Germania lui Hitler se îndrepta cu pași repezi spre război. Aflați la Berlin, la 6 noiembrie 1938, Gheorghe I. Brătianu și Atta Constantinescu au avut o discuție cu mareșalul Göring, care a ținut să precizeze că „a rămas o problemă: încotro se va îndrepta România până la urmă, ceea ce influențează și problema relațiilor (Germaniei, n. n.) cu Ungaria”[1]. Arthur Konradi, președintele NSDAP, secțiunea din România, propunea Berlinului un plan de dezmembrare a României denumit „Frühling offensive” („Ofensiva de primăvară”), prin care urmau a fi susținute „agitațiile ucrainene pentru formarea unui stat independent, cu regiuni din nordul Bucovinei, nordul și sud-estul Basarabiei (…); sprijinirea retrocedării Cadrilaterului”[2], Bulgaria urmând să-și arate recunoștința față de Reich, a cărui influență în sudul Europei nu ar mai putea fi periclitată de nimeni.

 Deziluzionați de Occident

Ca urmare a Acordului de la München și a noilor primejdii ce amenințau integritatea teritorială, în cursul lunii octombrie 1938, factorii politici și militari de decizie de la București au elaborat și au aprobat cel de-al treilea plan de înzestrare a Armatei, eșalonat pe o perioadă de 10 ani. Cheltuielilor de apărare li se aloca suma de 70 376 000 000 de lei, cu un plus de 41 405 045 093 de lei față de planul anterior din 1935, efortul principal urmând a fi îndreptat spre apărarea frontierei de vest. Sumele aprobate au fost repartizate astfel: urgența I, Frontul de Vest: 40 916 000 000 de lei (58,13%); urgența a II-a, Frontul de Est: 15 751 000 000 de lei (22%); urgența a III-a, Frontul de Sud: 13 709 000 000 de lei (19%)[3]. Totodată, Marele Stat-Major român, în baza hotărârilor Consiliului Superior al Apărării Naționale, a ordonat începerea construirii de fortificații la granița de vest. Au fost realizate simultan ample dispozitive de luptă în teren pe întinderi de sute de kilometri pătrați, prin următoarele lucrări: 134,115 de km de șanț-obstacol; 159,475 de km ale rețelei de obstacole împotriva infanteriei; 33,113 de km ale rețelei de obstacole; 165,515 de km ale rețelei de transmisiuni; 29,900 de km ale rețelelor de comunicație; 115,700 de km de transmisiuni aeriene, care au cuprins teritoriul județelor Arad, Bihor și Satu-Mare, până la Munții Maramureșului. Armamentul din dotare era automat, în majoritate de fabricație cehoslovacă: mitraliere ZB 7,92 mm pentru fortificații, puști-mitraliere ZB de 7,92 mm, tunuri și obuziere de diferite calibre. Centura de fortificații de pe frontiera dinspre Tisa avea menirea să apere țara împotriva unei agresiuni germano-maghiare.

Regele Carol al II-lea avea să înregistreze un eșec în turneul diplomatic pe care l-a întreprins, la Paris și Londra, cu speranța că România va obține ajutorul militar și politic dorit. La 24 noiembrie 1938, suveranul român se întâlnea cu Hitler, în prezența lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, care adnota la nota de conversație: „Ideea fundamentală a politicii noastre față de Ungaria și România trebuie să fie actualmente de a menține aceste două fiare încinse și de a le modela în interesul Germaniei”[4]. Hitler a cerut ca România să se alăture deschis politicii pe care o promova Germania. Suveranul României a refuzat și a cerut, în schimbul acordării unor avantaje economice, garantarea aprovizionării cu armament din Cehoslovacia și încheierea unor contracte cu industria de război germană. La cererile Berlinului, la 21 decembrie 1938, România a reacționat prin numirea lui Grigore Gafencu, un bine-cunoscut adept al alianțelor cu Marea Britanie și Franța, în fruntea Ministerului Afacerilor Străine. La 3 decembrie 1938, Legația României din Paris a fost ridicată la rang de ambasadă, iar Gheorghe Tătărescu a fost numit ambasador extraordinar și plenipotențiar în Franța. Începând din 1 ianuarie 1939, au fost ridicate la rang de ambasade legațiile române de la Belgrad, Ankara și Atena. În acest context, opinia lui Andreas Hillgruber, care a subliniat duplicitatea politicii externe românești (autorul german scrie că România a avut tendința „de a-și păstra toate ușile deschise și de a nu se lega unilateral de un singur grup de puteri”)[5], ar putea fi considerată corectă, mai ales că, la 6 decembrie 1938, s-a semnat acordul de neagresiune franco-german.

La 5 ianuarie 1939, Serviciul Secret de Informații al Armatei a înaintat Marelui Stat-Major român un raport de sinteză (având 15 pagini), despre „Expansiunea germană în sud-estul Europei către gurile Dunării”. În noua conjunctură politică de după München, conducerea politico-militară a Germaniei aprecia că expansiunea spre sud-estul Europei era cea mai ușoară și mai favorabilă, deoarece „România, după părerea germană, incomplet înarmată astăzi, va capitula ușor în fața unui puternic atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susținută de cea germană”[6]. Analiștii Serviciului Secret de Informații român estimau că România se va constitui, prin „bogățiile sale, cereale și petrol, și prin situația frontierei sale de est, în prelungirea frontierei cehoslovace, baza de operație strategico-economică, în vederea desfășurării sigure a celei mai grele etape, spre Est și spre Sud”[7].

În zorii zilei de 15 martie 1939, pe o furtună de zăpadă, circa 200 000 de soldați germani au trecut frontiera germano-cehă recent stabilită. În noul context geopolitic european, guvernul Armand Călinescu a chemat sub arme mai multe contingente de rezerviști pentru completarea forțelor de apărare a frontierei de Vest. Anterior acestor evenimente, intrase în vigoare, la 16 decembrie 1938, Legea pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării. Aceste zone erau de trei categorii: 1) de fortificații; 2) de interes militar; 3) de graniță. Titlul IV al legii prevedea măsuri speciale pentru aeronautică și marină. În condițiile în care factorii de risc evoluau rapid, nevoia de a avea un flux informativ „direct și imediat”, care să reflecte situația de pe întregul teritoriu, l-a determinat pe șeful Marelui Stat-Major român, generalul Dumitru Popescu, să ordone, la 20 martie 1939, intensificarea acțiunii de urmărire informativă a elementelor și organizațiilor teroriste, diversioniste, precum și lichidarea lor „înainte de a-și dezvolta acțiunea și trimiterea în judecată”[8]. Ca urmare a raportului din 5 ianuarie 1939, al Serviciului Secret, Ministerul Apărării Naționale și Marele Stat-Major i-au ordonat locotenent-colonelului Gheorghe Petrescu, atașat tactic al Ministerului Apărării Naționale și Marelui Stat-Major pe lângă Serviciul Secret de Informații al Armatei, să efectueze un „sondaj” în capitalele europene, astfel încât „personal, să examineze la fața locului ipotezele asupra urmărilor acestor evenimente, ajutat – pe de o parte – de reprezentanții noștri diplomați și militari acreditați pe lângă statele respective și – pe de altă parte – prin luarea contactului direct cu serviciile secrete de informațiuni ale armatelor respective”[9].

Raportul înaintat la 21 martie 1939 de locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, după vizitele efectuate la Varșovia, Praga, Berlin, Londra și Paris, nu era deloc îmbucurător în ceea ce privește evoluția viitoare a relațiilor internaționale și perspectiva de a se întări capacitatea de apărare a României, de asigurare a securității sale. Aflat în capitala Reichului cu ocazia ocupării orașului Praga, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu a observat că populația era foarte puțin dornică de război și că un număr redus de drapele au fost scoase pe străzile Berlinului pentru a serba victoria. Ofițerul român avea să părăsească Londra, în drum spre Paris, cu „impresia certă că Anglia este hotărâtă să facă războiul, că este sigură că va câștiga și că ne va sprijini la maximum cu tot ceea ce îi este posibil, dar cere din partea noastră hotărâre, rezistență economică și rezistență militară și toată armata imediat la frontieră”[10]. În urma discuțiilor avute cu șeful Serviciului Secret francez s-a ajuns la concluzia că tratativele economice româno-germane de la București se desfășurau într-o formă acceptabilă, tocmai pentru ca ele să adoarmă vigilența românilor și să nu se ia măsurile militare necesare, cu care s-ar  fi putut face față „acțiunilor strategice de totală respingere”[11].

Cerealele și petrolul României deveniseră, după 30 septembrie 1938, elemente importante pentru Reichul german. Ziarul Berliner Boersenzeitung, organul de presă al cercurilor de afaceri, considera Sud-Estul Europei, încă din 6 aprilie 1938, drept „piața naturală a Germaniei”[12]. Presiunile politice și diplomatice germane s-au intensificat, urmărindu-se încheierea unui acord economic bilateral. Chiar din 29 ianuarie 1939, colonelul Alfred Gerstenberg, atașatul militar pentru aviație al Germaniei la Varșovia și București, l-a informat pe Grigore Gafencu că atmosfera ostilă a autorităților de la Berlin la adresa României nu putea fi înlăturată decât în condițiile în care supraproducția românească de petrol și cereale ar fi luat drumul Germaniei, pe baza propunerilor pe care mareșalul Göring le făcuse, în noiembrie 1938, regelui Carol al II-lea. La 15 februarie 1939, directorul ministerial german Helmuth Wohltat a fost primit la București pentru tratative, desfășurate în mai multe runde, în perioada februarie – martie 1939. Negocierile au fost extrem de dificile, din cauza țelurilor, expuse ori ascunse, ale guvernului de la Berlin: 1) obținerea unei măriri, în termenii cei mai rapizi, a importului de petrol, precum și a livrărilor de lemn și diverse minereuri; 2) promovarea colaborării germano-române pe termen lung în domeniul economic, cu puncte diverse, precum adaptarea agriculturii românești la necesitățile pieței germane, exploatarea în comun a resurselor subsolului românesc și conlucrarea băncilor române și germane. Evenimentele de la Praga, din 15 martie 1939, au influențat decisiv tratativele economice, astfel încât, la 23 martie 1939, a fost parafat Tratatul economic româno-german pe o perioadă de cinci ani. În perspectiva războiului care se prefigura ca soluție pentru rezolvarea diferendelor internaționale, un raport al Înaltului Comandament al Wermacht-ului (OKW) explica prezența României în proiectele operaționale ale Berlinului prin producerea a 40% din necesarul total de produse petroliere al celui de-al Treilea Reich.

Aflat la Paris, între 27 și 30 martie 1939, într-o nouă misiune de informare și de observare a realităților internaționale, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu conchidea, în urma întâlnirilor sale cu reprezentanți politici, diplomatici și militari francezi: „Una din țările vizate pentru sacrificii importante ar fi chiar România”[13]. Impresiile culese în mediile politico-militare britanice nu erau dintre cele mai îmbucurătoare. În cercurile Foreign Office-ului convingerea era că în spatele „acordului româno-german ar exista și un acord de ordin politic și că România ar fi pierdută pentru cauza Axei Londra-Paris”[14]. Reîntors la Paris, la 3 aprilie 1939, locotenent-colonelul Petrescu avea să constate o evidentă răceală din partea oficialităților franceze care apreciau „readerarea (…) la pact ca o alunecare a noastră spre o politică germanofilă”[15]. La rândul său, Marea Britanie declanșa o puternică ofensivă economică în spațiul balcanic, care presupunea acordarea de împrumuturi cu caracter politic și organizarea de importuri prin intermediul Departamentului pentru Garantarea Creditelor de Export. Grecia și Turcia erau importante pentru Marea Britanie nu numai sub raport economic și politic, ci și din punct de vedere strategic și militar, implicând protecția comerțului și a Imperiului Britanic. Astfel, putem înțelege de ce Turcia a primit un împrumut de 18 milioane de lire sterline pentru achiziționarea de nave de război. A fost nevoie de „Scandalul Tilea”[16] și de acordul economic româno-german, pentru a se trezi brusc interesul Marii Britanii și al Franței pentru petrolul și grâul românesc.

După ocuparea completă a Cehoslovaciei, la 15 martie 1939, Grigore Gafencu avea să telegrafieze, în noaptea de 16 spre 17 martie, Cabinetului britanic, prin intermediul ministrului Tilea pentru a-i atrage atenția asupra gravelor consecințe care decurgeau pentru statele central-europene din libertatea de inițiativă pe care Hitler o avea ca urmare a renunțării Marii Britanii. În dimineața zilei de 17 martie 1939, Viorel V. Tilea a fost sunat, de la Paris, de către un „misterios” domn, care i-a furnizat detaliile secrete despre cererile germane față de România. Identitatea „misteriosului” interlocutor a fost dezvăluită după război: era vorba despre Adrian Dumitrescu, managerul general al întreprinderilor Malaxa. Informațiile furnizate lui Viorel V. Tilea proveneau, de fapt, de la Nicolae Malaxa[17].

Ministrul României la Londra i-a informat despre cererile germane pe diplomații de la Foreign Office, pe ambasadorul SUA în Marea Britanie și, în mod surprinzător, pe câțiva gazetari britanici, angajați la The Times, Daily Mail și Daily Telegraph. Ziarul Daily Telegraph a folosit în comentariul său asupra evenimentelor de la București termenul de „ultimatum economic”. Guvernul de la București a respins categoric această sintagmă, iar ministrul de externe Grigore Gafencu l-a rechemat la București pe Viorel V. Tilea. Prim-ministrul Armand Călinescu și regele Carol al II-lea s-au opus. Convocat la Foreign Office de către Sir Alexander Cadogan pentru lămuriri suplimentare, ministrul României la Londra nu a putut oferi o explicație logică și coerentă a situației create, în urma intervenției sale, și nimic nu l-a putut clinti din convingerea că ultimatumul era o realitate.

În dimineața zilei de 21 martie 1939, Viorel V. Tilea a informat Bucureștiul de faptul că lordul Halifax a fost autorizat să înceapă negocieri pentru formarea unui Pact Răsăritean de asistență mutuală. Ministrul României la Londra cerea guvernului pe care îl reprezenta să nu ignore această inițiativă diplomatică, menită a salva pacea pe continentul european, iar a ignora o astfel de inițiativă ar însemna predarea României în mâinile Germaniei, cu toate consecințele inevitabile, așa cum am văzut că s-a întâmplat altor state. La 31 martie 1939, s-a semnat acordul economic româno-francez, iar la 11 mai 1939, cel româno-englez. Aceste inițiative ale Franței și Marii Britanii au avut loc în înțelegere cu guvernul român, deși ministrul economiei naționale Bujoiu a vorbit, la 11 mai 1939, despre natura pur economică a convențiilor. La același nivel se situau și creditele acordate de Marea Britanie, ce urmau să fie folosite pentru achiziționarea de material de război pentru armata română.

Care a fost atitudinea României față de noua situație creată după semnarea acordului economic româno-german din 23 martie 1939? Alexandru Cretzianu, director al Direcției Politice în Centrala Ministerului Afacerilor Externelor (1933-1938), respectiv secretar general (1939-1941) în MAE, părăsea Bucureștiul, la 10 aprilie 1939, cu destinația Londra și Paris, unde urma să discute propunerile pe care cabinetul britanic le făcuse la 31 martie. Diplomatul român avea de îndeplinit două obiective: 1) obținerea unei atitudini generale, în defavoarea încheierii unor pacte bilaterale; 2) acordarea asistenței pentru Polonia să nu fie condiționată de garanția oferită României. Acestea erau cele două probleme pe care urma să le ridice în cursul negocierilor cu guvernul britanic pentru obținerea unor garanții concrete și clare în ceea ce privește România. La 13 aprilie 1939, guvernele Marii Britanii și Franței au acordat garanții României și Greciei, în condițiile în care „Anglia, în special, socotește absolut necesar pentru pregătirea războiului de lungă durată, care să aducă victoria Axei Londra-Paris, să câștige timp prin atragerea spre Est a unor importante forțe germane, astfel ca să dea posibilitate, atât Franței, cât și Angliei, să-și desăvârșească instrumentul lor de război, care să le dea victoria sigur scontată și care va duce la altă așezare a Europei”[18]. Joachim von Ribbentrop a reacționat, atrăgând atenția că Reich-ul considera că orice participare la politica dusă de guvernul britanic era îndreptată împotriva sa, deoarece ducea la încercuirea morală pe care Germania dorea să o evite cu orice preț. Într-o atare situație, ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, a întreprins în cursul lunii aprilie un turneu diplomatic în principalele capitale europene, cu speranța că va anula izolarea mereu crescândă a României și că ar putea preveni o serie de primejdii.

Ultimul mare turneu diplomatic

Grigore Gafencu a părăsit Bucureștiul în amiaza zilei de 16 aprilie 1939, în direcția Berlin prin Polonia. În acea noapte, ministrul român devenea martorul destăinuirilor colonelului Beck, care prefigurau marea încleștare: „Danzigul ne este indispensabil. Nu vom admite niciodată alipirea lui la Germania. Dacă se ating de Danzig, iese război”[19]. Într-un asemenea context politic european sosea la Berlin, la 18 aprilie 1939, Grigore Gafencu. A doua zi, a fost primit de Hitler la Cancelaria celui de-al Treilea Reich. Hitler a ținut un monolog important și esențial în conținut pentru România și viitorul ei: „Garanțiile anglo-franceze nu vă vor servi la nimic. Nu mă voi formaliza însă. Cunosc slăbiciunea voastră pentru Franța. Cu totul alta ar fi atitudinea mea dacă ar urma să participați alături de sovietici la vastul plan de încercuire al Germaniei pe care îl pregătește guvernul de la Londra. Un astfel de plan pune în pericol existența Reich-ului; suntem deciși să ne apărăm prin toate mijloacele”[20].

La Bruxelles, lui Gafencu i se va vorbi despre lipsa de pregătire militară a Angliei, care provoca teamă regelui Leopold. Acesta nu și-a ascuns îngrijorarea că, în împrejurările date, ajutorul promis de Marea Britanie unei țări mici mai curând ar compromite-o decât ar proteja-o. Sosit la Londra, Grigore Gafencu a avut o lungă întrevedere cu Winston S. Churchill, care s-a arătat profund nemulțumit de evoluția situației politice interne și internaționale și care l-a avertizat foarte clar asupra forței cu care Anglia își putea însoți angajamentele. În discuțiile angajate cu oficialitățile engleze, Grigore Gafencu a insistat asupra ideii ca Franța și Anglia să-și facă simțită prezența în România și pe plan economic. Guvernul englez a fost de acord cu cererile formulate de diplomatul român, însă dorea ca toate garanțiile sale să fie înglobate într-un sistem de securitate în care URSS să fie o piesă esențială. Duplicitatea și cinismul „perfidului Albion” nu se vor opri aici.

Într-un raport primit la 6 mai din partea ambasadorului Franței la Berlin, Robert Coulondre, întocmit în urma destăinuirilor pe care generalul Bodenschatz, aghiotantul mareșalului Göring, le făcuse adjunctului atașatului francez al Aerului, căpitanul Stehlin, se arăta că germanii vor ataca Polonia în cooperare cu Uniunea Sovietică. Polonia și România nu au fost informate despre acest raport. În vara fierbinte a lui 1939, Dirksen, ambasadorul Reichului la Londra, telegrafia superiorilor săi la Berlin, arătând că Sir Horace Wilson, unul dintre principalii colaboratori ai lui Chamberlain, i-ar fi confirmat „că după încheierea unei înțelegeri cu Germania, politica engleză de garanții (pentru Polonia, România și Turcia) va fi, în fond, înmormântată”[21].

La plecarea din Londra, speranțele șefului diplomației române se legau de Franța, care, din păcate, era tot mai absentă în acest context ce se dovedea, pe zi ce trece, mai crud și mai tulburător. Primit cu simpatie de către oficialitățile franceze, ministrul român a fost pus la curent cu mersul tratativelor cu sovieticii și cu dificultățile întâmpinate. Tratativele, inițiate de către Franța și Marea Britanie, vizau obținerea unei declarații publice, în care Uniunea Sovietică să repete „că, în eventualitatea unui act de agresiune împotriva oricărui stat vecin al Uniunii Sovietice și împotriva căruia acest stat ar rezista, guvernul sovietic să acorde asistență, dacă s-ar exprima o dorință în acest sens, ajutorul urmând să fie furnizat în modul cel mai adecvat”[22], după cum suna propunerea britanică din 18 aprilie 1939. Grigore Gafencu a părăsit Parisul cu speranța că un acord între Occident și Uniunea Sovietică ar constitui, în cazul realizării, o garanție reală pentru România și viitorul ei.

Primit cu fast extraordinar la Roma, ministrul român de externe a avut convorbiri cu Mussolini și cu omologul lui italian, contele Ciano. Rezultatele vizitei la Roma, care urmărea o apropiere româno-italiană, pot fi incluse în declarația pe care contele avea să i-o facă lui Grigore Gafencu: „Drumul nostru spre București trece prin Budapesta. Atunci când discul verde va semnala cale liberă între Ungaria și România, vom veni spre voi așa cum o dorim”[23]. În drum spre țară, Gafencu a făcut o escală la Belgrad, unde s-a întâlnit cu Činkar-Marcovići, fost ministru al Iugoslaviei la Berlin și om de încredere al prințului Paul. În discuțiile avute cu Činkar-Marcovići, ministrul român de externe a insistat pe necesitatea de a se păstra legături permanente și strânse cu puterile occidentale. Discuțiile avute cu reprezentanții Axei la Berlin și la Veneția îl convinseseră pe diplomatul iugoslav că războiul era mai aproape ca niciodată și că fiecare trebuia să se gândească, înainte de orice, la propria salvare. În acest context, era dificil să adopți o poziție ostilă Axei, în opinia diplomatului iugoslav. Pamfil Șeicaru a surprins, cu finețea-i caracteristică, rezultatul acestui turneu diplomatic: „Reiese clar insistența lui Hitler de a-și asigura neutralitatea României, așa de prețioasă pentru Germania, datorită petrolului și producției agricole. Dar pentru guvernul britanic «sprijinul Rusiei era indispensabil» și noi acceptaserăm garanțiile Angliei. Nimeni nu se întreabă dacă, pentru Anglia, ca și pentru Franța, garanțiile date României vor fi valabile când Rusia Sovietică va revendica Basarabia? Și astfel, ne-am pomenit participând la «încercuirea morală» a Germaniei”[24].

La 1 aprilie 1939, cu ocazia lansării la apă a cuirasatului Tirpitz, Hitler a rostit un discurs în care unii istorici au văzut „o aluzie limpede la doctrina «coexistenței pașnice» și primul semn al unei atitudini conciliatoare a lui Hitler față de Uniunea Sovietică”[25]. Într-un articol, Pamfil Șeicaru, după ce făcea o analiză a discursului Führer-ului, se întreba: „Ce premerge acest discurs? Un tratat economic sau ceva mai grav, un program politic?”. Aliații Occidentali au fost informați că ceva se va petrece în Est. La 6 mai 1939, ambasadorul Robert Coulondre telegrafia, de la Berlin, un rezumat al discuțiilor pe care le-a avut un reprezentant al Ambasadei franceze cu o persoană familiară Führerului: „Mai mult nu vă pot spune, dar într-o bună zi veți înțelege că ceva se petrece în Est (dass etwas im Osten im Gonge ist)”[26].

În acele clipe dramatice pentru Europa și pentru popoarele ei, guvernul sovietic l-a trimis într-un turneu diplomatic pe Vladimir P. Potemkin, comisar adjunct al poporului la Ministerul de Externe sovietic. Grigore Gafencu a expus diplomatului sovietic rezultatele obținute în urma acestui turneu diplomatic și faptul că toată concentrarea forțelor noastre armate de-a lungul frontierelor occidentale dovedea foarte clar din ce parte ne simțeam amenințați și împotriva cui înțelegeam să ne organizăm rezistența. În timpul discuțiilor dintre Gafencu și Potemkin nu a fost abordată nicio clipă chestiunea Basarabiei, nodul gordian al relațiilor româno-sovietice. Călătoria lui Potemkin avea să se desfășoare la începutul lunii mai 1939, în timpul negocierilor cu Parisul și cu Londra, și se poate constitui într-o formulă de testare a stării de spirit din Balcani, pentru a se putea asigura conducătorii sovietici că nu va fi niciun fel de reacție militară, având în vedere preconizatele mișcări ale URSS în arena relațiilor internaționale. La 22 iulie 1939, presa sovietică a anunțat pentru prima oară începerea unor convorbiri economice la Berlin, urmate, la 12 august 1939, de cele militare tripartite anglo-franco-sovietice. Presat de timp și de necesități militare, la 20 august 1939, Hitler a telegrafiat la Moscova, propunând o înțelegere între cele două mari puteri.

În cursul zilei de 22 august 1939, Gheorghe Tătărescu a avut convorbiri cu Georges Bonnet referitoare la viitorul pact de neagresiune sovieto-german, apreciat ca fiind un nou element ce contribuie la agravarea situației internaționale. Ambasadorul român i-a declarat lui Bonnet că România era hotărâtă să-și apere frontierele naționale în cazul în care ele ar fi primejduite de către Germania sau Ungaria. Conținutul discuției dintre Bonnet și Tătărescu a fost adus la cunoștință Foreign Office-ului de către ambasadorul Marii Britanii la Paris, Sir Eric Phipps. Un raport al Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, din 22 august 1939, referitor la consecințele ce aveau să decurgă pe plan intern și internațional din semnarea Pactului germano-sovietic, avertiza factorii de decizie politico-militară de la București că la operațiunea de dislocare a Poloniei va lua parte și Uniunea Sovietică, ce își „va atribui provincia polonă care a făcut parte din Galiția de pe vremea Imperiului Rusesc, precum și toate localitățile de la frontiera estică, unde populația dominantă este rusească”[27], iar „pentru restul se va reîntemeia fosta republică a Ucrainei Mari, înglobându-se și nordul Bucovinei pe o linie până la Siret și orașul Cernăuți”[28].

Legația germană de la București a primit ordin de la Berlin să raporteze de urgență atitudinea opiniei publice române, îndeosebi a presei, în legătură cu noua situație internațională, cu toate mișcările plenipotențiarilor englez, francez și polon din București, precum și cu stadiul în care se găsea fosta organizație Garda de Fier. Pe nemți îi interesa dacă legionarii mai activau, care le era programul politic și un posibil contact cu membrii ei, într-o perspectivă apropiată. Ministrul Reichului la București era informat că „Berlinul, după lichidarea așa-zisei «chestiuni ungare», va uza de drepturile și pretențiile asupra fostelor granițe germane din 1914 pentru a exercita o presiune care ar obliga România să se înțeleagă cu Germania și să părăsească prietenia democrațiilor”[29].

Prăbușirea tuturor speranțelor

După declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră (6 septembrie 1939), însă evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, uimind Europa și, uneori, chiar pe protagoniștii dramei. Din însărcinarea regelui Carol al II-lea, Ion Gigurtu a întreprins o vizită la Berlin pentru a transmite guvernului german dorința de neutralitate a României. Măsurile de ordin militar adoptate de vecinii României, mai ales ale autorităților sovietice, au făcut obiectul convorbirilor purtate cu mareșalul Göring. Acesta a răspuns trimisului regal că „atâta timp cât Reichul va fi în relații prietenești cu Sovietele, nu trebuie să ne temem de Rusia”[30]. Având în vedere gravitatea situației și posibilitatea unei rapide deteriorări a ei, Marele Stat-Major român a luat măsuri pentru întărirea frontierei de Est. Prin Directiva Operativă nr. 6 din 10 septembrie 1939, s-a constituit Armata 3 română, cu misiunea de a împiedica trecerea Nistrului de către unitățile sovietice și de a întârzia înaintarea spre vest a acestora, în cazul unui atac mai important. De asemenea, Armatei 3 române îi revenea misiunea ca, în retragerea spre sud, să bareze, treptat, trecătorile spre vest de Carpați, cu scopul de a împiedica pătrunderea forțelor germane în Basarabia, existând teama unui atac concomitent germano-sovietic asupra României.

În momentul în care Armata Roșie ocupa Polonia Răsăriteană, ministrul de externe Grigore Gafencu dădea instrucțiuni ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, să sondeze posibilitatea încheierii unui tratat de neagresiune între România și Uniunea Sovietică, fără a face însă propuneri concrete în acest sens înainte de a se cunoaște intențiile Rusiei, pentru a nu fi expune statul român la un refuz sau la condiții care nu ar putut fi acceptate. Prin ocuparea părții răsăritene a Poloniei de către Armata Roșie, granița României cu Uniunea Sovietică s-a extins de la 812 km la 1.158 km. Cabinetul de la Londra a comunicat, la 27 septembrie 1939, guvernului de la București că, în cazul unei agresiuni sovietice, România nu va primi sprijinul militar al Marii Britanii. A doua zi, guvernul britanic a informat Parisul despre acest lucru, prin intermediul lui Sir Eric Phipps, care a subliniat că britanicii nu puteau oferi niciun fel de ajutor României, în special dacă Turcia nu li se va alătura.

Documente germane provenite din arhiva ambasadorului german la Moscova, contele von der Schulenburg, păstrate în castelul Falkenberg și publicate de cercetătoarea germană Ingeborg Fleischhauer[31], evidențiază faptul că la recepția de la Kremlin ce a urmat semnării Acordului sovieto-german de delimitare a frontierei, din 28 septembrie 1939, s-a discutat și problema României. Stalin a comunicat că, deocamdată, guvernul sovietic nu are nicio intenție de a se atinge de România. La 19 octombrie 1939, la Ankara, s-a semnat Tratatul tripartit anglo-franco-turc. Protocolul secret anexat Tratatului, act care va rămâne necunoscut guvernului român, preciza limpede că acțiunea militară franco-britanică s-ar fi declanșat dacă „ofensiva militară declanșată de o putere europeană ar atinge frontierele Bulgariei sau ale Greciei”[32].

Noile raporturi germano-sovietice și perspectiva ca Armata Roșie să treacă frontiera de stat pentru a ocupa Basarabia l-au determinat pe Mihail Moruzov să restabilească legătura secretă cu Abwehr, condus de amiralul Canaris, întreruptă după întâlnirea din februarie 1937. Având în vedere că România, prin așezarea ei geografică, a constituit întotdeauna pentru Germania o preocupare de prim ordin, Moruzov le propunea nemților o ofertă de colaborare informativă pentru Europa de Est, ca o soluție de ultim moment menită a salva integritatea statală de la dezastrul care se prefigura din ce în ce mai clar. În perioada 26 octombrie – 3 noiembrie 1939, maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru a avut convorbiri cu maiorul Pruck, șeful Secției Frontul de Est din Abwehr, care a confirmat faptul că OKW considera că era socotit mai mare pericolul sovietic în Peninsula Balcanică, decât amenințarea din Vest. Colaborarea propusă de Mihail Moruzov a fost acceptată, având și acordul Führerului, care a dispus ca „orice acțiuni informative asupra armatei sovietice să înceteze, continuându-se însă acțiunea informativă asupra activității comuniste a Uniunii Sovietice”[33]. În pofida ordinului superiorului său, amiralul Canaris s-a arătat dispus și la o colaborare informativă pe probleme de ordin militar privind URSS. În baza înțelegerii perfectate cu Abwehrul, Serviciul Secret de Informații al Armatei Române primea, la 22 noiembrie 1939, un set de informații referitor la mișcările Armatei Roșii. Conform acestor informații, în apropierea granițelor cu România, se prefigura un dispozitiv format din 5 corpuri de armată, cu 35 de divizii, dintre care 23 de infanterie, 11 de cavalerie și una moto-mecanizată.

„Trebuie să lămurim relațiile cu URSS. Trupele lor ne-au încercuit tot hotarul nordic, de la Nistru până la Carpați”[34], afirma ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, la 29 noiembrie 1939, în Senatul României. Diplomația românească a depus, în continuare, eforturi disperate pentru a obține garanții militare concrete, în cazul unui atac sovietic. La 11 decembrie 1939, Londra comunica României că funcționarea garanției acordate în aprilie 1939 depindea de doi factori: hotărârea Turciei de a deschide Strâmtorile și asigurarea că Italia nu se va împotrivi unei acțiuni anglo-franceze în Răsărit. La 30 decembrie 1939, Viorel V. Tilea a remis la Foreign Office o notă din partea guvernului român prin care se solicita ajutor în armament și materii prime, care urma să fie achitat în rate anuale sub forma creșterii cotelor de petrol. Și Parisul a fost informat despre această cerere. La cea de-a doua consfătuire a conducătorilor misiunilor diplomatice britanice din Europa de Sud-Est, ce a avut loc la Londra, între 8 și 11 aprilie 1940, s-a hotărât ca, după obținerea avizului Statului-Major General britanic, Bucureștiul să fie informat că, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice, se va acorda „ajutor după posibilități”, însă gradul și caracterul acestuia vor depinde de atitudinea Turciei, Italiei și a Bulgariei.

Aflat la Berlin, în perioada 2-8 martie 1940, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei Române a avut întrevederi cu mai multe oficialități ale Reichului, printre care cu omologul său, amiralul Canaris. În contextul în care germanii nu puteau admite expansiunea sovieticilor în Balcani, interesul României era să fie cât mai corectă față de Berlin, mai ales că „în Germania, așa cum avertiza amiralul Canaris, mai există persoane politice care cred că atitudinea țării dumneavoastră nu este sinceră și că, în momentul când Germania va fi antrenată într-un război decisiv, își va schimba atitudinea, făcând jocul anglo-francezilor”[35]. La 29 martie 1940, Molotov, referindu-se la Basarabia, a ținut în Sovietul Suprem al URSS un discurs în care a afirmat că exista o chestiune litigioasă nerezolvată și a precizat că România va înțelege că asemenea lucruri nu pot fi tolerate. Regele Carol al II-lea nota, la 2 aprilie 1940, în jurnalul său: „Chestia principală este discursul lui Molotov. Discurs care distruge toate iluziile și este agresiv față de mulți.”[36] Îngrijorat de marea concentrare de trupe sovietice de la frontiera română, la 22 mai 1940, Gafencu a avut o conversație cu W. Fabricius, ministrul Germaniei la București, care i-a declarat că „…în aceste ultime luni, schimbări profunde au intervenit în raporturile germano-ruse, și de aceasta trebuie să ținem cont”[37], adăugând că „pacea și liniștea României depind, într-o mare măsură, de înțelegerea la care România ar ajunge cu vecinul ei din Est”[38].

Capitularea Franței (22 iunie 1940) a bulversat opinia publică românească și nu numai, marcând, totodată, sfârșitul unei concepții și al unei orientări de politică externă. La 25 iunie 1940, Mihail Moruzov îi solicita lui Manfred von Killinger, observatorul Führerului pentru Ungaria, România, Iugoslavia și Bulgaria, un răspuns foarte clar referitor la atitudinea pe care o va lua Germania dacă România va fi atacată de URSS. Diplomatul german a răspuns: „Germania nu va putea face altceva decât să exprime unele deziderate față de URSS, o acțiune militară în Est fiind pentru moment imposibilă, armata germană trebuind să termine războiul contra Angliei.”[39] În seara zilei de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între Molotov și contele Friedrich-Werner von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei, desfășurată din inițiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că URSS dorește soluționarea problemei Basarabiei fără nici o amânare. Guvernul de la Moscova dorea în același timp și Bucovina, despre care Molotov a pretins că ar avea populație ucraineană. Hitler a fost uluit de cererile sovietice și de caracterul lor intempestiv. Prezența a numeroase divizii sovietice, identificate de cercetarea militară românească, susținute de brigăzi blindate, concentrate pe malul Nistrului, însoțite de aviația care viola permanent spațiul aerian al României în incursiuni din ce în ce mai adânci, provoca mai mult decât îngrijorare.

În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22.00, V. M. Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Gheorghe Davidescu nota ultimativă privind cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către Molotov, la ora 22.00, a fost emis de către Marele Stat-Major sovietic și Ordinul de Operații nr. 001, ce urma a fi transpus în practică, la 28 iunie 1940, de către trupele ce aveau să invadeze Basarabia și Bucovina de Nord în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. La ora 22.15 postul de radio Chișinău și-a încheiat emisiunea cu un program de cântece iar ultima piesă transmisă a fost aria toreadorului din opera Carmen, de Bizet. În dimineața de 27 iunie 1940, la ora 02.00, regele Carol al II-lea a fost trezit din somn de Ernest Urdăreanu, care l-a suna ca să-l informeze că ministrul Davidescu de la Moscova primise de la Molotov o notă ultimativă, după care toate legăturile telefonice cu Moscova au fost întrerupte.

Marile Unități și Unități ale Armatelor 3 și 4 române din Basarabia și Bucovina de Nord erau în stare de alarmă și de afluire spre pozițiile de luptă de pe linia Nistrului, începând cu ora 14.00 din ziua de 26 iunie 1940. După ora 04.00, în zorii zilei de 27 iunie 1940, trupele sovietice, folosind nouă ambarcațiuni de capacitate mică, au trecut Nistrul în zona localității Corman. Pichetul de grăniceri și plutonul de cavalerie aflate în zonă, după lupte grele, s-au retras și au ocupat o nouă poziție de luptă. Până la ora 7.50, ordinul Corpului 3 Armată către unitățile din subordine a fost primit și s-a trecut la ocuparea pozițiilor de luptă. La sfârșitul operațiunii, la întrebarea „Executat Nistru?”, s-a răspuns scurt „Complet Nistru!”.

Începând cu orele 12.00-12.30 a avut loc ședința primului Consiliu de Coroană, reunit ca urmare a ultimatumului sovietic. Ministerul Afacerilor Externe a solicitat un răspuns clar Iugoslaviei, Greciei și Turciei în privința unui ajutor militar direct în cazul unei confruntări româno-sovietice. Răspunsul a fost dezamăgitor. Cel de-al doilea Consiliu de Coroană, început la ora 21.00, a hotărât cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord fără luptă. Generalul Nicolae Ciupercă, într-un raport din iulie 1940, consemna: „Din toate ordinele și documentele până în ziua de 27 iunie, ora 24.00, reieșea că comandamentul superior este condus de o singură idee: aceea de a primi lupta cu toate forțele, în Basarabia. În momentele când toate privirile erau ațintite către hotar, nu am găsit necesar să dau instrucțiuni serioase pentru retragere și să semăn îndoiala în sufletele comandanților care trebuiau să lupte pe Nistru…”[40]

După rememorarea acestor evenimente, se naște întrebarea dacă exista posibilitatea salvării independenței și a integrității teritoriale? Examinând în detaliu atitudinea liderilor politici și militari ai momentului, s-a conturat ideea că participanții la Consiliul de Coroană care au hotărât cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei ar fi putut fi „intoxicați în chip premeditat pentru a li se forța opțiunile”[41]. Informațiile pe care generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat-Major român, și generalul Ioan Ilcuș, ministrul apărării naționale, le-au pus la dispoziția membrilor Consiliului de Coroană au fost „uluitoare”, decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice, combinate, eventual, cu atacurile Ungariei și Bulgariei. Patruzeci de divizii românești nu puteau rezista unui atac dus de cele 141 de divizii ale aliaților (URSS, Ungaria și Bulgaria). Celor prezenți li s-a întărit credința că România nu putea decât să accepte ultimatumul sovietic. În aprilie 1940, Biroul 2 francez a redactat un raport în care erau caracterizați 99 de generali români. Raportul reflecta situația la momentul decembrie 1939. Generalul Florea Țenescu era caracterizat în felul următor: „În situații clasice face să fie bine, dar în situațiile mișcătoare nu știe să se degajeze de soluțiile scolastice și să ia decizii bune pentru împrejurări și posibilități.”[42]

O serie de noi documente introduse în circuitul științific, provenite din arhivele sovietice, scot în eviden­ță faptul că trupele sovietice au fost pregătite, în cazul rezistenței României, să an­gajeze o operațiune ofensivă, având Prutul drept limită vestică. Analizând sinteza informativă din 25 iunie 1940, redactată de Biroul 2 din Marele Stat-Major român pe tema „Ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către trupele sovietice”, precum și tabelul datând din 2 iulie 1940, ce cuprindea totalul forțelor Frontului de Sud al lui Jukov și, paralel, al forțelor introduse în Basarabia și în nordul Bucovinei după 28 iunie 1940, ora 14.00, ajungem la concluzia că, în iunie 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare mi­litară româno-sovietică pentru Basarabia și Bucovina de Nord, „disproporția de forțe între cei doi eventuali beligeranți s-ar fi dovedit importantă, dar nu ecra­san­tă”[43]. Sinteza Biroului 2 al Armatei Române atrage atenția factorilor de decizie militară din statul român asupra capacității combative reduse a armatei sovietice, datorată lipsurilor materiale, nepregătirii cadrelor și, mai ales, moralului scăzut. Această armată nu impunea decât prin număr, iar „o acțiune dusă cu repeziciune și hotărâre ar putea s-o pună în stare de dezorganizare încă de la început”[44]. Să credem oare că dacă generalul Țenescu nu și-a propus să dezinformeze pe cei prezenți la Consiliul de Coroană, atunci fusese, el însuși, intoxicat? Sau Biroul 2 francez intuise corect? Consider că o rezistență militară, chiar și pe linia Prutului sau a Siretului, ar fi avut consecințe geopolitice nebănuite pentru cursul istoriei acestor pământuri și chiar a Europei Centrale și de Est.

La 3 iulie 1940, printr-un comunicat al guvernului român, a urmat denunțarea garanțiilor anglo-franceze. România s-a alăturat forțelor Axei, însă era prea târziu, deoarece, la 16 august 1940, la Turnu-Severin, au început tratativele româno-ungare. În perioada premergătoare Dictatului de la Viena, factorii militari au raportat că armata română era în totalitate gata să apere Transilvania. Proiectul de operații elaborat de Secția Operații a Marelui Stat-Major, la 29 august 1940, menținea planul operațional inițial (din 23 august 1940) și lăsa greutatea opțiunii, în cazul unor evenimente neprevăzute, factorului politic. Poziția de acceptare a „Arbitrajului de la Viena”, adoptată de patru dintre cei cinci reprezentanți militari (contraamiralul adjutant Nicolae Păiș, generalul David Popescu, generalul adjutant Gheorghe Mihail, șeful Marelui Stat-Major, și generalul adjutant Ernest Baliff) în Consiliul de Coroană din 30 august 1940, apare „drept o inconsecvență greu justificabilă”[45].

O poziție geopolitică aparte

Politicienii și liderii militari de la București au rămas tributari unor principii învechite în ceea ce privește înțelegerea noilor mișcări din arena relațiilor internaționale. Cazul diplomatului român Viorel V. Tilea și al acțiunii întreprinse de el reprezintă o dovadă elocventă a ceea ce a însemnat Marea Britanie în orientarea de politică externă a României. Dezinteresul geopolitic al Marii Britanii – una dintre puterile garante – în regiunea Mării Negre, îndepărtarea Franței de România, precum și semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop au favorizat prăbușirea granițelor României în vara lui 1940. Factorii decizionali, politici și militari, au fost informați cu promptitudine de structurile specializate în acest domeniu despre alianțele politico-militare și mișcările de pe marea tablă de șah a geopoliticii mondiale. O dovadă elocventă în acest sens o reprezintă raportul informativ din 17 octombrie 1939, în care agentul „Radu” raporta că partea germano-sovietică dorește destrămarea imperialismului englez și edificarea unor noi sisteme de dominație mondială, iar „granițele de interese germano-sovietice se află în nord, acolo unde trupele respective deja se găsesc, pe când în Europa sud-estică vor fi tratate potrivit Convenției acolo unde sunt hotarele vestice ale Bucovinei și Basarabiei actuale”[46].

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării „problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al Treilea Reich. În această uriașă și previzibilă încleștare geopolitică dintre Rusia și Europa, rămâne extrem de actual și interesant ceea ce credea și afirma în scris, în 1941, istoricul român Gheorghe I. Brătianu: suntem un stat de necesitate europeană, aflat în atenția Estului și Vestului, a Nordului și Sudului deopotrivă, precum și faptul că permanent poziția noastră geopolitică și geostrategică a atras grijă și simpatie, uneori ocrotire, dar, de cele mai multe ori, apetit sau primejdie. Atuurile noastre geopolitice și geostrategice ne-au implicat, fără voia noastră, în vâltoarea marilor jocuri și prefaceri geopolitice de la mijlocul secolului XX și ne-au fost, de cele mai multe ori, din păcate, fatale în devenirea noastră ca națiune și în dorința noastră de progres și de modernitate.

__________________________________________________________

* Articolul a fost publicat în revista Arhivele Totalitarismului, Anul XXVII, nr. 1 – 2 (102 – 103)/2019, p. 22 – 37.

[1] Notă asupra convorbirii cu mareșalul Göring, Berlin, 6 noiembrie 1938, AMAE, Fond 71/Germania, vol. 76.

[2] Arhiva Serviciului Român de Informații (în continuare, ASRI), dosar special, nr. 162, vol. 14, f. 105.

[3] Vasile T. Ciubăncan, Apărarea frontierei de vest a României, deziderat național. Adeziuni clujene  interbelice (II), în Acta Musei Napocensis, XIX, 1982, p. 206.

[4] Aurel Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, București, 1983, p. 212.

[5] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române (1938-1944), Editura Humanitas, București, 1994, pp. 31-32.

[6] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, Editura Institutului Național de Informații/INI, București, 1996, p. 250.

[7] Ibidem, p. 256-257.

[8] ASRI, Fond Documentar, dosar nr. 8791, f. 58.

[9] Cristian Troncotă, op. cit., p. 262.

[10] Ibidem, p. 268.

[11] Ibidem, p. 269.

[12] Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 287.

[13] Cristian Troncotă, op. cit., p. 272.

[14] Ibidem, p. 274.

[15] Ibidem, p. 275.

[16] Vezi serialul Viorel V. Tilea – trimis extraordinar, în Magazin istoric, An XXXIV, serie nouă, nr. 5 (398), mai; nr. 6 (399), iunie; nr. 7 (400), iulie 2000; George Damian, Afacerea Tilea între oameni de afaceri, politicieni și servicii de informații, în Dosare ultrasecrete (supliment Ziua), An XII, nr. 566, 4 iulie 2009, p. 2-3; Idem, Intervenția lui Malaxa, în Ibidem, p. 4-5; Idem, Dezmințirea de la București, în Ibidem, p. 6-7; Idem, O evaluare a acțiunii Tilea, în Ibidem, p. 8.

[17] Vezi George Damian Mocanu, Serviciul de informații al lui Nicolae Malaxa, în Magazin istoric, An XLVI, serie nouă, nr. 2 (539), februarie 2012, p. 22-26.

[18] Cristian Troncotă, op. cit., p. 277.

[19] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, București, 1992, p. 51.

[20] Ibidem, p. 77-78. „Liniște în regiunea cu materii prime” era lozinca politicii germane, formulată de expertul în economie H. Neubacher, față de sud-estul european. Dintr-o astfel de perspectivă s-a născut sprijinul german pentru Ungaria horthyistă și Arbitrajul de la Viena.

[21] Ibidem, p. 142.

[22] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Editura Militară, București, 1992, p. 135.

[23] Grigore Gafencu, op. cit., p. 172.

[24] Pamfil Șeicaru, Adevărul trebuie amintit, Editura Fides, Iași, 1998, p. 28.

[25] Florin Constantiniu, , Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, București, 1991, p. 46.

[26] Grigore Gafencu, op. cit., p. 153.

[27] Cristian Troncotă, op. cit., p. 283.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem, p. 284.

[30] Raportul privind călătoria lui I. Gigurtu în Germania, AMAE, Fond 71, Germania, vol. 78, f. 97-99.

[31] Este vorba despre două note de conversație întocmite de consilierul Gustav Hilger, privind negocierile dintre Stalin, secondat de Molotov și Ribbentrop, cu prilejul celei de-a doua vizite a ministrului de externe la Moscova (27-29 septembrie 1939), când s-a semnat tratatul de frontieră și prietenie sovieto-german. Vezi Ingeborg Fleischhauer, Der deutsch-sowietische Grenz-und Freundschaftsvertrag vom 28 September 1939. Die deutschen Aufzeichnungen über die Verhandlungen zwischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moskau, în Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, nr. 39/1991, 3. Heft, p. 464 și urm.

[32] Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Editura Humanitas, București, 1991, p. 359.

[33] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, p. 313.

[34] Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România. 1856-1947, Editura Albatros, București, 1996, p. 243.

[35] Cristian Troncotă, op. cit., p. 394.

[36] Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, Vol. II, Editura Silex, București, 1995, p. 89.

[37] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 147.

[38] Ibidem.

[39] Este vorba despre Raportul din 28 iunie 1940 întocmit de Killinger pentru informarea demnitarilor de la Berlin, intitulat Criza rusă și întrevederile de la București, identificat în Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare, ANIC), Fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații. Politica externă a României, dosar nr. 2/1937, f. 279-288.

[40] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940). Partea I, în Iosif Constantin Drăgan (coord.), Antonescu, Mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, Vol. II, Editura Nagard, Cannaregio, Veneția, 1988, p. 130.

[41] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic în determinarea opțiunii României privind evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în 1940, în Geopolitica, Vol. I, Iași, 1995, p. 488.

[42] Idem, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 41.

[43] Idem, Rolul factorului geopolitic…, p. 493. Generalul-maior V. Melikov a fost trimis în iulie 1940 să efectueze un studiu privind comportamentul Armatei Roșii în operația de ocupare a Basarabiei. În nota-raport înaintată, la 18 iulie 1940, în calitatea pe care o avea de profesor la Academia Marelui Stat-Major sovietic, a conchis: „Procesul de concentrare și desfășurare a trupelor noastre pe Nistru, precum și intrarea lor în Basarabia au demonstrat convingător că cea mai slabă verigă a noastră e aceea care trebuie să fie cea mai puternică – companiile și batalioanele”. Apud Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, ediție Valeriu Matei și colaboratorii, Chișinău, 1991, p. 26-34.

[44] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic…, p. 494.

[45] Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Editura Institutului European, Iași, 1998, p. 65.

[46] Cristian Troncotă, Evoluția structurilor organizatorice și activitatea Serviciului Secret (Special) de Informații în perioada premergătoare și în timpul celui de-al doilea război mondial, Teză de doctorat, Academia de Înalte Studii Militare, 1997, p. 61.