La 7 mai 1919, în Palatul Trianon de la Versailles, s-au aflat față în față învinși și învingători. Contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau, ministrul de externe al Germaniei, părea că simbolizează încă militarismul prusac și duritatea diplomației germane. Reprezentanții Antantei nu au recunoscut sau nu au vrut să recunoască în mândria și orgoliul lui von Brockdorff-Rantzau, mândria și orgoliul unei mari națiuni. „S-a cerut de la noi să ne recunoaștem singuri vina. Dar o astfel de recunoaștere ar fi o minciună din partea mea. (…) Nu cunoaștem cauza urii al cărei obiect suntem și am simțit voința pasionantă cu care învingătorii vor să ne facă să plătim, atât ca învinși, cât și în calitate de culpabili”[1], a declarat demnitarul german. O tăcere imensă a urmat în sală după discursul învinșilor. Aflat acolo, Ion I.C. Brătianu a telegrafiat la București: „Din cele ce știm pacea este, totodată, și prea aspră, și prea slabă. Ea impune condiții napoleoniene și vrea să le execute cu mijloace wilsoniene”[2]. Sistemul tratatelor de pace de la Versailles avea să genereze o nouă ordine internațională, din care au fost excluse, o bună perioadă de timp, două mari puteri revanșarde aflate în căutare de spațiu vital (Germania) sau de securitate (Uniunea Sovietică). Acești „actori” nemulțumiți și dornici de răzbunare vor trece la ofensivă, foarte curând, pentru a schimba noua ordine internațională din care făcea parte și noul stat românesc, România Mare, recunoscut în noul cadru juridic internațional generat de sistemul Tratatelor de Pace de la Versailles.
În vârtejul disensiunilor europene
În dimineața zilei de 11 noiembrie 1918, la ora 11.00, se aducea la cunoștința combatanților faptul că Marele Război s-a încheiat. Scriitorul francez Paul Bourget, privind mulțimea care se bucura, avea să declare: „Războiul este câștigat. Vor începe greșelile.”[3] Astăzi, după scurgerea atâtor ani plini de evenimente dramatice, putem afirma că spusele lui Paul Bourget au căpătat semnificația unui adevăr: Aliații Occidentali, disprețuind pe germani și învățămintele istoriei, au lovit acolo unde durea cel mai mult – în mândria germană, în orgoliul unei mari națiuni, oferind astfel pretextul unei revanșe ce nu va întârzia să se producă. În perioada 1918-1940, România, beneficiară a sistemului de Tratate de Pace de la Versailles, a acționat pentru menținerea relațiilor dintre state pe principiile respectării independenței și suveranității naționale, a egalității în drepturi, a indivizibilității păcii și colaborării internaționale, a respectării statu-quoului teritorial și a tratatelor internaționale, precum și a renunțării la război ca instrument al politicii externe. Aceste principii au fost dominante în preocupările oamenilor politici și a diplomaților români. În planul politicii externe, România a urmat cu fidelitate linia pe care o trasase Ion I.C. Brătianu prin semnarea, în august 1916, a Tratatului de Alianță cu Puterile Antantei, cu precădere prin alianța cu Franța, stat care dăruise României destule dovezi de simpatie și de prietenie.
La scurt timp după încheierea Marelui Război și închegarea sistemului de tratate de pace de la Versailles, guvernul de la București, oamenii politici, militarii și diplomații români au înregistrat apariția pe scena Europei a unor factori de insecuritate, care puneau în primejdie pacea europeană și chiar mondială, dar mai presus de toate integritatea teritorială, independența politică și economică a României. Acestor factori de insecuritate trebuia să i se opună o politică externă menită a-i anihila și a-i dezarma. Divergențele dintre marile puteri, diplomația secretă, nerespectarea angajamentelor asumate și toate celelalte manifestări ale fenomenului de „insecuritate internațională” au îngăduit renașterea Germaniei, care nu peste mult timp avea să demonstreze lumii că nu dispunea de mai puțin orgoliu și mândrie decât generațiile care făuriseră cel de-al Doilea Reich. În timpul lucrărilor Conferinței de Pace, s-a observat cum Marea Britanie, reactualizând politica „balanței puterilor”, intenționa să sprijine Germania, în speranța că poziția Franței pe continentul european, în relațiile politice și economice postbelice, se va diminua.
După încheierea păcii, Franței a rămas cu vechile ei probleme de politică externă, precum și cu vechii inamici. În timpul Conferinței de Pace, guvernul francez a pus problema securității Franței în fața unei eventuale ridicări a Germaniei, făcând astfel ca securitatea Franței și echilibrul european pe care se miza să devină două noțiuni incompatibile. Pentru francezi securitatea Franței nu putea fi decât pe Rin. Credința oamenilor politici de la București că Parisul ar fi abandonat o politică de sute de ani, pentru apărarea unei zone și a unui spațiu aflate la sute de kilometri depărtare de Franța, s-a dovedit a fi, în timp, o eroare politică foarte gravă. La 12 ianuarie 1925, Constantin Diamandi, ministrul României la Paris, menționa într-o telegramă trimisă la București că a surprins existența, pe malurile Senei, a unor sentimente vrăjmașe față de România, avertizând că peste câțiva ani s-ar putea ca lumea să asiste la o acțiune a Germaniei contra Danzigului, combinată „cu una la hotarele răsăritene ale României”[4].
În afara problemei securității Franței pe Rin, exista și dorința sprijinirii existenței unei Germanii puternice, care să se opună Rusiei sovietice. Acestea fiind marile probleme de politică externă continentală care vor consuma timpul și energia oamenilor de stat și politici francezi, putem înțelege ce a reprezentat politica de securitate colectivă în centrul și estul Europei, pe care Parisul a încurajat-o și a sprijinit-o, ea fiind un scut de apărare al Franței la mii de kilometri depărtare de graniță. Un scut în care s-a integrat și România, însă în clipe extraordinare acest scut s-a fărâmițat, dovedindu-se o himeră, timp în care marea Franță nu a făcut absolut nimic. Dimpotrivă, în decembrie 1939, Parisul avea să informeze Bucureștiul că acele garanții militare acordate României nu vor funcționa, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice. Marea Britanie, pe lângă faptul că s-a împotrivit unei hegemonii franceze pe continent, era interesată ca Germania să prospere, având în vedere interesele mari ale comerțului britanic pentru piața germană.
În contextul evoluției relațiilor internaționale de după Primul Război Mondial, dar mai ales ca urmare a celor generate de prevederile Tratatelor de Pace de la Versailles, România a aderat la politica de securitate colectivă, militând pentru aplicarea acesteia pe continent în speranța iluzorie că va menține pacea și stabilitatea. A încheiat o serie de alianțe și de înțelegeri cu statele vecine, cu scopul de a garanta pacea în zonă. Astfel, la 7 iunie 1921, cancelariile diplomatice europene au înregistrat crearea unei alianțe politico-militare regionale, defensive, denumită Mica Înțelegere (din care făceau parte România, Cehoslovacia și Iugoslavia), cu misiunea de a întări securitatea în zonă și de a menține statu-quoul teritorial.
În acest context, cancelariile diplomatice au asistat pasive la înțelegerea sovieto-germană din 16 aprilie 1922 de la Rapallo. „Germania vrea o revanșă, iar noi vrem revoluția. În prezent, scopurile noastre sunt identice”[5], conchidea Lenin în ceea ce privește viitorul relațiilor sovieto-germane. Apropierea dintre Germania și Rusia a anticipat târgul sovieto-german din 23 august 1939, care a condus, implicit, la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernul de la București nu ar fi trebuit să fie surprins de această alianță. La sfârșitul lui 1921, ministrul României la Berlin, C. Nano, telegrafia: „Ideea de revanșă, întreținută cu toată grija prin presă și prin alte mijloace de propagandă, este alimentată de încrederea oarbă ce o au germanii naționaliști în concursul ce l-ar găsi în masele rusești, care, organizate și conduse de ofițeri germani, n-ar lipsi să-și facă întregul lor efect”[6].
În anii care au urmat Tratatului de la Rapallo, diplomația românească a încercat să-și împlinească obiectivele, deși era mai mult decât clar că Marea Britanie și Franța își urmau propriile interese. Marea Britanie avea o viziune deosebită, asupra organizării statelor vizate de expansiunea germană. La 11 mai 1925, în Daily Express apărea articolul Opinia domnului Chamberlain asupra Micii Înțelegeri, în care se afirma: „Organizația Micii Înțelegeri a fost o mișcare de încercuire a Germaniei. În ce privește soliditatea sa, e un element de la care nu se poate aștepta mult”[7]. Totuși, conducerea militară franceză înțelegea prea bine pericolul unei alianțe germano-sovietice. La 5 iunie 1923, mareșalul Foch îi scria generalului Mittelhauser, șeful Misiunii Militare Franceze în Cehoslovacia: „O Germanie victorioasă în caz de conflict armat va distruge întreaga organizare nouă în Europa Centrală. Ne revine nouă sarcina să menținem tinerele state pe singura poziție avantajoasă care consistă în reunirea a cât mai multe forțe posibile contra inamicului principal”[8]. Politicienii francezi, aflați într-o permanentă confruntare cu omologii lor britanici, în ceea ce privește dominația continentului și obținerea de reparații din partea Germaniei, au eludat părerea militarilor și au trecut, treptat, de la o atitudine de intransigență bazată pe forță și pe amenințarea cu forța față de Germania la tratative secrete, la compromis, la ralierea parțială sau totală la politica de compromis a Marii Britanii, pe continentul european.
În urma Conferinței de la Locarno (5-16 octombrie 1925), Europa s-a împărțit în „țări cu hotare garantate și în țări cu hotare negarantate”[9], după cum se exprima Ion Gh. Duca într-o telegramă adresată legațiilor României. „La Locarno, am putut să ne dăm seama de schimbarea situației pe care o implică intrarea noastră în scenă. Acolo, noi am jucat rolul principal, iar ceilalți au redevenit foarte mici”[10], avea să noteze Gustav Stresemann, ministrul de externe al Germaniei, în timp ce ziarele germane au consemnat refuzul Germaniei de a accepta frontierele de la Est. „Momentul Locarno” a însemnat pentru Europa ceea ce Nicolae Titulescu definea printr-un termen evocat în prezența lui Stresemann: „Deși nu pronunțați cuvântul «revizuire», eu sunt sigur că vă gândiți mereu la asta”[11]. Gustav Stresemann i-a răspuns: „Sunteți un diavol!”. După semnarea Tratatului germano-sovietic de la Berlin (24 aprilie 1926), Ministerul de Externe al României avea să aprecieze că „tratatul produce mai multă neliniște nu prin ceea ce spune, ci prin libertatea ce o lasă semnatarilor lui de a interpreta ceea ce nu spune formal, adică de a se pronunța asupra răspunderii conflictelor eventuale”[12]. Perioada care a urmat s-a caracterizat prin efortul făcut de România și de aliații ei din Mica Înțelegere pentru menținerea păcii și a securității pe continentul european, prin creionarea unor formule menite a-i apropia nu numai politic, ci și economic, ceea ce le-ar fi dat o forță considerabilă, pe care ar fi putut să o opună pretențiilor Germaniei de a se infiltra în spațiul Europei Centrale și de Est.
În primul deceniu interbelic, raporturile României cu Rusia Sovietică s-au subordonat următoarelor principii: 1) România nu se află în stare de război cu Rusia Sovietică; 2) nu există un litigiu teritorial între cele două țări, întrucât Basarabia este străvechi teritoriu românesc, care s-a unit cu patria-mamă; 3) tezaurul românesc, evacuat la Moscova, era un bun asupra căruia statul sovietic nu avea niciun drept și trebuia restituit integral României; 4) neintervenția reciprocă în treburile interne. În perioada anilor 1920-1923, s-au făcut încercări de reluare a bunelor relații. Conferința româno-sovietică de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924) a fost momentul de vârf al acestor discuții, însă a eșuat, deoarece Moscova a refuzat să recunoască legitimitatea unirii Basarabiei cu România și integritatea sa teritorială. Eșecul acțiunilor de la Nicolaevka și Tatar-Bunar (11-17 septembrie 1924) a demonstrat că URSS nu a renunțat, ba dimpotrivă era dispusă la orice act pentru a reveni acolo de unde fusese izgonită de voința națiunii. La 9 februarie 1929, s-a semnat Protocolul de la Moscova, prin care delegații Letoniei, Poloniei, României și ai URSS, „însuflețiți de dorința de a contribui la menținerea păcii existente între țările lor și, în acest scop, de a pune în vigoare fără întârziere între popoarele acestor țări Tratatul de renunțare la război ca instrument de politică națională semnat la Paris, la 27 august 1928, au hotărât să îndeplinească aceste intenții prin efectul prezentului protocol”[13]. Convenția pentru definirea agresorului din 3 iulie 1933 și reluarea relațiilor diplomatice la 9 iunie 1934 au fost momente care au apropiat cele două țări și au mai redus din tensiunea mereu crescândă a raporturilor româno-sovietice, dar, în realitate, Moscova nu a renunțat niciodată la ideea triumfului revoluției socialiste și la dărâmarea orânduirii social-politice și economice din țările Europei.
Eșuarea Conferinței dezarmării și ieșirea Germaniei naziste din Societatea Națiunilor, acordul naval anglo-german din 18 iunie 1935, agresiunea Italiei asupra Etiopiei, precum și alte manifestări ale puterilor revizioniste și revanșarde au contribuit la erodarea stabilității continentale, a păcii și securității și au favorizat constituirea unor pacte regionale. Ideea i-a aparținut lui Paul Boncour, șeful diplomației franceze, fiind formulată într-o discuție pe care acesta a avut-o la 31 octombrie 1933 cu Maksim M. Litvinov, omologul lui sovietic. Se prefigura astfel existența unui Locarno răsăritean, sub forma unui pact regional de asistență mutuală, la care să participe URSS, Germania, Cehoslovacia, Polonia și Țările Baltice. Parisul și Moscova au ajuns la un consens în această privință la 1 mai 1934, urmând ca cele două mari puteri să fie garante. Însă Germania a refuzat, preferând declarațiile reciproce de neagresiune sau tratatele bilaterale de neagresiune.
Opinii pro și contra au existat și la București, iar o parte a contemporanilor au reconsiderat eficiența politicii lui Nicolae Titulescu. În urma vizitei șefului diplomației franceze, Louis Barthou, la București, în iunie 1934, i s-a solicitat României alăturarea la noile aranjamente de securitate regională. La 16 mai 1935, s-a semnat la Praga pactul de asistență mutuală dintre Cehoslovacia și URSS. Nicolae Titulescu a încercat să propună Parlamentului român un act asemănător. „Nu vom îngădui ca măsuri luate în afară de noi, fără știința și voința Națiunii, să expună această țară la cele mai nemăsurate și grave primejdii”[14], avea să declare însă Gheorghe I. Brătianu, la 19 decembrie 1935, de la tribuna Parlamentului României, cu referire la propunerea de tratat a lui Nicolae Titulescu. Pamfil Șeicaru, rememorând acele clipe, scria: „Din faptul că niciun membru al majorității liberale n-a luat cuvântul, precum și din tăcerea reprezentanților partidului național-țărănist, Titulescu s-a convins că politica sa «prorusă» nu are aprobarea Parlamentului”[15]. Gheorghe I. Brătianu afirma de la tribuna Parlamentului României: „Pătrunderea în sistemul nostru de alianțe a factorului sovietic cuprinde un element nou, care, oricare ar fi aparențele, aduce prin trecutul său un element de nesiguranță, de nestatornicie, de care vă asigur că nu suntem noi singurii care suntem neliniștiți”[16].
Polonia, cel de-al doilea stat important din spațiul răsăritean, a urmat o politică diferită de cea a României. „Polonia a putut să-și asigure securitatea la est și la vest fără ca libertatea sa de acțiune să fie stânjenită. Pentru a nu trezi suspiciuni nici la est, nici la vest, am semnat cu marii noștri vecini imediați pacte de neagresiune, dar am evitat întotdeauna tratatele de asistență”[17], afirma colonelul Józef Beck, ministrul de externe polonez, în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1939, în conversația pe care a avut-o cu Grigore Gafencu, omologul lui român. Pactele de asistență mutuală, precum și pactele anti-Comintern „atrag Rusia în Europa, era de părere înaltul demnitar polonez, și o amestecă în afacerile continentale”[18], în timp ce pactele de neagresiune, dimpotrivă, o opresc la frontierele ei. Ministrul polonez al Afacerilor Externe nu avea încredere în ideologia geneveză, al cărui caracter himeric îl denunța, și critica fără menajamente proiectele de securitate colectivă ce tindeau „să creeze o situație iluzorie și periculoasă”[19]. Grigore gafencu conchidea: „Posibilitatea de a duce «o politică independentă și de mare anvergură» i se părea nu numai de invidiat, dar chiar mai puțin riscantă decât aceea de a se lăsa fără crâcnire în seama unui sistem oarecare de securitate”[20]. Spre deosebire de România lui Titulescu, Iugoslavia premierului Stojadinović își rezerva dreptul de a nu se amesteca în vârtejul disensiunilor dintre marile puteri.
Ofertele și presiunile Berlinului
România a reacționat la acțiunea de ocupare a zonei renane de către Germania nazistă la 7 martie 1936, prin intermediul lui Nicolae Titulescu, președintele în funcțiune al Micii Înțelegeri, care, patru zile mai târziu, a dat publicității o declarație în care se menționa faptul că Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică[21] declarau că se situează necondiționat de partea Franței în problema denunțării acordurilor de la Locarno de către Germania. Premierul Stojadinović a fost surprins neplăcut de tonul unei asemenea declarații și a dezmințit declarațiile lui Titulescu. Pe acest fundal de criză în relațiile internaționale a survenit schimbarea de guvern de la București din 29 august 1936, soldată cu înlăturarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Externe al României[22].
După înlăturarea sa din guvern, Nicolae Titulescu nu a părăsit scena politică internă și internațională și nu a renunțat la gândul de a se întoarce în România, pe postul de ministru al afacerilor externe, căutând, în acest sens, obținerea sprijinului Franței, Marii Britanii și al Uniunii Sovietice. Raportul din 1 iunie 1937 al lui Viktor Bogomoleț, rezidentul la Paris al Serviciului Secret de Informații al lui Mihail Moruzov, privind întâlnirea din 29 mai 1937 dintre Nicolae Titulescu și Maksim M. Litvinov, desfășurată în localitatea Talloires, timp de șase ore, confirmă interesul Uniunii Sovietice pentru persoana fostului ministru de externe român. „Sokolin este agentul de legătură între Titulescu și Moscova. Titulescu îl știe din timpul activității lui la București și îl consideră un om de încredere. Nu trebuie uitat totuși că Sokolin nu este numai reprezentant oficial al URSS pe lângă Liga Națiunilor, ci și rezident al serviciilor speciale de spionaj, conducând, din punct de vedere politic, întreaga activitate a acestora în Europa. Contactele financiare ale lui Titulescu cu Moscova trec tot prin Sokolin. De pildă, finanțarea ultimei călătorii a lui Titulescu la Paris, susținută în principal de Moscova, s-a făcut prin agentura lui Sokolin”[23], apreciau agenții de la Paris ai Serviciului Secret de Informații Român.
În timpul discuțiilor dintre Titulescu, Sokolin și Hirschfeld, de la Paris, Titulescu a prezentat platforma legăturii sale cu Moscova, afirmând că schimbarea guvernului Tătărescu și aducerea lui ca ministru al afacerilor externe ar fi fost o garanție pentru URSS privind evitarea aderării României la Axa Roma-Berlin și, în cel mai scurt timp, ruperea colaborării României cu Polonia. Rapoartele centrului de spionaj român de la Paris confirmau din surse demne de încredere că guvernul polonez considera că acțiunea lui Titulescu ar fi fost îndreptată contra Poloniei și a lui Beck personal. Serviciile secrete poloneze primiseră instrucțiuni să informeze permanent despre activitatea lui Nicolae Titulescu. Rezidentul român de la Paris, Victor Bogomoleț, aprecia că Varșovia era împotriva lui Titulescu, iar numirea acestuia în postul de ministru al afacerilor externe ar fi putut deteriora bunele relații dintre România și Polonia. În perioada care a urmat (1937-1939), Nicolae Titulescu și-a menținut contactele cu oameni politici din Europa Occidentală și din Statele Unite ale Americii, transformând Parisul și Elveția în centre de opoziție anticarlistă și germanofilă.
După îndepărtarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea MAE, Gheorghe Tătărescu, premierul României, îi va declara, la 26 septembrie 1936, lui M. S. Ostrovski, însărcinatul cu afaceri al URSS la București: „Cabinetul reorganizat va continua politica lui Titulescu, care este o politică tradițională a țării, cu mai puțină strălucire, dar mai metodic și mai energic. Singurii dușmani ai României sunt Germania și Ungaria”[24]. Într-un asemenea moment delicat, în care se punea problema viitorului curs al politicii externe românești, adaptat la realitățile Europei, au apărut ofertele și presiunile celor două tabere. În cursul anului 1935, prin intermediul lui Radu Lecca, reprezentantul pentru probleme economice al oficiosului german Völkischer Beobachter la București, Alfred Rosenberg, conducătorul Biroului de politică externă (APA-Aussenpolitisches Amt) al Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani (în continuare, NSDAP), a oferit varianta unui tratat politic de bază cu Germania, ce prevedea, printre altele, faptul că Germania recunoștea frontierele României și, totodată, „se obligă a pune la dispoziția României devizele (valuta) strict necesare plății cupoanelor datoriilor externe române contractate după anul 1929”[25] ca urmare a semnării unui tratat special al petrolului și al derivatelor din petrol.
Octavian Goga a prezentat regelui Carol al II-lea schița de tratat și avantajele care decurgeau de pe urma sa, subliniind că evenimentele ultimului an dovedeau că Germania discuta cu Franța de la egal la egal și că nu ar fi fost eficient ca România să persevereze în politica inaugurată în 1920, atunci când Germania era la pământ, iar Franța, atotputernică. În urma discuției, regele a acceptat ideea tratatului și întâlnirea secretă, cerută de Alfred Rosenberg, undeva în Ardeal. Presiunile făcute de Gheorghe Tătărescu, care negocia o vizită a regelui la Paris, l-a determinat pe acesta din urmă să renunțe, într-un final, la cele convenite anterior cu partea germană.
În noiembrie 1936, Gheorghe I. Brătianu a efectuat o vizită în Germania. Întâlnirile istoricului român cu mareșalul Göring (7 noiembrie) și cu Hitler (16 noiembrie), precum și discursurile celor doi lideri naziști confirmă faptul că Germania dorea o alianță politică cu statul român. Dorință reiterată, la 4 decembrie 1936, de mareșalul Göring ambasadorului României la Berlin. Dincolo de aceste demersuri diplomatice, conducerea germană trecuse deja la aplicarea unui plan prin care se urmărea influențarea factorilor de decizie politică și militară din România conform intereselor Reichului. Ministrul celui de-al Treilea Reich la București W. Fabricius primise în acest sens un „Ordin circular” de la Berlin, în care se preciza faptul că teritoriul României urma să fie împărțit pe regiuni, în scopul desfășurării propagandei progermane. În fiecare regiune urma să se înființeze câte o „casă albastră” proprie, batalioane de asalt și un sistem de legături secrete. La 25 martie 1937, Nicolae Petrescu-Comnen, ministrul României la Berlin, comunica răspunsul guvernului de la București, în ceea ce privește propunerile Berlinului, arătând că România nu înțelege să-și abandoneze niciuna dintre amicițiile și alianțele sale actuale, rămânând, în același timp, credincioasă obligațiilor izvorând pentru ea din Pactul Societății Națiunilor. Răspunsul Germaniei a venit sub forma declarației din 5 mai 1937, pe care baronul Konstantin von Neurath, șeful diplomației germane, aflat la Roma, a făcut-o în cursul întrevederii cu ambasadorul Ungariei la Roma: „La București trebuie ținut cont și de influența sovietică. Ei (germanii – n. n.) nu aleargă după români. Dacă vor, nu au decât să se arunce în brațele Moscovei care îi va înghiți”[26].
La 20 noiembrie 1938, Direcția Politică a Ministerului Afacerilor Străine francez, analizând consecințele încheierii unui tratat de asistență mutuală cu țările din Mica Înțelegere, a respins această idee. Parisul a cerut, mai întâi, semnarea tratatului de asistență între cele trei state și, mai apoi, dintre ele și Franța. „Umbrela franceză” pe care voiau să o obțină cele trei state a fost refuzată; Parisul a cerut Bucureștiului, la 20 decembrie 1936, să nu se împotrivească semnării tratatului dintre Iugoslavia și Bulgaria. În tot cursul anului 1937, România a respins ofertele Berlinului și ale Romei, declarând că rămâne fidelă principiilor Micii Înțelegeri, apărării Cehoslovaciei, consolidării și lărgirii alianțelor tradiționale. La 15 octombrie 1937, regele Carol al II-lea îl asigura pe generalul Maurice Gamelin că, în cazul în care Franța și Cehoslovacia se vor opune cu armele unui atac german, atunci îi va lăsa pe sovietici să treacă prin partea de nord a teritoriului său spre a merge în Cehoslovacia. Aceste declarații surveneau într-un moment în care spațiul Balcanilor tindea să devină o piață de desfacere a mărfurilor germane, existând o dominație economică[27] germană, ce ar fi creat premisele pentru o alianță politică cu statele din zonă. În timp ce relațiile economice se orientau spre Germania, pe planul politicii externe România a rămas într-o expectativă periculoasă.
Pe măsură ce dialogul diplomatic româno-german se deteriora, pe frontul secret se petrecea un fapt cu o semnificație deosebită. Între 12 și 24 februarie 1937, o delegație a Serviciului Secret de Informații al Armatei Române sosea la Berlin într-o misiune oficială ultrasecretă. Maiorul Gheorghe Constantin Ionescu-Micandru și Nicky Ștefănescu aveau mandat pentru a stabili un prim contact informativ cu Abwehrul, serviciul de informații și contrainformații al armatei germane. Acest prim schimb de informații a vizat în exclusivitate potențialul de luptă al Armatei Roșii, iar discuțiile purtate cu omologii lor asupra Uniunii Sovietice au fost primite de partea germană „cu multă însuflețire și încredere”[28]. Această inițiativă politico-militară a Marelui Stat-Major român, cu acordul deplin al regelui Carol al II-lea, urmărea găsirea unui aliat strategic contra URSS, care se prefigura ca o amenințare potențială la adresa integrității teritoriale a României. Contactul și schimbul de informații dintre cele două servicii secrete nu avea să influențeze pozitiv dialogul politic. Contactul secret s-a întrerupt brusc, iar ofensiva diplomatică și secretă a Germaniei asupra României a continuat cu și mai multă intensitate.
Loialitate față de aliatul cehoslovac
Vara lui 1938 a reprezentat o perioadă în care s-au depus eforturi diplomatice pentru a salva pacea în Europa, precum și integritatea teritorială a Cehoslovaciei. Dar nu era decât un bluf, deoarece în jocul diplomatic derulat până la sfârșitul lui septembrie 1938, trei dintre parteneri (Franța, Marea Britanie și URSS) cunoșteau faptul că miza era sacrificată. În ceea ce privește atitudinea Franței, Georges Bonnet, ministru de externe în perioada 1938-1939, scria: „În cursul unei dezbateri hotărâte de Comisia parlamentară de anchetă asupra evenimentelor intervenite din 1939 până în 1945, un martor important declara: «Politica domnului Georges Bonnet a constat în a-i face pe ruși și pe germani să se bată între ei». Ce-i drept, nu doream războiul pentru niciun popor din Europa. Dar nu voi dezavua totuși această interpretare pătrunzătoare dată politicii mele”[29].
În 1993, a apărut volumul Trădarea sovietică, 1938 (Sovetska ztrata, 1938) al istoricului ceh Ivan Pfaff care consacră un capitol special (Despre trecerea prin România a Armatei Roșii, p. 40-58) eforturilor diplomatice româno-sovietice și româno-cehoslovace privind stabilirea modalităților prin care se putea acorda un ajutor militar direct al URSS pentru Cehoslovacia amenințată de către Germania lui Hitler. Tratativele româno-sovietice au atins punctul culminant în 11 și 12 septembrie 1938, la Geneva, în cadrul negocierilor dintre Nicolae Petrescu-Comnen și Maksim M. Litvinov, care „au arătat dezinteresul sovietic total în privința permiterii tranzitării: de fiecare dată Litvinov evita în mod ostentativ orice mențiune referitoare la tranzit”[30]. La 13 septembrie 1938, ora 18.00, în cadrul unei întâlniri desfășurată într-o vilă conspirativă a serviciului cehoslovac de informații militare de la Crassier, la nord de Geneva, chiar la frontiera franceză, cei doi diplomați „au convenit verbal că imediat după declanșarea atacului german asupra Cehoslovaciei, România va permite trecerea a 100 000 de militari sovietici prin Bucovina, cu contigente limitate de artilerie și tancuri și va deschide spațiul aerian românesc pentru survolul unui număr nelimitat de avioane sovietice cu ostași și armament la bord”[31]. Pe măsură ce evenimentele politico-diplomatice din spațiul Europei Centrale se succedau cu repeziciune, România, prin intermediul lui Nicolae Petrescu-Comnen, a comunicat Kremlinului, la 24 septembrie 1938, că este dispusă să accepte intrarea în vigoare a acordului verbal din 13 septembrie 1938, de la Crassier, „fără ca România să mai insiste în continuare asupra garanțiilor sovietice în problema Basarabiei”[32]. URSS putea să transporte, astfel, pe cale combinată, terestră și aeriană, un corp expediționar perfect înarmat și echipat cu un efectiv de 250.000 – 350.000 de oameni pe traseul Moghilev (URSS) – Taciovo (Cehoslovacia).
La 26 și 27 septembrie 1938, România a reiterat oferta podului aerian între Ucraina de Sud-Vest, Rusia Transcarpatică și Slovacia Orientală la o înălțime de 3 500 metri, însă sovieticii au tergiversat să ia o decizie. „Era o dovadă care reflecta tactica sovietică de a păstra tăcerea în legătură cu propunerile făcute și a vorbi despre lucruri despre care, în general, nu fusese vorba”[33], conchide Pfaff. Menționăm faptul că, în baza acordului secret din 14 iulie 1936, dintre România și Cehoslovacia, guvernul de la Praga a început să finanțeze construirea unor căi strategice pe ruta Vatra Dornei-Borșa și Baia Mare-Negrești-Taciovo în Bucovina de Nord, astfel încât se scurta legătura pe calea ferată dintre URSS și Cehoslovacia, pe teritoriul românesc, de la 520 km la 160 km. Telegrama diplomației românești către Kremlin a fost reprodusă de către istoricul ceh Jiří Hochman în Anexa lucrării The Soviet Union and the failure of Collective Security, 1934-1938, apărută în SUA (1984). În arhiva MAE de la București nu s-a descoperit această telegramă prin care România renunța la garanțiile sovietice în problema inviolabilității teritoriale a Basarabiei ca parte integrantă a României pentru a salva existența statală a Cehoslovaciei.
La 21 septembrie 1938, Consiliul de Miniștri al Cehoslovaciei a acceptat „cu durere, forțat de împrejurări și de insistențele succesive și presante ale guvernelor francez și britanic”[34], decizia luată la Londra la 18 septembrie 1938, care prevedea sacrificarea Cehoslovaciei. Acordul de la München din 30 septembrie 1938 împlinea avertismentul cancelarului austriac Renner adresat lui Clemenceau, președintele Conferinței de Pace de la Versailles: „Puterile aliate și asociate sunt pe cale să comită, față de populația ziselor teritorii și de toți austriecii-germani, o flagrantă injustiție și de a antrena poporul cehoslovac într-o politică aventuroasă și catastrofică. Puterile vor crea prin aceasta, în centrul Europei, un focar de război civil, al cărui rug aprins poate deveni pentru Europa cu mult mai periculos decât fermentarea continuă din Balcani. Niciodată națiunea supusă nu va tolera această dominație”[35]. La Procesul de la Nürnberg, feldmareșalul Wilhem Keitel avea să declare: „Scopul Münchenului era de a elimina Rusia din Europa, de a câștiga timp și de a desăvârși înarmarea noastră”[36]. Comisarul poporului al afacerilor externe, Maksim M. Litvinov, avea să declare, la 4 octombrie 1938, ambasadorului Franței la Moscova: „Constat, pur și simplu, că puterile occidentale au ținut în mod deliberat URSS în afara negocierilor. Bietul meu prieten, ce ați făcut? În ce ne privește, nu văd o altă ieșire decât o a patra împărțire a Poloniei”[37]. O apropiere germano-sovietică părea mai mult decât posibilă, ba chiar dorită de cei doi dictatori.
Acordul de la München a constituit o grea lovitură pentru România. Devenise foarte clar faptul că Marea Britanie nu va ajuta în caz de război niciuna dintre țările Europei Centrale și Dunărene, precum și din Europa de Sud-Est. Franța se situa pe o poziție similară celei britanice. La 27 noiembrie 1938, R. Seton-Watson îi scria cu amărăciune lui Viorel V. Tilea că „în timpul actualei crize România este singura țară care și-a dovedit loialitatea față de nefericiții cehi”[38], precum și faptul că dacă Germania și URSS vor ajunge la o înțelegere, o vor face peste cadavre.
(Va urma)
____________________________________________________________________
* Articolul a fost publicat în revista Arhivele Totalitarismului, Anul XXVI, nr. 3-4 (100-101)/2018, p.78-89.
[1] Emilian Bold, Diplomația de conferințe: din istoria relațiilor internaționale între anii 1919-1933 și poziția României, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 45.
[2] Prin Curier Brătianu către Pherekyde, 7 mai 1919, în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare, AMAE), Fond E2, P. I, vol. 181, f. 152.
[3] Emilian Bold, op. cit., p. 16.
[4] C. Diamandi, Raport din 12 ianuarie 1925, AMAE, Fond 71, Franța, vol. 63, 1920-1926, f. 87.
[5] Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, București, 1991, p. 11-12.
[6] Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Editura Humanitas, București, 1991, p. 67.
[7] Telegrama 27060 din 19 mai 1925 către Legația din Londra, AMAE, Fond Mica Înțelegere, dosar 6, f. 21.
[8] Viorica Moisuc, op. cit., p. 137-138.
[9] I. Gh. Duca, Telegrama circulară din 13 mai 1925 către toate legațiile, AMAE, Fond Mica Înțelegere, dosar 6.
[10] Viorica Moisuc, op. cit., p. 193.
[11] Emilian Bold, op. cit., p. 142.
[12] Viorica Moisuc, op. cit., p. 213.
[13] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1992, p. 10.
[14] Nicolae Casian, Scrisoare deschisă domnului Nicolae Titulescu, București, 1935, p. 195.
[15] Pamfil Șeicaru, Adevărul trebuie amintit, Editura Fides, Iași, 1998, p. 18.
[16] Nicolae Casian, op. cit., p. 194.
[17] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, București, 1992, p. 40-41.
[18] Ibidem, p. 42.
[19] Ibidem, p. 40.
[20] Ibidem, p. 47.
[21] La 9 februarie 1934, la Atena, Grecia, România, Turcia și Iugoslavia semnau Pactul Înțelegerii Balcanice, al cărui obiectiv era să garanteze securitatea frontierelor balcanice împotriva agresiunii din partea unui stat balcanic acționând singur sau împreună cu un stat terț.
[22] Revenit în arena vieții publice internaționale, în vara lui 1939, prin călătoriile făcute la Londra și Paris, Nicolae Titulescu a fost primit cu răceală. George Bonnet avea să-i declare ambasadorului Gheorghe Tătărescu că apreciază activitatea fostului diplomat drept „inoportună, deoarece ea nu slujește nicio cauză, deservindu-le, în schimb, pe toate” (Apud Valeriu F. Dobrinescu, Nicolae Titulescu și Marea Britanie, Editura Moldova, Iași, 1991, p. 47).
[23] T. A. Pokivailova, Titulescu sub lupa serviciilor secrete, în Magazin istoric, Anul XXXI, serie nouă, nr. 5 (362), mai 1997, p. 49.
[24] Ioan Talpeș, Diplomație și apărare. Coordonate ale politicii externe românești: 1933-1939, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 167.
[25] Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, București, p. 113-114.
[26] Ioan Talpeș, op. cit., p. 173.
[27] În deceniul al patrulea, un sfert din exportul României se îndrepta către Germania, ajungând în 1938 la o treime, iar în 1940, la 43,6%; 11% mergea către Marea Britanie, 9% către Franța și Italia, 7% către Cehoslovacia. În ceea ce privește importurile, România obținea 1/3 din Germania, ajungând, ulterior, la 39,2% (1939), respectiv la 50,9% (1940); 12% proveneau din Cehoslovacia, 11% din Marea Britanie, 9% din Franța și 7% din Italia.
[28] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, Editura Institutului Național de Informații/INI, București, 1996, p. 245.
[29] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Editura Militară, București, 1992, p. 111.
[30] Vasile Buga, 1938: Cehoslovacia și „coridorul românesc, în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 1/29, 1999, p. 63-64.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Viorica Moisuc, op. cit., p. 345.
[35] Pamfil Șeicaru, op. cit., p. 25.
[36] André Fontaine, op. cit., p. 125.
[37] Ibidem, p. 126.
[38] A se vedea: Viorel V. Tilea – trimis extraordinar, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 4 (397), aprilie 2000, p. 67.