În contextul evoluţiei relaţiilor internaţionale din ultimii ani ai Războiului Rece, ai destinderii Est – Vest, precum şi al faptului că oamenii erau gata să se lase împuşcaţi pentru idealurile şi visele lor, şi chiar au fost, România lui Nicolae Ceauşescu nu putea să rămână o Coree de Nord într-o viitoare ,,Casă Comună Europeană”. Pe măsură ce Nicolae Ceaușescu și-a subordonat Partidul și Statul, precum și structurile de forță și de „intelligence” (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Depar­ta­mentul Secu­ri­tății Statului/DSS), elita politico-militară și de „intelligence” a României socialiste a fost incapabilă să genereze reformarea societății și a sistemului politic. În contextul eșecului politic și economic al acestei elite, în decembrie 1989 avea să izbucnească o revoltă populară care se va radicaliza pe măsură ce represiunea regimului Ceaușescu se va dovedi tot mai dură și va atinge apogeul prin res­pingerea totală a vechiului sistem politic. „Fără comuniști!” repre­zintă nu numai o lozincă și un deziderat al mulțimii aflate în Piața Palatului, în seara de 22 decembrie 1989, ci și începutul unui proces menit să restabilească adevărul istoric și să ofere României și românilor un nou drum, un nou destin istoric.

Dictatură și prăbușire economică

Unul din principalele instrumente folosite de către Nicolae Ceaușescu pentru consolidarea puterii sale a fost „principiul rotației cadrelor” formulat în aprilie 1972 în cadrul unei Plenare a CC al PCR. Referindu-se la acest important aspect din politica internă a lui Nicolae Ceaușescu, istoricul Adam Burakowski consemna faptul că „rotația cadrelor făcea imposibilă (sau măcar mult mai dificil) apariția vreunui grup de activiști de partid care să intre în opoziție cu conducătorul”[1]. Suita de modificări în aparatul de partid și de stat, în perioada 1972 – 1974, a anunțat dorința de centralizare și de control a puterii de către Nicolae Ceaușescu și de a opri cristalizarea unei noi conduceri de partid și de stat.

Prin Legea nr. 1 din 28 martie 1974 se va crea instituția Președinției României, ceea ce reprezintă apogeul preluării sub control a Partidului și Statului, de către Nicolae Ceaușescu, fiind, totodată, „prima mare punere în scenă din seria ritualurilor legate de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu”[2]. Analiștii am­basadei Republicii Populare Polone în România menționau, în rapoartele înaintate MAE de la Varșovia, faptul că jurământul președintelui României socialiste conține și „o evi­­dentă expunere a cunoscutelor principii ale politicii externe românești”[3], astfel încât se poate considera că această linie de politică externă are și un statut constituțional. Totodată, Ion Gheorghe Maurer a demisionat din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, fiind numit Manea Mănescu în locul său. Diplomații de la ambasada Poloniei vor consemna, în rapoartele lor, că Ion Gheorghe Maurer a fost „eliminat de Ceaușescu”[4].

Referindu-se la existența PCR din acei ani, Cornel Burtică va remarca faptul că „partidul se instalase temeinic pe calea degradării – nu mai era omogen, devenise un con­glo­merat cu mai multe ideologii, convingeri foarte diverse”[5], astfel încât adunările publice, cele de partid, precum și luările de cuvânt, deveniseră formale, fără conținut. „O mare parte a activului de partid era preocupată de îmbogățire, voia să profite cât mai mult de poziția sa în societate. (…) Nu uitați că persoanele din conducere nu aveau nicio altă sursă de venit decât aceea de activist…”[6], mărturisea Cornel Burtică. La sfârșitul lucrărilor Congresului al XI-lea al PCR (25 – 28 noiembrie 1974) devenise clar, pentru analiștii po­litici occidentali, pentru opinia publică din România și din străinătate, că se încheiase procesul de „dobândire, consolidare și apoi concentrare a puterii”[7] în mâinile lui Nicolae Ceaușescu.

Pe 21 octombrie 1971, Marea Adunare Na­țio­nală va vota programul planului cincinal de dezvoltare a economiei, mizându-se pe o creștere a producției industriale cu 11 – 12,2% anual, a fondului de acumulare la 34,1% în cadrul venitului național în raport cu acumularea de 15 – 17% din cincinalul pre­cedent. Analiștii STASI consemnaseră, la 7 februarie 1969, faptul că „centrul de greutate absolut al dezvoltării economice a României este constituit de construcția de mașini și industria chimică, în cazul cărora rata de creștere din ultimii ani a fost de peste 20%, respectiv peste 15%”[8]. Totodată, raportul STASI menționa faptul că „industria românească nu este în situația de a îndeplini cerințele de calitate nici măcar ale țărilor socialiste, îndeosebi ale RDG, la exporturile de produse ale industriei de prelucrare a metalelor”[9]. În 1971, statisticienii de la București consemnau o creștere a venitului național cu 13%, în raport cu anul precedent, a producției industriale cu 12%, a celei agricole cu 19% și a productivității muncii în industrie cu 5%. Veniturile reale ale populației au crescut cu 12%, însă se înregistrau semne discrete ale unor probleme în ceea ce privește apro­vizio­narea cu alimente a orașelor.

Cel de-al doilea șoc petrolier, care a dus la creșterea prețului de la 14 dolari/baril în 1978 până la 35 de dolari/baril în 1981, inundațiile din anii ’70, precum și cutremurul din 4 martie 1977, vor contribui în mod semnificativ la deteriorarea procesului de dez­vol­tare economică a statului român. „Consecințele nefaste ale diversificării exa­ge­rate și ale dezvoltării nesocotite a industriei petrochimice și de materii feroase – care ruinau resursele naturale, financiare și umane ale țării – s-au văzut limpede abia în 1979”[10], concluziona istoricul Stephen Fischer-Galați. În timpul lucrărilor Congresului al XII-lea al PCR (19 – 23 noiembrie 1979), Nicolae Ceaușescu a admis că majoritatea indicatorilor principali (venit național, producția totală industrială și cea agricolă), prevăzuți în planul cincinal 1976-1980, nu au fost realizați, astfel încât „pentru prima dată în istoria comunismului din România, prevederile cincinalului 1981-1985 au fost reduse, cu excepția indicatorilor pentru comerțul exterior și agricultură”[11]. Florea Dumitrescu, fost ministru de Finanțe al României în anii ’70, va mărturisi, după 1989, că „procesul de creditare în economie a fost bulversat în anii ’70 și ’80, prin stabilirea unor norme de consum și de stoc nerealiste, foarte mici, care au dus la determinarea unor normative financiare artificiale și care au blocat activitatea economică și financiară a multor întreprinderi”[12].

Criza datoriei externe va afecta evoluția economico-politică a statului român și va influența în mod semnificativ eșecul politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu. Ca urmare a tratamentului umilitor la care au fost supuși reprezentanții României pe parcursul negocierilor privind reeșalonarea datoriei externe a României, Nicolae Ceaușescu a luat decizia de a achita integral și cât mai rapid datoria externă[13]. Reacția vehementă a lui Ceaușescu a fost generată, potrivit relatărilor lui Ștefan Andrei, de atitudinea Statelor Unite, care au condiționat reeșalonarea de plata prealabilă a 73 de milioane de dolari dintr-un credit special.

Totodată, Organizația ONU pentru Hrană și Alimente (FAO) va deveni interesată de cifrele producțiilor agricole raportate de guvernul de la București, în condițiile în care, în 1981, România importase alimente din Occident în valoare de 644 milioane de dolari, iar exporturile se cifrau la suma de 158 de milioane de dolari. În 1981, statisticile sovietice relevau faptul că România exportase 106.000 tone de carne congelată în URSS. Într-un raport din 31 martie 1980 privind nemulțumirile și comentariile po­pu­lației în fața deficiențelor în aprovizionarea cu produse agroalimentare de bază (carne, lactate, zahăr, ulei, legume), Securitatea consemna faptul că „la carne, preparate din carne, conserve și păsări vii, de la începutul anului și până în prezent, s-a înre­gis­trat o restanță în livrare de 3.307 tone, față de prevederile planului de apro­vizio­nare”[14], astfel încât „din carnea de porc au fost livrate cantități mai mari de sor­ti­mente inferioare, cum sunt capete și picioare”[15]. În ceea ce privește situația la lapte și produse lactate, ofițerii de securitate scriau că „nerealizările față de cifrele de plan pe primul trimestru au fost de 272.000 hectolitri, iar la lapte praf și brânzeturi, de 6.484 tone”[16].

La 14 septembrie 1981, STASI menționa, prin intermediul unui funcționar român de la ambasada RSR din RDG, nemulțumirile românilor care se întrebau „de ce după 37 ani de socialism, în RDG lumea poate cumpăra suficientă carne și pâine, dar acest lucru nu este posibil în România”[17]. Analiștii STASI informau pe liderii politici est-germani de faptul că Nicolae Ceaușescu „încearcă să rezolve problemele, dar pornește de la «capătul greșit», și anume prin schimbarea permanentă a miniștrilor și «declarații ideologice»”[18] ceea ce nu a adus „nici pâine, nici carne poporului”[19] și, totodată, există o îngrijorare având în vedere că „nu există, nici nu se întrevede, o concepție constructivă a conducerii”[20].

Pe 21 aprilie 1983, STASI va menționa în raportul înaintat conducerii politice a RDG faptul că „atâta timp cât Ceaușescu va rămâne la putere, în țară nu se va schimba nimic”[21] și „încetul cu încetul, ea va ajunge la faliment”[22]. Informațiile STASI anunțau că guvernul de la București prevăzuse pentru anul 1984 o reducere a im­por­turilor „de circa 60% față de anul 1983 și această tendință va continua și în 1985 ca urmare a creșterii producției proprii”[23]. Colaboratorii neoficiali ai STASI aflați în misiune în România socialistă informau și despre situația extrem de grea în ceea ce privește aprovizionarea cu alimentele de primă necesitate (pâine, unt, carne, brân­zeturi, mezeluri, cafea etc.).

Stagnare și alienare

Conducerea politică a RDG era informată de către analiștii STASI, pe 15 noiembrie 1984, în preajma desfășurării lucrărilor celui de-al XIII-lea Congres al PCR (19 – 23 noiembrie 1984), că „poziția lui Nicolae Ceaușescu și a soției sale Elena în con­du­cerea României este necontestată”[24], menționând faptul că „nu există niciun fel de forțe la nivel mediu și înalt care să se exprime critic și în mod deschis la adresa liniei politice fundamentale a lui Ceaușescu, precum și la adresa cultului perso­na­lității lui și a familiei sale”[25]. Spionajul est-german va realiza o radiografie excelentă a situației de criză din cadrul PCR menționând că „există o instabilitate crescândă în rândurile organelor de conducere de rang inferior și nesiguranță în rândurile cadrelor”[26], iar „situația este agravată și mai mult de faptul că un număr mai mare de cadre de conducere, inclusiv prim-secretarii organizațiilor de partid județene, posedă premise politice și profesionale insuficiente pentru funcțiile lor”[27], în condițiile „neglijării timp de ani de zile a muncii politico-ideologice a partidului de instruire a cadrelor sale”[28].

Pe 22 noiembrie 1984, delegații la cel de-al XIII-lea Congres al PCR au adoptat un nou statut al PCR. Astfel, în raport cu statutul din 1974, candidații la șefia Partidului nu mai putea fi nominalizați nici la Congres, ci nu numai la ședințele județene de partid, astfel încât „partidul – consemna Anneli Ute Gabanyi – a îngrădit posibilitatea membrilor săi de a contesta autoritatea conducerii”[29] eliminându-se, astfel, posibilitatea unui nou caz „Constantin Pârvulescu”[30]. Totodată, noul statut prevedea că cel puțin 1/3 din membrii CC al PCR trebuiau să fie înlocuiți la fiecare congres al PCR, în „conformitate cu principiul rotației” cadrelor, precum și o nouă „regulă” care menționa că nu pot fi membri ai PCR decât cei care au fost membri ai UTC. Referindu-se la schimbările din statutul PCR, la acest efort de consolidare a puterii personale a lui Nicolae Ceaușescu, Anneli Ute Gabanyi de­clara că „noul statut a accentuat dominația lui Ceaușescu în aparatul de partid”[31] și că, totuși, „s-ar părea că și accentul pus pe sentimentele naționale este doar o altă tactică în vederea asigurării unei mai mari susțineri din partea partidului”[32], însă „într-o vreme când schisma dintre popor și partidul de guvernământ se adâncește, o astfel de pretenție la unitatea națională în cadrul partidului și în afara acestuia nu poate decât să sune a gol”[33].

Apariția unui articol semnat de către Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice, în săptămânalul România literară din 3 septembrie 1987, intitulat Creație și informație, a provocat emoție în rândul activului de partid și de stat, precum și în rândul opiniei publice, deoarece viitorul președinte al României de după 1990 se exprima „în favoarea unei liberalizări a politicii de informare, pentru o mai mare transparență a mecanismelor decizionale și pentru democratizarea societății”[34]. Anneli Ute Gabanyi observa în comentariul său de la Radio Europa Liberă că „Iliescu nu numai că nu a adus omagii modelului lui Ceaușescu, dar nici măcar nu a menționat procesul «perfecționării», care, potrivit propagandei ofi­cia­le, cuprinde toate aspectele vieții românești”[35], dar și faptul că „observația lui Iliescu potrivit căreia puterea este în general conservatoare, producând stagnare și alienare, pare a fi un diagnostic clar al acestui impas caracteristic destinului economic, politic și social al României”[36].

În stradă, contra regimului

Pe măsură ce se prefigura o revoltă internă având în vedere condiţiile de viaţă, elita politico-militară şi de ,,intelligence” a României socialiste a refuzat să accepte noile realităţi. În pofida tuturor sem­nalelor primite, în diferite formule politico-diplomatice şi nu numai, percepţia can­ce­lariilor diplomatice occidentale şi ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia era aceeaşi: la Bucureşti nimeni nu poate, nimeni nu încearcă sau nimeni, de fapt, nu vrea să schimbe ceva. Comportamentul structurilor de forţă (MApN, Ministerul de Interne şi DSS), începând cu 16 decembrie 1989, vor confirma întru-totul această convingere existentă în cancelariile diplomatice ale lumii.

În contextul transformărilor din spațiul răsăritean, „Cazul László Tőkés”[37] avea să devină pretextul pentru răbufnirea unor nemul­țu­miri latente ale cetățenilor Timișoarei, pentru manifestarea dorinței de schimbare a vieții de zi cu zi și, de ce nu, chiar a regimului social-economic și politic. În dimineața de 16 decembrie 1989, la ora 10.00, Nicolae Ceaușescu îi va cere prim-secretarului Radu Bălan să ia măsuri pentru resta­bi­li­rea ordinii la Timișoara și pentru evacuarea pastorului Lászlo Tökes. Primul-secretar al Comitetului Județean de Partid (CJP) Timiș amână acțiunea în speranța de-a nu se escalada conflictul. La ora 16.00, în zona casei parohiale sosește un grup de 60 – 70 de sindicaliști, trimiși de primarul Timișoarei cu misiunea de-a se opune susținătorilor lui Lászlo Tökes și celorlalți manifestanți, printre care se aflau și simpli curioși. În jurul orei 16.00, colo­nelul Traian Sima, șeful Securității Timiș, și maiorul Radu Tinu, adjunctul său, informează CPJ Timiș despre faptul că sindicaliștii au pactizat cu primii manifestanți, că se conturează un nucleu asemănător celui de la Brașov și că, foarte probabil, manifestanții se vor îndrepta spre sediul CJP Timiș.

Începând cu ora 17.30 – 18.00, revolta timișorenilor se va extinde în Piața Maria, unde se blochează circulația, după ce poetul Ion Monoran va trage pantograful unui tramvai. Între orele 18.30 – 19.00, demonstranții aflați în zona Pieței Maria se vor împărți, unele grupuri rămânând pe loc, altele vor pleca pe străzile Timișoarei, pentru a-i chema pe timișoreni la revoltă. Oamenii vor scanda: „Lașilor!”, „Români, veniți cu noi!”, „Jos Ceau­șescu!”, „Jos tiranul!”, ,,Fără violență!”. Pe măsură ce revolta timișorenilor se va amplifica, structurile Ministerului de Interne și ale MApN, sub atenta supraveghere a ofițerilor DSS, vor riposta. Până în dimineața zilei de 17 decembrie 1989, ora 04.40, vor fi arestate de către forțele Ministerului de Interne un număr de circa 180 de persoane care au fost bătute în mod bestial. În dimineața acelei zile, în jur de ora 03.30 – 04.00, locuința lui Lászlo Tökes a fost luată cu asalt de către forțele Ministerului de In­terne care aveau misiune de-al evacua, la Mineu, pe preotul reformat și familia sa. Pe 14 octombrie 1991, în timpul desfășurării procesului ,,Lotului Timișoara”, colonelul (r) Filip Teodorescu va declara: ,,Nu afectez în niciun fel prestigiul contraspionajului român recunoscând, așa cum am mai făcut-o și în depoziția din 7 martie 1990, că eu și ofițerii de contraspionaj de la Timișoara nu am reușit atunci să evidențiem acest amestec străin”[38].

În dimineața zilei de 17 decembrie 1989, începând cu ora 10.00, se va desfășura în municipiul Timișoara defilarea unor subunități ale MApN, însă militarii vor întâmpina difi­cul­tăți în zona Podului Maria și în Piața Operei unde vor fi huiduiți și agresați de cetățenii furioși. În jurul prânzului, situația în Timișoara va deveni tot mai tensionată și câteva mii de demonstranți pașnici se vor îndrepta în coloană spre CJP Timiș, pentru a-și face cunoscute revendicările. Începând cu ora 15.00 se va transmite ordinul ministrului Apărării Naționale privind executarea de către Marile Unități și Unități ale MApN, începând cu ora 18.30, a indicativului ,,Radu cel Frumos” (alarmă de luptă parțială).

În jurul orei 17.30 se va înregistra prima victimă, ucisă cu foc de armă, a Revoluției Române din Decembrie 1989, respectiv Lepa Bărbat[39] care se afla împreună cu soțul său, Vasile Bărbat, tehnician veteri­nar în vârstă de 52 ani, și cu fiica sa, Ioana, elevă, în vârstă de 12 ani, în Piața Libertății, lângă clădirea Comenduirii Garnizoanei Timișoara. Lepa Bărbat a fost împușcată mortal, fiind nimerită de două gloanțe: unul în cap și unul în piept[40]. Lepa Bărbat a fost arsă la Cremato­riul Cenușa din București. Ca urmare a ordinelor date de către Nicolae Ceaușescu în timpul teleconferinței din după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, la care au participat membri și membri supleanți ai CPEx al CC al PCR, prim-secretarii din județe, comandanții garnizoanelor militare și ai inspectoratelor județene ale Ministerului de Interne, cadrele Ministerului de Interne și unitățile MApN au trecut la executarea de foc asupra demonstranților aflați în stradă. Conform Rechizitoriului Pro­curaturii Militare Timișoara din 5 februarie 1990, numărul persoanelor decedate prin îm­puș­care, în perioada 17 – 22 decembrie 1989 în Timișoara, este de 72 de persoane, dintre care 54 de persoane în acea duminică de 17 decembrie. Pe 22 august 1994, Procuratura Militară din Timișoara a comunicat că în perioada 16 – 22 decembrie 1989 au fost reținute 978 persoane, dintre care 944 în Penitenciarul Timișoara, 33 în arestul Inspectoratului Județean de Miliție și o persoană în arestul Garnizoanei Timișoara. Mărturiile celor care au trecut prin mâinile forțelor de represiune din Timișoara relevă o atmosferă cumplită în care amenințările verbale obscene, bătăile soldate cu maltratarea victimelor, cărora li se sugera că vor fi împușcate, mai apoi umilințele verbale și psihice etc. au dominat spațiile de anchetă și detenție.

Revendicări și cerere de demisie

Ziua de 18 decembrie 1989 avea să intre în memoria locuitorilor Timișoarei, precum și a întregului popor român, ca fiind ziua în care s-a comis cea mai odioasă crimă îndreptată împotriva poporului revoltat: furtul și, mai apoi, incinerarea morților Timișoarei (43 de persoane) la crematoriul ,,Cenușa” din București. În dimineața de 19 decembrie 1989, începând cu ora 07.00 se vor derula manifestații de protest ale muncitorimii timișorene la Întreprinderile 6 Martie, Azur, ELBA și Solventul. Muncitorii vor organiza mitinguri de protest și chiar greve în cadrul cărora își vor exprima revendicările economice și politice și vor scanda lozinci anti-Ceaușescu.

În cursul dimineții de 20 decembrie 1989, la ora 11.00, șeful Marelui Stat-Major ordonă, din nou, tuturor unităților militare din garnizoană să nu se deschidă focul, iar militarii rămași în diferite dispozitive să nu se împotrivească afluirii coloanelor de manifestanți. În jurul orei 12.00, coloanele de manifestanți se vor uni în fața Catedralei Ortodoxe, se vor opri, vor îngenunchea și vor rosti în cor Tatăl Nostru, după care masa de demon­stranți își va relua deplasarea: majoritatea către Operă și o altă parte către CJP Timiș. În fața mulțimii care se revarsă spre Piața Operei, detașamentul de militari, comandat de maiorul Vasile Paul, așezat în lanț de trăgători în apropierea clădirii somea­ză, în zadar, mulțimea să se oprească, făcând cunoscut că au ordin să tragă. Mul­țimea va scanda: ,,Armata e cu noi!”, ,,Noi suntem poporul!”, ,,Fără violență!”, ,,Și noi suntem români!”.

La ora 12.30 va ateriza la Timișoara un avion special care îi aducea pe Constantin Dăscălescu, prim-ministrul României socialiste, și pe Emil Bobu, din dispoziția Elenei Ceaușescu, pentru a negocia cu demonstranții. În acest timp, coloanele de demonstranți aflate în fața CJP Timiș scandau ,,Armata e cu noi!” și ofereau militarilor pâine, apă și flori. În jurul orei 15.00, generalul-colonel Vasile Milea va fi sunat de la Timișoara, pe telefonul guvernamental, de către Ion Coman care îi va cere să-i explice Elenei Ceaușescu că mulțimile de demonstranți de la Timișoara sunt muncitori și funcționari din fabrici și instituții, împotriva cărora unitățile militare nu au cum să acționeze cu TAB-uri și tancuri.

În Balconul Operei din Timișoara, universitarul Ioan Lorin Fortuna va anunța crearea unui Comitet de inițiativă al revoluționarilor și, mai apoi, a unui Front Democratic Român, ca organizație politică menită a realiza un dialog cu guvernul în scopul democratizării țării. Ioan Lorin Fortuna va cere mulțimii și întreprinderilor să se mobilizeze, să-și desemneze delegați care să-i reprezinte în Frontul Democratic Român și să declanșeze greva generală. În jurul orei 18.00 se aflau în Piața Operei peste 40.000 de oameni, ceea ce însemna că voința poporului era aceea a schimbării regimului Ceaușescu și a realizării unor transformări în societatea românească, de esență. Proclamația FDR ce avea să fie redactată în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989 reprezintă primul document programatic a ceea ce avea să fie Revoluția Română din Decembrie 1989.

În paralel cu evenimentele din Balconul Operei, în fața CJP Timiș manifestanții încercau să stabilească un dialog cu reprezentanții regimului Ceaușescu. Reprezentanții manifestanților vor discuta cu Constantin Dăscălescu și Emil Bobu, repetând aceleași revendicări și cerând în plus morții și eliberarea reținuților. Într-un acces de furie, prim-ministrul României socialiste bate cu pumnul în masă și îi amenință cu moartea prin împușcare pe liderii manifestanților. În lista de revendicări a celor din fața CJP Timiș se menționa: ,,1. Demisia președintelui Ceaușescu. 2. Demisia Guvernului. 3. Alegeri libere. 4. Înființarea unei comisii de anchetă pentru lămurirea evenimentelor de la Timișoara. 5. Tragerea la răspundere penală a celor vinovați. 6. Punerea imediat în libertate a deținuților politici. 7. Cine a dat ordin să se tragă la Timișoara? 8. Restituirea morților familiilor pentru a fi îngropați creștinește. 9. Apariția în aceeași seară la TVR a lui Ceaușescu pentru a informa opinia publică despre situația reală de la Timișoara. 10. Libertatea presei. 11. Libertatea radioului și a televiziunii. 12. Reforma învățământului”[41].

Dintre toate revendicările, Nicolae Ceaușescu va aproba doar eliberarea celor arestați, începând cu ora 18.00. La ora 19.00, Nicolae Ceaușescu va ține o cuvântare întregii țări, transmisă în direct de către Radio-Televiziunea Română, și va anunța poporul român de faptul că evenimentele de la Timișoara, în special cele din seara zilei de 17 decembrie 1989, au avut un caracter terorist, fiind organizate și declanșate în strânsă legătură cu cercurile reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine. La ora 20.30, Nicolae Ceaușescu va semna decretul prezidențial cu privire la instituirea Stării de Necesitate pe întreg teritoriul județului Timiș, începând cu ora 23.00, prin care toate unitățile MApN, Ministerului de Interne și Gărzilor Patriotice sunt puse în stare de alarmă.

Mitingul speranței

În contextul evenimentelor aflate în derulare la Timişoara, precum şi în alte capitale de judeţ, la ora 02.00 din dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, sunt alarmate Gărzile Patriotice şi personalul întreprinderilor industriale de pe platformele Pipera şi Băneasa. Au fost distribuite uniforme şi materiale de propagandă, după care muncitorii au fost trimişi să aştepte în birouri şi în secţii ordinul de plecare. Ideea iniţială a lui Nicolae Ceauşescu privind organizarea unor mari mitinguri în marile întreprinderi industriale bucureştene, mediatizate amplu prin televiziune şi radio, avea să fie înlocuită de ideea unui mare miting în Piaţa Palatului. Începând cu ora 12.00 se va desfăşura mitingul care va marca începutul revoltei populare din Bucureşti şi, totodată, al sfârşitului regimului Ceauşescu. Mitingul se născuse din dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de a obţine adeziunea populaţiei la politica sa şi a regimului, astfel încât o serie de reprezentanţi ai ,,oamenilor muncii” vor con­damna ,,huliganii” de la Timişoara şi îşi vor exprima hotărârea de a îndeplini sarcinile stabilite de cel de-al XIV-lea Congres al PCR şi indicaţiile secretarului general.

La ora 12.30, Nicolae Ceauşescu va lua cuvântul şi va declara că este hotărât să restabilească ,,ordinea” în ţară şi să asigure victoria socialismului în România. În foarte scurt timp (ora 12.31) se va auzi un vuiet nemaiîntâlnit în timpul unei asemenea manifestaţii, urmat de intrarea mulţimii într-o stare de panică. Uluit de cele ce se întâmplau, Nicolae Ceauşescu repetă de mai multe ori ,,Alo!, Alo!” şi cere mulţimii, lovind în microfon, să se aşeze la locurile ei. Elena Ceauşescu va cere şi ea ,,Linişte!”. Transmisia TVR s-a întrerupt, trecându-se pe generic de carton. În continuare, Nicolae Ceauşescu încearcă să-şi ţină discursul, în pofida ţipetelor din Piaţa Palatului şi a unei rumori din ce în ce mai insistente, promiţând că va mări retribuţiile, pensiile, ajutoarele sociale, alocaţiile de stat pentru copii și indemnizația de naştere. Există numeroase supoziţii despre ceea ce a provocat rumoarea mulţimii[42] şi spargerea mitingului: explozia unor petarde, agresarea mulţimii cu ajutorul unor instrumente speciale (,,ţepuşe”), un sunet de joasă frecvenţă emis de dispozitive speciale, apelul la nesupunere al unor revoluţionari veniţi de la Timişoara, grupuri de cetăţeni sovietici care incitau la violenţă şi nu numai.

După spargerea mitingului, între orele 13.00 – 14.00, participanţii se vor regrupa în mai multe locuri din apropierea Pieţei Palatului unde se afla sediul CC al PCR: Piaţa Ro­mană, iniţial lângă restaurantul ,,Grădiniţa”, Piaţa Universităţii, Hotelul Intercon­tinental, Sala Dalles, Hotelul Bucureşti, Parcul Cişmigiu, Casa Centrală a Armatei, Piaţa Unirii etc. Manifestanţii scandau lozinci împotriva lui Nicolae Ceauşescu: ,,Jos Ceauşescu!”, ,,Jos cizmarul!”, ,,Veniţi cu noi!”, ,,Români nu cedaţi!”, ,,Timişoara, Timi­şoara!”, ,,Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. Unităţile şi subunităţile Ministerului de Interne şi ale DSS-ului primesc ordin să blocheze Piaţa Palatului şi să nu permită pătrunderea către sediul CC al PCR, în care fusese depozitată o mare cantitate de armament. Încep arestările în rândul demonstranţilor. Manifestanţii arestaţi (bărbaţi, femei, copii) au fost bătuţi şi dirijaţi spre ,,punctele de colectare” din faţa Hotelului Negoiu şi lângă clădirea Ministerului Comerţului Exterior de unde vor fi urcaţi în dube şi duşi spre triere, înregistrare şi identificare la Miliţia Capitalei. Vor fi crunt bătuţi în incinta Miliţiei Capitalei şi duşi, mai apoi, la închisoarea Jilava.

Începând cu ora 14.00, în Piaţa Palatului, precum şi în alte zone din centrul Bucureştiului vor sosi unităţi şi subunităţi ale MApN, inclusiv tancuri şi TAB-uri. În cursul după-amiezii vor fi scoase şi alte efective, astfel încât, la ora 19.45 se aflau în dispozitiv un număr de 37 TAB-uri (24 de la Regimentul 1 Mecanizat şi 13 de la Regimentul 2 Mecanizat). La ora 16.30, un autocamion militar DAC, aparţinând MApN, plin cu lăzi cu muniţie, care se deplasa de la Piaţa Universităţii spre Hotelul Intercontinental, va fi blocat de mulţimea de demonstranţi. Lovit în cap de o cărămidă aruncată de un cetăţean, soldatul Nicolae Cismaru (şoferul) îşi pierde cunoştinţa şi controlul asupra autocamionului, care continuă deplasarea lovind o parte dintre demonstranţii şi militarii aflaţi în dispozitiv. Rezultatul: 7 morţi şi 5 răniţi. Într-o astfel de situaţie, confuză, mulţimea ajunge faţă în faţă cu militarii, o parte dintre aceştia intră în panică şi trag fără comandă. Se înregistrează 8 morţi şi 5 răniţi prin împuşcare.

La ora 17.00 va începe, în zona Hotelului Intercontinental, ridicarea Baricadei ce va reprezenta în orele următoare simbolul luptei împotriva regimului Ceauşescu. La ora 18.00, Nicolae Ceaușescu va desfășura o teleconferință cu activul de partid și de stat, precum și cu reprezentanții structurilor de forță, repetând ideea că în România există în acele momente o acţiune organizată şi dirijată, cu orientare precisă de destabilizare şi îndreptată împotriva integrităţii şi independenţei României, fapt care impune decretarea mobilizării generale a întregului activ de partid şi de stat şi a tuturor forţelor de Interne – Miliţie, Securitate – inclusiv a unităţilor militare pentru lichidarea în cel mai scurt timp a acestor acţiuni conjugate împotriva inte­gri­tăţii, independenţei, a construcţiei socialiste, a bunăstării poporului.

La ora 19.00, revoluţionarii concentraţi în faţa Hotelului Intercontinental vor înfrunta forţele de represiune, în special în jurul Baricadei, aflată în proces de consolidare, în timp ce pe străzile din zonă acţionează alte grupuri de manifestanți care scandează lozinci anti-Ceaușescu. Concomitent, se execută foc de avertisment, trăgându-se în sus cu cartuşe trasoare, în timp ce persoane îmbrăcate în civil reţin cu brutalitate manifestanţii pe care îi urcă în autocamioane. În conformitate cu datele Procuraturii Militare Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, au fost ucise 48[43] de persoane, 463 au fost rănite şi 698 au fost reţinute. Până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 au fost arestate 1.245 de persoane, dintre care 670 au fost conduse direct la Penitenciarul Jilava. Au mai fost reţinute şi alte persoane, fără însă a fi luate în evidenţă.

Începând cu ora 07.00, coloane constituite din zeci de mii de mun­citori din cartierele Pantelimon, Militari, Griviţa, Berceni, Pipera etc. ieşiţi în stradă, se îndreaptă spre centrul Capitalei, scandând: ,,Jos dictatorul!”, ,,Jos călăul!”, ,,Jos Ceauşescu!”, ,,Vom muri şi vom fi liberi!”, ,,Noi suntem poporul, Jos cu dictatorul!”, ,,Libertate, Libertate!”, ,,Veniţi cu noi!” etc. Forţele de ,,ordine” nu mai intervin cu brutalitate şi încep să discute cu manifestanţii. Începând cu ora 09.00, unităţile DSS-ului vor începe retragerea din dispozitivul militar aflat în zona sediului fostului CC al PCR.

„Aşadar, nu se trage în muncitori!”

La ora 10.00 se va desfăşura o nouă şedinţă a CPEx, care a început precipitat, Nicolae Ceauşescu nemaiaşteptând sosirea tuturor membrilor CPEx, mulţi sosind în primele 20 de minute ale şedinţei. Stenografa Lidia Trandafir va declara că, în opinia ei, şedinţa din 22 decembrie 1989 a CPEx s-a caracterizat prin împărţirea participanţilor în două tabere: de o parte, Nicolae şi Elena Ceauşescu care voiau să lupte până la capăt; de cealaltă parte, membrii CPEx cu care nu s-a putut stabili un acord, câţiva dintre cei prezenţi având o atitudine rezervată. În finalul şedinţei CPEx al CC al PCR, Nicolae Ceauşescu hotărăşte: „Aşadar, nu se trage în muncitori!”[44]. Imediat după şedinţa CPEx, Nicolae Ceauşescu, în calitate de preşedinte al Republicii Socialiste România şi comandant suprem al Forţelor Armate, decide: 1) instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării; 2) oprirea unităţilor militare chemate din provincie la periferiile Bucureştiului; 3) intrarea în contact cu manifestanţii pentru a vedea modalităţile de rezolvare a problemelor lor pe calea dialogului; 4) deschiderea postului naţional de televiziune la ora 12.00; 5) luarea unor măsuri preliminarii privind eventualitatea părăsirii sediului CC al PCR în varianta în care manifestanţii vor ocupa clădirea, după modelul de la Timişoara.

La ora 10.51, Radioul şi Televiziunea prezintă conţinutul Decretului Prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul României. Totodată, se va da citire unui comunicat prin care se informa că ministrul Forţelor Armate a acţionat ca un trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis. Pe măsură ce manifestanţii se îndreptau în număr tot mai mare spre Piaţa Palatului şi în condiţiile în care dispozitivul militar de protecţie era depăşit de situaţie, mai ales după ora 10.51, Nicolae Ceauşescu a decis că trebuie să părăsească sediul CC al PCR atât el, cât şi ceilalţi membri ai CPEx. După ultima încercare a lui Nicolae Ceauşescu de-a vorbi mulţimii intrate în piaţa Palatului, s-a decis că trebuie să evacueze clădirea CC al PCR. Elicopterul prezidenţial a părăsit sediul CC al PCR la ora 12.06. Regimul Ceauşescu începea să-şi trăiască agonia.

Pe măsură ce informaţiile despre fraternizarea şi trecerea militarilor şi a subunităţilor MApN de partea demonstranţilor soseau la sediul MApN, generalul-locotenent dr. Ilie Ceauşescu îi va ordona generalului-maior Ilie Constantinescu să pregătească o nouă Notă Telefonică pentru întreaga Armată, din toată ţara, privind retragerea trupelor în cazărmi. Începând din acele momente, o grupă de ofiţeri de stat-major din Direcţia Operaţii a Marelui Stat-Major va încerca redactarea unei dispoziţiuni pe Armată prin care se cerea unităţilor militare revenirea în cazărmi. În jurul orei 13.30, şeful Direcţiei Operaţii, generalul-locotenent Nicolae Eftimescu se va întoarce la sediul Marelui Stat-Major şi va povesti despre cele ce se întâmplau în stradă şi despre cele petrecute în sediul CC al PCR. Nota Telefonică nr. 38 privind retragerea Armatei de pe stradă a fost elaborată, din iniţiativa generalului-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, de către generalii şi ofiţerii Direcţiei Operaţii din Marele Stat-Major, în conformitate cu evoluţia situaţiei politico-militare din acel moment.

Începând cu ora 12.55, pe ecranele televizoarelor apare primul grup de revo­lu­ţio­nari, printre care actorul Ion Caramitru, care afirmă că ,,mulţumită lui Dumnezeu (îşi face cruce) ne aflăm în studiourile televiziunii”[45] şi îl prezintă pe poetul dizident Mircea Dinescu. Acesta face cunoscut întregii ţări că ,,dictatorul a fugit”, că peste 10 minute urma să se transmită un apel/proclamaţie către populaţie, către ,,eroicul popor român” şi cere forţelor Ministerului de Interne ,,să depună armele, să intre în cazărmi”[46]. Din Studioul 4, regizorul Sergiu Nicolaescu va aduce un elogiu eroismului şi sacrificiului timişorenilor și va face un apel către Armată şi Ministerul de Interne cerând să fie alături de popor, să jure credinţă poporului. Mircea Dinescu va prezenta un scurt Comunicat către ţară. Adresându-se adepţilor Frontului Unit Muncitoresc (care nu exista) și întregului popor român, poetul disident cere calm şi ordine, precum şi solidaritatea MApN şi Ministerului de Interne cu revoluţionarii.

Cedarea Puterii

În timp ce revoluţionarii ocupau sediul CC al PCR, apăreau în Balcon, ţineau discursuri şi căutau formule de organizare a haosului ce începuse să se instaleze, generalul-locotenent Victor A. Stănculescu va ajunge la MApN şi se va impune printre generalii din MApN şi Marele Stat-Major aflaţi acolo. ,,Puterea trebuia imediat cedată unui lider civil. La noi nu se mai putea face regimul militar, pentru că populaţia nu ar fi suportat o nouă dictatură”[47], va mărturisi V. A. Stănculescu peste ani. La ora 13.40, în timp ce discuta cu Ilie Ceauşescu, generalul-locotenent Victor A. Stănculescu primeşte telefon de la Ion Iliescu. Fostul înalt demnitar militar al României socialiste va mărturisi: ,,I-am vorbit politicos, cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu…şi că eu sunt la minister în cabinetul Ministrului. Atunci, i-am cerut să vină la minister pentru a-i asigura protecţia. (…) În mintea mea numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam…”[48].

La ora 14.15, generalul-locotenent Victor A. Stănculescu ordonă, în calitate de ministru al Apărării Naţionale, numit verbal de către Nicolae Ceauşescu, ca subunităţi de infanterie şi paraşutişti să se îndrepte spre Televiziune pentru asigurarea pazei acestei instituţii. La ora 14.35, Ion Iliescu va intra în Studioul 4 al TVR şi va fi primit cu multă bucurie. Viitorul lider al CFSN va cere întregii populaţii ,,să dea dovadă de luciditate şi de disciplină socială necesară pentru a face ordine”[49] şi anunţă că în cursul zilei se va constitui un ,,Comitet al Salvării Naţionale”. În finalul discursului, solicită ca ,,toţi cei responsabili, care se pot angaja în această operă constructivă”[50], inclusiv autorii ,,Scrisorii celor şase”[51], să vină la sediul fostului CC al PCR unde se aflau ,,repre­zen­tanţii populaţiei”. După încheierea discursului, o echipă de revoluţionari în frunte cu Petre Roman, însoţit de generalii Gheorghe Voinea şi Mihai Chiţac, va pleca spre sediul MApN, urmaţi, mai apoi, de Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru etc. Sergiu Nicolaescu se va îndrepta către sediul fostului CC al PCR. Generalii Armatei erau timoraţi de prezenţa grupului de revoluţionari care preluau sub control instituţiile de forţă ale statului. Scena întâlnirii dintre generalii şi ofiţerii superiori din MApN, Ministerul de Interne şi DSS relevă dorinţa de-a conlucra cu grupul lui Ion Iliescu, mai ales că acesta era foarte cunoscut din transmi­siunile posturilor de radio occidentale, precum şi din afirmaţiile şi zvonurile răspândite de către activul de partid şi de stat.

În conformitate cu cele declarate în Studioul 4 al TVR, Ion Iliescu se va deplasa de la sediul MApN către sediul fostului CC al PCR pentru a-i putea întâlni şi coagula, într-o formulă politică, de conducere, pe toţi cei care doreau să pună umărul la reconstrucţia României. În clădirea fostului CC al PCR se făceau şi se desfăceau guverne, se prezentau demisii, se ţeseau firele unor posibile noi structuri de putere politică etc. Sosit la fostul sediu al CC al PCR, în jur de ora 17.00, Ion Iliescu va urca în Balcon și va anunţa poporul român că scopul celor care preiau conducerea este de-a construi o nouă structură a puterii politice. Şeful Marelui Stat-Major, generalul-maior Ştefan Guşă va declara mulţimii că ,,Armata în întregime, în toată ţara, este alături de popor, este a poporului”[52], că ,,toate unităţile sunt în cazărmi”[53] şi că în toate oraşele este linişte. ,,Armata va fi cu noi întotdeauna şi cu dumneavoastră !”[54], va declara şeful Marelui Stat-Major român.

După o sumă întreagă de discuţii, unele chiar tensionate, precum şi după venirea lui Dumitru Mazilu în TVR, se va reuşi redactarea unui document devenit Proclamaţia CFSN ce va fi citită la TVR de către Ion Iliescu, la ora 23.25. Începând din acel moment se intra în etapa con­­solidării noii structuri politice care îşi asumase responsabilitatea restruc­turării statului şi a instituţiilor sale în conformitate cu principiile enunţate în articolul 1 din Proclamaţia CFSN, respectiv ,,abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”[55].

_________________________________________________________________

* Studiul a apărut în volumul Panorama comunismului în România (editor Liliana Corobca), Editura Polirom, Iași, 2020, p. 1053 – 1067

[1] Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989). Geniul Carpaţilor, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 166.

[2] Alina Tudor Pavelescu, „Considerații asupra politicii de cadre a regimului Ceaușescu în deceniul al optulea”, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, volumul V, 2006, p. 223.

[3] Adam Burakowski, op. cit., p. 176.

[4] Ibidem, p. 177.

[5] Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, p. 126.

[6] Ibidem, pp. 126 – 127.

[7] Adam Burakowski, op. cit., p. 181.

[8] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI şi Securitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 265.

[9] Ibidem, p. 267.

[10] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea, Editura Institutul European, Iași, 1998, p. 222 – 223.

[11] Florian Banu, „Amorsarea” Revoluţiei. România anilor ’80 văzută prin ochii Securităţii, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, p. 42.

[12] Florea Dumitrescu, „Evoluţia economico-socială din societatea românească în anii 60 – 80 din secolul XX”, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVII, nr. 3 – 4/64 – 65, 2009, p. 260.

[13] La 31 martie 1989, România a încheiat rambursarea datoriei externe. În conturile bancare se aflau, la 31 decembrie 1989, disponibilități valutare de 1,8 milioane dolari SUA și urmau să fie încasate creanțe din credite acordate unor țări în curs de dezvoltare în sumă de 2,9 miliarde dolari SUA.

[14] Florian Banu, op. cit., p. 89.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 343.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 358.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 359.

[24] Ibidem, p. 373.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, p. 374.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 174.

[30] Vechiul militant al PCR s-a născut pe 10 noiembrie 1885 în Olănești (județul Vâlcea) și a trecut la cele veșnice pe 11 iulie 1992 în București. Profesia lui de bază era de ajustor mecanic. A devenit membru al PCdR în mai 1921. După refugierea în URSS, va lucra ca mecanic la Uzina de Motoare și Aviație din Moscova (1926 – 1929) și, totodată, va activa în mișcarea clandestină comunistă răspunzând de activitatea sindicatelor revoluționare. După 23 August 1944, va deține funcții importante pe linie de partid și de stat. La Congresul al XII-lea al PCR (19 – 23 noiembrie 1979), Constantin Pârvulescu, membru al Comisiei Centrale de Revizie a PCR în acel moment, va lua poziție publică, în cursul zilei de 23 noiembrie 1979, împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR.

[31] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 177.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 68.

[35] Idem, Cultul lui Ceaușescu…, p. 182.

[36] Ibidem.

[37] László Tőkés (n. 01.04.1952 în Cluj-Napoca) provine dintr-o familie de vechi preoți reformați și va absolvi Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj-Napoca. Își va începe activitatea profesională în calitate de capelan la biserica reformată din Brașov, în 1975, după care a plecat la Dej în 1977. În 1984 a fost îndepărtat din calitatea de preot pe cale disciplinară ca urmare a faptului că a luat parte la editarea unei reviste samizdat numită Ellenpontok (Contrapunct). După lungi și interminabile procese cu autoritățile ecleziastice din cadrul Bisericii Reformate, László Tőkés va deveni preot secundar, în 1986, în cadrul Episcopiei Oradea, care i-a oferit un loc de muncă în Timișoara. Parohul principal Leo Peuker va muri în 1987 și László Tőkés va rămâne singurul preot în relația cu comunitatea. Pe 21 februarie 1989, László Tőkés va trimite o scrisoare Uniunii Mondiale Refor­mate în care își va exprima acordul față de politica acestei organizații care apăra existența Bisericii Reformate în România socialistă și va critica, totodată, planul de sistematizare al satelor. Începând din mai 1989, László Tőkés va deveni un invitat frecvent al celor de la Radio Budapesta, iar pe 24 iulie 1989 va apărea în cadrul emisiunii Panorama a televiziunii maghiare și va vorbi despre dărâmarea zidurilor comunismului.

[38] Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1992, p. 314.

[39] Era născută pe 13 iulie 1946 la Moldo­va Veche, județul Caraș-Severin și lucra în calitate de contabilă la Industria Cărnii din Timișoara. Era căsătorită și avea doi copii.

[40] În acest caz a fost învinuit căpitanul Vasile Joițoiu, ofițer de contrainformații militare la UM 01185 Timișoara, iar prin sentința nr. 1 din 15 februarie 1991, emisă de Tribunalul Militar Extraordinar Timiș, a fost condamnat la 18 ani de închisoare. În urma recursului formulat de inculpat, a fost achitat prin De­cizia nr. 2 din 21 mai 1991 a Tribunalului Militar Teritorial București (Apud https://mariusmioc.wordpress.com/2013/02/13/deznodamintul-juridic-al-cazului-vasile-barbat/, accesat 15.12.2019, ora 21.30).

[41] Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon. 1989 – Timişoara – 1990, Editura Sitech, Craiova, 2011, p. 162.

[42] Scurt-circuitarea megafoanelor, bruiaj amplificat la maximum prin difuzoare şi lansarea unor mesaje subliminale.

[43] 39 de persoane au decedat prin împuşcare în zona Intercontinental – Piaţa Universităţii, iar alte 9 persoane au decedat ca urmare a unor accidente.

[44] Viorel Domenico, Revoluţia de ghips, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2011, p. 48.

[45] Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cronologie (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Editua Sitech, Craiova, 2010, p. 166.

[46] Ibidem.

[47] Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit adevărul…, Editura RAO, București, 2009, p. 71.

[48] Viorel Domenico, op. cit., p. 211 – 212.

[49] Trilogia Revoluţiei Române în direct. Câteva zile dintr-o viaţă, vol. I – 22 decembrie ’89 în Studioul 4 al RTV, Editura AGER – Economistul, Bucureşti, 2004, p. 162.

[50] Ibidem.

[51] „Scrisoarea celor șase” s-a născut ca urmare a discuțiilor dintre Silviu Brucan și Gheorghe Apostol, desfășurate în Parcul Herăstrău în luna aprilie 1988. Corneliu Mănescu va confirma că iniți­a­ti­va unei acțiuni de opoziție deschisă îi aparținuse lui Gheorghe Apostol care discutase, deja, cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu și Constantin Pârvulescu în clipa în care l-a contactat pe el. În ancheta Securității din 22 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaște că textul final al „Scrisorii celor șase” a fost analizat și convenit cu Gheorghe Apostol, pe 26 februarie 1989, într-o întâlnire din Parcul Herăstrău, urmând ca el să se ocupe de finalizarea textului și difuzarea lui în străinătate și la CC al PCR. Grigore Răceanu, vechi militant al PCR, se va alătura și el semnatarilor „Scrisorii celor șase” care va fi difuzată în premieră de către către BBC World Service și, mai apoi, de către Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă în cursul zilei de 11 martie 1989. Jurnalistul american William Pfaff confirmă faptul că „Scrisoarea celor șase” a fost transmisă prin poștă la Viena și Londra, la BBC și Agenției Associated Press, de către Silviu Brucan. Îngrijorat de faptul că ar putea să nu ajungă la destinație, Silviu Brucan a remis o copie scrisă de mână, în engleză, Ambasadei SUA la București. O sursă a DSS-ului din cadrul Ambasadei a oferit o copie ofițerilor Securității române.

[52] Alesandru Duţu, op. cit., p. 186.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] În contextul evoluției evenimentelor din România începând cu ora 18.30 din seara de 22 decembrie 1989, membrii nucleului de conducere al CFSN au votat, la insistența și presiunea lui Gelu Voican Voiculescu și a lui Silviu Brucan, judecarea și executarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Procesul se va desfășura în cursul zilei de 25 decembrie 1989, începând cu ora 13.20, în cazarma UM 01417 din Târgoviște. Tribunalul Militar Excepţional îi va acuza pe Nicolae şi pe Elena Ceauşescu de genocid (60.000 de morţi), subminarea puterii de stat, a economiei naţionale şi acte de diversiune (prin organizarea de acţiuni armate împotriva poporului şi a puterii de stat, infracţiunea de distrugere de bunuri obşteşti, prin distrugerea şi avarierea unor clădiri, explozii în oraşe). În final, îi condamnă la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii. În timpul procesului, Nicolae Ceauşescu nu a recunoscut Tribunalul Militar Excepţional, afirmând că este preşedinte al Republicii Socialiste România şi că, în conformitate cu prevederile Constituţiei, nu putea răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale.  Completul de judecată a fost condus de colonelul de justiţie Gică Popa în calitate de preşedinte. Din oficiu au fost desemnaţi ca avocaţi ai apărării Nicolae Teodorescu şi Constantin Lucescu. În sala de ,,judecată” s-au mai aflat generalul Victor A. Stăculescu, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (ca reprezentanţi ai CFSN), maiorul de justiţie Mugurel Florescu, colonelul Ion Baiu ş.a. Un pluton de parașutiști militari a executat sentința la ora 14.50. La ora 20.45, populaţia României a fost informată, printr-un comunicat prezentat la televiziune de către crainicul Petre Popescu, despre judecarea, condamnarea şi execuţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. La scurt timp după miezul nopţii (25 spre 26 decembrie 1989, ora 01.30), la TVR se va prezenta un rezumat (5 minute şi 16 secunde) al casetei cu procesul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu din care lipsea însă execuţia. Ca urmare a reacţiei populare şi a unora dintre redactorii TVR, în perioada următoare a fost difuzat un rezumat mai mare în care apăreau şi unele momente ale execuţiei.