Înfrângerea puciului din 19 – 21 august 1991 avea să ofere posibilitatea întăririi RSFS Ruse, interzicerea activității PCUS și a Partidului Comunist din republicile unionale, precum și începutul proclamării independenței de către republicile componente ale Uniunii Sovietice. Pe 22 august 1991, președintele Boris N. Elțîn va semna Decretul cu privire la asigurarea bazei economice a suveranității RSFSR, astfel încât, în conformitate cu prevederile sale, toate întreprinderile și instituțiile de subordonare (pan)unională treceau sub jurisdicția RSFS Ruse. Guvernul rus stopa finanțarea ministerelor (pan)unionale, cu excepția Ministerului Apărării, al Energiei Atomice și al Transporturilor. Pe 28 august 1991, RSFS Rusă a preluat controlul asupra Băncii de Stat a URSS și a Băncii de Comerț Exterior a URSS. Pe 24 august 1991, Sovietul Suprem de la Kiev a proclamat independența Ucrainei, urmând ca pe 1 decembrie 1991 să se desfășoare un referendum care să confirme prin votul cetățenilor Declarația de Independență a Ucrainei. În noua situație politică din spațiul Uniunii Sovietice, republicile suverane luau măsuri pentru trecerea în jurisdicția lor a Ministerelor Afacerilor Interne și a KGB-urilor locale.
Începutul „paradei independențelor”
În contextul „paradei independențelor”, Pavel Voșceanov, secretarul de presă al președintelui Boris N. Elțîn, avea să declare, pe 26 august 1991, că RSFS Rusă nu contestă dreptul la autodeterminare, însă există, totuși, și problema granițelor. „Federația Rusă nu pune la îndoială dreptul constituțional al fiecărui stat și popor la autodeterminare. Cu toate acestea, există problema frontierelor, care ar putea rămâne nerezolvată doar în condițiile existenței unor relații de prietenie asigurate printr-un tratat corespunzător. În cazul încetării acestor relații, RSFSR își rezervă dreptul de a ridica problema revizuirii frontierelor. Aceasta se referă la toate republicile vecine, cu excepția celor trei republici baltice”[1], va declara Pavel Voșceanov în fața jurnaliștilor. Pavel Voșceanov se gândea la momentul din 1954 când Ucraina a primit în frontierele sale administrative Peninsula Crimeea, sau la alipirea anumitor teritorii la Kazahstan. În conformitate cu mărturia lui Pavel Voșceanov, președintele Boris N. Elțîn „nu avea nicio dorință politică de a se menține în Uniune cu orice preț”[2], însă s-a simțit ofensat de legea ucraineană privind independența. Oficialii de la Kiev și Alma-Ata au protestat imediat și au refuzat orice discuție asupra acestui subiect, acuzând liderii RSFS Ruse de manifestarea unui „imperialism rusesc”. Vicepreședintele RSFS Ruse, Aleksandr V. Ruțkoi, primarul din Leningrad, Anatoli A. Sobceak, și Gavriil K. Popov, primarul Moscovei, au salutat declarația lui Pavel Voșceanov. Într-un interviu televizat, Gavriil K. Popov va menționa nu numai Peninsula Crimeea, ci și unele zone din stânga Nistrului și Odessa. Confruntați cu acuzațiile jurnaliștilor ucraineni privind faptul că președintele Boris N. Elțîn și conducerea rusă se agață de moștenirea comunist-imperialistă, Pavel Voșceanov va declara: „Nu vreți să trăiți cu Rusia într-o uniune? Aceasta este o moștenire comunistă pentru voi? Atunci plecați, dar returnați-ne Crimeea și Donbassul! Pentru că au devenit parte a Ucrainei datorită «moștenirii comuniste»! Le-ați primit de la Nikita Hrușciov cu aprobarea Prezidiului CC al PCUS”[3].
Pe 24 august 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov va emite o declarație referitoare la rolul și locul PCUS în noul context politic intern din Uniunea Sovietică. „Secretariatul, Biroul Politic al CC al PCUS nu au luat atitudine împotriva loviturii de stat, Comitetul Central nu a reușit să ocupe o poziție hotărâtă de condamnare și rezistență, nu a ridicat comuniștii la luptă împotriva violării legislației constituționale. Printre complotiști s-au dovedit a fi membri ai conducerii de partid, un șir de comitete de partid și mijloace de informare în masă au sprijinit acțiunile criminalilor de stat. Aceasta a plasat milioane de comuniști într-o situație echivocă. Mulți membri de partid au refuzat să colaboreze cu puciștii, au condamnat complotul și s-au inclus în lupta împotriva lui. Nimeni nu are dreptul moral să-i acuze în bloc pe toți comuniștii și eu, ca președinte, consider drept o datorie a mea să-i apăr ca cetățeni de acuzații nefondate. În această situație, CC al PCUS trebuie să ia o decizie grea, dar onestă de autodizolvare. Soarta partidelor comuniste republicane și organizațiilor de partid locale o vor decide ele înseși. Nu consider posibilă îndeplinirea pe mai departe a funcției de Secretar General al CC al PCUS și îmi declin împuternicirile respective. Cred că comuniștii orientați democratic, care au păstrat credință legalității constituționale, cursului spre înnoirea societății, se vor pronunța pentru crearea unui partid pe o bază nouă, capabil să se includă împreună cu toate forțele progresiste în activitatea de continuare a transformărilor democratice radicale în interesul oamenilor muncii”[4], va declara Mihail S. Gorbaciov. În curând, Mihail S. Gorbaciov va fi nevoit să accepte că, în absența lui, „avusese loc o deplasare decisivă a puterii, de la centru spre republici și de la el spre Elțîn”[5].
În cercurile guvernamentale americane începea să fie acceptată opinia analistului CIA Fritz Ermarth care considera că „întorsătura luată de evenimentele săptămânii în curs va accelera decomunizarea Uniunii Sovietice, «deconstrucția» partidului și a KGB-ului și întemeierea statului rus”[6]. Totodată, Fritz Ermarth considera că modul în care Mihail S. Gorbaciov concepe ideea de președinție sovietică nu mai este viabil, astfel încât, dacă va avea noroc, „poate că Elțîn o să-l lase să fie șef de stat cam în genul reginei Elisbeta”[7]. Și, totuși…în numărul de duminică, 1 septembrie 1991, al cotidianului Washington Post, jurnalista Ann Devroy va transmite o corespondență de la Kennebunkport în care afirma că „înalte oficialități din anturajul președintelui Bush”[8] își exprimaseră „profunda neliniște față de perspectiva pierderii unui partener diplomatic de talia Uniunii Sovietice condusă de Mihail Gorbaciov și apariția în locul său a unor lideri carismatici îndoielnici de genul președintelui rus Boris Elțîn”[9]. În apariția de la CNN, în cadrul emisiunii „Newsmaker Saturday”, Brent Scowcroft, consilierul pentru securitate națională al președintelui Statelor Unite, va declara public că „încă nu era foarte clar în ce scop”[10] dorea președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, să-și folosească puterea.
Pe 26 august 1991 avea să se desfășoare ședința Sovietului Suprem al URSS în care președintele Mihail S. Gorbaciov avea să țină un discurs laconic în raport cu luările sale anterioare de cuvânt. Asumându-și responsabilitatea pentru erorile din procesul de selectare și promovare a cadrelor, precum și indecizia și inconsecvența sa, Mihail S. Gorbaciov va trasa sarcinile prioritare pentru viitorul apropiat: „1) reluarea procesului de semnare a tratatului unional; 2) stabilirea relațiilor cu republicile care nu intenționau să adere la Uniunea înnoită; 3) constituirea unor organisme administrative care să conducă Uniunea până la adoptarea noii Constituții; 4) reforma Sovietului Suprem al URSS; 5) asigurarea unui control strict asupra armatei și organelor de interne și de securitate; 6) accelerarea tranziției la economia de piață; 7) desfășurarea imediat după semnarea Acordului a alegerilor prezidențiale și parlamentare la scara Uniunii”[11]. La finalul sesiunii Sovietului Suprem al URSS, președintele Mihail S. Gorbaciov a luat cuvântul și a avertizat asupra faptului că, în urma puciului din perioada 19 – 21 august 1991, s-au intensificat tendințele centrifuge ale republicilor unionale, creându-se pericolul real al dezmembrării Uniunii Sovietice. Președintele URSS a militat pentru continuarea procesului de semnare a noului Tratat Unional, chiar supus unor mici modificări. Totodată, președintele Mihail S. Gorbaciov continua să spere că Ucraina va adera la noul Tratat Unional și, totodată, avertiza asupra faptului că intangibilitatea frontierelor este prevăzută în acesta. „Prin urmare, în cadrul Uniunii probleme teritoriale nu pot fi. Dar nu este exclusă apariția lor în cazul ieșirii republicii din Uniune”[12], va declara președintele Mihail S. Gorbaciov.
Pe 28 august 1991, în contextul subordonării de către autoritățile de la Kiev a tuturor unităților militare ale Ministerului Apărării al URSS și a trupelor Ministerului Afacerilor Interne, o delegație a Sovietului Suprem al URSS, condusă de Anatoli A. Sobceak, și una a RSFS Ruse, condusă de vicepreședintele Aleksandr V. Ruțkoi, au plecat la Kiev pentru a asista la ședința Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucraina. Totodată, purtătorul de cuvânt al președintelui RSFS Ruse va declara că în cazul sistării angajamentelor RSS Ucraina în cadrul Uniunii Sovietice, RSFS Rusă își rezervă dreptul de a aborda problema reexaminării frontierelor. În urma dialogului telefonic dintre președinții Leonid M. Kravciuk și Boris N. Elțîn, președintele rus va declara că RSFS Rusă nu are pretenții teritoriale la adresa RSS Ucraina în conformitate cu prevederile art. 6 al Tratatului ruso-ucrainean din 19 noiembrie 1990. „În cazul încetării participării la URSS a uneia dintre părțile la tratatul menționat, teritoriul ei trebuie să fie stabilit la data de 19 noiembrie 1990. Prin urmare, existența sau lipsa relațiilor de uniune nu poate fi un argument pentru punerea la îndoială a frontierelor actuale dintre Ucraina și Rusia”[13], se menționa în declarația Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucraina. Președintele Leonid M. Kravciuk va menționa foarte clar că Ucraina nu va putea participa la noile negocieri ale noului Tratat Unional până la desfășurarea referendumului din 1 decembrie 1991. Liderul de la Kiev era convins de faptul că o Uniune înnoită nu va putea fi decât o confederație a statelor independente.
În urma dialogului ruso-ucrainean de la Kiev s-a convenit că părțile: „1) formează în perioada de tranziție pe baze de paritate structuri de stat provizorii care să asigure procesul normal de activitate al oamenilor și buna funcționare a economiei, inițiază cât mai rapid elaborarea unei convenții economice; 2) nu adoptă decizii unilaterale în chestiunile militar-strategice; 3) confirmă drepturile și libertățile constituționale ale omului; 4) declară despre intagibilitatea lor teritorială; 5) fac schimb de reprezentanți plenipotențiari”[14]. Totodată, liderii de la Kiev au acceptat să suspende formarea unei armate naționale ucrainene în această perioadă considerată de „tranziție”. În comunicatul comun al celor două părți se vorbea despre „fosta Uniune”[15], ceea ce reprezenta, în opinia președintelui Leonid M. Kravciuk, „un fapt politic real”[16]. Referindu-se la această primă confruntare ruso-ucraineană, istoricul Vladislav Zubok concluziona: „Prima confruntare între republicile slave s-a încheiat în favoarea Ucrainei. Liderul ucrainean putea acum să-și înceapă campania prezidențială fără a se înstrăina de rusofonii din estul, sudul și centrul Ucrainei. Participanții ruși la discuții, știau, totuși, că discuțiile nu rezolvaseră dezacordurile de bază. Crimeea a rămas mărul discordiei. Rusia cedase deja balticilor porturile și bazele sovietice de la Marea Baltică; secesiunea ucraineană ar fi însemnat ca statul rus să piardă nouăsprezece din cele douăzeci și două de porturi de la Marea Neagră. Sentimentul că acordul ruso-ucrainean era nedrept avea să devină principala sursă de conflict pentru anii următori”[17].
Pe 29 august 1991, Sovietul Suprem al URSS a votat o nouă componență a Consiliului de Securitate al URSS, la propunerea lui Mihail S. Gorbaciov, astfel încât liderii celor nouă republici unionale, participante la negocierile de la Novo-Ogariovo privind noul Tratat Unional, au intrat în componența acestui organism. Sovietul Suprem al URSS a confirmat suspendarea activității PCUS și a dispus instituirea unei Comisii speciale a legislativului (pan)unional care să cerceteze cauzele și consecințele puciului din 19 – 21 august 1991. Totodată, legislativul (pan)unional a stabilit și agenda de lucru a celui de-al V-lea Congres extraodinar al Deputaților Poporului din URSS. Pe 30 august 1991, având în vedere „Comunicatul de la Kiev” din 28 august 1991, președintele RSS Kazahstan, Nursultan A. Nazarbaev, va semna împreună cu vicepreședintele RSFS Ruse, Aleksandr V. Ruțkoi, un comunicat similar. Cele două state urmau să gestioneze în comun, în perioada de tranziție, în cadrul unor structuri ale puterii de stat provizorii constituite pe baze de paritate, evoluțiile politice interne, militar-strategice și economico-sociale din spațiul Uniunii Sovietice. KGB-ul și Ministerul Afacerilor Interne din fiecare republică se subordonau autorităților locale, iar Forțele Armate ale URSS urmau să aibă o dublă subordonare, atât față de autoritățile naționale cât și față de cele (pan)unionale.
În urma convocării Consiliului Federației pe 1 septembrie 1991, la care au participat reprezentanți ai celor zece state independente, cu excepția Republicii Moldova și a Statelor Baltice, s-a adoptat „Declarația celor 10+1”. Membrii Consiliului Federației vor propune o serie de măsuri, pe o perioadă de tranziție, pentru a stopa dezintegrarea structurilor puterii din Uniunea Sovietică, până la formarea unui nou sistem al raporturilor dintre republici și stat. „În fond, autorii Declarației au renunțat la ideea unei federații, propunând o Uniune de tip confederativ, dar se admitea și o cooperare pe o bază și mai relaxată. În acest document nu se vorbea aproape nimic despre președintele Uniunii”[18], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru. Președintele Statelor Unite, George H. W. Bush, va declara că această „Declarație a celor 10+1” reprezintă „un punct de cotitură în gândirea politică sovietică nu mai puțin importantă ca mișcarea spre democrație și economia de piață”[19] observată în republicile unionale. În urma numeroaselor luări de poziție și dezbateri pe marginea „Declarației celor 10+1”, precum și-a prezentului și viitorului Uniunii Sovietice, deputații de la cea de-a V-a sesiune extraordinară a Congresului Deputaților Poporului din URSS[20] au adoptat propunerile din „Declarația celor 10+1” printr-o Lege, redactată în proporție de 90% de reprezentanții RSFS Ruse. Președintele Boris N. Elțîn a propus: 1) conservarea spațiului comun economic prin încheierea unei Uniuni Economice și 2) formarea Uniunii ca o comunitate liberă a statelor suverane, bazată pe existența diferitelor forme de relații interstatale. „Rusia își va construi relațiile cu statele suverane pe baza egalității, bunei vecinătăți și neamestecului în treburile interne. Statul rus, care a ales democrația și libertatea, niciodată nu va mai fi un imperiu, nici fratele mai mare sau mai mic, el va fi un egal între egali”[21], va declara președintele Boris N. Elțîn de la tribuna Congresului Deputaților Poporului din URSS.
Președintele Mihail S. Gorbaciov va cere sprijinul Congresului pentru a realiza această Uniune a Statelor Suverane, chiar și modificată față de cele convenite la Novo-Ogariovo, astfel încât ea să ofere „legături federative în unele chestiuni, confederative – în altele, asociative – în cele de a treia”[22]. În cotidianul Izvestia din 7 septembrie 1991 se menționa faptul că la punctul șapte al Legii adoptate pe 5 septembrie 1991, Congresul Deputaților Poporului din URSS, respectând declarațiile de suveranitate și actele de independență, adoptate de către republici, se subliniază faptul că „dobândirea independenței de către republicile care au decis să renunțe la aderarea la noua Uniune necesită desfășurarea negocierilor acestora cu URSS pentru soluționarea întregului complex de chestiuni legate de secesiune, precum și aderarea lor imediată la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, la Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa și la alte acorduri și convenții internaționale importante, inclusiv cele care garantează drepturile și libertățile persoanei”[23].
În urma negocierilor dintre președintele Mihail S. Gorbaciov și liderii naționali, Congresul Deputaților Poporului din URSS va vota Legea cu privire la puterea de stat în URSS în perioada de tranziție prin care puterile Centrului au fost mult diminuate. În perioada de tranziție, conform Legii din 5 septembrie 1991, Sovietul Suprem al URSS avea dreptul de-a modifica prin decizii comune, ale celor două camere (Sovietul Republicilor[24] și Sovietul Uniunii[25]), Constituția URSS, accepta în cadrul URSS noi state, îl audia pe președintele URSS în cele mai importante chestiuni de politică internă și externă, aproba bugetul (pan)unional, declara războiul și încheia pacea. Legile adoptate de Sovietul Suprem al URSS intrau în vigoare doar după aprobarea lor de către Sovietele Supreme ale republicilor unionale. În cazul în care legile adoptate de Sovietul Suprem al URSS contraziceau Constituțiile republicilor unionale, autoritățile locale le puteau suspenda. Deciziile Consiliului de Stat al URSS, prezidat de președintele URSS și din care făceau parte șefii de stat/republici, aveau un caracter obligatoriu. Legea din 5 septembrie 1991 reprezenta „o subminare juridică colosală a statului unic”[26] sovietic. „În fond, rezoluțiile aprobate la Congres însemnau «încetarea existenței juridice a fostei Uniuni», deși deschis nu s-a afirmat acest lucru”[27], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru. În finalul celei de-a V-a sesiuni extraordinare a Congresului Deputaților Poporului din URSS, cu o majoritate de voturi s-a decis autodizolvarea acestei structuri parlamentare născută din vâltoarea perestroikăi și-a glasnosti-ului. Fostul premier Nikolai I. Rîjkov va considera că dizolvarea Congresului și sfârșitul Constituției URSS a fost un act de „prostie”[28], deoarece președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, îl ajutase, astfel, pe președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, să distrugă „cadrul legal, fără a obține nimic tangibil în schimb”[29].
Pe 6 septembrie 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov va convoca Consiliul de Stat al URSS pentru a discuta, în primul rând, problema independenței Statelor Baltice. Premierul Estoniei, Edgar Savisaar, a ajuns la întâlnire din „întâmplare”, în condițiile în care liderii Statelor Baltice nu s-au prezentat la ședință. Îngrijorat de posibilitatea unei înțelegeri Gorbaciov – Elțîn, ceea ce implica o posibilă revanșă a sovieticilor/rușilor, premierul Edgar Savisaar a transmis un mesaj conciliant. „Nu ar trebui să dramatizăm divorțul nostru. Ne aflăm în același spațiu geografic. Nu vom zbura pe Lună”[30], va declara Edgar Savisaar. În final, liderii republicilor unionale au votat pentru formarea unei delegații care să poarte negocieri cu Statele Baltice „cu privire la întregul complex de probleme legate de drepturile persoanelor și intereselor acestor republici în URSS”[31]. Aleksandr N. Iakovlev, Anatoli A. Sobciak și Eduard A. Șevardnadze au fost însărcinați să conducă aceste negocieri, câte unul pentru fiecare republică. Totodată, Consiliul de Stat al URSS va refuza să recunoască independența Georgiei ceea ce l-a determinat pe președintele Sovietului Suprem de la Tbilisi, Akakii Asatiani, să declare că Georgia întrerupe orice raporturi oficiale cu URSS.
Pe 2 septembrie 1991, Statele Unite vor recunoaște independența Statelor Baltice (Lituania, Estonia, Letonia). Președintele George H. W. Bush se afla sub presiunea presei americane, ca urmare a discursului acestuia în Rada de la Kiev din 1 august 1991. În articolul de opinie din The New York Times, din 29 august 1991, intitulat „După cădere”, William Safire scria că președintele Statelor Unite „a plasat în mod stupid Washingtonul de partea centralismului moscovit și împotriva curentului istoriei”[32]. William Safire milita în mod deschis pentru recunoașterea independenței Ucrainei. În cursul zilei de 4 septembrie 1991, președintele George H. W. Bush și membrii cabinetului său vor dezbate situația Uniunii Sovietice și cum ar fi afectate interesele americane. Dick Cheney, șeful Pentagonului, a pledat pentru abandonarea lui Mihail S. Gorbaciov în favoarea lui Boris N. Elțîn, precum și pentru recunoașterea independenței Ucrainei. Trebuie menționat faptul că pe teritoriul Ucrainei se aflau 176 de rachete balistice intercontinentale, depozitate în silozuri, precum și 42 de bombardiere strategice și 1.800 de focoase nucleare stocate în buncăre speciale. Cea mai mare uzină constructoare de rachete, respectiv rachetele SS-18, se afla la Dnepropetrovsk. Ieșirea Ucrainei din componența Uniunii Sovietice avea să genereze uriașe implicații geopolitice și strategice.
Eforturi pentru rearmonizarea relației cu Ucraina
Ghenadi E. Burbulis, principalul consilier al președintelui Boris N. Elțîn și secretar de stat din iulie 1991, era adeptul construirii statului rus, însușirii activelor economice sovietice și lansării unor reforme de piață radicale. Pe 23 septembrie 1991, echipa de economiști ai lui Egor T. Gaidar a elaborat primul proiect al unui document intitulat „Strategia Rusiei în perioada de tranziție”. În opinia autorilor documentului, președintele Boris N. Elțîn era singurul om politic care putea să ducă la îndeplinire proiectul de creare a unei statalități ruse. Egor T. Gaidar și Ghenadi E. Burbulis vor propune construirea „sub acoperire a unei comunități economice…în care Rusia, datorită situației sale geopolitice, a puterii sale industriale și a materiilor prime, și-ar asuma poziția de lider informal”[33], prin intermediul unui sistem de alianțe militare și politice bilaterale, precum și o „zonă comercială în care rubla ar rămâne o monedă comună, cu complexe energetice și de transport comune, precum și o cooperare tehnico-științifică”[34]. În ceea ce privește Forțele Armate ale URSS, Memorandumul recomanda purtarea de „discuții confidențiale cu liderii forțelor armate, conform cărora singura modalitate de a păstra armata ar fi fost transformarea ei treptată într-o armată rusă”[35]. În urma discuțiilor cu președintele Boris N. Elțîn, Egor T. Gaidar și Ghenadi E. Burbulis vor primi acordul pentru transpunerea în fapte a Memorandumului. Pe 28 septembrie 1991, Ghenadi E. Burbulis a zburat înapoi la Moscova de la Soci și va mărturisi, într-un cerc de prieteni și asociați, că pentru Cabinetul de Miniștri al URSS, propus de Mihail S. Gorbaciov, începuse numărătoarea inversă.
Totodată, președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina, Leonid M. Kravciuk, a plecat într-un turneu politico-diplomatic în Statele Unite și la sesiunea Adunării Generale a ONU. Pe 25 septembrie 1991, Leonid M. Kravciuk va fi primit în Biroul Oval de către președintele Statelor Unite. Liderul de la Kiev îi va informa pe decidenții politici americani că „Uniunea Sovietică practic s-a dezintegrat”[36] și că nu există un guvern național. Decidenții politici americani înclinau spre ideea unei confederații între Rusia și Ucraina, ceea ce nu contravenea intereselor Statelor Unite. Dimpotrivă, Leonid M. Kravciuk susținea că Ucraina deținea 30% din întregul potențial militar-industrial al Uniunii Sovietice și că era mai bine ca ajutorul Occidentului, credite și investiții directe, să meargă direct în Ucraina și nu în URSS, pe ansamblu. Președintele George H. W. Bush avea să mărturisească mai târziu că liderul de la Kiev „nu părea să înțeleagă implicațiile și complexitatea a ceea ce propunea”[37].
În discursul ținut de la tribuna ONU, Leonid M. Kravciuc va vorbi despre o viitoare Ucraină ca stat neutru și non-nuclear. Pe 27 septembrie 1991, Leonid M. Kravciuk va ține o conferință la Universitatea Harvard, iar Philip Zelikow de la Harvard Kennedy School of Government îl va întreba în legătură cu viitorul armelor nucleare din Ucraina: vor fi eliminate sau transferate Rusiei? Președintele Sovietului Suprem al RSS Ucraina l-a invitat să discute cu ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei și să vină la Kiev. Într-o Notă adresată membrilor Consiliului Național de Securitate al Statelor Unite, Philip Zelikow va scrie: „Problema nucleară are o dimensiune tehnică critică, dar este, de asemenea, probabil să fie legată de preocupări politice ucrainene mai largi”[38], foarte probabil Crimeea și Donbass. Referindu-se la rezultatul turneului american al liderului de la Kiev, istoricul Vladislav Zubok consemnează: „În toamna anului 1991, Kravciuk probabil că nu și-a dat seama că «nuclearele ucrainene» nu reprezentau un atu politic, ci mai degrabă o imensă responsabilitate. Ogivele și bombele nucleare din depozitele Ucrainei fuseseră asamblate în două laboratoare nucleare de pe teritoriul rusesc; data lor de expirare era peste zece ani și necesitau o întreținere specială. Cu tot potențialul său tehnico-științific, Ucraina avea nevoie de mulți ani și de multe miliarde pentru a dobândi abilitățile și capacitatea de a întreține și de a utiliza aceste arme. Faptul cel mai îngrijorător, funcționarea lor defectuoasă ar fi putut cauza probleme care ar fi făcut ca dezastrul de la Cernobîl să pară o chestiune măruntă! Arsenalul nuclear de pe teritoriul ucrainean avea să devină punctul central al relațiilor Ucrainei cu Federația Rusă și cu Statele Unite pentru anii următori”[39]. În cadrul discursurilor din campania prezidențială, începută de Leonid M. Kravciuk după revenirea din turneul american, liderul de la Kiev va declara: „Toată lumea știe: Cabinetul de Miniștri al URSS nu mai există; Uniunea în cadrul URSS nu mai există. Nu mai există nimeni care să coopereze la nivel de stat!”[40]. Numele președintelui Mihail S. Gorbaciov nu a fost pomenit absolut deloc.
Pe 28 septembrie 1991, Gheorghi H. Șahnazarov, consilierul președintelui Mihail S. Gorbaciov, se va întâlni cu Ghenadi E. Burbulis, secretarul de stat al lui Boris N. Elțîn, pentru a-l îndemna să sprijine un nou Tratat al Uniunii. Ghenadi E. Burbulis va cere ca RSFS Rusă să fie sprijinită în crearea statalității sale, după care toate republicile unionale vor gravita spre ea și va fi posibil o rearanjare a spațiului politic sovietic. Gheorghi H. Șahnazarov considera că o nouă Uniune ar fi mai bună pentru interesele rusești astfel încât Ucraina, Belarus și Kazahstan se vor putea menține în zona de influență geopolitică a Rusiei. În caz contrar, aceste republici unionale ar fi „atrase către alte blocuri și alianțe, iar aducerea lor înapoi prin forță ar fi de neconceput”[41]. Cei doi demnitari s-au despărțit fără să găsească un teren comun pentru continuarea dialogului.
Pe 1 octombrie 1991, în discursul din Sovietul Suprem al RSFS Ruse, Ghenadi E. Burbulis va declara că „Rusia este singura republică, care ar putea și ar trebui să fie succesoarea Uniunii și a tuturor structurilor sale”[42]. Leonid M. Kravciuk a reacționat extrem de dur și va declara că orice schimbare a statutului Peninsulei Crimeea va fi respinsă și că va cere accesul, în cheie dublă, la rachetele nucleare sovietice de pe teritoriul Ucrainei. Anatoli S. Cerniaev va declara cu referire la afirmațiile lui Leonid M. Kravciuk: „Își însușește rachete nucleare, și Donbass, și Crimeea…Ce idiot…Chiar crede că și Sevastopolul îi aparține!!!…Chiar și un superdemocrat, dacă este un democrat rus, s-ar ridica împotriva acestui lucru!”[43]. În avanpremiera ședinței Consiliului de Stat al URSS din 11 octombrie 1991, în unele ziare va fi publicat textul noului proiect de Tratat Unional. Liderii de la Kiev vor reitera faptul că Ucraina nu va participa la discuțiile privind un nou Tratat Unional decât după referendumul pentru independența Ucrainei din 1 decembrie 1991. Pe 21 octombrie 1991 își va deschide lucrările noul Soviet Suprem al URSS șa care vor participa doar deputații din partea Rusiei, Belorusiei, Uzbekistanului, Kîrgîzstanului, Tadjikistanului, Kazahstanului și Turkmenistanului, precum și observatori din partea Republicii Moldova și Azerbaidjanului. Președintele Mihail S. Gorbaciov îi va informa pe deputați despre reluarea activității de redactare a Tratatului cu privire la Uniunea Statelor Suverane. Proiectul urma să fie gata la mijlocul lunii noiembrie 1991, iar Sovietul Suprem al URSS urma să asigure continuitatea puterii în faza de tranziție, respectiv „misiunea de Adunare Constituantă”. Președintele Mihail S. Gorbaciov considera că în societate ar fi crescut „dispozițiile în favoarea unui nou stat unional în care să fie garantată suveranitatea republicilor, să fie păstrată piața economică comună, să activeze efectiv noile structuri pan-unionale, să fie asigurate drepturile fiecărei națiuni, ale cetățeanului, securitatea, ordinea de drept etc.”[44]. Însă, Sovietul Suprem al URSS se va arăta indiferent ideilor președintelui Mihail S. Gorbaciov, adunarea fiind „uneori chiar ostilă apelurilor sale”[45].
Consiliul de Stat al URSS va adresa un Apel către Sovietul Suprem al RSS Ucraina prin care cerea participarea Ucrainei la noua construcție politică. „S-o spunem pe șleau, noi nu ne imaginăm Uniunea fără Ucraina. Suntem convinși că și poporul multinațional al Ucrainei nu-și închipuie viitorul fără relații de uniune cu toate popoarele țării noastre, de care este legat cu o istorie de secole”[46], se menționa în Apelul Consiliului de Stat al URSS. Totodată, cele două Camere ale Sovietului Suprem al URSS au amânat alegerea președinților lor cu speranța că liderii de la Kiev vor decide revenirea Ucrainei la sesiunea Sovietului Suprem al URSS.
Pe 22 octombrie 1991, legislativul de la Kiev va decide ca forțele armate sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei să treacă în jurisdicția acesteia. Totodată, Sovietul Suprem al RSS Ucraina a reiterat printr-o decizie specială că Ucraina este un stat denuclearizat, subliniind faptul că „prezența armelor nucleare în teritoriul său era provizorie, până la reamplasarea și distrugerea lor”[47]. La sfârșitul lunii octombrie 1991, Sovietul Suprem al RSS Ucraina a decis că „nu este indicată participarea Ucrainei la întemeierea și activitatea oricăror structuri interrepublicane, care duc sau pot duce la încadrarea Ucrainei ca parte la alt stat”[48]. Un grup de observatori urma să participe în Sovietul Republicilor de la Moscova ca reprezentanți ai legislativului de la Kiev. Totodată, se înființează Biserica Ortodoxă a Ucrainei care nu mai recunoaște autoritatea Patriarhiei de la Moscova, iar legislativul de la Kiev va adopta Declarația drepturilor naționalităților din Ucraina prin care se garanta tuturor etniilor drepturi politice, social-economice și culturale egale. Minoritățile obțineau dreptul de-a folosi limba maternă deopotrivă cu limba de stat ucraineană în localitățile cu populație minoritară compactă.
La reuniunea Consiliului de Stat al URSS din 4 noiembrie 1991, președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, impulsionat de dialogul cu liderii occidentali întâlniți cu ocazia Conferinței de la Madrid pentru reglementarea conflictului din Orientul Apropiat (30 octombrie – 1 noiembrie 1991), va declara că problema viitorului Uniunii Sovietice se află în atenția Occidentului. „De multă vreme s-a înțeles acolo că este în interesul nostru, ca și în acela al Occidentului, să se reînnoiască, să se reformeze, dar, oricum, să se mențină Uniunea ca punct de sprijin fundamental al lumii moderne. Se pune o întrebare: ce așteptăm noi, ceilalți oameni politici? Este o problemă politică: trebuie să înaintăm mai rapid în procesul de elaborare și de semnare a Tratatului asupra Uniunii statelor suverane. (…) dacă membrii Consiliului de Stat își schimbă poziția și renunță la ceea ce s-a hotărât la ultimul Congres, atunci trebuie să definim din nou ceea ce vom face…”[49], va declara președintele Mihail S. Gorbaciov.
Referindu-se la inițiativa RSFS Ruse de accelerare a reformelor economice, președintele Mihail S. Gorbaciov va declara că, totuși, îl îngrijorează „lipsa de claritate a acestui program față de tratatul economic și neînțelegerea imperativului de a colabora strâns cu ceilalți membri ai comunității economice”[50]. Președintele URSS va confirma faptul că a avut o discuție cu președintele Boris N. Elțîn care i-a declarat că RSFS Rusă „va acționa în cadrul tratatului economic și, mai mult, va juca rolul de inițiatoare a acestei cooperări”[51]. Președintele Mihail S. Gorbaciov era convins că nu se poate admite „să se distrugă piața, să se creeze bariere, să se liberalizeze prețurile fără control etc.”[52]. Președintele URSS era convins că, totuși, este o eroare de calcul deoarece nu se poate să liberalizezi prețurile „fără să fi rezolvat problema stimulării întreprinzătorilor, fără să fi hotărât demonopolizarea producției și fără să se fi făcut ajustări în buget”[53]. Liderul suprem al Uniunii Sovietice era convins că foarte curând ar putea urma o explozie socială și, foarte posibil, oamenii „vor începe să atace magazinele cooperatorilor, iar apoi se vor lega de cele de stat”[54].
Totodată, președintele Mihail S. Gorbaciov își va exprima opinia și asupra procesului de reorganizare a Ministerului Afacerilor Externe al URSS, Ministerului Apărării și a organelor de menținere a ordinii din cadrul Uniunii Sovietice. „Concluzia intervenției sale a fost clară: cu tot respectul său pentru intențiile republicilor suverane de a avea în viitor propriile formațiuni armate, el propunea să se găsească soluții civilizate, raționale și, mai ales, să se evite ca potențialul militar puternic și modern al celei de-a doua superputeri mondiale să se transforme în obiect de partaj, de naționalizări și privatizări dezordonate”[55], consemnează Andrei S. Graciov. Președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, va declara că poziția oficială a conducerii ruse este că nu vor crea o armată proprie, rusă. „Din moment ce ne străduim, în ciuda dificultăților, să creăm un nou stat, o Uniune de state suverane, acest stat trebuie în mod indiscutabil să posede o armată unică, forțe armate unice”[56], va declara președintele Boris N. Elțîn. Totodată, președintele Boris N. Elțîn va declara că RSFS Rusă nu dorește să-și creeze cu orice preț propriile ambasade, deoarece își drămuia resursele financiare. „Reflecțiile lui Elțîn asupra armatei unice a viitorului stat și asupra necesității de a menține o structură centrală pentru afaceri externe confirmă că, doar cu o lună înainte de întâlnirea din pădurea Belovejskaia, președintele rus nu avea intenția deliberată de a distruge structurile Uniunii și de a refuza semnarea noului Tratat asupra Uniunii”[57], concluzionează Andrei S. Graciov.
„Stat confederativ” sau „Confederația statelor democratice”?
Pe 14 noiembrie 1991, la Novo-Ogariovo se va întruni, din nou, Consiliul de Stat al URSS la care vor participa liderii RSFS Ruse, Belorusiei, Azerbaidjanului, Kazahstanului, Kîrgîzstanului, Turmenikstanului și președintele URSS pentru a discuta despre viitorul politic al Uniunii Sovietice. Președintele Boris N. Elțîn a insistat ca în preambulul noului Tratat Unional să fie scris „Uniunea Statelor Suverane”. Președintele Mihail S. Gorbaciov a fost de acord, însă a cerut categoric ca noul stat să fie un „stat unional”, în timp ce liderul RSFS Ruse s-a pronunțat la fel de categoric pentru o „uniune a statelor”. În finalul întâlnirii, liderii republicilor au consimțit asupra formulei „stat democratic confederativ”. În conferința de presă ce a urmat la finalul întâlnirii, președintele Boris N. Elțîn a declarat că au fost luate în dezbatere trei concepții ale Uniunii: 1) stat federativ; 2) stat confederativ și 3) fără a se preciza natura noului stat, însă s-a optat pentru varianta de compromis a unui „stat democratic confederativ”. S-a decis ca parafarea noului Tratat Unional să se realizeze pe 25 noiembrie 1991. În fața mass-media, la finalul reuniunii Consiliului de Stat, președintele Boris N. Elțîn va declara: „Am convenit că va exista o Uniune: un stat democratic și federativ”[58]. În pofida faptului că noul stat urma să devină subiect al dreptului internațional, noul stat nu avea o Constituție proprie, înlocuită cu Tratatul cu privire la Uniunea Statelor Suverane, iar președintele și vicepreședintele urmau să fie aleși prin votul direct al cetățenilor. Referindu-se la rezultatul întâlnirii de la Novo-Ogariovo, istoricul Gheorghe E. Cojocaru concluziona că talentul de politician al lui Mihail S. Gorbaciov i-a permis acestuia „nu numai să păstreze concepția statului unional, dar și să-l facă pe Elțîn să anunțe țara și lumea întreagă despre eventuala formare a unui stat confederativ unic”[59]. Totodată, la această întâlnire de la Novo-Ogariovo s-a decis că Forțele Armate ale URSS rămân unite și se va trece la reformarea lor, precum și-a forțelor Ministerului Afacerilor Interne. Ulterior, miniștrii Apărării și Afacerilor Interne ai URSS au dat publicității o declarație comună care semnala faptul că „naționalizarea” tehnicii militare, armamentului și bunurilor militare din teritoriile naționale, cu precădere Republica Moldova, Georgia, Ucraina și Azebaidjan, era inadmisibilă și reaminteau faptul că militarii aveau dreptul de a face uz de armă în eventualitatea degradării situației.
Pe 21 noiembrie 1991, președintele Boris N. Elțîn va avea un dialog cu Galina V. Starovoitova, consilierul său pe probleme de naționalități, privind referendumul ucrainean și modul în care se va vota. În opinia consilierului Galina V. Starovoitova, cel puțin trei sferturi dintre alegătorii ucraineni vor vota pentru independență. „Nu poate fi adevărat! Aceasta este republica noastră slavă frățească! Iar 30% din locuitori sunt ruși. Crimeea este rusă! Toți oamenii care locuiesc la est de Nipru gravitează spre Rusia! (…) În acest caz, vom recunoaște această nouă realitate politică”[60], va declara președintele Boris N. Elțîn. Cu câteva ore înaintea reuniunii Consiliului de Stat al URSS din ziua de 25 noiembrie 1991, președintele Boris N. Elțîn va menționa, într-un interviu acordat mass-media, următoarele: „La Consiliul de Stat de astăzi eu voi fi nevoit să spun: până când Ucraina nu va semna tratatul politic, nu-și va pune semnătura nici Rusia. Noi vom califica aceasta drept o dorință de a părăsi Uniunea. În acest caz ea va fi liberă să facă tot ce va dori. Să introducă valuta sa, să aibă armata sa…Și pentru Rusia situația se va schimba brusc. Adică, noi, drept răspuns, de asemenea, vom fi nevoiți să introducem valuta, să vedem ce facem cu armata…Pentru ca, într-adevăr, să nu ne ia pe neașteptate”[61].
La Consiliul de Stat al URSS vor participa președintele URSS, Mihail S. Gorbaciov, președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, președintele Sovietului Suprem al RSS Beloruse, Stanislav S. Șușkevici, președintele Uzbekistanului, Islam Karimov, vicepreședintele Sovietului Suprem al Tadjikistanului, Akbarșo Iskandarov, președintele Kazahstanului, Nursultan A. Nazarbaev, președintele Kîrgîzstanului, Askar Akaev și președintele Turkmenistanului, Sapamurad Niazov. Președintele Azerbaidjanului, Aiaz Mutalibov, nu a participat la ședință ca urmare a agravării situației din Karabahul de Munte. La ședința Consiliului de Stat, precum și la ceremonia prin care urma să se semneze Tratatul cu privire la Uniunea Statelor Suverane, urmau să participe și șefii celor două Camere ale Sovietului Suprem al URSS, Anuarbek Alimjanov și Konstantin Lubencenko, premierul RSFS Ruse, Ivan S. Silaev, ministrul Afacerilor Externe al URSS, Boris D. Pankin, președintele KGB, Vadim V. Bakatin, și ministrul Apărării al URSS, Evgheni I. Șapoșnikov.
Președintele Boris N. Elțîn va cere pe un ton ultimativ, încă de la începutul ședinței Consiliului de Stat, ca în textul tratatului să fie stipulată nu noțiunea de „stat confederativ”, ci „confederația statelor democratice”. Președintele RSFS Ruse va declara că, în caz contrar, Sovietul Suprem al RSFS Ruse va refuza să ratifice documentul. Stanislav S. Șușkevici, Sapamurad Niazov și Islam Karimov au fost de acord cu poziția lui Boris N. Elțîn și au propus să nu se ratifice Tratatul, iar Nursultan A. Nazarbaev va susține poziția președintelui Mihail S. Gorbaciov. Președintele URSS a propus ca documentul să fie trimis legislativelor unionale care urmau să ceară delegațiilor plenipotențiare să se pună de acord asupra textului și să-l semneze. Președintele Boris N. Elțîn a cerut ca orice discuție să se reia după 1 decembrie 1991, respectiv după lămurirea viitorului Ucrainei în urma alegerilor prezidențiale și-a referendumului pentru independență. Președintele URSS a părăsit ședința Consiliului de Stat, trântind ușa, supărat fiind pe Boris N. Elțîn pentru faptul că respingea în mod iresponsabil formula de „stat unional”, acuzându-l de intenția „înmormântării statului unional”[62]. La conferința de presă, președintele Mihail S. Gorbaciov s-a prezentat singur, neînsoțit de liderii republicilor unionale. „Tuturor li s-a aruncat în ochi apariția singulară a lui Gorbaciov în fața presei, lipsa semnăturilor conducătorilor republicilor sub proiectul acordului; dar dacă proiectul n-a fost semnat de șefii republicilor cum ar fi putut Sovietele Supreme să susțină un asemenea proiect?”[63], va întreba în mod retoric președintele Boris N. Elțîn.
În apropierea desfășurării referendumului ucrainean, președintele Mihail S. Gorbaciov îi va acorda un interviu lui Mortimer Zuckerman, redactorul-șef al săptămânalului american US News and World Report. „Țara noastră este o comunitate umană unică. Ea s-a format în decursul a o mie de ani și totul este aici strâns legat prin istorie, cultură, tradiții comune, legături umane și familiale, viață în comun, diviziune a muncii, cooperare în industrie și știință. Dacă ne dezmembrăm, acest proces va fi atât de dureros încât, în condițiile actuale, se va transforma în catastrofă. (…) Dacă Ucraina părăsește Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, și va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecții în privința apartenenței sale la Ucraina”[64], va declara președintele URSS în funcție. Ziarului Narodnaia Gazeta din Belarus, președintele Mihail S. Gorbaciov îi va declara: „Nu trebuie ruptă țesătura formată de-a lungul veacurilor…Șaptezeci și cinci de milioane de persoane trăiesc în afara frontierelor patriei lor etnice. Va trebui ca ei să devină toți cetățeni de rangul al doilea? Și să nu ni se tot repete că totul va fi garantat prin tratate bilaterale încheiate între republici. Nu cred că aceasta poate rezolva problema, dacă nu se menține statul care să asigure apărarea legală a fiecărei persoane…Abandonând o extremă, unitarismul, nu trebuie să ne lăsăm antrenați spre haos și dezmembrarea Uniunii. Va fi un rău ireparabil pentru noi toți”[65].
Ambițiile elitei politice ruse amplifică dezintegrarea URSS
În cursul lunii noiembrie 1991, Ghenadi E. Burbulis va întreprinde o vizită discretă la Kiev pentru a-l încuraja pe Leonid M. Kravciuk în eforturile lui și ale Ucrainei spre independență. Târgul „Crimeea contra Kremlin”[66], după cum consemna filozoful Aleksandr Țipko, avea să fie încheiat, iar „soarta lui Gorbaciov și cea a unui stat cu mai mult de trei sute de milioane de locuitori au fost puse în joc în absența sa”[67]. Totodată, Ghenadi E. Burbulis va impulsiona discuțiile privind chestiunea denunțării Tratatului Unional din 1922, respectiv procedura tehnică a dizolvării de jure a URSS. La întâlnirea de la Zavidovo au participat președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, precum și generalii Pavel Graciov și Viktor P. Barannikov. Unele surse vorbesc și despre prezența mareșalului Evgheni I. Şapoşnikov. Președintele Boris N. Elțîn a propus desființarea Uniunii Sovietice și formarea unei noi Uniuni a celor „trei state slave”. Operațiunea urma să se cheme „Roata” (în limba rusă „Koleso”), deoarece discuția s-a desfășurat în pădure și cu toții au stat pe un pneu enorm care provenea de la camionul sovietic „Kamaz”. Locul în care urma să se pecetluiască în scris această înțelegere avea să fie Viskuli, reședința președintelui Belorusiei din Belovejskaia Pușcia. Leonid M. Kravciuk a confirmat că va participa și el la întâlnirea preconizată de la Belovejskaia Pușcia.
În „Strategia Rusiei în perioada de tranziție”, Ghenadi E. Burbulis menționase faptul că liderii RSFS Ruse puteau să mizeze, până la puciul din 19 – 21 august 1991, „pe sprijinul liderilor majorității republicilor unionale, care tindeau să-și întărească propriile poziții politice”[68], însă lichidarea vechiului Centru va readuce „în mod inevitabil în prim plan contradicțiile obiective”[69] între interesele RSFS Ruse și cele ale altor republici unionale. „Pentru ultimele (republicile unionale – n.n.), păstrarea pentru o perioadă de tranziție a fluxului de resurse și a relațiilor economico-financiare existente înseamnă o posibilitate unică de a-și reconstrui economia pe contul Rusiei. Pentru RSFSR, afectată de o criză profundă, asta înseamnă o presiune suplimentară asupra structurilor sale economice, subminarea posibilității sale de renaștere economică”[70], consemna Ghenadi E. Burbulis în „Strategia Rusiei în perioada de tranziție”. Autorii acestui „Memorandum” solicitau liderilor RSFS Ruse să se abțină de la aderarea „la unități economice rigide și atotcuprinzătoare”[71], în condițiile în care interesul național al RSFS Ruse nu era să participe la „crearea unor organe pan-republicane permanente de administrare economică”[72].
Ghenadi E. Burbulis și colaboratorii săi propuneau formarea unei „Uniuni a Statelor Independente” care urmau să reunească, pentru început, cele trei republici slave (Rusia, Ucraina, Belorusia). Într-o astfel de situație, președintele URSS nu putea decât să-și prezinte demisia, însă Rusia nu trebuia să acționeze de pe poziții de „forță” în raporturile sale cu republicile independente astfel încât să nu fie acuzată de tendințe imperiale. Oleoductele și gazoductele Uniunii Sovietice urmau să fie un instrument extrem de prețios pentru exercitarea în viitor a influenței politice și economice a RSFS Ruse. Noul stat rus urma să ocupe locul URSS la ONU, să preia structurile Forțelor Armate și ale Afacerilor Interne ale URSS, iar relațiile cu fostele republici unionale urmau să se dezvolte în conformitate cu normele dreptului internațional. Trebuie subliniat faptul că președintele Mihail S. Gorbaciov va afla despre desfășurarea operațiunii „Roata” și va iniția consultări cu președintele Statelor Unite și liderii G-7 pentru ca nici SUA și nici statele membre ale CEE să nu recunoască o eventuală uniune slavă.
Pe 1 decembrie 1991, la referendumul privind confirmarea Declarației de Independență a Ucrainei din 24 august 1991 au participat 31.891.742 de alegători înscriși (sau 84,18% din electorat), dintre care 28.804.071 (sau 92,3%) au votat „Da”. În aceeași zi, au avut loc alegeri prezidențiale, iar Leonid M. Kravciuk, președintele Sovietului Suprem și șef de stat de facto, a fost ales cu 61,6% din voturile valabil exprimate pentru a deveni primul președinte al Ucrainei. „Rușii perfect rezonabili fac, pur și simplu, spume la gură dacă se sugerează că Ucraina (din care toți își trag istoria) ar putea să se desprindă și să fie independentă”[73], mărturisea ambasadorul Marii Britanii în Uniunea Sovietică, Rodric Braithwaite. În opinia acestuia, relațiile ruso-ucrainene „sunt la fel de combustibile precum cele din Irlanda de Nord: dar consecințele unei explozii ar fi mult mai grave”[74]. Totodată, Nursultan A. Nazarbaev va fi ales președinte al Kazahstanului cu 98% din voturile valabil exprimate în urma unui scrutin prezidențial desfășurat pe 1 decembrie 1991. În urma desfășurării alegerilor prezidențiale din Kazahstan și Ucraina, precum și-a referendumului ucrainean pentru independență din 1 decembrie 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov va declara: „Voința popoarelor celor două republici de a-și consolida independența și suveranitatea, așa cum s-a exprimat în cele două scrutinuri, le dă o nouă libertate de a alege în cunoștință de cauză și de a hotărî asupra participării lor la noua Uniune a statelor suverane. Independența nu este un obstacol pe drumul care duce spre un nou Tratat asupra Uniunii. Dimpotrivă, tocmai o deplină suveranitate a republicilor le dă posibilitatea să ia hotărâri ponderate și voluntare privind participarea lor la viitoarea Uniune”[75].
Pe 2 decembrie 1991, în contextul evoluțiilor politice din spațiul Ucrainei, respectiv desfășurarea referendumului pentru independență, ambasadorul Traian Chebeleu, purtătorul de cuvânt al MAE de la București, va acorda un interviu pentru postul Radio România Actualități și va menționa faptul că există o problemă în relațiile româno-ucrainene privind teritoriile românești încorporate Ucrainei ca urmare a prevederilor Pactului Molotov – Ribbentrop. „Este vorba de a recunoaște existența acestei probleme în relațiile româno – ucrainene, problemă care vine din trecut și care va trebui rezolvată, în spiritul și în conformitate cu principiile Actului Final al CSCE și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă. (…) Fără îndoială, la aceste negocieri va trebui să participe și Republica Moldova”[76], va declara ambasadorul Traian Chebeleu.
În cursul zilei de 5 decembrie 1991, cu ocazia ceremoniei de inaugurare a mandatului președintelui Leonid M. Kravciuk, deputatul poporului din URSS, scriitorul Dmitri Pavlîciko, va citi Apelul către parlamentele și popoarele lumii în care se menționa: „În ceea ce o privește, Ucraina consideră Tratatul din 1992 cu privire la formarea URSS și toate actele constituționale ulterioare ale URSS nule și neavenite”[77]. Totodată, președintele Leonid M. Kravciuk își va exprima în mod foarte clar poziția: „Ucraina va încheia uniuni politice cu republicile-state, dar nu va intra în Uniunea în care deasupra statelor va mai fi și un organ de conducere. Pentru independența politică a Ucrainei au votat mai mult de 90%. Și aceasta este voința poporului”[78]. În aceeași zi, Ucraina a denunțat Tratatul Unional din 1922 fiind astfel prima republică sovietică care a ieșit din procesul politic inițiat la Novo-Ogariovo. Sub pretextul discutării unor chestiuni bilaterale ruso-beloruse, președintele Boris N. Elțîn îl va informa pe președintele Mihail S. Gorbaciov că va face o deplasare la Minsk în zilele următoare[79]. „Am vorbit cu Elțîn înaintea plecării sale la Minsk. I-am oferit argumentele mele, vechi și noi. Iar el se mărginea să repete: dar Ucraina, puteți să garantați că va face parte din Uniune? Simțeam că exista un plan secret. Și când am aflat că Burbulis și Șahrai[80] mergeau și ei la Minsk, totul a fost clar. Burbulis scrisese un memoriu care «se plimba» prin diferite birouri deși era notat «strict confidențial». Care era sensul acestui memoriu? Rusia, afirma el, a pierdut deja jumătate din ceea ce câștigase după puciul din august. Gorbaciov, viclean, întinde plasele, reface vechiul centru iar republicile îl susțin. Toate acestea sunt contrare intereselor Rusiei și trebuie întrerupte. Știind aceasta, încercam să-l conving pe Elțîn că Ucraina putea fi antrenată în procesul de aprobare a Tratatului și că pasul principal era ca Federația Rusă să-l semneze prima. Dar președintele rus mi-a disprețuit argumentele și simțeam deja de ce. Conducerea rusă era plictisită de orice «Centru». Iată originile celor ce s-au petrecut în pădurea Belovejskaia”[81], va consemna Mihail S. Gorbaciov în volumul Decembrie 1991.
Și, totuși…trebuie menționat faptul că nu referendumul din Ucraina a devenit ultimul impuls care a dus la prăbușirea Uniunii Sovietice în final, ci și situația economico-financiară a URSS și ambițiile elitei politice ruse. Ministerul de Finanțe al URSS avea să tipărească 3,9 miliarde ruble în 1986 și 5,9 miliarde ruble în 1987, iar în anii 1988 – 1989 injecțiile de lichidități în ruble au crescut la 11,7 miliarde ruble și, mai apoi, la 18,3 miliarde ruble. În 1990, Ministerul de Finanțe al URSS va tipări 28,4 miliarde ruble, iar în 1991 infuzia de ruble a crescut la 93,4 miliarde ruble. „«Economiile» populației sovietice au crescut exponențial, dar s-au transformat rapid în teancuri de hârtie fără valoare. Iar un stat care nu-și putea asigura funcția principală, moneda stabilă, era sortit să se destrame”[82], concluziona istoricul Vladislav Zubok.
Înțelegerea de la Belovejskaia Pușcia
În cursul zilei de 7 decembrie 1991, președintele Boris N. Elțîn va ține un discurs în Sovietul Suprem al Belorusiei, iar în fața mass-media va declara că vor fi discutate patru sau cinci variante privind viitorul politic al Uniunii Sovieitce, inclusiv varianta celor trei state slave. „Din partea mea ar fi neetic să anticipez rezultatele negocierilor. Despre ele veți afla mai târziu”[83], va declara președintele Boris N. Elțîn. Cei trei lideri au plecat spre Belovejskaia Pușcia în a doua jumătate a zilei de 7 decembrie 1991. Ministrul Apărării al URSS, mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov, și Ministrul Afacerilor Interne, generalul Viktor P. Barannikov, erau la curent cu cele care se întâmplau la Belovejskaia Pușcia în condițiile în care reședința era păzită de o subunitate specială. În timpul discuțiilor dintre cei trei președinți, Leonid M. Kravciuk va declara în mod foarte clar că Ucraina nu va semna noul Tratat Unional propus de președintele Mihail S. Gorbaciov. În situația dată, vor fi invitați la discuții premierii Ucrainei, Vitold P. Fokin, și Belorusiei, Veaceslav F. Kebici, precum și consilierul de stat Ghenadi E. Burbulis, în speranța găsirii unor soluții. Ghenadi E. Burbulis va fi cel care îi va întreba pe liderii celor trei state slave dacă vor fi de acord să semneze „un act precum că URSS, ca «realitate geopolitică», s-a destrămat sau și-a încetat existența?”[84]. În condițiile unui răspuns pozitiv, experții celor trei lideri urmau să redacteze un document în acest sens în acea noapte. În efortul de-a găsi soluții pentru perfectarea ideii unei „uniuni a statelor frățești” sau a „unirii statelor independente, dar fără subordonarea unui centru unic”[85], Serghei M. Șahrai a venit cu ideea că Rusia, Belorusia și Ucraina, în calitate de ultimi membri fondatori ai URSS în 1922, în condițiile dispariției celui de-al patrulea membru fondator, Transcaucazia, și-au păstrat dreptul la autodeterminare prevăzut în acordurile (pan)unionale, precum și în Constituția URSS.
În final, celor trei președinți avea să le placă formula „Comunității Statelor Independente” ceea ce semnifica că „perioada statului unitar a rămas în trecut”[86]. Referindu-se la acele clipe, premierul belarus Veaceslav F. Kebici va mărturisi: „Când reușeam să formulăm o frază cât mai convingătoare, mie mi se cerea: du-te și toarnă câte o cupă de șampanie. Băuturile tari, când lucram, nu erau consumate deloc. Doar pe urmă, după ce totul se terminase…Partea rusă se ocupa doar de paragrafele care aveau scopuri politice. Pe ei nu-i interesa ce vom scrie referitor la problemele economice”[87]. Participanții la întâlnirea de la Belovejskaia Pușcia au decis ca documentele semnate acolo să fie numite oficial „Înțelegerile de la Minsk”. Într-un interviu apărut pe 11 decembrie 1991 în Izvestia, Egon T. Gaidar va declara: „Au fost propuse diferite variante de uniune, dar toate erau inacceptabile pentru conducerea ucraineană. S-a decis că mult mai important și util era de a inventa o oarecare nouă formulă de legătură între republici, decât să fie păstrată vechea denumire sau parlamentul unic, sau capitala la Moscova și prin aceasta să izolăm Ucraina de Rusia. Astfel, înțelegerile s-au născut în urma încercării de a ieși la un nou nivel al relațiilor, care să permită depășirea neîncrederii apărute, tradițiilor imperiale, de a crea o nouă bază pentru o existență comună în viitor”[88].
Pe 8 decembrie 1991, în prezența câtorva jurnaliști, avea să fie semnată Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente care poartă semnăturile lui Boris N. Elțîn și Ghenadi E. Burbulis din partea RSFS Ruse, Stanislav S. Șușkevici și Veaceslav F. Kebici din partea Belorusiei, Leonid M. Kravciuk și Vitold P. Fokin din partea Ucrainei. „Noi, Republica Belarus, Federația Rusă (RSFSR), Ucraina, în calitate de state-fondatoare ale URSS, semnatare ale Acordului Unional din 1922, denumite în continuare Înaltele Părți Contractante, constatăm că URSS, ca subiect al dreptului internațional și ca realitate geopolitică, își încetează existența”[89], se menționa în documentul din 8 decembrie 1991. Trebuie subliniat faptul că propunerea Galinei V. Starovoitova privind instituirea unui moratoriu de trei până la cinci ani pentru a negocia modificarea frontierei dintre Ucraina și RSFS Rusă, respectiv problema Peninsulei Crimeea, nu a mai fost adusă în discuția dintre președintele Boris N. Elțîn și omologul său de la Kiev. „Burbulis a explicat motivul: Kravciuk sosise într-o dispoziție triumfalistă și nici măcar nu ar fi vrut să ia în considerare o astfel de propunere. Starovoitova a apreciat că a fost o greșeală politică să nu se ridice deloc această problemă. Dacă ea ar fi fost invitată la Viskuli, ar fi făcut-o. Dar reuniunea a fost o afacere în întregime masculină, cu excepția dactilografelor și a chelnerițelor”[90], concluziona istoricul Vladislav Zubok. Totodată, șeful KGB din Belarus l-a informat pe premierul Belarusului, Veaceslav F. Kebici, că președintele KGB-ului de la Moscova fusese informat despre actul de înaltă trădare de stat care se petrecea la Belovejskaia Pușcia. „Fapta de înaltă trădare de stat este clară și indubitabilă. Trebuie să înțelegeți. Nu puteam să stau degeaba. Am depus un jurământ”[91], va declara șeful KGB din Belarus. Dactilografa Evghenia Pateiciuk, de etnie ucraineană, a rămas șocată în clipa în care a trebuit să dactilografieze documentul convenit de cei trei lideri ai statelor slave. Referindu-se la acele momente care aveau să marcheze istoria Uniunii Sovietice, istoricul Vladislav Zubok va consemna: „Cei trei lideri slavi aveau să insiste ani de zile că Uniunea Sovietică era deja moartă când ei s-au întâlnit. Cu toate acestea, s-au comportat la întâlnire ca și cum ar fi săvârșit un act de ucidere rituală. Kravciuk și-a amintit că Elțîn era foarte încordat și că și-a eliberat tensiunea cu alcool. Kozîrev își amintește că Elțîn a băut mult la Viskuli, deoarece «nu avea o viziune clară asupra rezultatului și nu era sigur că face ce trebuie. Astfel, a acționat haotic și și-a restabilit o poziție fermă doar când și-a dat seama că era la îndemână o soluție pașnică la puzzle-ul unui stat sovietic în cădere și la crearea unei noi comunități»”[92].
Liderul Kazahstanului, Nursultan A. Nazarbaev, va recunoaște că președintele Boris N. Elțîn l-a informat pe 6 decembrie 1991 că va pleca la Minsk, însă fără să-l invite la discuțiile de la Belovejskaia Pușcia. Pe 8 decembrie 1991, președintele Nursultan A. Nazarbaev va fi informat că cei trei lideri ai statelor slave au transpus în viață o idee mai veche a președintelui kazah, respectiv o Uniune a celor patru state (Rusia, Ucraina, Belorusia și Kazahstan). Ideea lui Nursultan A. Nazarbaev permitea existența funcției de președinte al Uniunii proiectate în decembrie 1990, însă documentul semnat la Belovejskaia Pușcia nu mai conținea această prevedere. În urma dialogului avut de președintele Kazahstanului cu liderii de la Kiev și Minsk a reieșit faptul că Ucraina nu acceptă o altă soluție politică decât cea convenită. Stanislav S. Șușkevici și Leonid M. Kravciuk au refuzat să vină la Moscova, urmând ca Boris N. Elțîn să-l informze pe Mihail S. Gorbaciov despre cele convenite la Belovejskaia Pușcia.
Ceremonia de semnare a Convenției cu privire la formarea Comunității Statelor Independente s-a desfășurat într-o tăcere mormântală și s-a încheiat la ora 14.17 (ora Moscovei). Jurnaliștii prezenți la ceremonie nu au pus nicio întrebare, la cererea organizatorilor ceremoniei. În prima lui conferință de presă de după 8 decembrie 1991, Stanislav S. Șușkevici va declara: „Belorusia, Ucraina și Rusia se învecinează și orice acțiune economică în una din republici se resimte imediat în cealaltă. Prin încheierea Convenției noi am rezolvat multe din problemele alarmante. De exemplu, cu privire la valutele proprii, liberalizarea prețurilor, posibil, în viitor vom dicuta despre aderarea la moneda europeană unică (? – n.n.). Fiecare punct al Convenției a fost discutat extrem de atent și profund. Fiecare articol a avut câte patru – cinci redactări. Noi am tins ca Convenția să conțină totul, înainte de toate, să respecte interesele omului, indiferent de apartenența lui etnică”[93]. Totodată, cei trei lideri ai statelor slave au adoptat o Declarație a șefilor de stat în care descriau contextul politico-economic și social în care au decis formarea Comunității Statelor Independente (CSI) ceea ce era „o soluție pentru traversarea acestei faze dificile din istoria țării lor”[94]. Cele trei state fondatoare ale CSI își declarau angajamentul de a contribui la întărirea securității internaționale, garantând realizarea acordurilor internaționale la care Uniunea Sovietică era parte, precum și asigurarea unui control unic asupra armelor nucleare și neproliferării lor. În Memoriile sale, președintele Mihail S. Gorbaciov va consemna: „Eu întreb: cine era în impas? Opt republici erau gata să semneze Tratatul unional, în parlamente începuseră dezbaterile. Era în impas Ucraina? Atunci haideți să nu ne închidem toți în acest impas, dar să ajutăm Ucraina. În sfârșit, este cazul să întrebăm: ce, dizolvând Uniunea de dragul legăturilor cu Ucraina, Elțîn a salvat aceste relații? Dimpotrivă, în cadrul CSI ele s-au pomenit în cea mai deplorabilă situație”[95]. Premierii Ucrainei, Vitold P. Fokin, și Belorusiei, Veaceslav F. Kebici, precum și consilierul de stat Ghenadi E. Burbulis, vor semna o Declarație cu privire la coordonarea politicii economice în care se menționa necesitatea păstrării și întăririi raporturilor economice dintre cele trei state, precum și angajamentul ca cele trei state să promoveze „o politică coordonată a reformelor economice, să se abțină de la orice acțiuni ce ar fi putut cauza prejudicii economice uneia dintre părți, să-și edifice legăturile economice în baza rublei existente și să introducă monedele naționale, ținând cont de interesele economice ale părților, să coordoneze acțiunile de liberalizare a prețurilor, să acționeze în sensul asigurării unității spațiului economic, să coordoneze politice economică externă, politica vamală și să asigure tranzitarea liberă a teritoriilor lor naționale, să reglementeze printr-o convenție specială chestiunea datoriilor fostelor întreprinderi pan-unionale, să aloce sumele necesare pentru lichidarea consecințelor accidentului nuclear de la Cernobîl etc.”[96].
La finalul întâlnirii de la Belovejskaia Pușcia, liderii celor trei state slave vor semna o Declarație cu privire la evenimentele din Republica Moldova în care se menționa „îngrijorarea serioasă” a celor trei șefi de stat privind evoluția conflictului dintre separatiștii de la Tiraspol și autoritățile constituționale de la Chișinău. Liderii Rusiei, Ucrainei și Belarusului solicitau folosirea metodelor pașnice în soluționarea problemelor în litigiu, inclusiv în sfera drepturilor minoritarilor, în conformitate cu normele dreptului internațional, precum și reluarea dialogului politic și-a negocierilor în vederea aplanării divergențelor. Înainte de-a suna la Washington, președintele Boris N. Elțîn l-a sunat pe mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov, ministrul Apărării al URSS, pe care l-a informat despre cele petrecute la Belovejskaia Pușcia. Mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov a fost de acord cu cele decise de cei trei șefi de stat și a trecut, astfel, de partea noului „Centru” de putere. La ora 22.08 (ora de la Belovejskaia Pușcia), respectiv 13.08 (ora de la Washington), președintele Boris N. Elțîn l-a sunat pe președintele Statelor Unite, George H. W. Bush. Sub imperiul emoției, președintele Boris N. Elțîn l-a informat pe acesta despre Acordul de la Belovejskaia Pușcia, despre cele „șaisprezece articole” ale Acordului, în loc de paisprezece, precum și despre faptul că președintele Kazahstanului este pe deplin de acord cu toate acțiunile celor trei lideri de state și dorește să semneze Acordul. Președintele George H. W. Bush a fost informat, totodată, asupra faptului că președintele Mihail S. Gorbaciov nu cunoaște, încă, cele decise la Belovejskaia Pușcia, iar ministrul Apărării al URSS este de acord cu decizia celor trei șefi de state. Președintele Boris N. Elțîn l-a asigurat pe liderul de la Casa Albă că noua Comunitate urma să preia sub control comun forțele strategice sovietice și restul Forțelor Armate ale URSS. Ministrul Apărării al URSS îl va aștepta pe președintele Boris N. Elțîn la aeroport, la sosirea de la Minsk.
Președintele URSS se va întâlni cu președintele RSFS Ruse, Boris N. Elțîn, în cursul zilei de 9 decembrie 1991, la Kremlin, în prezența lui Nursultan A. Nazarbaev, însă întrebările lui Mihail S. Gorbaciov vor rămâne fără răspuns. Consiliul de Stat al URSS nu se va mai întruni niciodată, iar faptul că documentele de la Belovejskaia Pușcia vor fi declarate ca neavând nicio forță juridică, în opinia Comitetului Constituțional al URSS, nu avea să modifice în niciun fel noua realitate politică și geopolitică care se născuse. În seara zilei de 9 decembrie 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov își va expune la Televiziunea Centrală a URSS poziția față de înțelegerile de la Belovejskaia Pușcia. „Indubitabil, fiecare republică are dreptul la secesiune de Uniune, dar soarta statului multinațional nu poate fi decisă de voința conducătorilor celor trei republici. Chestiunea aceasta trebuie să fie soluționată numai pe cale constituțională, cu participarea tuturor statelor suverane și ținând cont de voința popoarelor lor”[97], va declara președintele Mihail S. Gorbaciov. Președintele în exercițiu al URSS susținea că era necesară dezbaterea concomitentă a celor două documente, Tratatul privind Uniunea Statelor Suverane și Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente, în Sovietele Supreme naționale, precum și în cadrul Sovietului Suprem al URSS. Totodată, președintele Mihail S. Gorbaciov va cere convocarea Congresului Deputaților Poporului din URSS, deoarece acordurile de la Belovejskaia Pușcia propuneau o altă formulă a statalității, însă președintele URSS uitase că acest organism se autodizolvase pe 5 septembrie 1991. În cotidianul Izvestia din 13 decembrie 1991 se vor consemna următoarele: „Dacă e să te uiți atent la rândurile din declarația lui M. Gorbaciov, din 9 decembrie, atunci observi cum acestea sunt străbătute ca prin ceață de textul lui Lukianov (din zilele puciului – n.a.). Până la cele mai mici detalii. Și Lukianov și Gorbaciov propun să fie convocat în calitate de judecător suprem Congresul Deputaților Poporului din URSS, să se desfășoare un referendum”[98].
Liderii de la Kiev au respins propunerile președintelui Mihail S. Gorbaciov, iar Leonid M. Kravciuk va declara: „În Ucraina nu va avea loc niciun referendum. Suntem un stat independent”[99]. Pe 10 decembrie 1991, Parlamentul de la Kiev a ratificat Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente, însă au făcut 12 modificări esențiale în text, care vizau consolidarea independenței Ucrainei în raport cu CSI. Legislativul de la Kiev a decis doar desfășurarea „consultărilor în domeniul politicii externe”[100] și nu „coordonarea activității în sfera politicii externe”[101] cum era prevăzut în textul inițial. Totodată, Parlamentul de la Kiev a decis reformularea textului privind Forțele Armate, respectiv în felul următor: „Statele membre ale Comunității reformează unitățile Forțelor Militare ale fostei URSS, amplasate în teritoriile lor, și, formând în baza lor Forțele Armate proprii, vor colabora la asigurarea păcii și securității internaționale”[102]. Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, va consemna în Memoriile sale faptul că a fost informat de către liderii celor trei state slave cu conținutul documentelor semnate la Belovejskaia Pușcia. „Luând cunoștință de textul Acordului dat, m-am convins că el este acceptabil în bună măsură și pentru noi. El în niciun caz nu știrbea independența, dimpotrivă – o consolida. Totodată, asigura menținerea relațiilor economice și umanitare, ceea ce era extrem de important. Nu aveam nicio îndoială că ne conveneau și nouă pozițiile menționate. Pentru o familiarizare mai profundă, din primele surse, cu scopurile finale ale Acordului și cu modul de aderare la el, am întreprins o călătorie-fulger pe traseul aerian Chișinău – Moscova – Minsk – Kiev. A fost o inițiativă proprie, susținută, dacă nu mă înșală memoria, de prim-ministrul V. Muravschi. Cei din conducerea Parlamentului n-au prea salutat-o”[103], va consemna Mircea Snegur în memoriile sale.
Rusia lui Boris Elțîn dorește o relație aparte cu NATO
Încurajați de deciziile legislativului de la Kiev, Sovietul Suprem de la Minsk va ratifica, în aceeași zi de 10 decembrie 1991, Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente și, totodată, va denunța Tratatul Unional din 1922 și va declara ca fiind expirat mandatul delegației belaruse în Sovietul Suprem al URSS. Începând cu 12 decembrie 1991, deputații din Belarus vor avea doar statutul de observatori în Sovietul Suprem al URSS. Președintele Mihail S. Gorbaciov va vizita Ministerul Apărării al URSS la sfârșitul zilei de 10 decembrie 1991 și va ține un discurs de 50 de minute, după care a părăsit clădirea. „Nouă nu ne trebuie confruntare, sarcina e să ne consolidăm forțele, să luăm tot ce e pozitiv în proiectul de Tratat privind CSI și declarația celor trei conducători, să le discutăm în Sovietele Supreme ale republicilor și pe cale parlamentară să ajungem la o decizie corectă”[104], va declara președintele URSS în exercițiu. Ziarul Izvestia va consemna: „Președintelui nu i-a ajuns, probabil, timp pentru a asculta opinia ofițerilor și generalilor despre situația din țară, armată și despre problemele care-i preocupă”[105]. Cele declarate de președintele Uniunii Sovietice nu mai însemnau nimic pentru militarii sovietici. „Nu a avut nimic substanțial de zis”[106], va concluziona mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov.
Pe 11 decembrie 1991, președintele Boris N. Elțîn va avea o „întâlnire” cu militarii la sediul Ministerului Apărării al URSS, cerându-le militarilor să considere că, totuși, nu este o „consfătuire” sau „adunare”. Președintele Boris N. Elțîn i-a informat pe militari despre situația politică din URSS, despre Acordul de la Belovejskaia Pușcia, precum și despre faptul că RSFS Rusă va prelua sub control o armată de peste trei milioane de oameni, păstrând unitatea de comandă și control. Forțele militare sovietice aflate de-a lungul periferiilor non-rusești ale URSS, inclusiv în Statele Baltice, în Caucazul de Sud și în Asia Centrală, aveau să fie retrase sau să rămână în mod legitim acolo, cu acordul noilor state. Flota Mării Negre nu era predată Ucrainei. Nu se dorea înființarea unui Minister rus al Apărării doar dacă RSFS Rusă nu era forțată să procedeze în acest sens. Totodată, președintele Boris N. Elțîn le-a promis militarilor că le va mări soldele de 1,9 ori, cu începere de la 1 ianuarie 1992.
Pe 12 decembrie 1991, Sovietul Suprem al RSFS Ruse va ratifica Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente. Pentru se vor pronunța 188 de deputați dintr-un total de 201 deputați prezenți din 247, împotrivă au fost șase deputați, iar șapte s-au abținut. „Descompunerea organelor atotputernice ale Centrului a condus la pierderea ghidajului, a aprofundat criza economică, scăderea nivelului de viață al populației, a sporit instabilitatea socială. Încă doi ani în urmă a devenit clar că structurile pan-unionale nu sunt capabile de o înnoire cardinală. Dimpotrivă, sistemul de comandă și-a aruncat ultimele forțe vitale în lupta pentru păstrarea atotputerniciei sale. A devenit principala piedică în calea reformelor”[107], va declara președintele Boris N. Elțîn în fața deputaților ruși. La finalul ședinței, legislativul rus a votat denunțarea Tratatului Unional din 1922 cu voturile a 166 de deputați din cei 173 prezenți, trei deputați au fost împotrivă și nouă s-au abținut. Totodată, deputații din legislativul rus au decis renunțarea la acronimul republicii, care conținea sintagmele „socialist” și „sovietic”, astfel încât RSFS Rusă a devenit Federația Rusă/Rusia. Pe 12 decembrie 1991, la ora 13.28, Federația Rusă a părăsit legal URSS și, totodată, s-a decis rechemarea delegației ruse din Sovietul Suprem al URSS. În cursul zilei de 14 decembrie 1991, președintele Boris N. Elțîn se va întâlni cu mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov pentru a discuta concepția unei uniuni militare în cadrul CSI, precum și candidaturile la funcția de Comandant Suprem al Forțelor Militare Unite ale CSI. Totodată, ministrul Apărări al URSS îl va demite pe generalul de armată Vladimir N. Lobov, șeful Marelui Stat Major al Forțelor Armate ale URSS, ca urmare a respingerii propunerilor sale de reformă militară de către mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov.
Și, totuși…trebuie menționat faptul că președintele Leonid M. Kravciuk își va asuma funcția de Comandant Suprem al Forțelor Armate ale Ucrainei care erau formate din efectivele unităților militare ale Districtelor Militare Kiev, Odessa, Transcarpatia, Flotei Mării Negre, precum și al altor unități militare amplasate pe teritoriul Ucrainei, cu excepția unităților militare care intrau în compunerea Forțelor Strategice de Descurajare ale URSS. La rândul său, Parlamentul de la Minsk a trecut la elaborarea bazei juridice necesare pentru funcționarea forțelor armate naționale care trebuiau să numere circa 90.000 de militari. Pe teritoriul Belarusului se aflau staționați 180.000 de militari ai URSS, adică 5% din efectivul Forțelor Armate ale URSS. România va recunoaște independența Federației Ruse pe 17 decembrie 1991. În aceeași zi, Federația Rusă a recunoscut independența Armeniei și a Kazahstanului, iar pe 18 decembrie 1991 pe cea a Republicii Moldova. Federația Rusă era decisă „să stabilească și să dezvolte relații interstatale cu Moldova în baza unui tratat bilateral atotcuprinzător, cu respectarea întocmai a angajamentelor ce rezultă din principiile unanim recunoscute și normele de drept internațional”[108]. În finalul unei Declarații semnate de președintele Boris N. Elțîn se menționa faptul că „oficialitățile Moldovei au adoptat o poziție favorabilă față de Acordul privind crearea Comunității Statelor Independente și și-au anunțat disponibilitatea de a-l studia în profunzime”[109]. Totodată, președintele Boris N. Elțîn își exprima speranța că „Rusia și Moldova, ca state independente, vor putea menține și intensifica în noile condiții istorice vechile tradiții de colaborare frățească și de înțelegere reciprocă”[110]. Formulările din Declarația președintelui Federației Ruse alimentează teoria unei înțelegeri secrete între președinții Federației Ruse și Republicii Moldova privind aderarea la CSI versus recunoașterea independenței Republicii Moldova, în condițiile în care întâlnirea dintre președinții Boris N. Elțîn și Mircea Snegur, din 12 decembrie 1991, rămâne învăluită în mister. „Poate că anume acesta a și fost unul din subiectele abordate în cadrul discuției din 15 decembrie cu liderul separatist I. Smirnov[111], care a jucat cu multă abilitate rolul rezervat de Moscova de a forța din interior mâna autorităților de la Chișinău, disperate de întârzierea consacrării internaționale a RM? Altfel cum se explică fermitatea cu care unul din liderii transnistreni declara la televiziunea centrală încă la 20 decembrie, în ajunul întâlnirii la vârf de la Alma-Ata, că Snegur avea să semneze Acordul privind crearea CSI, în timp ce secretarul de presă al acestuia n-a putut da un răspuns afirmativ ori negativ în acest sens, afirmând doar că președintele urma «să studieze» acest document «în amănunte la fața locului»?”[112], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru cu referire la acest moment delicat din începuturile existenței statalității Republicii Moldova.
În ziua în care Sovietul Suprem al RSFS Ruse/Parlamentul Federației Ruse vota pentru ieșirea din URSS și aderarea la CSI, Ghenadi E. Burbulis va călători la Paris și Bruxelles pentru a explica liderilor politici occidentali evoluția evenimentelor din spațiul fostei Uniuni Sovietice. Pentru președintele Boris N. Elțîn și Ghenadi E. Burbulis cele mai importante întâlniri erau cele cu Jacques Delors, președintele Comisiei CEE, și cu Secretarul General al NATO, Manfred Wörner. În dialogul cu Manfred Wörner, Ghenadi E. Burbulis va declara că reformatorii ruși „iau în considerare în mod decisiv o posibilitate de a adera la NATO”[113] ca parte a misiunii rusești de-a elimina toate condițiile pentru confruntare. Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, a rămas, în opinia lui Ghenadi E. Burbulis, „confuz, dacă nu șocat”[114]. În replică, Manfred Wörner va declara: „Domnule secretar de stat, mărturisirea dumneavoastră este foarte neașteptată pentru mine. Cred că este o sarcină foarte complicată. Sunteți o țară foarte mare. Nu-mi pot imagina în ce configurație o asemenea propunere ar putea deveni realitate”[115]. Președintele Boris N. Elțîn și Ghenadi E. Burbulis au acceptat cu mare greutate refuzul lui Manfred Wörner, însă vor continua să spere că Statele Unite vor accepta și înțelege dorința democraților ruși[116]. Redactorul de discursuri al secretarului de stat James Baker, Andrew Carpendale, într-un memoriu adresat șefului diplomației americane va menționa faptul că Statele Unite „se confruntă astăzi cu aceeași situație: am câștigat Războiul Rece în mod pașnic”[117], însă „acum trebuie să decidem, așa cum spune Iavlinski, ce să facem cu oamenii pe care i-am învins”[118]. Secretarul de stat James Baker era convins că nici Nicholas Brady, secretarul Trezoreriei, și nici Congresul Statelor Unite nu vor accepta un nou Plan Marshall.
În dimineața zilei de 16 decembrie 1991, secretarul de stat James Baker va fi primit de președintele Federației Ruse, Boris N. Elțîn, în sala Sfânta Ekaterina din Kremlin. Președintele Federației Ruse era flancat de ministrul Apărării al URSS, mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov, și adjunctul acestuia, generalul Pavel S. Graciov, precum și de ministrul Afacerilor Interne al URSS, generalul Viktor P. Barannikov, ca semn al faptului că structurile de forță ale statului sovietic sunt alături de conducerea rusă. După o explicație a celor petrecute pe 8 decembrie 1991 la Belovejskaia Pușcia, președintele Boris N. Elțîn i-a cerut secretarului de stat american ca Federația Rusă și celelalte două republici slave să fie primite în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC)[119]. Președintele Federației Ruse dorea ca Statele Unite să scoată Federația Rusă de pe „lista statelor comuniste” și, totodată, va cere Administrației de la Washington să recunoască printr-un tratat special existența și independența statului rus. Totodată, conducerea politico-militară a statului rus i-a informat pe reprezentanții Statelor Unite despre situația armelor nucleare aflate în Rusia, Belarus, Ucraina și Kazahstan, precum și despre măsurile de securitate luate în jurul funcționării sistemului militar nuclear, inclusiv faptul că înainte de sfârșitul lunii decembrie telefonul nuclear al lui Mihai S. Gorbaciov va fi deconectat. Din păcate, cererea lui Egon T. Gaidar trimisă pe 6 decembrie 1991 către oficialii Statelor Unite, respectiv un ajutor de patru până la cinci miliarde de dolari, va fi respinsă. Pe 10 decembrie 1991, David Mulford de la Trezoreria Statelor Unite în Memoriul înaintat Casei Albe va scrie: „Dacă Elțîn liberalizează prețurile fără o disciplină monetară și fiscală bine pusă la punct, va avea cu siguranță hiperinflația de care se teme, cu sau fără ajutorul Occidentului”[120]. Oficialul american era convins de faptul că într-o lume a globalizării financiare, speculatorii vor zdrobi rubla rusească.
În cursul vizitei făcute la Minsk, cu ocazia turneului secretarului de stat american în URSS în perioada 15 – 17 decembrie 1991, secretarul de stat James Baker va fi informat de președintele Stanislav S. Șușkevici de faptul că Belorusia dorește să renunțe la cele 72 de rachete strategice și să devină un stat neutru și denuclearizat. La rândul lui, președintele Leonid M. Kravciuk va declara că Ucraina dorește să devină un stat denuclearizat, însă spre anul 2000, iar președintele Kazahstanului va solicita ca armele nucleare să staționeze în continuare pe teritoriul Kazahstanului și, totodată, dorea „o înțelegere specială privind controlul asupra armei nucleare de către centrul de coordonare”[121]. În pofida tuturor eforturilor de cooperare și disponibilitate pentru angajamente serioase în domeniul securității internaționale, noii lideri ai Federației Ruse erau singuri într-o confruntare cu necunoscutul sub supravegherea atentă a Occidentului. „Aveam un interes clar în a modela perspectivele și comportamentul…statelor succesoare. Recunoașterea era cel mai mare «morcov» pe care îl aveam la dispoziție și am vrut să ne maximizăm influența prin amânarea ei cât mai mult cu putință”[122], mărturisea secretarul de stat James Baker.
Nașterea Comunității Statelor Independente
În contextul eforturilor liderilor Federației Ruse pentru destructurarea în mod pașnic a Uniunii Sovietice, președintele Kazahstanului, Nursultan A. Nazarbaev, va lua o poziție publică, pe 11 decembrie 1991, față de Acordul de la Belovejskaia Pușcia. „Vreau să spun univoc: astăzi perspectivele semnării noului Tratat Unional, formării comunității economice sunt ca niciodată problematice. Așa s-a întâmplat nu din vina noastră. Spre regretul meu profund, în eșaloanele de conducere a unui șir de republici unii au început să identifice suveranitatea cu autarhia. Surprinzătoare a fost declarația conducătorilor Rusiei, Ucrainei și Belorusiei, semnarea Convenției privind formarea Comunității Statelor Independente. Deciziile adoptate de liderii a trei republici sunt prea serioase pentru ca să le dăm în grabă o apreciere categorică. Dar, Kazahstanul trebuie să fie gata pentru orice turnură de evenimente. Noi suntem în stare să trăim independent…În același timp noi rămânem adepții proceselor integraționiste, determinate de mersul obiectiv al istoriei…”[123], va declara Nursultan A. Nazarbaev.
Pe 12 decembrie 1991, liderii Kazahstanului, Turkmenistanului, Kîrgîzstanului, Uzbekistanului și Tadjikistanului s-au întâlnit la Așhabat, la inițiativa liderului turkmen Saparmurad Niazov, pentru a-și coordona pozițiile în legătură cu Acordul de la Belovejskaia Pușcia. În finalul întâlnirii s-a convenit ca cele cinci republici asiatice să ceară admiterea în CSI cu drept de membri fondatori alături de cele trei state slave, precum și menținerea unui control unic asupra armelor nucleare și un comandament unificat al forțelor militare strategice și maritime. În Declarația comună a celor cinci lideri se menționa faptul că noua formulă de organizare, respectiv CSI, „trebuie să garanteze egalitatea tuturor națiunilor și poporațiilor, apărarea drepturilor și intereselor lor”[124] și, totodată, CSI „nu se poate întemeia pe principii etnice, confesionale sau pe orice alt criteriu ce ar viola drepturile omului și ale popoarelor”[125]. Comunitatea Statelor Independnete trebuia să recunoască și să respecte integritatea teritorială și integritatea frontierelor existente. La propunerea lui Nursultan A. Nazarbaev, cei cinci lideri ai republicilor asiatice au fost de acord cu desfășurarea unei întâlniri cu cele trei state slave la Alma-Ata, pe 21 decembrie 1991, pentru a semna o nouă Convenție privind CSI. Președintele Federației Ruse a acceptat imediat întâlnirea. Totodată, Parlamentul de la Alma-Ata va declara, în replică la declarațiile lui Mihail S. Gorbaciov privind transferul unor pământuri rusești către Kazahstan, că teritoriul republicii „este unic și indivizibil, fapt consfințit în Constituția ei și în Declarația cu privire la suveranitatea de stat”[126]. Totodată, încercarea unui grup de deputați ai poporului din URSS, reunind reprezentanți ai mai multor republici suverane, de-a iniția convocarea celui de-al VI-lea Congres extraordinar al Deputaților Poporului din URSS, în scopul restabilirii ordinii constituționale în URSS, a fost împiedicată de către liderii RSFS Ruse. Pe 10 decembrie 1991, Ghenadi E. Burbulis, Serghei M. Șahrai, Serghei A. Filatov, prim-vicepreședinte al Sovietului Suprem al RSFS Ruse, și Nikolai Reabov, președinte al Sovietului Republicii din Sovietul Suprem al RSFS Ruse se vor întâlni cu reprezentanții RSFS Ruse în Sovietul Suprem al URSS. În dialogul dintre aceștia și deputații poporului, Ghenadi E. Burbulis îi va avertiza pe deputați asupra indezirabilității încercărilor de-a convoca un Congres extraordinar care „va genera confruntare în societate, după cum și desfășurarea unui referendum”[127]. Deputații ruși au fost invitați să participe la lucrările Sovietului Suprem al RSFS Ruse, în condițiile în care, totuși, Sovietul Suprem al URSS era ca și desființat. În seara zilei de 17 decembrie 1991, Prezidiul Sovietului Suprem al RSFS Ruse va aproba o nouă rezoluție intitulată Cu privire la unele chestiuni legate de rechemarea grupurilor de deputați din partea RSFSR în Sovietul Suprem al URSS, care se alătura rezoluției Cu privire la patrimoniul Sovietului Suprem al URSS, astfel încât se încerca ca legislativul (pan)unional să fie pus în imposibilitatea de-a mai funcționa.
Președintele Mihail S. Gorbaciov încă mai spera că Sovietul Suprem al URSS, la lucrările căruia încă mai participau delegațiile republicilor asiatice, va putea influența și gestiona evoluțiile politice din spațiul Uniunii Sovietice. „În cazul agravării în continuare a situației în țară, deputații poporului din URSS își rezervă dreptul de a convoca în viitor Congresul Deputaților Poporului din URSS”[128], se menționa într-o Declarație a deputaților poporului din Sovietul Suprem al URSS care mai nădăjduiau precum președintele Mihail S. Gorbaciov. Pe 18 decembrie 1991, deputații poporului în Sovietul Suprem al URSS din partea Kazahstanului și-a celorlalte republici din Asia Centrală au fost avertizați de oficialitățile de la Alma-Ata să nu meargă la o confruntare deschisă cu deputații ruși înainte de întâlnirea de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991.
În cursul zilei de 18 decembrie 1991, președintele Mihail S. Gorbaciov va transmite o scrisoare deschisă adresată participanților la întâlnirea de la Alma-Ata. „De la începutul perestroikăi noi am mers pas cu pas spre aceea ca toate republicile să obțină o independență reală. Dar eu tot timpul am insistat să nu se admită dezintegrarea țării. Aceasta a fost și este înțelegerea mea a voinței popoarelor exprimată la referendum, după cum și a tendinței lor spre independență, dar cu păstrarea integrității uniunii istorice. Acest gând și această îngrijorare au stat la baza formulei privind «Uniunea Statelor Suverane», care inițial a întrunit susținerea voastră”[129], scria președintele Mihail S. Gorbaciov. În continuarea scrisorii, președintele în exercițiu al URSS cerea să fie definit foarte clar caracterul multinațional al viitoarei Comunități a Statelor Independente, „asigurându-se egalitatea absolută nu numai statelor membre, ci și a tuturor națiunilor, religiilor, tradițiilor”[130]. Președintele Mihail S. Gorbaciov propunea o nouă denumire pentru viitoarea Comunitate a Statelor Independente, respectiv Comunitatea Statelor Europene și Asiatice (CSEA), precum și asigurarea transparenței frontierelor și menținerea pentru o perioadă destul de îndelungată a cetățeniei Comunității, paralel cu cetățenia națională. Președintele URSS va cere liderilor statelor viitoare membre ale CSI să respecte Acordul privind Comunitatea Economică și să ducă la bun sfârșit procesul de constituire a „pieței eurasiatice”. Totodată, liderul Uniunii Sovietice cerea păstrarea unității sistemului militar-strategic de securitate și apărare, cu un comandament unic, precum și reprezentarea politică a viitoarei CSEA la nivel mondial, urmând modelul Comunității Economice Europene (CEE), cu statut de subiect al dreptului internațional. În opinia președintelui Mihail S. Gorbaciov, CSEA urma să fie succesoarea Uniunii Sovietice și, prin urmare, trebuia să beneficieze de un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Președintele URSS cerea, în final, o ultimă ședință a Sovietului Suprem al URSS care să adopte rezoluția cu privire la încetarea existenței Uniunii Sovietice și transferarea drepturilor și obligațiilor ei viitoarei Comunități a Statelor Europene și Asiatice.
Pe 19 decembrie 1991, 11 deputați reprezentanți ai etniilor rusă, ucraineană, bulgară și găgăuză de pe teritoriul Republicii Moldova au dat publicității o Scrisoare deschisă adresată liderilor de state care urmau să participe la întâlnirea de la Alma-Ata. Autorii Scrisorii deschise considerau că „forurile supreme ale puterii și administrației de stat ale Belarusiei, Rusiei, Ucrainei, Kazahstanului, ale altor subiecți ai fostei Uniuni Sovietice și ai Comunității născânde de State Independente pot să-și aducă un considerabil aport de reconciliere și mediere la stabilizarea și normalizarea situației în Republica Moldova, crearea condițiilor pentru autoreglementarea proceselor politice, naționale, interetnice și de altă natură care au loc aici”[131]. Totodată, se cerea: 1) recunoașterea rapidă, în conformitate cu exemplul Federației Ruse, a independenței de stat a Republicii Moldova ceea ce ar fi impulsionat procesul de recunoaștere pe scară largă al comunității internaționale și devenirea de subiect al dreptului internațional; 2) neamestecul din partea altor state în treburile interne ale Republicii Moldova, ceea ce implica excluderea folosirii forțelor armate, inclusiv a ofițerilor în rezervă, la rezolvarea problemelor politice interne; 3) rechemarea de pe teritoriul Republicii Moldova a formațiunilor de voluntari; 4) neadmiterea unor noi grupuri de voluntari pe teritoriul Republicii Moldova pentru apărarea populației rusolingve; 5) adoptarea unor măsuri pentru realizarea în mod eficient a statutului Republicii Moldova de zonă demilitarizată; 6) inițierea unor consultări în scopul soluționării problemei găgăuze; 7) acordarea unui real ajutor la crearea în Republica Moldova a unei diaspore viabile: rusă, ucraineană, belarusă etc. pe baza respectării drepturilor omului și a minorităților naționale, recunoscute de către întreaga comunitate internațională. Cei 11 deputați din Parlamentul Republicii Moldova susțineau și ideea desfășurării „unui referendum în chestiunea independenței, ca un mijloc important de stabilizare a situației politice”[132].
Pe 20 decembrie 1991, înaintea deplasării spre Alma-Ata a delegației Republicii Moldova, președintele Mircea Snegur va declara ziariștilor, la scara avionului, că „Moldova va participa ca membru plenipotențiar la reuniunea de la Alma-Ata, întrucât Acordul de la Minsk are la bază o concepție care diferă radical de cea de la Novo-Ogariovo”[133], astfel încât Centrul va dispare cu ale sale structuri anchilozate. Referindu-se la intenția de-a semna Acordul de la Alma-Ata, președintele Mircea Snegur va declara: „Pentru aceasta, mai întâi trebuie să iau cunoștință de acest document și pe urmă voi lua decizia respectivă. În plus, eu țin cont întotdeauna de voința poporului”[134]. Vasile Nedelciuc, președintele Comisiei pentru Relații Externe a Parlamentului Republicii Moldova, va declara, în cursul zilei de 20 decembrie 1991, că este împotriva semnării Acordului de aderare al Republicii Moldova la CSI deoarece „statul moldovenesc este încă fragil, e abia la început de cale, în parte pentru că Vestul nu s-a grăbit să ne recunoască independența, promovând o politică specifică vis-à-vis de Imperiul în descompunere”[135]. Deputatul Vasile Nedelciuc solicita ca acest document să nu fie semnat de către liderii Republicii Moldova și, totodată, să se obțină de la statele semnatare ale Acordului privind crearea CSI a unor garanții privind rezolvarea conflictului transnistrean. „Ar trebui, înainte de toate, să obținem recunoașterea independenței noastre de către întreaga comunitate internațională, să obținem statut de membru al ONU și numai după aceea să luăm decizii privind căile de depășire a impasului în care ne găsim”[136], va declara Vasile Nedelciuc.
Pe 21 decembrie 1991, liderii a 11 noi state suverane și independente (Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Azerbaidjan, Turkmenistan, Kîrgîzstan) se vor întâlni la Alma-Ata pentru a semna Protocolul la Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente, încheiată pe 8 decembrie 1991 de către Rusia, Ucraina și Belarus, Acordul privind instituțiile coordonatoare ale CSI, Protocolul consfătuirii șefilor de state independente, Decizia șefilor statelor membre CSI, precum și Acordul cu privire la măsurile comune în domeniul armelor nucleare. În debutul întâlnirii, liderii republicilor din Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan și Kîrgîzstan) au propus aprobarea unui act juridic privind încetarea existenței URSS în ședința Sovietului Suprem al URSS sau a Sovietului Republicilor. „Troica slavă” s-a împotrivit și le-a readus aminte participanților că numai cele trei state slave aveau calitatea de state fondatoare. „În aceste circumstanțe, «grupul de la Așhabad» nu excludea posibilitatea de a forma o confederație central-asiatică, având redactat și un proiect în acest sens. Confruntarea a fost evitată cu prețul acceptării tuturor republicilor suverane ca state fondatoare ale CSI”[137], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru cu referire la evenimentele petrecute la Alma-Ata pe 21 decembrie 1991. Totodată, plecând de la prevederea privind „menținerea sub un comandament unic a spațiului militaro-strategic comun” și „controlul asupra armei nucleare”, conținute în textul Declarației de la Alma-Ata și în Convenția de la Misk, mareșalul Evgheni I. Şapoşnikov a preluat comanda Forțelor Armate ale CSI până la soluționarea problemei privind reforma militară. Propunerile privind reforma militară trebuiau să fie înaintate până la data de 30 decembrie 1991.
În noiembrie 1991, pe teritoriul Federației Ruse se aflau 71 de divizii sovietice, 2.380 de avioane, 1.035 de rachete balistice intercontinentale și 70 de bombardiere grele. În Ucraina se aflau 20 de divizii sovietice, 850 de avioane, 176 de rachete balistice intercontinentale și 30 de bombardiere grele. În Belarus erau 10 divizii sovietice, 470 de avioane și 72 de rachete balistice intercontinentale. Kazahstanul avea patru divizii sovietice, 340 de avioane și 104 rachete balistice intercontinentale. În celelalte republici sovietice se aflau efective cuprinse între una și patru divizii, precum și între 100 și 300 de avioane, însă nicio rachetă balistică intercontinentală. În conformitate cu cele afirmate de către Serghei M. Rogov, vicedirectorul Institutului pentru Studii privind SUA și Canada din Moscova, Forțele Armate ale URSS însumau circa patru milioane de militari (fără trupele Ministerului Afacerilor Interne, de grăniceri ale KGB-ului și feroviare). În arsenalul Forțelor Armate ale URSS se mai aflau 10.500 de avioane, dintre care 162 de bombardiere grele strategice, 56.000 de tancuri, 65.000 de mașini blindate de luptă, 90.000 de tunuri, 700 de vase militare, 59 de submarine strategice și 1.300 de rachete balistice intercontinentale, precum și 10.000 de focoase nucleare strategice și 20.000 de focoase nucleare tactice. Bugetul pentru apărare al URSS era de 108 miliarde ruble în 1991. Gestionarea prezentului și viitorului Forțelor Armate ale URSS era o problemă complexă și extrem de delicată.
Prin Decizia Consiliului șefilor de stat, Federația Rusă a obținut dreptul de a prelua locul URSS la ONU, inclusiv calitatea de membru al Consiliului de Securitate al ONU și al altor organisme internaționale. În conformitate cu prevederile Acordului cu privire la măsurile comune în domeniul armelor nucleare, „armamentele nucleare, incluse în cadrul forțelor armate strategice unificate, asigură securitatea colectivă a tuturor participanților la Comunitatea Statelor Independente (art. 1)”[138]. Totodată, statele membre ale CSI își reafirmau atașamentul față de neproliferarea armelor nucleare și „elaborau în comun politica în domeniul nuclear (art. 3)”[139]. Belorusia și Ucraina urmau să adere la Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare din 1968 în calitate de state denuclearizate. Belorusia, Ucraina și Kazahstan se angajau să demonteze și să reamplaseze armele nucleare din teritoriile lor naționale pe teritoriul Federației Ruse. Acordul cu privire la măsurile comune în domeniul armelor nucleare urma să fie supus ratificării în Parlamentele celor patru state poesoare de arme nucleare.
Referindu-se la momentul întâlnirii de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991, președintele Mircea Snegur va consemna următoarele: „La Alma-Ata, am trecut, iarăși, prin emoții, chiar de la începutul ședinței. B. Elțîn, motivând cu conflictul (încă nesângeros) din Transnistria, a propus ca Moldova să nu fie admisă în comunitate. Mai apoi, la propunerea lui L. Kravciuk, problema dată a dispărut. Este prea posibil să fi fost vorba de un spectacol bine regizat, ca să ținem minte pe viitor cine nu sunt «idolii» sau salvatorii, așa cum presupunea ex-ministrul de externe dl N. Țîu în cartea sa «Diplomație în culise» (2002, pag. 111 – 112)”[140]. Președintele Republicii Moldova va considera jignitoare ieșirea președintelui Federației Ruse, însă a decis să nu-i răspundă[141]. „Mă gândeam atunci: «Fie ce-o fi. Cum spun oamenii deștepți, tot ce se face, se face spre bine. Și dacă nu ne vor admite (decizie de care mă îndoiam foarte mult), atunci înseamnă că destinul nostru este în altă parte. Împreună cu poporul vom găsi noi o altă soluție»”[142], mărturisea președintele Mircea Snegur în memoriile sale.
La reîntoarcerea la Chișinău, președintele Republicii Moldova va găsi un miting în Piața Marii Adunări Naționale prin care se contesta autoritatea președintelui și dreptul de-a semna aderarea la CSI a Republicii Moldova. Pe 24 decembrie 1991, președintele Mircea Snegur va ține un discurs în Parlamentul Republicii Moldova în care a explicat drumul Republicii Moldova spre CSI. Acesta va menționa faptul că examinarea documentelor privind aderarea Republicii Moldova la CSI s-a făcut cu deplina participare și consultare a domnilor Nicolae Țîu, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, Ion Costaș, ministrul Afacerilor Interne, V. Chițan, ministrul Finanțelor, A. Cheptene, ministrul Economiei Naționale, precum și Alexandru Moșanu, președintele Parlamentului Republicii Moldova, și Valeriu Muravschi, premierul în funcție al Republicii Moldova. „A manifestat dorința și plăcerea de a se deplasa împreună cu noi în capitala Kazahstanului și domnul V. Nedelciuc, chestiunea fiind coordonată cu domnul A. Moșanu. Deci, la început, președintele Comisiei pentru relații externe a acceptat această deplasare. Mai apoi, mi-a transmis prin telefon că, în urma unor consultări suplimentare cu conducerea Parlamentului, refuză să participe la întâlnire. Este regretabil acest fapt și, cred, semnificativ”[143], va declara președintele Mircea Snegur în fața Parlamentului Republicii Moldova. În continuarea expozeului său, președintele Mircea Snegur va cere Parlamentului să examineze în regim de urgență Legea cu privire la referendum astfel încât să se poată confirma prin vot de către popor proclamarea independenței, pentru a se pune capăt chemărilor tot mai insistente de unire cu România. „Astfel vom avea posibilitatea să procedăm la efectuarea unui referendum în problema dată (a independenței – n.n.) pentru a face pe placul deputaților din Consiliul Unirii, care ard de nerăbdare. Dacă poporul va zice «Da!», eu voi fi cu el întotdeauna, deși, o spun cu toată sinceritatea, nu tind să intru neapărat în istoria mare”[144], va declara președintele Mircea Snegur. Referindu-se la atitudinea unora dintre membrii opoziției politice față de statalitatea și independența Republicii Moldova, președintele Mircea Snegur va declara că „cine este împotriva liniei legislative aprobate nu are dreptul moral, și cu atât mai mult dreptul juridic, să dețină posturi de conducere în statul, a cărui existență ei înșiși o pun la îndoială”[145]. În finalul alocuțiunii, președintele Republicii Moldova va menționa că nu se va abate „nici câtuși de puțin de la linia spre independență, oricât de mari vor fi presiunile dintr-o parte sau din alta!”[146]. Republica Moldova va ratifica Acordul de constituire a Comunității Statelor Independente[147] abia pe 8 aprilie 1994, împreună cu Acordul cu privire la crearea Uniunii Economice din 26 decembrie 1993, prin Hotărârea nr. 40 a Parlamentului Republicii Moldova. Statutul Comunității Statelor Independente[148] va fi ratificat abia pe 26 aprilie 1994 prin Hotărârea nr. 76 a Parlamentului Republicii Moldova, cu specificarea că „…Republica Moldova, ca membru al Comunității, se va abține de la participarea la colaborarea în probleme de securitate colectivă și politico-militare…”[149].
România va urmări cu foarte multă atenție evoluțiile din politica externă a Republicii Moldova în relația cu spațiul ex-sovietic, implicit cu CSI. Ambasadorul Marcel Dinu, secretar de stat în MAE în perioada 1993 – 1996 și, mai apoi, ambasador al României în Republica Moldova în perioada 1997 – 1999, va mărturisi următoarele: „În atribuțiile mele, ca secretar de stat în MAE, era inițierea, sau cel puțin avizarea, tuturor acțiunilor de relații cu Republica Moldova, pe care le întreprindeau celelalte ministere sau instituții ale statului și care erau supuse aprobării guvernului. (…) Într-una din aceste vizite (la Chișinău – n.n.), am făcut deplasarea în calitate de mesager special al președintelui Ion Iliescu. Trebuia să-l conving pe președintele moldovean Mircea Snegur să nu se grăbească, să mai reflecteze în legătură cu aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente (CSI), sub conducerea Federației Ruse – o încercare timidă de reconstituire a fostei URSS, pe alte baze, mai puțin ideologice. Convorbirea cu Snegur a fost și delicată, și dificilă. I-am sugerat să urmeze exemplul Țărilor Baltice care au făcut parte din fosta URSS și care refuză să se alăture CSI-ului. I-am subliniat că independența și suveranitatea Republicii Moldova, recent dar greu câștigate, vor fi puternic știrbite de apartenența la CSI. I-am mai spus că viitorul însuși al noii structuri este discutabil. Până la urmă, a acceptat ca Republica Moldova să participe numai la activitățile cu caracter economic ale CSI, nu și la cele politice sau cu caracter de securitate”[150].
Pe 24 decembrie 1991, Parlamentul Kazahstanului va ratifica Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente și va aproba decretele prezidențiale prin care era recunoscută independența tuturor fostelor republici sovietice. Legislativele din Turkmenistan și Tadjikistan vor aproba și ele în aceeași zi, 24 decembrie 1991, Convenția cu privire la formarea CSI. În cursul zilei de 25 decembrie 1991, Parlamentul Federației Ruse va ratifica Acordul cu privire la măsurile comune în domeniul armelor nucleare. Președintele Boris N. Elțîn va declara: „Nu mai este URSS și cu aceasta trebuie să ne obișnuim. Să ne obișnuim și să mergem mai departe”[151]. Pe 25 decembrie 1991, la ora 19.00, Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al URSS, afirmând, cu această ocazie, în faţa camerelor de luat vederi ale Televiziunii Centrale, că a renunţat la luptă în condiţiile în care a câştigat linia pentru dezmembrarea ţării şi dizlocarea statului. „Îmi părăsesc postul cu nelinişte. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fiecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă”[152], avea să declare Mihail Gorbaciov în faţa compatrioţilor săi. A doua zi, ziarul Komsomolskaia Pravda scria: „A făcut tot ce a putut. Şi ceea ce s-a făcut nu putea să fie făcut decât de el”[153].
Rememorând drumul parcurs pe scena politică sovietică, de la 11 martie 1985 şi până în acele clipe, Mihail S. Gorbaciov reamintea concetăţenilor săi faptul că societatea sovietică, la venirea lui la putere, „se sufoca în constrângerea sistemului de comandament administrativ, condamnat să servească ideologia şi să poarte greutatea îngrozitoare a militarizării fără limită”[154], înregistrându-se, astfel, un şir de eşecuri al încercărilor de reforme parţiale. Convins de justeţea istorică a reformelor democratice începute în primăvara anului 1985, fostul secretar general al CC al PCUS era de părere că „ceea ce s-a făcut trebuie să fie apreciat la justa sa valoare”[155]. Pe 26 decembrie 1991, ziarul Moskovskaia Pravda scria că „perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii”[156], şi, totodată, perestroika „ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe”[157]. Cotidianul Izvestia va consemna că, totuși, „se poate vorbi nu despre faptul că Gorbaciov pleacă, ci că este impus să plece”[158], precum și faptul că „în pofida acestei turnuri neplăcute de situație pentru Gorbaciov, el nu a mers la o confruntare deschisă”[159]. La ora 19.38, drapelul de stat al URSS a fost coborât de pe Kremlin și în locul lui a fost arborat drapelul de stat al Federației Ruse. În interviul acordat jurnaliștilor italieni de la publicațiile La Stampa și La Repubblica, în cursul zilei de 26 decembrie 1991, fostul președinte al fostei Uniuni Sovietice, Mihail S. Gorbaciov, va declara cu referire la trecutul, prezentul și viitorul lumii care se prăbușise și, în același timp, și el ca om politic și de stat: „Avem propria noastră realitate, inspirată de tradiție, a unei istorii, a unei țări unificate care s-a format în mod natural. Da, sunt legat spiritual de Europa, ca mulți dintre compatrioții mei, dar nu sunt mai puțin legat de Orient. Principalul este că sunt o persoană foarte realistă. Rămân cu picioarele pe pământ. Nu-i cred pe cei care pretind că viața în Rusia poate să fie ca în Suedia sau ca în Italia. Nici pe cei care consideră că Rusia are o misiune specială de îndeplinit. Aceste tendințe diverse s-au înfruntat mereu în Rusia. Ea trebuie să-și recunoască rolul de punte între cele două culturi, cea a Asiei și cea a Europei, și, în același timp, acela de parte a unei civilizații comune. Și eu mă consider o parte a procesului comun de căutare a libertății și a dreptății de către omenire. Fiecare individ are dreptul la această căutare, și poate că experiența noastră va da un nou impuls spre o globalizare a lumii”[160].
Pe 30 decembrie 1991, liderii statelor membre ale CSI se vor reuni la Minsk pentru a discuta pe ce baze va funcționa noua Comunitate și, totodată, de-a se ajunge la o înțelegere definitivă asupra succesorului de drept al URSS. Delegația Republicii Moldova va semna doar Acordul provizoriu privind Consiliul șefilor de stat și Consiliul șefilor de guvern ale CSI. Președintele Mircea Snegur nu va semna Acordul privind activitatea comună în domeniul cercetării și folosirii spațiului cosmic și a avut o poziție aprte în ceea ce privește Acordul privind forțele strategice, respectiv faptul că finanțarea acestor trupe înceta pentru statele din care acestea erau retrase.
Ucraina, Republica Moldova și Azerbaidjanul au revendicat cu fermitate dreptul legitim de a crea forțe armate naționale. La finalul întâlnirii, președintele Boris N. Elțîn va declara că s-a recunoscut de către CSI dreptul fiecărui stat de a soluționa problemele militare în baza unor legi proprii, fie printr-un Comandament independent, fie delegând conducerea forțelor militare naționale unui Comandament Suprem al Forțelor Unificate ale CSI. Ucraina, Republica Moldova[161] și Azerbaidjanul aveau să opteze pentru prima variantă, iar celelalte state membre ale CSI vor fi de acord cu plasarea trupelor sub o comandă unică. În opinia lui Zbigniew Brzezinski, pierderea de către Federația Rusă a Ucrainei ca pivot geopolitic și catalizator geopolitic avea să limiteze în mod drastic „opțiunile geostrategice ale Rusiei”[162], și, totodată, i-a obligat „să regândească natura propriei lor identități etnice”[163].
_____________________________________
* Studiu publicat în Deutsche internationale Zeitschrift für zeitgenössische Wissenschaft, nr. 126/2026, p. 54 – 72.
[1] Vladislav Zubok, Căderea, București, Editura Litera, 2024, p. 407.
[2] Ibidem, p. 408.
[3] Ibidem, p. 409.
[4] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Chișinău, Editura Civitas, 2005, p. 606.
[5] Ibidem, p. 607.
[6] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, București, Editura Elit, 1994, p. 628.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 636.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 610.
[12] Ibidem, p. 611.
[13] Ibidem, p. 612.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Vladislav Zubok, op. cit., p. 410.
[18] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 616.
[19] Ibidem.
[20] Cea de-a V-a sesiune extraordinară a Congresului Deputaților Poporului din URSS și-a deschis lucrările pe 2 septembrie 1991, ora 10.00, în Palatul Kremlinului în prezența a 1.900 de delegați.
[21] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 618.
[22] Ibidem, p. 619.
[23] Ibidem, p. 620.
[24] Fiecare republică unională delega câte 20 de reprezentanți în Sovietul Republicii, cu excepția RSFS Ruse care avea dreptul la 52 de reprezentanți.
[25] În Sovietul Uniunii fiecare republică unională avea dreptul la un vot. În componența sa intrau deputații poporului din URSS, conform unor cote anume și prin coordonarea cu autoritățile supreme ale republicilor.
[26] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 621.
[27] Ibidem.
[28] Vladislav Zubok, op. cit., p. 419.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem, p. 420.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem, p. 427.
[33] Ibidem, p. 447.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, p. 450.
[37] Ibidem, p. 451.
[38] Ibidem, p. 453.
[39] Ibidem, p. 454.
[40] Ibidem.
[41] Ibidem, p. 455.
[42] Ibidem, p. 456.
[43] Ibidem, p. 457.
[44] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 641.
[45] Ibidem, p. 642.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, București, Editura Nemira, 1995, p. 112 – 113.
[50] Ibidem, p. 112.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem, p. 114.
[56] Ibidem, p. 115.
[57] Ibidem, p. 119.
[58] Ibidem, p. 139.
[59] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 646.
[60] Vladislav Zubok, op. cit., p. 480.
[61] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 647 – 648.
[62] Ibidem, p. 649.
[63] Ibidem.
[64] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 163.
[65] Ibidem, p. 163 – 164.
[66] Ibidem, p. 164.
[67] Ibidem.
[68] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 662.
[69] Ibidem.
[70] Ibidem.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem.
[73] Vladislav Zubok, op. cit., p. 480.
[74] Ibidem, p. 480 – 481.
[75] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 166 – 167.
[76] Adrian Năstase, România după Malta, vol. VII (1 octombrie – 31 decembrie 1991), București, Fundația Europeană Titulescu, 2009, p. 380 – 381.
[77] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 666.
[78] Ibidem.
[79] Delegația RSFS Ruse era formată din Boris N. Elțîn, Ghenadi E. Burbulis, Egon T. Gaidar, Serghei M. Șahrai, Andrei V. Kozîrev și V. V. Iliușin.
[80] Serghei M. Șahrai, consilier de stat al președintelui RSFS Ruse, era unul din membrii cei mai influenți ai echipei „Tinerilor turci” („Mladoturki”) care îl înconjurau pe președintele Boris N. Elțîn.
[81] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 168.
[82] Vladislav Zubok, op. cit., p. 493.
[83] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 668.
[84] Ibidem, p. 669.
[85] Ibidem, p. 670.
[86] Ibidem, p. 671.
[87] Ibidem.
[88] Ibidem, p. 672.
[89] Ibidem, p. 675.
[90] Vladislav Zubok, op. cit., p. 498.
[91] Ibidem, p. 499.
[92] Ibidem.
[93] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 678.
[94] Ibidem.
[95] Ibidem, p. 679.
[96] Ibidem.
[97] Ibidem, p. 683.
[98] Ibidem.
[99] Ibidem, p. 684.
[100] Ibidem, p. 687.
[101] Ibidem.
[102] Ibidem.
[103] Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. II, Chișinău, 2008, p. 302.
[104] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 697.
[105] Ibidem.
[106] Vladislav Zubok, op. cit., p. 505.
[107] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 688.
[108] Idem, Politica externă a Republicii Moldova. Studii, Chișinău, Editura Civitas, 2001, p. 36.
[109] Ibidem.
[110] Ibidem, p. 37.
[111] Pe 15 decembrie 1991, președintele Mircea Snegur se va întâlni cu Igor Smirnov, liderul separatiștilor de la Tiraspol. Serviciul de presă al Președinției Republicii Moldova va comunica, pe 19 decembrie 1991, că subiectele aflate pe ordinea de zi a întâlnirii au fost în legătură cu încetarea focului și crearea Comisiei de Conciliere pentru depășirea crizei provocată de evenimentele de la Dubăsari. Serviciul de presă va declara că zvonurile răspândite în legătură cu această întâlnire sunt „provocări premeditate ale unor persoane sau ale unor forțe interesate în destabilizarea în continuare a situației social-politice” (Ibidem, p. 36).
[112] Ibidem, p. 37.
[113] Vladislav Zubok, op. cit., p. 508.
[114] Ibidem.
[115] Ibidem.
[116] În urma reuniunii la nivel de șefi de stat și de guvern ai țărilor membre NATO, desfășurată la Roma pe 7 – 8 noiembrie 1991, foștii adversari occidentali din Războiul Rece vor propune instituționalizarea raporturilor reciproce de consultare și cooperare, respectiv: 1) întâlniri anuale cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel ministerial în ceea ce se va numi Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic; 2) întâlniri periodice cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel de ambasadori; 3) întâlniri suplimentare cu Consiliul Nord-Atlantic la nivel ministerial sau al ambasadorilor, după caz; 3) întâlniri regulate, la intervale convenite reciproc, cu Comitetele subordonate NATO, inclusiv ale Comitetelor politice și economice, precum și ale Comitetului Militar NATO și ale altor autorități militare NATO, cu permisiunea Comitetului Militar. În Noul Concept Strategic al NATO, adoptat cu acest prilej, se menționa: „În contrast cu amenințarea predominantă din trecut, riscurile la adresa securității aliate care rămân sunt multidirecționale, ceea ce le face dificil de prevăzut și de evaluat. NATO trebuie să fie capabilă să răspundă unor asemenea riscuri, dacă se dorește prezervarea stabilității în Europa și a securității membrilor Alianței. Aceste riscuri pot apărea în diverse moduri. Riscurile la adresa securității aliate sunt mai mici ca urmare a unei agresiuni îndreptate contra teritoriului Alianțelor și sunt mai degrabă rodul consecințelor adverse ale instabilităților care pot apărea din serioase dificultăți economice, sociale și politice, inclusiv rivalități etnice și dispute teritoriale, cu care se confruntă multe țări din Europa Centrală și Estică” (Apud Ioan Mircea Pașcu, Bătălia pentru NATO. Raport personal, ediția a II-a, București, Editura RAO, 2014, p. 34).
[117] Vladislav Zubok, op. cit., p. 509.
[118] Ibidem.
[119] Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic va supraveghea viitoarea dezvoltare a parteneriatului dintre NATO și Europa Centrală și de Est în urma Declarației de Pace și Cooperare de la Roma din 1991. Întâlnirea inaugurală va avea loc pe 20 decembrie 1991 după desființarea URSS. A avut rolul de a facilita cooperarea în problemele de securitate între statele participante și de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor legături strânse instituțional și neprotocolare între acestea. Implementarea s-a realizat pe baza unor planuri de lucru, inițial stabilite anual, însă începând din 1995 acestea au cuprins perioade de câte doi ani. Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic va duce procesul mai departe. În 1997, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic va fi înlocuit de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic, iar numărul statelor partenere de cooperare se va extinde la 22.
[120] Vladislav Zubok, op. cit., p. 514.
[121] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune…, p. 700.
[122] Vladislav Zubok, op. cit., p. 516.
[123] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 692.
[124] Ibidem, p. 693.
[125] Ibidem, p. 694.
[126] Ibidem.
[127] Ibidem, p. 690.
[128] Ibidem, p. 703.
[129] Ibidem, p. 704.
[130] Ibidem.
[131] Idem, Politica externă…, p. 37.
[132] Ibidem, p. 38.
[133] Ibidem.
[134] Ibidem.
[135] Ibidem, p. 39.
[136] Ibidem.
[137] Idem, Tratat de Uniune…, p. 709.
[138] Ibidem, p. 711 – 712.
[139] Ibidem, p. 712.
[140] Mircea Snegur, op. cit., p. 302 – 303.
[141] „Desigur, chiar și peste ani, este greu să apreciezi de ce nu s-a pronunțat și Președintele nostru. Căci, vrem sau nu, Moldova devenea membru al CSI, fără ca reprezentanții tuturor delegațiilor să cunoască poziția, în această privință, a conducerii de vârf a republicii noastre. În ce mă privește, am fost și rămân la părerea că admiterea sau amânarea admiterii Moldovei în Comunitate a fost un joc bine regizat de Elțîn și Kravciuk. Consider că problema ca atare ei o discutaseră în prealabil, repartizându-și rolurile care le vor reveni în acest spectacol. Regizorul principal, în opinia mea, a fost Boris Elțîn, care a folosit Moldova ca aliat împotriva lui Gorbaciov și acum îi făcea cu degetul, să nu fie prea obraznică și să-și cunoască locul, care, după părerea lui, era numai în Comunitate”, consemna Nicolae Țîu în volumul său de memorii cu referire la cele petrecute la Alma-Ata pe 21 decembrie 1991 (Apud Nicolae Țîu, Diplomație în culise, București, Editura Enciclopedică, 2002, p. 111).
[142] Mircea Snegur, op. cit., p. 303.
[143] Ibidem, p. 309.
[144] Ibidem, p. 310 – 311.
[145] Ibidem, p. 311.
[146] Ibidem, p. 312.
[147] Obiectivele Comunității Statelor Independente sunt: 1) cooperarea în domeniul politic, economic, de mediu, umanitar, cultural și alte domenii; 2) dezvoltarea economică și socială cuprinzătoare și echilibrată a statelor-membre în cadrul unui spațiu economic comun, cooperarea și integrarea interstatală; 3) asigurarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu principiile și normele general recunoscute ale dreptului internațional și ale documentelor OSCE; 4) cooperarea între statele membre în asigurarea păcii și securității internaționale, punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a armamentelor și cheltuielilor militare, eliminarea armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă și realizarea dezarmării generale și complete; 5) asistența cetățenilor statelor-membre în libera comunicare, interacțiune și libera circulație în CSI; 6) sistența juridică reciprocă și cooperare pe alte aspecte juridice; 7) soluționarea pașnică a litigiilor și conflictelor dintre statele-membre CSI.
[148] Statutul Comunității Statelor Independente a fost adoptat pe 22 ianuarie 1993 în cadrul Summit-ului CSI de la Minsk.
[149] Mircea Snegur, op. cit., p. 313.
[150] Marcel Dinu, Din consemnările unui ambasador român la Chișinău (1990 – 2002) în vol. Politica externă a României cu privire la Basarabia reflectată în activitatea diplomaților săi (coord. Ion M. Anghel), București, Editura Universul Juridic, 2016, p. 260 – 261.
[151] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune…, p. 715.
[152] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 251.
[153] Ibidem, p. 191.
[154] Ibidem, p. 249.
[155] Ibidem.
[156] Pascal Lorot, Perestroika, București, Editura Corint, 2002, p. 139.
[157] Ibidem.
[158] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 717.
[159] Ibidem.
[160] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 230.
[161] În Forțele Armate ale URSS îşi satisfăceau serviciul militar obligatoriu un număr de 55.000 de tineri, inclusiv circa 5.000 de ofiţeri şi plutonieri originari din Republica Moldova. În conformitate cu punctele 5 şi 8 ale Declaraţiei de Suveranitate, de articolele 14 şi 97 ale Constituţiei fostei RSS Moldovenești, pe 4 septembrie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a decis suspendarea acţiunii pe teritoriul RSSM a articolelor 31, 62 şi 63 ale Constituţiei URSS, precum și-al legilor URSS privind serviciul militar obligatoriu, din 12 octombrie1967 și 28 martie 1990, precum și-a legii cu privire la răspunderea penală pentru infracţiuni militare din 25 decembrie 1958, a articolelor 60 şi 61 din Constituţia RSSM, precum şi a articolelor 77, 78, 241, 249 şi 250 ale Codului Penal al RSSM. Cetăţenii Republicii Moldova urmau să nu mai fie încorporaţi pentru serviciu militar activ în rândurile armatei sovietice, iar militarii în rezervă să nu mai fie chemaţi la cantonamente. Totodată, conform aceluiaşi act legislativ, dar şi a Deciziei nr. 319 a Guvernului Republicii Moldova din 12 septembrie 1990, a fost creat Departamentul de Stat pentru Probleme Militare a cărui misiune era elaborarea unor programe care să asigure crearea unor formaţiuni militar-teritoriale. Pe 18 octombrie 1990 a fost numit primul (unicul) director general al Departamentului de Stat pentru Probleme Militare, respectiv Nicolae Chirtoacă, fost ofițer GRU. În urma tratativelor cu reprezentanții Ministerului Apărării al URSS s-a obținut ca 35%, plus carabinerii – 20%, adică 55% din numărul celor recrutaţi să-şi satisfacă serviciul militar în Republica Moldova. Pe 15 ianuarie 1991, din numărul total (9.192) al tinerilor încorporaţi, 1.373 (10%) au fost lăsaţi să-şi satisfacă serviciul militar pe teritoriul RSS Moldovenești, iar în Districtul Militar Odessa au fost repartizate 4.212 persoane, adică 45,8% din cei încorporați. Pe 5 martie 1991, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești a adoptat o hotărâre prin care se stopa încorporarea tinerilor în rândurile Forțelor Armate ale URSS şi se preconiza ca toţi cetăţenii RSS Moldovenești să-şi satisfacă serviciul militar doar pe teritoriul Republicii Moldova. Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, va emite Decretul nr. 194 din 3 septembrie 1991 prin care se decreta înființarea Armatei Naționale a Republicii Moldova. Pentru mai multe amănunte, a se vedea: locotenent-colonel dr. Vitalie Ciobanu, Departamentul Militar (1990 – 1991), în Cohorta, nr. 1/2010, Chișinău, p. 28 – 36.
[162] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 722 – 723.
[163] Ibidem, p. 723.
