limba lui Pușkin, marele poet rus a cărui amintire este eliminată violent din spațiul public la ei acasă. Nu ajută nici măcar circumstanța că a fost prieten cu Taras Șevcenco, bardul Ucrainei, care și el a scris în limba rusă.

După lovitura de stat de la Kiev din 2014, primele măsuri ale noilor autorități au fost restricții tocmai împotriva limbii ruse, limbă maternă pentru foarte mulți dintre cetățenii Ucrainei. Mai mult, au considerat urgență și schimbarea alfabetului chirilic, n-au făcut-o, dar au generat perspectiva discriminărilor. Au simțit-o și vorbitorii de acolo ai limbii române. Acțiunile formațiunilor paramilitare naționaliste au actualizat și amenințarea cu conflicte interetnice. Dreptul la folosirea neîngrădită a limbii materne și la siguranță individuală a declanșat mișcările secesioniste după lovitura de stat. În Crimeea, peste 95% din locuitori au votat la referendum pentru ieșirea din statul ucrainean, chiar și etnici ucraineni. Pe undeva, autoritățile de la Kiev s-au împăcat cu rezultatul, pentru că n-au opus nicio rezistență, deși dispuneau de forțe importante în peninsulă. Referendumul a fost constituțional, dar niciun stat din spațiul euroatlantic nu l-a recunoscut, suficient ca politicienii de la Kiev să-și amintească: peninsula le aparține din moși-strămoși. Sud-estul Ucrainei nu a vrut secesiune, ci autonomie pentru a se putea proteja, iar Occidentul a acceptat mecanismele politice potrivite. S-a dovedit că doar pentru a trage de timp. Acolo secesiunea reală și lupta pentru independență au început după ce s-au declanșat represaliile armate. Au murit mii de civili în sud-estul Ucrainei, inclusiv copii, dar europenii umanitari n-au observat.

Folosirea diversităților din societatea ucraineană a fost cel mai cinic procedeu folosit de planificatorii occidentali pentru a provoca intervenția militară a Rusiei în apărarea drepturilor co-etnicilor. Ea nu a avut alternativă. Atitudinea liderilor de la Kiev a fost o ticăloșenie politică. Era responsabilitatea lor să nu permită transformarea diversităților în adânci falii generatoare de conflict și obligația lor constituțională să-și protejeze cetățenii, nu să-i sacrifice. Occidentul le-a fost complice și a stimulat valul de refugiați. Astăzi autoritățile vecinilor noștri folosesc tema pentru a face presiuni asupra guvernelor lumii, pentru a întări dimensiunea emoțiilor, și pentru a alimenta rusofobia. Sunt fețe ale perfidiei colective specifice evoluției către mari războaie, dar atunci nimănui nu-i va păsa de refugiați.