A fost interesant anul 2020. Părea că marea geopolitică a fost strivită de pandemie. Actorii importanți ai lumii se duelau doar în acuze, vaccinuri și medicamente anti-covid. Cel puțin cam așa a fost pe timpul valului de primăvară. Distanțarea socială, restricțiile, izolarea, problemele economice și sociale, aceleași pentru toată lumea, au fost treptat impuse și acceptate în comunități, chiar dacă erau nefirești și transformă ființa umană într un animal asocial. Nici familia – cetatea dintotdeauna – nu mai este refugiul salvator, a devenit un focar cu dinamici specifice. Măsurile restrictive, cu efectele lor inevitabile, au fost acceptate ca un rău necesar până au început mișcările de stradă, unde zeci de mii de oameni demonstrează fără nicio protecție, iar gestionarii statisticilor pandemice tac. Deci oamenii pot socializa și fără teamă de virusuri. Să fie doar o coincidență că protestatarii ocupă tot mai multe străzi în Europa pentru a-și apăra drepturile, sfidând autoritățile, iar acestea încep să anunțe un calendar al atenuării restricțiilor? Să fie oare acest protest adevărata luminiță de la capătul tunelului și nu așteptatele vaccinuri? Toamna a venit cu un al doilea val al pandemiei, dar și cu o restartare a geopoliticii, a acelei geopolitici întotdeauna în dinamică, reprezentând echilibrul pe sârmă între dreptul internațional și politicile de putere, mai puțin accesibile oamenilor.

Marii actori continuă să se dueleze cu săbii covidiene, continuă chiar și sinistrul spectacol al inventarierii publice a pierderilor. În loc să coopereze împotriva morții, ei intensifică războiul informațional exact ca în perioadele de inflamări geopolitice. Suntem optimiști când credem că nu pentru banii macabri ai piețelor de desfacere o fac. Între timp, alți actori au deschis sezonul violenței armate, trecând la folosirea armelor adevărate, în conflicte locale. În Nagorno-Karabah și Etiopia se urmăresc scopuri locale, dar posibilele modificări geopolitice nu sunt deloc periferice. De departe cel mai exploziv este scurtul război armeano-azer din toamna acestui an. A început la 27 septembrie, s-a sfârșit la 9 noiembrie, în urma unei declarații comune semnate de președinții rus și azer, precum și de prim-ministrul armean. A doua zi primele efective ruse pentru menținerea păcii s-au instalat în zonă. Este încă una dintre situațiile capcană ale dreptului internațional generate de două principii deopotrivă recunoscute și susținute, dar aplicate selectiv: integritatea teritorială și dreptul la autodeterminare. Efectele acestor principii au creat curiozitatea prin care albanezilor din Serbia, de exemplu, li s-a recunoscut dreptul la autodeterminare, dar sârbilor din Bosnia și Herțegovina, nu. Așa a considerat comunitatea internațională că este corect, generând încă o ambiguitate.

Conflictul din Caucaz s-a încheiat, dar tăcerea armelor ascunde, mai curând, începutul unor procese ce ar trebui să ne dea de gândit și să ne cam cutremure, chiar dacă nu ne afectează deocamdată. Oricum, tot ceea ce se va întâmpla în jurul acelei zone va avea semnificații profunde pentru ordinea globală, deși locul pare unul uitat de lume. Nimeni nu a găsit încă formula prin care să împace istoria cu dreptul internațional și să stopeze reacția de generare-regenerare a conflictelor. Toate soluțiile de îndreptare a ceea ce în conștiința comună este nedreptate istorică nu au fost altceva decât un rezultat al oportunităților, iar acestea se manifestă așa cum știm, azi sunt, mâine se schimbă.

În urmă cu trei decenii Armenia, țară creștină, a pornit la luptă împotriva Azerbaidjanului majoritar musulman pentru a rezolva o veche problemă etnico-confesională legată de statul vecin. A ocupat enclava locuită de armeni, dar, pentru a realiza o centură de siguranță, și zone în care trăiau azeri. Întregul teritoriu s-a autoproclamat republică. A fost un triumf al spiritului armean din întreaga lume. În urma evenimentelor de atunci au rezultat conflictul înghețat Nagorno-Karabah și o puternică partidă politică dominând Armenia, ridicată pe mitul victoriei. Acel mit a ucis rațiunea. Au mai rezultat, de asemenea, zeci de mii de refugiați azeri cu tragediile lor, precum și două state vecine în relații de perpetuă ostilitate.

Nimeni nu a recunoscut noul stat, nici măcar Armenia, Azerbaidjan a declarat refacerea integrității teritoriale idee națională și nu a încetat să urmărească înfăptuirea ei. Dreptul internațional consideră Nagorno-Karabah teritoriu azer. S-au declanșat mecanisme pentru stingerea confruntării, s-a constituit grupul de la Minsk sub egida căruia s-au desfășurat nesfârșite negocieri bilaterale, au existat medieri ale altor state. Negocierile bilaterale nu au dus la rezultate. Se pare că discutată a fost și formula pace contra teritorii, dar fără finalizări. De o parte, mitul victoriei era prea puternic, de cealaltă, încrederea în atingerea scopului, neclintită. În estimarea perspectivelor, partea armeană a comis o eroare capitală, a ignorat faptul că Azerbaidjanul dispune de resurse energetice de care are nevoie toată lumea, ea nu-i avea decât pe Charles Aznavour ca simbol al mondialismului său și satisfacția că tot mai multe state recunosc genocidul de-acum peste un secol împotriva civililor armeni, iritând Ankara.

Momentul declanșării ofensivei azere din septembrie – fără măști și la distanțele stabilite doar de regulamente militare – a surprins serviciile de informații ale lumii, cel puțin așa au lăsat ele să se înțeleagă, dar a fost bine ales. Este greu de crezut că cei interesați n-au analizat și nu l-au considerat favorabil deoarece co-președinții Grupului de la Minsk aveau alte priorități, Statele Unite se aflau într-o campanie electorală care va rămâne în istorie drept campania despre care se va putea scrie orice, zdrobind multe paradigme ale propagandei, aliatul strategic al Armeniei, Rusia, în confruntarea sa cu Occidentul, a intrat în etapa în care începe să-și cam ia mâna de pe aliații care joacă la două capete, Franța este prinsă într-o prelungită dispută cu Turcia, aceasta la rându-i, fără vreo responsabilitate internațională în acest caz, dar aliat declarat al Azerbaidjanului, își continuă planurile pan-turcice de ocupare a unui loc important în ordinea internațională. Peste toate – pandemia cu perdelele ei de fum, tocmai potrivite pentru mascare. Însă, cele mai favorabile circumstanțe pentru înfăptuirea ideii naționale azere le-a oferit Armenia însăși.

Acum doi ani, într-un maidan mai puțin popularizat decât cel de la Kiev din 2014, ziaristul Nikol Pashinyan și-a luat rucsacul în spate și, pe fondul nemulțumirilor față de elita politică victorioasă cu trei decenii în urmă în Nagorno-Karabah, a ajuns prim-ministrul Armeniei. Ca jurnalist și om politic din opoziție cu convingeri occidentale, el criticase oficialii nu doar pentru problemele interne, ci și pentru unele opțiuni în relațiile cu singurul aliat real pe care-l are Armenia în zonă – Rusia. Ca prim-ministru, a trecut la acțiune împotriva celor pe care-i criticase, la arestări, la schimbări dese în funcțiile importante din instituțiile de forță. Poate avea dreptate, o societate, în vremuri de pace, nu prea mai suportă ostentația medaliilor de război, dar în zonă situația nu era normală. Altfel spus, a lovit în mitul victoriei. A acționat și pentru a face uitată fronda față de Moscova, dar declarațiile apucaseră să se rostogolească.

Situația a fost permanent analizată la Baku, dar și la Ankara, implicată nemijlocit în pregătirea ofensivei. Operația declanșată de armata azeră s-a desfășurat cu succes, luptele au fost sângeroase, cu multe pierderi umane de ambele părți. După aproximativ o lună se prefigura un dezastru pentru Nagorno-Karabah. Realitățile luptelor oferă, de asemenea, multe lecții de învățat despre acțiunile militare clasice, mult mai probabile decât elitistul război de la distanță. Interesante au fost, însă, reacțiile statelor vecine. Turcia și-a intensificat sprijinul, Iranul a amenințat voalat Armenia, Georgia ortodoxă s-a făcut că nu observă deplasările unor luptători musulmani spre zona de operații. Rusia, aliatul strategic, dar cu interese deosebite și în Azerbaidjan, a declarat clar că-și va respecta obligațiile de securitate față de statul armean doar dacă acesta va fi supus unei agresiuni, dar Nagorno-Karabah nu e Armenia.

Declarația tripartită a fost semnată în momentul în care conducerea de la Erevan nu avea alternative rezonabile, este valabilă pentru cinci ani și se prelungește automat dacă niciuna din părți nu o denunță. Ea prevede încetarea luptelor, schimbul de prizonieri și victime, reîntoarcerea refugiaților, nu numai a celor azeri de-acum trei decenii, ci și a celor armeni generați de o lună de violențe. Dar cea mai sensibilă prevedere este cea referitoare la revenirea sub administrație azeră a cinci raioane din teritoriile ce au format centura de siguranță cândva. Desigur, triumful a fost sărbătorit pe străzi, s-a desfășurat o paradă a victoriei la Baku, unde a asistat și președintele Turciei. Cu această ocazie el a subliniat rolul președintelui Putin în dezamorsarea conflictului, dar și viitoarea platformă pentru identificarea soluțiilor politice, formată din Rusia, Turcia, Azerbaidjan, Iran și Georgia. Nu a menționat Armenia.

Documentul mai prevede instalarea în zonă a circa 2.000 pacificatori ruși cu 80 de transportoare blindate și alte aproximativ 380 unități de tehnică specială, înființarea unui centru comun ruso-turc pentru supravegherea situației, regimul vechilor căi de comunicație, deschiderea altora noi etc. Neprevăzută în document, dar reală în teren, este prezența militarilor turci în Azerbaidjan. Într un fel, s-a ajuns la varianta armistițiu contra teritorii în locul celei care prevedea pacea. Nu se spune direct nimic concret despre enclava propriu-zisă. Oricum ea se află în bătaia tunurilor azere, așa că nu este greu de ghicit cum vor evolua viitoarele negocieri. Adevăratele demersuri stabilizatoare vor începe abia de-acum încolo, iar următorii cinci ani vor fi decisivi.

Președintele azer a declarat că nu are în vedere un statut special pentru teritoriul locuit de armeni, că Azerbaidjan este un stat cu granițe recunoscute internațional, multietnic, multiconfesional, va respecta drepturile tuturor cetățenilor săi și va proteja obiectivele creștine, pentru că aparțin patrimoniului cultural al poporului său. A mai anunțat importante proiecte economice zonale și de infrastructură care să contribuie la dezvoltarea legăturilor între statele din regiune. Premierul Pashinyan este acum supus unor puternice contestații interne, opoziția îi cere demisia, protestatari se află în stradă, mitul victoriei nu a dispărut. Copreședinții Grupului de la Minsk, SUA și Franța cer altuia, Rusia, să fie informați despre evoluția situației, recunoscând, astfel, că sunt ignorați.

Oficiali ai NATO au declarat că în urma evenimentelor din Belarus și Nagorno-Karabah, Rusia a ieșit întărită militar, deci Alianța va adopta măsuri corespunzătoare, bineînțeles la Marea Neagră, pe Frontul de Est.  Din Rusia s-a răspuns că NATO a rămas același bloc agresiv care a fost întotdeauna și că este pregătită să-i răspundă cu armele. Dacă privim harta, vom observa că NATO este organizația care prin militarii turci a ajuns la Marea Caspică, la granița Iranului; la cea rusă se afla oricum. Încet-încet, ne apropiem de momentul limpezirii apelor în ceea ce privește Turcia. Își urmărește cu adevărat scopuri proprii la adăpostul Articolului V, ori desfășoară secvențe ale unui imens episod de inducere în eroare cu momentele sale contradictorii, specifice preliminariilor marilor operații militare? Dincolo de retorica cunoscută, pe frontul Mării Negre s-a relansat tematica Transnistriei, se vehiculează scenarii pentru conflictul civil din estul Ucrainei și pentru Crimeea aflată la granița noastră.

Ultimele declarații ale oficialilor NATO cheamă Occidentul la unitate pentru a lupta împotriva Rusiei, Chinei și Iranului nici mai aproape, nici mai departe decât în Marea Neagră. Dacă în ceea ce privește Rusia există o anumită logică, pentru celelalte două doar semne de întrebare. Geopolitic, Iranul nu se află în spațiul carpato-caucaziano-pontic, China nu este prezentă politic și militar, ci doar economic, așa cum este peste tot în lume, iar NATO nu este organizație economică, ci politico-militară. Dar, desigur, este mult mai convenabil să te joci de-a războiul limitat la periferia Occidentului decât pe axa principală europeană, în spațiile deschise pe unde a luptat Alexandru Macedon, în Marea Nordului, ori, Doamne ferește, în Caraibe.

UE încearcă să-și acopere vulnerabilitățile operând cu sancțiuni în stânga și dreapta, dar avansând și tentante promisiuni financiare ce amintesc de jocurile piramidale de altădată, în care ți se promitea mărirea de peste opt ori a sumei depuse, dar și de mărgelele care au generat metropole și colonii. Nu știm cine produce banii promiși și cum se va plăti atâta generozitate, va afla generația următoare. Multe dintre statele Uniunii Europene consumă mai mult decât produc, România se află printre ele. Bani produc nu băncile, fie ea și cea europeană, ci economiile reale, care, după cum ni se spune, vor fi încă multă vreme în criză. Dar sub strălucirea arginților, asemenea gânduri par muște negre la vreme de pandemie pe un fond atât de roz.

Desigur, toate privirile sunt ațintite către marele actor – SUA. Președintele Donald Trump răscolise totul cu deciziile sale, dar lumea avea nevoie de asemenea momente. Campania electorală a oferit întregul spectacol specific statelor obișnuite, nu unei superdemocrații, inclusiv grave acuzații de fraude și corupție cu care s-au destabilizat atâtea alte state. Noul președinte, încă neinvestit, Joe Biden, nu este departe de acuze și probabil va fi vulnerabil în tot mandatul său. Ca și predecesorul, va avea o cameră a Congresului ostilă, deci schimbarea unor legi și abrogarea altora nu vor fi simple. Mai mult, el a sugerat că nu va mai candida la viitoarele alegeri prezidențiale, deci imediat după ce se va instala vor începe jocurile de culise democratice pentru viitorul ciclu.

Pe timpul campaniei electorale, candidatul Joe Biden a promis că va readuce Statele Unite în tratatele internaționale de unde le-a retras republicanul Donald Trump. A mai afirmat că atunci când era vicepreședinte a intenționat să creeze o bază militară în Crimeea. Cu astfel de mesaje el ne transmite că America intenționează să redevină unica superputere. Dar între timp lumea s-a mai schimbat, se pare că drumul de întoarcere va fi mai complicat, locurile libere au cam fost ocupate. De altfel, pe măsură ce se apropie de momentul primirii geamantanului cu codul nuclear, președintele ales Joe Biden se lovește de realități pe care nu și le-a dorit și constată că prea multe nu poate schimba lesne. Aceasta este lumea reală, iar Statele Unite nu mai sunt puterea economică ce domina planeta distrusă de război cu câteva decenii în urmă și nu doar din motive de China.

Evenimente recente petrecute pe la noi, mai mult ori mai puțin mediatizate, ne sugerează că politicienii din România sunt mulțumiți de viitorul proiectat pentru Marea Neagră și convinși că de așa ceva avem nevoie. Media susține neobosit marele fals că securitatea națională înseamnă apărare și arme, pe care oricum nu le avem. Pe timpul bipolarității pe meleagurile noastre se vehicula cam aceeași idee. Apărarea națională era sacră și pentru a o avea puteau fi sacrificate alte componente ale securității.

Dacă marile puteri militare occidentale au tot interesul ca violența armată să se desfășoare cât mai departe de teritoriul lor, autoritățile noastre oare ce au în afara voluptății de a semna declarații colective? Ne vom satisface curiozitatea de a vedea plimbându-se pe la noi, prin mahala, sisteme de arme sofisticate și cam atât. Militarii știu exact ce va urma după ele, noi putem bănui. Dar este greu de înțeles care sunt interesele naționale pe care conducătorii noștri politici, adică cei ce elaborează strategiile, le promovează prin chemări la escaladarea cursei războiului într-o zonă în care vitală ar fi trebuit să fie cooperarea.

Poate nu este lipsit de interes să amintim că Marea Neagră este probabil singura mare a lumii în care de zeci de ani nu se pot vizita toate obiectivele turistice prin croaziere. Orice pliant turistic serios îți va spune că turismul este cea mai accesibilă cale spre cunoaștere reciprocă și încredere, sfidând marile strategii militare. Într-o zonă cu mărturii ale unor străvechi civilizații, la Odessa ajungi prin Chișinău sau Kiev, la Novorossiisk prin Moscova, în Georgia, țara lânii de aur, prin Istanbul, la Samsun prin Ankara, în Crimeea nu ajungi acum nici pe rute ocolitoare. De asemenea, este greu de înțeles și rațiunea pentru care marea strategie euroatlantică ține cu atâta insistență să ducă Rusia în cortul antioccidental, în loc să folosescă circumstanța că elita politică rusă încă se consideră europeană.

*

*    *

Duminică 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, cel generos cu săracii, au avut loc alegerile parlamentare care ne propuneau schimbare, înnoire, ba chiar și o Românie fără penali. La vot s-au prezentat 27% dintre alegători, adică binișor sub o treime din cei înscriși pe listele electorale permanente. Fără prea mari exagerări putem spune că rezultatul alegerilor a fost decis de nucleele partidelor, neamuri și pleșcarii care jucau bătuta pe loc în așteptare.

Liderii politici declară, și nu vor înceta să repete, cât și-au dorit ei să fi votat tot poporul pentru a le evidenția măreția, dar asta este, își vor duce crucea pentru țara aflată în vremuri dificile, purtătorii de cădelnițe se vor strădui să ne convingă că pandemia și numai pandemia este de vină, dar actul guvernării e sfânt orice s-ar întâmpla, tămâietorii ne vor spune că și în aceste condiții democrația a învins, că totul este perfectibil și data viitoare va fi mai bine. În aceeași zi pandemică supermarketurile erau pline. Interesant, cam pentru prima dată, nu există aproape niciun scandal legat de alegerile propriu-zise.

Puțini sunt cei care vor încerca să convingă lumea că neparticiparea la vot este tot o atitudine politică, este percepția lipsei oricărei perspective și este mai profundă decât introducerea buletinului de vot în urnă. Dacă votul este sprijin pentru proiectele unui partid, neparticiparea reprezintă negarea tuturor proiectelor aflate pe piață, pentru că niciunul nu oferă soluția așteptată. Nimeni nu are curajul să afirme că neparticiparea ar trebui cuantificată și reprezentată în actul politic la fel ca rezultatul votului. Ignorarea opiniei celor care nu au votat va duce la haos, mai devreme ori mai târziu. România trebuie schimbată, ni se spune. Legislativul și executivul, deci cei care o vor schimba, vor fi formate de o majoritate puțin peste jumătate din cele 27 de procente. Va fi o guvernanță a neamurilor mari care au înghițit și rubedeniile mici ce n-au depășit pragul electoral. De această dată ele reprezintă peste 10% din voturile exprimate, deci în mod real, viitoarea guvernanță va fi formată de o majoritate alcătuită din asocierile realizate în interiorul a 17% din voturile favorabile. Aceasta este majoritatea care va putea duce țara și la război, nu numai la transformare. Dar realitatea cifelor va mai fi evidentă doar câteva zile, până se vor așeza lucrurile, apoi se va ascunde în copleșitoarele majorități obținute într-un parlament gândit pentru circumstanțe normale.

Acum partidele câștigătoare mari vor primi un bonus parlamentar, pentru care nu au niciun merit. Este un fel de fraudă electorală, dar legală. În fond, voturile de sub barem au fost exprimate clar împotriva lor, dar ele le vor folosi. Normal, partidele mari ar trebui sancționate cumva, fiindcă ele sunt responsabile pentru situația creată.

Cu peste trei decenii în urmă, în luna mai 1990, în Duminica Orbului, au avut loc primele alegeri democratice din România după foarte mulți ani. Tot așa, erau alegeri care își propuneau să schimbe țara din rădăcini. Atunci populația României era de peste 22 milioane de locuitori. Pe listele electorale au fost înscrise 17.200.722 persoane. La vot au participat 86,9% dintre ele, lumea credea cu adevărat în schimbare. Are mai puțină importanță cine a câștigat, dar alegătorii au stat la cozile de care tocmai scăpaseră, energiile eliberate au fost nebănuite, așteptările imense, alternativele electorale generoase, oamenii sperau într un viitor al normalității, într o altă Românie. Între timp a dispărut o generație, probabil cea mai afectată de ceea ce fusese înainte, a apărut alta, care nu are nimic comun cu vechile realități și care nu crede că au existat vremuri în care nici brânza nu se găsea în magazine.

La ultimul recensământ, cel din 2011, populația României a fost de 20.121.641 persoane. Realitățile demografice ne oferă suficiente temeiuri să credem că după un deceniu suntem și mai puțini. În Registrul Electoral pentru alegerile care tocmai s-au încheiat erau înscrise 18.987.675 persoane, cu aproximativ 1,8 milioane mai multe decât pentru Duminica Orbului și cam cu 1 milion mai puține decât întreaga populație a României de azi. Toate partidele au închis ochii, chiar dacă situația devalorizează votul. Consecința este că alegătorii cred tot mai puțin în valoarea opțiunii lor electorale. Este mult mai ușor să manipulezi în public cifrele, cu semnificația aparentei neutralități, decât să generezi și să urmărești realizarea proiectelor politice convingătoare. Aceasta ar fi o altă explicație pentru absenteism. Pandemia este exact mantaua de vreme rea de care aveau nevoie cațavencii.