Adevărurile despre cele petrecute în decembrie 1989 în România, precum și în fostul spațiu al țărilor socialiste, continuă să stârnească numeroase comentarii, opinii și analize. La 28 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989, am acordat un interviu în două părți site-ului jurnaliștii.ro cu referire la cele petrecute în spațiul românesc în acel Decembrie de neuitat.

Există dovezi clare ale implicațiilor externe în declanșarea Revoluției Române din Decembrie 1989?

În contextul în care regimul Ceaușescu refuza să se reformeze, chiar și în sensul ideilor de perestroika și glasnosti, iar DSS-ul împiedica, prin orice mijloace, constituirea unei aripi reformatoare în sânul PCR și, totodată, al unei autentice opoziții politice în societatea românească, putem înțelege de ce cancelariile din Occident și ale lor servicii de intelligence pactizau cu Ungaria reformatoare și, în același timp, revizionistă. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl au decis, la întâlnirea din 7 noiembrie 1989, să se intensifice aplicarea măsurilor elaborate în cadrul NATO pentru stimularea evoluțiilor din Europa de Est, îndeosebi prin constituirea unui front comun al forțelor de opoziție din țările socialiste. În Nota-informativă din 13 noiembrie 1989 înaintată de către DSS/CIE conducerii statului român, se menționa faptul că Administrația SUA a comunicat aliaților din NATO că având în vedere că evenimentele din Europa de Est se desfășoară cu rapiditate este necesară o coordonare și mai strânsă între statele membre ale Alianței Nord-Atlantice pentru controlarea situației și accelerarea cursului favorabil intereselor Occidentului astfel încât trebuie să se asigure o redistribuire a rolurilor statelor occidentale și o mai mare implicare a lor în acțiunile de influențare a evoluțiilor din diferite țări socialiste. Astfel, putem înţelege comportamentul unor diplomaţi occidentali, precum şi a unor am­ba­sa­de din Bucureşti, de încurajare a unei disidenţe active faţă de regimul politic al lui Nico­lae Ceauşescu, precum şi monitorizarea evoluţiilor politico-diplomatice, economice, so­ciale şi militare ale României socialiste. Un astfel de comportament nu presupune, în mod invariabil, în contextul respingerii oricări idei sau sugestii de reformare a socialis­mu­lui românesc, participarea la o conspiraţie internaţională îndreptată împotriva inte­re­selor poporului român, reprezentat de secretarul general al PCR şi camarila sa poli­tică. Împiedicarea coagulării oricărei forme de opoziţie politică la adresa regimului Ceau­şescu, chiar şi a unui complot după tipicurile lui, de către ofiţerii comunităţii de ,,intelligence” a României socialiste, reprezintă un grav eşec al acestor ofiţeri în slujirea unui interes naţional, al poporului român, într-o perspectivă istorică, chiar şi cu preţul abandonării unui socialism viciat şi vicios. O sumă întreagă de informații provenite din cercetarea radio-electronică și gonio­me­trare, precum și o serie de mărturii ale participanților la evenimente, conturează ima­gi­nea unor intense pregătiri pentru o intervenție militară sovietică în România socialistă în pe­rioada 17 – 22 decembrie 1989. Toate acele mișcări de trupe ungare, bulgare și sovietice s-au constituit în factori meniți a pune presiune asupra regimului Ceaușescu care trebuia ,,încurajat” să accepte implementarea unor reforme interne, a modelului de perestroika și glasnosti, și, totodată, pentru susținerea unei atitudini de ostilitate, de revoltă, împotriva regimului comunist de la București. Totodată, era transmis un semnal Armatei Române, considerată ca fiind naționalistă și fidelă lui Nicolae Ceaușescu, precum și organelor Ministerului de Interne (Miliție și Securitate), privind reevaluarea rațiunii pentru care structurile de forță ale statului român se puteau implica în susținerea și consolidarea regimului Ceaușescu. Referindu-se la noianul de informații politico-militare care prevesteau o lovitură în forță asupra integrității teritoriale a României socialiste, combinată cu o revoltă internă a populației nemulțumite de regimul Ceaușescu, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, șeful DIA, va mărturisi că aparatul de propagandă al regimului Ceaușescu va lansa, cu precădere în cursul anului 1989, o puternică campanie propagandistică cu privire la pericolul militar de la granițele de nord-vest și nord-est ale României, urmărind reeditarea spiritului de solidaritate a populației în jurul lui Ceaușescu, din august 1968. Pe teritoriul național al României au existat o serie de cetățeni străini, cu precădere sovietici, investiți, de către istoriografia și memorialistica fostei Securități, cu calitatea de membri ai trupelor speciale sovietice (Spetsnaz/GRU) și al căror număr continuă să fie subiect de dispută istoriografică.

Memorialistica foștilor ofițeri din DSS consideră că aceștia s-au implicat, mai mult presupus decât dovedit, în izbucnirea și desfă­șu­rarea Revoluției Române din Decembrie 1989, nefiind luat în considerare, totuși, imensul potențial exploziv al unei societăți care dorea, cu orice preț, înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu de la putere și reformarea sistemului socialist din România acelor timpuri. Când s-a strigat ,,Jos Ceaușescu!” la Timișoara, pentru prima oară, precum și la Arad, Lugoj, Cugir etc. strigătul era inspirat de dorința de schimbare a celor din stradă și mai puțin de agenții secreți ai Occidentului sau ai țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia aflați în misiune în România socialistă. Nu contest existența acestor agenți străini în România, precum și faptul că aveau anumite planuri de acțiune, însă a pune în seama lor izbucnirea revoltei populare de la Timișoara reprezintă o negare a unui adevăr istoric: oamenii s-au revoltat la gândul că regimul Ceaușescu refuză să se predea în fața ISTORIEI și a adevărurilor sale. Implicarea Ungariei într-un efort susținut menit a sprijini disidența activă a minorității maghiare din România socialistă împotriva regimului Ceaușescu, și nu numai, precum și încurajarea gesturilor și atitudinilor care negau existența statului național unitar român, trebuie înțeleasă ca făcând parte din planul Budapestei de a stârni, cu orice preț, un conflict cu România lui Nicolae Ceaușescu astfel încât să fie nevoie de intervenția Occidentului și a URSS, din postura de arbitri, care să ajute la anularea Tratatului de la Trianon (din 4 iunie 1920) în contextul redesenării arhitecturii relațiilor internaționale în anul 1989. Referindu-se la situația existentă la frontierele României în decembrie 1989, comandorul (r) ing. Ioan Stoleru, fost comandant al Centrului Radioelectronic și Observare din cadrul Comandamentului Marinei Militare în decembrie 1989, parte a sistemului de cercetare și goniometrare al DIA, va declara că activitatea din rețelele și direcțiile radio cercetare, circular în jurul României, nu a suferit o intensificare deosebită și nu s-au constatat dislocări semnificative de forțe sau mijloace. Dintr-o astfel de perspectivă putem înţelege mărturia lui Ghennadi Ianaev, vice­pre­şedinte al URSS, privind monitorizarea evoluţiei evenimentelor din România sfârşi­tului de decembrie 1989, de către Washington şi Moscova, în condiţiile în care naţiona­liş­tii unguri incitau la o intervenţie a celor două blocuri militare în România lui Ceau­şes­cu. Miza: protejarea identităţii minorităţii maghiare, grav afectată de socialismul lui Ceau­şescu, însă cu nădejdea că vor putea fi repuse în discuţie frontierele din Europa, în speţă cea româno-maghiară. În cursul zilei de 18 decembrie 1989, şeful Marelui Stat-Major român, generalul-maior Ştefan Guşă, va fi informat despre faptul că spre Ro­mânia se îndreaptă două ţinte aeriene, din partea de nord-vest către sud-est, care au virat stânga la apropierea de frontiera aeriană a României şi au mers paralel cu aceasta. Erau gesturi menite să sugereze ceva aflat în pregătire, preludiul unui atac sau manevre politico-militare capabile să intimideze şi să ţină ocupată o forţă armată care se afla la acea oră angrenată în lupta cu propriul popor? Misterul va mai persista multă vreme. Pe 24 decembrie 1989, Gyula Horn, ministrul de Externe al Ungariei, se va opune cererii făcute de către Forumul Democrat Ungar de a intra în legătură cu CFSN în vedere trimiterii în România a unor unităţi internaţionale antiteroriste. Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înţelege mai bine afirmaţiile lui Mihail S. Gorbaciov, din interviul acordat jurnalistei Felicia Meleşcanu, privind faptul că, Ro­mânia a fost în pericol să se divizeze în cursul evenimentelor din decembrie 1989, precum şi opiniile lui Ghennadi Ianaev referitoare la faptul că Ion Iliescu a făcut pentru români ceea ce altul nu putea să facă în împrejurările respective. Revolta populară a timișorenilor a fost o realitate a Revoluției Române din Decembrie 1989, în timp ce agenții KGB&GRU, și nu numai, rămân doar o ipoteză de lucru neconfirmată, deocamdată, în pofida faptului că au fost înregistrați numeroși turiști din fosta URSS pe teritoriul României.

Astăzi la 28 ani de la Revoluție avem o multitudine de lucrări și memorii pe această temă? A fost Revoluție sau lovitură de stat?

A fost o revoltă populară generate de grava deteriorare a condițiilor de viață și de muncă, a imposibilității regimului Ceaușescu de-a se schimba, o revoltă radicalizată pe măsură ce represiunea autorităților statului a devenit tot mai evidentă și dură și s-a transformat într-o Revoluție în clipa în care au început să apară primele revendicări cu caracter politic, radicale.

Politologul Ekkart Zimmermann stabilește patru momente de cotitură pe par­cursul unei Revoluții, în care se pot lua hotărâri decisive: 1) pierderea legitimității regimului; 2) decăderea elitelor; 3) mobilizarea maselor și 4) puterea și loia­li­ta­tea forțelor de ordine. Cercetătoarea Anneli Ute Gabanyi este de părere că din perspectiva criteriilor sta­bilite de Ekkart Zimmermann, Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost o ade­vă­rată Revoluție, poate singura revoluție autentică din Europa Centrală și de Est în 1989. Privind cele petrecute în România în perioada 16 – 22 decembrie 1989, din aceste perspective de interpretare politologică, putem spune că acestea sunt elementele de început ale unei Revoluții, a unui proces revoluționar care va schimba din temelii întreaga societate românească. Ocuparea Balconului Operei din Timișoara, pe 20 decembrie 1989, de către mulți­mea de demonstranți, revolta populației Aradului, precum și constituirea Frontului De­mo­crat Român (FDR) la Timișoara, mai apoi și la Arad, precum și lansarea Procla­mației FDR, reprezintă triumful de început al unui proces revoluționar ce avea să fie continuat prin revoltele de la Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov, Târgu-Mureș, București etc. din zilele de 21 – 22 decembrie 1989. Totodată, conținutul articolului 1 („Abandonarea rolului con­du­cător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de gu­vernământ”) din programul politic propus de către Consiliul Frontului Salvării Na­țio­nale, în seara de 22 decembrie 1989, semnifică voința politică a celor care și-au asu­mat conducerea statului român, în acele momente, de a iniția un proces revo­lu­ționar menit să transforme radical societatea românească și viețile românilor. Decretul-Lege nr. 8 al CFSN, din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea și funcționarea par­ti­delor poli­ti­ce și a organizațiilor obștești din România reprezintă o dovadă certă a faptului că Ro­mâ­nia începea să înainteze pe drumul spre construirea unei societăți democratice. Un proces revoluționar continuat în anul 1990 prin demantelarea structurilor economice ale statului socialist, a instituțiilor sale represive și nu numai. Teza „Marii Revoluții Sovietice din Decembrie” lansată în mass-media, și repe­tată insistent pe toate canalele de comunicare publică, reprezintă o contestare vehe­men­tă a unor realități, respectiv a revoltei românilor împotriva regimului Ceaușescu. Biogra­fiile politice și profesionale ale unora din cei care au apărut la Televi­ziu­nea Română, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, și în clădirea fostului CC al PCR, alimentează teza unei „lovituri de stat”, mai mult sau mai puțin clasice, cu sprijin extern, în special sovietic. Preluarea puterii în statul român de către nucleul care va constitui Consiliul Fron­tului Salvării Naționale (CFSN), în noaptea de 22 decembrie 1989, bazându-se pe Ar­mata română, reprezintă, în opinia unor „analiști” și „investigatori” ai lui decembrie 1989, începutul „contrarevoluției”. O „contrarevoluție” reprezintă încercarea de recucerire a puterii în stat de către cei care au pierdut-o, însă membrii CFSN nu o avuseseră niciodată în mod absolut. Lupta pentru putere, metodele și mijloacele reprezintă o altă etapă din istoria Revoluției Române din Decembrie 1989.

Menționăm faptul că în procesul-verbal al ședinței Biroului Politic al CC al PCUS, din 5 aprilie 1990, intitulat Cu privire la linia PCUS și măsurile în sprijinul partidelor comuniste și muncitorești din țările est-europene, se consemnează în­gri­jorarea conducerii PCUS privind dispariția partidelor comuniste din spațiul politic al Europei Centrale și de Sud-Est. Liderii de la Kremlin considerau că apariția pe arena politică din țările est-europene a unor noi forțe precum Solidaritatea în Polonia, Forumul Civic în Cehoslovacia, Frontul Salvării Naționale în România, noile partide și mișcări din Ungaria, RDG, Bulgaria ridica problema contactelor cu ele. Membrii Biroului Politic de la Moscova considerau că este important să nu se piardă timpul. CFSN reprezenta în opinia conducerii Uniunii Sovietice o forță politică nouă care trebuia să fie cunoscută cât mai bine, precum și perspectivele sale politice. În acel sfârșit de decembrie 1989, nu numai Frontul Democratic Român de la Timișoara, născut în vâltoarea Revoluției, declarase afilierea la programul Consiliului Frontului Salvării Naționale și integrarea FDR în cadrul CFSN, ci și un Grup de inițiativă constituit din membri ai PCR. Acest Grup de inițiativă con­sti­tuit din membri ai PCR va da publicității un comunicat la Televiziune, pe 30 decem­brie 1989, ora 19.32, în care specificau faptul că aderă la platforma-program a CFSN și a făcut, totodată, apel la toți membrii PCR să sprijine convocarea, în termenul cel mai scurt, a unui Con­gres extraordinar al partidului, care să hotărască autodizolvarea PCR și să predea în mâinile poporului român, prin CFSN, întregul patrimoniu al partidului. Congresul ex­tra­ordinar al PCR nu a mai avut loc niciodată, iar PCR a dispărut din istorie și din viața pu­blică, ca structură politică, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Lovitură de stat?! Vă reamintesc faptul că numeroase mărturii ale foștilor lideri de partid și de stat, precum și ai DSS-ului, confirmă faptul că MApN, reprezentat de generalul-locotenent Victor A. Stănculescu, și Ion Iliescu păreau să fie punctele de reper în haosul ce se instituia în România eliberată de sub tirania lui Nicolae Ceaușescu. Ioan Totu, spre exemplu, va mărturisi că în ziua de 22 decembrie, la ora 14.00, avându-l alături pe Ştefan Andrei, a vorbit la telefon cu generalul Stănculescu căruia i-au oferit serviciile în slujba Revoluţiei. Generalul Stănculescu le-a comunicat că alături de el se află Ion Iliescu şi să stea liniştiţi pentru că vor fi informați, la timpul potrivit, cu ceea ce vor avea de făcut. Telefonul dat de către colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei a I-a Informaţii Interne a DSS, cu acceptul foarte probabil al şefului DSS, lui Ion Iliescu, în ziua de 22 decembrie 1989, după ora 13.30, şi prezenţa acestuia la MApN, la ora 16.00, alături de comanda Armatei, de comandantul Comandamentului Trupelor de Securitate, general-maior Grigorie D. Ghiţă, şi de locotenent-colonelul Stan Gheorghe, adjunctul şefului Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice, relevă faptul că DSS-ul a ales să se subordoneze celor care păreau că deţin perspectiva preluării controlului politic asupra statului român. Mărturisirile lui Victor A. Stănculescu, din noiembrie 2009, relevă faptul că la nivelul comenzii Armatei României socialiste nu exista o concepţie clară şi unitară privind modul în care liderii instituţiei militare trebuiau să se comporte în acele împrejurări. Cu atât mai puţin putem vorbi despre o lovitură de stat militară care a oferit puterea în statul român lui Ion Iliescu şi grupului său. Armata ca instituţie s-a pliat în spatele grupului care părea mai organizat decât masa de revoluţionari şi a dat semnalul că sprijină noul curs al evenimentelor. În confuzia generală din acele momente, generalul Stănculescu a luat o decizie importantă: a asigurat noii puteri care se profila, în frunte cu Ion Iliescu, sprijinul Armatei, singura instituţie care-şi menţinuse structura organizatorică şi care acţiona în conformitate cu ordinele ministrului Apărării Naţionale. Dialogul dintre Nicolae Militaru şi Victor A. Stănculescu, din februarie 1990, prilejuit de predarea cheilor de la casa de fier din biroul Ministrului Apărării Naţionale, relevă faptul că abia atunci Armata era pregătită şi modelată de către generalul Nicolae Militaru pentru o „lovitură de stat”, pentru a prelua puterea în noua democraţie românească. Având în vedere această atitudine a liderilor DSS-ului, fără a mai vorbi despre cea a comandanţilor Armatei, pare mai mult decât de neînţeles de ce se vorbeşte, în memorialistica ofiţerilor DSS şi nu numai, despre o „lovitură de stat”, de inspiraţie sovietică, dată de către Ion Iliescu şi grupul de revoluţionari venit din Televiziune la sediul MApN. În pofida numeroaselor mărturii şi argumente privind modul în care Ion Iliescu a sosit la Televiziune, „adversarii” săi politici şi istoriografici insistă pe ideea unei legături telefonice între Ion Iliescu şi Ambasada URSS la Bucureşti înainte de sosirea acestuia în Televiziune.

Cine trebuie să plătească pentru morții Revoluției Române? Ion Iliescu, Securitatea sau Armata?

Cei care au abuzat, în mod nepermis, de accesul la arme, care au deschis focul în mod conștient, fără motivație sau logică, și au provocat pagube materiale și umane irecuperabile. În clipa în care se va lămuri modul de acțiune al Reţelei interne „246” din subordinea Direcției de Informații a Armatei, vom putea avea răspunsul la întrebarea dvs. și a tuturor românilor. Dacă se va dovedi că membrii CFSN au cerut și au impus, în mod absurd și repetat, implicarea militarilor din MApN, Ministerul de Interne și fostul DSS în situații imposibile din punct de vedere militar, atunci răspunderea va fi individuală. Totodată, cei care au condus organismul militar, în acele momente, ar trebui să răspundă, măcar moral, pentru modul în care au gestionat evoluția situației, precum și raporturile de putere cu membrii CFSN. În ceea ce priveşte războiul radio-electronic şi uriaşa diversiune în care a fost angrenată Armata Română în decembrie 1989, merită să reținem ceea ce colonelul Ion Panait, comandant al Batalionului de Bruiaj Elec­tro­nic în decembrie 1989, cu gradul de căpitan, sublinia, respectiv faptul că pe fondul surprinderii şi superiorităţii în spectrul elec­tro­magnetic, consider că unele din momentele de derută şi confuzie ar fi putut să fie evitate dacă problemele de cooperare între categoriile de forţe ale Armatei cât şi în interiorul lor ar fi fost mai bine organizate.