Ieșirea României din război (23 August 1944) și participarea la victoria Națiunilor Unite. Lecții de istorie *

La 2 august 1944, Marele Cartier General sovietic (STAVKA) a ordonat Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pregătească şi să execute o operaţie ofensivă, în urma căreia să fie zdrobit Grupul de Armate „Ucraina de Sud” şi să fie scoase din război România şi Bulgaria. Planul operaţiei prevedea „încercuirea şi nimicirea printr-un atac concentric în cleşte a Armatei 6 germane în spaţiul Iaşi-Chişinău, zdrobirea Armatei 3 române în spaţiul de la nord-est de Delta Dunării şi – simultan cu acestea – executarea unei lovituri între Siret şi Prut, spre sud, în adâncimea teritoriului României”[1]. În cazul unei rezistenţe inamice, pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila, linie care poate fi menţinută fără dificultate, după cum opinau aliaţii româno-germani, atacul sovietic se oprea.

 Eforturi politico-diplomatice pentru ieșirea din război

Pe măsură ce operațiunile militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial evoluau nefavorabil pentru Germania nazistă și aliații săi, Mareșalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului român, a permis căutarea unor soluții pentru ieșirea României din război. Tratativele de armistiţiu au fost purtate pe canale semioficiale, la Ankara, Berna, Madrid, Lisabona, Vatican precum şi pe cele două canale principale: Cairo şi Stockholm. O notă informativă germană, din 17 octombrie 1942, privind activităţile desfăşurate de unii membri ai Legaţiei române din Stockholm, consemna existenţa la legaţiile României de pretutindeni a unor „oameni importanţi a căror sarcină principală este să sondeze cu băgare de seamă starea de spirit şi să pregătească trecerea României de partea Aliaţilor”[2]. În contextul desfășurării Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii (19-30 octombrie 1943) s-a stabilit că „România trebuie să capituleze necondiţionat în faţa celor trei aliaţi”[3], iar „Guvernul sovietic – opina Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii – trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele ţări cu care URSS este în stare de război”[4].

În urma Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Statele Unite[5] şi Marea Britanie au acceptat ca Uni­unea Sovietică să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov-Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa. În scrisoarea adresată lui Grigore Gafencu, la 16 octombrie 1943, ministrul de Externe al României, Mihai Antonescu, expunea profunda îngrijorare legată de „supralicitarea Rusiei în ambele tabere şi de considerarea insuficientă a poziţiei-cheie pe care o ocupă în jocul forţelor (al echilibrului mondial şi în însăşi soluţionarea conflictului actual) regiunea Lemberg-Suez”[6]. Grigore Gafencu nota, la 15 decembrie 1943, în jurnal: „Am rugat pe Maniu să-mi desluşească politica lui faţă de Rusia: nu am primit nici un răspuns. (…) Trebuie să ştim ce vrem. (…) Nu ne putem salva, însă, decât dacă privim realitatea în faţă: trebuie să ne hotărâm să stăm de vorbă cu ruşii”[7]. Într-o discuţie avută cu ministrul României la Berna, Vespasian Pella, fostul ministru de Externe român avertiza că era „zadarnic şi primejdios să jucăm pe faţă cartea engleză împotriva cărţii ruseşti”[8]. Încă din 17 octombrie 1943, Allen Dulles, rezidentul OSS în Elveţia, îi comunicase lui Grigore Gafencu că „poziţia României face obiectul atenţiei Guvernului Statelor Unite în «consultare» cu guvernele principalilor Aliaţi”[9].

Reprezentanții diplomatici ai Națiunilor Unite[10] i-au înmânat, la 12 aprilie 1944,  emisarului diplomatic al României la Cairo, principele Barbu Ştirbey, condiţiile preliminare de armistiţiu: a) capitularea trupelor române de pe frontul de Est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 28 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. În aceeaşi zi, la Stockholm, Uniunea Sovietică îşi manifesta dorinţa, prin ambasadoarea Alexandra Kollontay, ca discuţiile să rămână secrete, lăsând partea română să înţeleagă că Stalin ar putea fi generos. Mareşalul Ion Antonescu şi Iuliu Maniu, fiecare prin canalul său, au respins propunerile de armistiţiu de la Cairo.

Tratativele purtate la Cairo de către Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană la 24 mai 1944, s-au dovedit ineficiente în condiţiile existenţei Planului „Bodyguard”[11]. Asigurările pe care le cerea Iuliu Maniu[12] nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali, iar reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au comunicat, la 1 iunie 1944, că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte nici unui scop şi negocierile sunt considerate încheiate”[13]. Totodată, sovieticii au comunicat ambasadorului Frederic Nanu, la 12 aprilie 1944, următoarele „condiţiuni minimale” ale armistiţiului: 1) desprinderea trupelor române de cele germane și, mai apoi, predarea către Armata Roșie sau atacarea celor germane alături de Armata Roşie pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României; 2) restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 28 iunie 1940; 3) despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operaţiile militare şi ocuparea unor teritorii sovietice de către România; 4) eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, precum şi a persoanelor internate în lagăre.

Oficialii de la București erau informați că Uniunea Sovietică nu dorea ocuparea României de către trupele sovietice pe durata armistiţiului, dar trupele sovietice, precum şi alte trupe aliate trebuie să aibă posibilitatea, dacă situaţia militară o cerea, de-a se deplasa în orice direcţie pe teritoriul românesc, iar guvernul român trebuie să-i acorde în acest scop întreaga asistenţă sub forma mijloacelor de comunicaţie pe pământ, pe apă sau prin aer. Guvernul URSS considera că hotărârea Arbitrajului de la Viena era nedreaptă şi era de acord să acţioneze împreună cu România împotriva ungurilor şi germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei României. Acest lucru urma să fie confirmat cu ocazia reglementărilor de pace. Dacă România dorea să aibă, pentru contactele cu Uniunea Sovietică, pe lângă un general, ca reprezentant militar pentru probleme militare, şi un reprezentant politic pentru chestiunile politice, guvernul sovietic nu avea nicio obiecție.

Ministrul Frederic C. Nanu a protestat printr-un memoriu împotriva acestor condiţii. La 31 mai 1944, Semenov a comunicat că punctele 1, 2 şi 4 ale condiţiilor minimale de armistiţiu formulate la 12 aprilie nu puteau fi schimbate, iar în ceea ce priveşte punctul 3, sovieticii erau dispuşi ca, ţinând seama de situaţia grea a României, să reducă într-o oarecare măsură suma reparaţiilor. Guvernul sovietic nu avea nici o obiecţie împotriva propunerii de a se acorda trupelor germane un termen de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. În ceea ce priveşte cererea Guvernului român referitoare la păstrarea administraţiei civile româneşti, se putea ajunge la un compromis în favoarea României dar era respinsă cerinţa de a se pune la dispoziţia Guvernului român un district în care să nu pătrundă nici o forţă armată străină. Discuţiile de la Stockholm vor fi tergiversate pe parcursul lunilor iunie – august 1944.

Coagularea unei opoziții politice unite

Începând cu anul 1943, ca urmare a evoluţiei pozitive a raporturilor dintre Partidul Social-Democrat (PSD) şi Partidul Comunist Român (PCR), au avut loc tratative pentru încheierea unui acord de Front Unic. În toamna anului 1943 s-a reuşit crearea Frontului Patriotic Antihitlerist care reunea alături de PCR, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, gruparea socialist-ţărănistă condusă de Mihail Ralea şi MADOSZ (Uniunii Oamenilor Muncii Maghiari din România), pe unii dintre militanţii socialişti de stânga, proveniţi din Partidul Socialist al lui Constantin Popovici, precum şi grupul lui Lothar Rădăceanu, care, la acea dată, făcea parte din conducerea grupării Uniunii Socialiste a Muncitorilor şi Ţăranilor. În cursul lunii septembrie 1943, PSD şi-a dat adeziunea la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist.

La 10 aprilie 1944, s-a stabilit un acord principial de colaborare între PCR și PSD. La 18 aprilie 1944, s-a căzut de acord asupra textului manifestului Frontului Unic Muncitoresc din 1 mai 1944. La 26 mai 1944, după tratative destul de active şi rapide, s-a constituit Coaliţia Naţional-Democratică dintre PCR şi organizaţiile aflate sub influenţa sa (Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, MADOSZ), Partidul Socialist-Ţărănesc condus de Mihail Ralea, Partidul Naţional-Democrat condus de dr. Petre Topa, Partidul Social-Democrat şi gruparea liberală de sub conducerea lui Gheorghe Tătărescu. Coaliţia Naţional-Democratică îşi propunea să acţioneze pentru: „1. Pregătirea acţiunii politice menite să realizeze ieşirea României din război şi încheierea armistiţiului şi a păcii cu Naţiunile Unite. 2. Eliberarea teritoriului naţional de sub jugul trupelor de ocupaţie şi reîncorporarea Transilvaniei de Nord prin alungarea cotropitorilor. 3. Ieşirea României din Axă, restabilirea raporturilor tradiţionale ale României cu puterile occidentale şi cu foştii ei aliaţi şi prieteni, precum şi încheierea în acelaşi timp, pentru epoca de după pace, a unei alianţe cu Republicile Sovietice Socialiste, organizându-se astfel o colaborare permanentă în toate domeniile. 4. Reaşezarea instituţiilor democratice la temeliile vieţii politice a statului român”[14].

La începutul lunii mai 1944 se va consemna prima şedinţă a şefilor delegaţiilor celor patru partide, reprezentate de Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR), Constantin-Titel Petrescu (PSD), Iuliu Maniu (PNŢ) şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu (PNL). Cu acel prilej, s-a hotărât principial, colaborarea şi s-a constituit un Comitet Central de acţiune. La 8 iunie 1944, s-a căzut de acord asupra textului Declaraţiei de constituire a Blocului Naţional Democrat (BND), care a fost supusă semnării, la 20 iunie 1944, şefilor delegaţiilor celor patru partide. Prin această Declaraţie, BND îşi propunea încheierea, fără întârziere, în baza ofertei făcute de Aliaţi, a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de sub ocupaţia germană şi restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale, înlăturarea regimului de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituţional, democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor civice tuturor cetăţenilor ţării. În Declaraţie se menţiona că formaţiunile politice care alcătuiesc Blocul Naţional Democratic îşi păstrează întreaga independenţă ideologică şi politică, acordul intervenit neprivind decât punctele mai sus fixate.

Una dintre cele mai importante probleme legată de această conjuraţie politică o reprezintă hotărârea de înlăturare prin forţă a Mareşalului Antonescu, a guvernului şi regimului său, luată în noaptea de 13 spre 14 iunie 1944 de către reprezentanţii PCR (Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş) şi ai Palatului Regal (generalul Constantin Sănătescu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea (Stârcea), generalul Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Mircea Ioaniţiu, Grigore Niculescu-Buzeşti). Cu acel prilej, Emil Bodnăraş a respins, în numele conducerii PCR, soluţia Gigurtu, susţinând planul loviturii de stat.

Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război. Între 20 iunie şi 23 august 1944, au avut loc o serie de şedinţe şi consfătuiri conspirative (circa 32) ale reprezentanţilor partidelor componente ale BND, ai Palatului Regal şi ai Armatei, în care au fost dezbătute probleme politice şi militare legate de declanşarea loviturii de stat: arestarea Mareşalului Ion Antonescu, formarea noului guvern, pregătirea documentelor oficiale, stabilirea momentului declanşării loviturii, în corelaţie cu evoluţia operaţiilor de pe frontul de Est, solicitarea de bombardamente ale aviaţiei anglo-americane etc. La consfătuirea din noaptea de 27 spre 28 iulie 1944, s-a decis ca lovitura de forţă asupra Mareşalului să fie declanşată cel mai târziu sâmbătă, 26 august 1944[15], în jurul orei 13.00.

Pregătiri pentru ieșirea din război

Vizita Mareşalului Ion Antonescu la Cartierul General al lui Hitler de la Rastenburg, din 5 – 6 august 1944, a mai atenuat din asperităţile şi neîncrederea româno-germană. Înainte de plecarea la Rastenburg, Conducătorul Statului român a ordonat generalilor Ilie Şteflea şi Constantin Pantazi să ia măsuri de deplasare a diviziilor româneşti din interior într-un dispozitiv potrivit pentru o eventuală ieşire prin forţă din război. Conform mărturisirilor fostului ministru al Apărării Naționale, generalul Constantin Pantazi, s-au luat măsuri pentru aducerea în Bucureşti a Regimentelor 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi, precum şi pentru constituirea unei forţe blindate cu cele 32 de tancuri moderne aflate în Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte. Batalionul de paraşutişti a fost dislocat, încă din iunie 1944, la Curtea de Argeş pentru „aplicaţiuni speciale”. Din ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, s-a constituit un Detaşament Operativ, format din trei companii puşcaşi, un pluton misiuni speciale şi o companie armament greu, destinat ca unitate de primă intervenţie în dispozitivul de apărare al Bucureştiului.

La 15 iunie 1944, Detaşamentul Operativ al paraşutiştilor a fost adus în Bucureşti şi încartiruit în cazarma de la Flotila 1 Aerostaţie din Pădurea Pantelimon, unde a fost echipat pentru luptă şi consemnat în vederea unei „schimbări de macaz”[16] sau a „unei defecţiuni”[17]. Prezenţa paraşutiştilor în Bucureşti întărea dispozitivul interior de apărare pe care îl ceruse Mareşalul Ion Antonescu şi care era aproape realizat, deoarece acesta lucra, încă din 15 martie 1944 asupra lui, direct cu colonelul Leonida, şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat-Major. În întâlnirea pe care a avut-o cu ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi, în seara zilei de 4 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu l-a delegat pe acesta să ia măsurile necesare, în cazul arestării acestuia din urmă de către germani şi al unor mişcări interne, pentru formarea unui guvern cu deplinul acord al Regelui Mihai I. „Garantează cu forţa instalarea acestui guvern!”[18], a ordonat Conducătorul Statului român.

Discuţiile de la Rastenburg au vizat dorinţa României de-a continua războiul şi perspectivele Frontului de Est. Conducătorul Statului român a descris situaţia României ca urmare a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, distrugerile de material rulant şi a subliniat că „situaţia în România nu poate continua ca până acum, existând pericolul ca în timpul cel mai scurt să se producă o catastrofă socială, militară sau economică”[19], iar dacă „atacurile [aeriene – n. n.] ar porni de pe baze turceşti, atunci s-ar produce o catastrofă”[20]. Discuţiile cu caracter strict militar, desfăşurate în prezenţa generalului Heinz Guderian, şeful OKH, au relevat dorinţa germanilor de a-şi asigura apărarea pe lanţul Carpaţilor şi pe Dunăre, între care să fie masate mari efective umane germano-române. Pe măsură ce dialogul pe probleme militare devenea tot mai dificil, Hitler a cerut ca Mareşalul Ion Antonescu „să răspundă dacă va lupta ca aliat al Reichului, în fruntea Armatei române, până la limita extremă”[21]. Conducătorul Statului român a protestat categoric faţă de această propunere de sinucidere colectivă, ceea ce l-a descumpănit pe Hitler, iar convorbirea avea să capete aspectul „unui conflict în care cei doi parteneri dau şi primesc răspunsuri dure”[22]. În nota dictată de Mareşal asupra convorbirii cu Hitler, se menţionează: „(…) Ora fiind înaintată, m-am despărţit de Führer după o discuţie de 5 ore, fără să-i fi dat vreun răspuns, nici negativ, nici pozitiv, la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o”[23].

Revenit la Bucureşti, Mareşalul Ion Antonescu se va preocupa de modul în care ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi, şi şeful Marelui Stat-Major, generalul Ilie Şteflea, organizaseră diviziile române din interiorul ţării care urmau să fie opuse germanilor în cazul izbucnirii unor conflicte legate de ieşirea României din război. Totodată, Conducătorul Statului a avut o întrevedere de taină cu Iuliu Maniu, liderul opoziţiei. Dialogul dintre cei doi lideri pe tema viitorului României şi a soluţiilor prognozate pentru aceasta s-a soldat cu un eşec[24].

În condiţiile în care se înmulţiseră informaţiile, încă din 7 august 1944, privind intense mişcări de trupe sovietice de ambele părţi ale Prutului, în faţa aripii nordice a Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, precum şi cele privind formarea câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi, este surprinzător faptul că, în evaluarea situaţiei inamicului făcută de Fremde Heere Ost (Serviciul Armate Străine Est/FHO), la 15 august 1944, se consemna că „o operaţie ofensivă de amploare mai mare, cu obiective operative adânci, împotriva Grupului de Armate «Ucraina de Sud» e (…), ca şi în trecut, prea puţin probabilă”[25], chiar dacă „potrivit datelor cercetării aeriene pare să fie în curs formarea, din forţele rămase, a câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, probabil la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi”[26].

În cursul nopţii de 18 spre 19 august 1944, pe linia frontului din Moldova avea să se dezlănţuiască focul artileriei sovietice care preceda marea încleştare de forţe cunoscută sub numele de „Bătălia Moldovei” sau operaţiunea „Iaşi-Chişinău”. Artileria sovietică a executat, în sectorul Corpului 1 armată român şi asupra liniei de cazemate, un puternic tir de artilerie. Subgrupul de Armate „Wöhler” a informat, în cursul zilei de 19 august 1944, la ora 12.20, că sunt indicii potrivit cărora sovieticii au terminat pregătirile şi foarte probabil vor ataca a doua zi. Tirurile de artilerie şi de branduri au crescut în intensitate, începând cu ora 14.30, între Podul Iloaiei şi Iaşi, iar trupele sovietice au trecut la atac, începând cu ora 15.15, cu efort pe calea ferată Cucuteni-Movileni. Toată artileria română de pe frontul Moldovei a deschis focul. S-au înregistrat atacuri parţiale ale trupelor sovietice în capul de pod Târgu-Frumos şi un atac local în sectorul Diviziei 6 Infanterie română, cu efort la sud de Sodomeni, unde inamicul a depăşit două cazemate. Marele Stat-Major român şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri au fost informate despre dezlănţuirea ofensivei sovietice. Începea, astfel, ceea ce istoria a consemnat ca fiind „Bătălia Moldovei”, „Bătălia armistiţiului”.

 Căderea frontului româno-german

Având în vedere evoluţia evenimentelor de pe frontul din Moldova, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a trebuit să accepte ideea că trupele sovietice nu puteau fi oprite din înaintarea lor decât prin scurtarea frontului şi stabilirea acestuia pe linia de apărare dintre Delta Dunării şi Carpaţi. Lipsa unei stăruinţe a comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în relaţia cu OKH şi OKW, asupra sensibilităţii liniei de apărare din nordul Basarabiei, pierderea rezervelor blindate şi rapide ale Grupului de Armate, prin transferarea succesivă a acestora în alte zone fierbinţi ale Frontului de Est, nerectificarea planului de apărare al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în funcţie de condiţiile schimbate ale cadrului general, astfel încât să se asigure o bună conducere a trupelor, oboseala provocată de război, falsele evaluări ale situaţiei făcute de către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi OKH, precum şi maniera de a conduce trupele, în parte ezitantă, a comandamentului Grupului de Armate reprezintă, în opinia istoricului Klaus Schönherr, factorii conjugaţi care au pregătit înfrângerea zdrobitoare a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în Bătălia Moldovei (19 – 23 august 1944).

Mareşalul Ion Antonescu s-a întors de pe front în seara zilei de 22 august 1944, nemulţumit de indisciplina pe care o constatase şi satisfăcut de nivelul redus al succeselor obţinute de inamic. Lupta decisivă urma să se desfăşoare, în câteva zile, în jurul nodului de cale ferată de la Bârlad. Centrul şi flancul stâng al Armatei Române, deja ameninţate, erau intacte, iar germanii, după ce ocupaseră poziţii pe Prut, la nivelul şi în nordul Bârladului, erau pregătiţi să treacă la acţiune, în sensul de a cădea pe flancul stâng şi în spatele inamicului. Conducătorul Statului român a convocat pentru dimineaţa zilei de 23 august 1944, la Snagov, Consiliul de Miniştri restrâns pentru a discuta situaţia de pe front şi măsurile privind dislocarea instituţiilor de stat în Transilvania.

Marele Stat-Major român lansase, la 24 iunie 1944, în perspectiva evenimentelor care vor veni, o operaţiune secretă cu numele de cod „Cosma” prin care aveau să fie identificate numărul şi efectivul exact al unităţilor Wehrmacht-ului aflate în România, precum şi al zonelor de dislocare a acestora. Din motive de securitate, nu a fost emis niciun ordin scris cu privire la executarea acestei operaţiuni strict-secrete. Nu s-a descoperit, până în prezent, niciun document scris din care să rezulte cine a fost iniţiatorul operaţiunii, Mareşalul Ion Antonescu sau grupul de complotişti din Palatul Regal şi Marele Stat-Major român. În jurnalul său, generalul Constantin Sănătescu relevă faptul că, la 4 august 1944, şeful Marelui Stat-Major român, generalul Ilie Şteflea, l-a informat „din ordinul Mareşalului” Ion Antonescu despre rezultatele obţinute ca urmare a executării acestei operaţiuni. Operaţiunea „Cosma” a fost dusă la îndeplinire de către Secţia a VII-a din Marele Stat-Major român în cooperare cu Inspectoratul General al Jandarmeriei române.

La sfârşitul lunii iunie 1944, colonelul Nicolae Băiculescu, şeful Secţiei a VII-a, va raporta subşefului Marelul Stat-Major român, generalul Ioan Arhip, că „trupele germane din România însumează 647.932 de oameni, dislocaţi astfel: 430.000 în zona operaţiilor, 159.194 în zona etapelor şi 57.838 în regiunea interioară”[27]. Generalul Ioan Arhip va cere, la 6 iulie 1944, ca „lucrarea despre efectivele germane să fie completată cu date despre ce fac trupele germane din zona interioară (aviaţie, porturi, ateliere etc.)”[28], în condiţiile în care responsabilii militari români aflau, cu surprindere, că în diferite zone ale României, mai ales în Arad şi Timiş, erau dislocate unităţi germane care nu aveau aprobarea Marelui Stat-Major român de a se stabili în acele locuri.

Ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi, executase, între timp, dispoziţiile Mareşalului privind dispunerea trupelor române din interiorul ţării, astfel încât să poată fi prevenită o eventuală reacţie violentă germană. Diviziile 8 cavalerie, 4 infanterie şi de gardă se aflau încartiruite împrejurul Bucureştiului, iar în apropiere de Ploieşti se aflau, de asemenea, Diviziile 5 şi 13 Infanterie, iar la Braşov o divizie de vânători de munte. La cererea şefului Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu, ministrul Apărării Naţionale înlocuise o serie de adjutanţi-regali numiţi de Mareşalul Ion Antonescu cu cei propuşi de Rege, precum şi pe comandantul Batalionului de Gardă al Palatului Regal, pentru motive fanteziste. Regimentul 4 Roşiori a fost plasat, după dotarea cu tancuri moderne, la Chitila, la 20 de kilometri de Bucureşti. Generalul Constantin Pantazi a informat Casa Regală că în cazul unei reacţii germane, la viitoarele evoluţii ale politicii interne şi externe româneşti, „toată Armata va lupta pentru Rege, de va fi nevoie”[29]. Totodată, din dispoziţia Mareşalului Ion Antonescu a început, în după-amiaza zilei de 22 august 1944, afluirea Diviziilor 3, 5, 7, 18, 21 Infanterie, 4 Munte, 1 Cavalerie şi a Comandamentelor 101 şi 102 Munte către aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila, unde se aflau Detaşamentele 106, 115 şi 121 Fortificaţii[30]. Unităţile de artilerie antiaeriană, aflate la Bucureşti şi Ploieşti, înzestrate cu piese de 88 şi 75 mm, au fost trimise pe front pentru întărirea apărării antitanc.

În seara zilei de 22 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu, asistat de Mihai Antonescu şi de generalul Constantin Pantazi, l-a primit pe diplomatul german dr. Karl Clodius, şi i-a declarat că, în cazul prăbuşirii frontului din Moldova, se vede silit să pretindă libertatea politică de acţiune. Tot în aceeaşi seară, Mareşalul s-a întâlnit cu Ion Mihalache, cu care a căzut de acord să încheie el armistiţiul, aşa cum au propus şi au insistat Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu. Declaraţiile fostului director al Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, date la procesul din mai 1946, vin să confirme animozităţile care existau, în acele clipe, între cei responsabili de destinul României: „Afirmaţia domnului Maniu, că a fost cu domnul Mihalache la domnul Mareşal în seara de 22 august, este total inexactă. Eu eram la Cabinetul domnului Mihai Antonescu şi m-am întreţinut cu domnul Mihalache. (…) După armistiţiu (…), domnia sa mi-a povestit audienţa din seara de 22 august (…), fără domnul Maniu, afirmându-mi că în acea seară a rămas înţeles cu Mareşalul ca acesta să facă armistiţiul”[31].

Mihai Antonescu a telegrafiat Legaţiei române din Berna, în cursul zilei de 22 august 1944, cerând să se intervină pe lângă emisarii americani pentru a se obţine sprijinul Statelor Unite în cursul zilelor următoare. S-a adresat, concomitent, şi Legaţiei române din Ankara pentru a obţine, în contextul unei situaţiei militare dificile pe frontul din Moldova, sprijinul Turciei în acţiunea de ieşire a României din război. Mihai Antonescu cerea o mediere a Turciei pe lângă Aliaţii Occidentali şi un răspuns în 24 de ore. O nouă telegramă a fost trimisă la Ankara, în cursul zilei de 22 august 1944, cu recomandarea de-a se insista pentru a se obţine asistenţa Turciei în tratativele de armistiţiu ale României. Cabinetul britanic este informat, la 22 august 1944, prin  telegrama fulger cu nr. 1.386, expediată de către ambasadorul britanic la Ankara, Sir H. Knatchbull-Hugessen, către Foreign Office, la ora 15.26, de faptul că Mihai Antonescu a comunicat, prin intermediul ambasadorului Turciei la Bucureşti, disponibilitatea de a semna armistiţiul cu Naţiunile Unite, în condiţiile situaţiei militare extrem de dificile, având „asentimentul mareşalului, al regelui şi al şefilor tuturor partidelor de opoziţie”[32]. Acţiunea ministrului român al Afacerilor Externe nu avea asentimentul Conducătorului Statului român, a liderilor partidelor politice de opoziţie şi a regelui Mihai I, ci reprezenta o iniţiativă strict personală.

Cererea lui Mihai Antonescu a parvenit la Foreign Office, la ora 16.35, în cursul zilei de 23 august 1944, iar diplomaţii britanici s-au grăbit să telegrafieze, la Ankara, că este bine ca românii să trimită un delegat la Moscova, unde vor fi şi ambasadorii britanic şi american, pentru negocieri de pace cu sovieticii. La miezul nopţii de 23 spre 24 august 1944, ambasadele britanice de la Moscova şi Washington au primit instrucţiuni pentru a afla, imediat, care era poziţia administraţiei Roosevelt şi a guvernului sovietic privind demersul lui Mihai Antonescu. Totodată, ministrul de Externe al României l-a trimis la Stockholm pe secretarul de legaţie Neagu Djuvara, în seara de 22 august 1944, cu misiunea de-ai comunica lui Frederic C. Nanu că trebuiesc continuate tratativele de armistiţiu cu sovieticii, iar dacă invazia sovietică va lua un ritm prea precipitat, Frederic C. Nanu va primi o telegramă care va confirma necesitatea încheierii cu orice preţ a negocierilor. Evenimentele de la Bucureşti din ziua de 23 august 1944 aveau să anuleze iniţiativele diplomatice ale lui Mihai Antonescu.

Privind harta frontului, observăm că, în cursul zilelor de 22 şi 23 august 1944, trupele Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene au făcut eforturi mari pentru atingerea primelor obiective stabilite în ordinul pe care l-a emis, la 2 august 1944, STAVKA. Situaţia operativă din seara zilei de 22 august 1944 lăsa să se întrevadă faptul că trupele aliate româno-germane reuşeau să se retragă pas cu pas, prin lupte grele, în ciuda străpungerilor sovietice. În seara de 22 august 1944, STAVKA observa existenţa unui succes tactic de prestigiu, dar existenţa unei rezistenţe germane pe Siret, între Roman şi Adjud, precum şi faptul că centrul şi flancul stâng al Armatei 4 române îşi păstraseră capacitatea de luptă nu îngăduiau speranţe prea mari într-o viitoare deschidere rapidă, prin luptă, a drumului pentru Armata 6 Tancuri Gardă sovietică, în vederea înaintării spre depresiunea, importantă din punct de vedere operativ, dintre Focşani şi Galaţi, cheia rezistenţei sau pierderii României.

În dimineața zilei de 23 august 1944, șase mari unităţi române (Diviziile 2, 11, 14, 15 Infanterie, 5 Cavalerie şi Comandamentul 110 infanterie), aflate în spaţiul operativ cuprins între limanul Nistrului şi oraşul Iaşi, suferiseră pierderi mari în cursul luptelor, fiind în mare parte încercuite de trupele sovietice. Nouă mari unităţi (Diviziile 3, 5, 7, 18, 21 Infanterie, 4 Munte, 1 Cavalerie şi Comandamentele 101 şi 102 munte) se aflau la sud de aliniamentul Vaslui-Bacău, în retragere spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, având înregistrate şi ele pierderi mari. La nord de Bacău se aflau forţele principale ale Armatei 4 române (10 mari unităţi – Diviziile 1, 4, 6, 8, 13, 20 Infanterie, 1 Gardă, 1 Blindată şi Comandamentele 103 şi 104 munte), care continuau să-şi menţină capacitatea de luptă. În urma actului de la 23 august 1944, s-a realizat posibilitatea pătrunderii trupelor sovietice la vest de Siret, între Roman şi Piatra Neamţ, lucru care va duce la interceptarea în scurt timp a căilor de comunicaţie pe care se repliau aceste divizii, urmând ca mare parte dintre ele să fie dezarmate fără luptă de către sovietici. Putem conchide că Bătălia Moldovei se anunţa a fi, în continuare, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, foarte grea, ceea ce impunea cu necesitate o soluţie politică, respectiv obţinerea şi realizarea unui armistiţiu. Soluţie dorită şi căutată de Ion Antonescu şi opoziţia politică internă, despărţiţi însă prin viziunile diferite asupra modalităţilor de realizare.

Ieșirea din război

Evenimentele din ziua de 23 august 1944 aveau să se succeadă cu o mare repeziciune. În dimineaţa acelei zile, la ora 04.45, comandantul Armatei 4 române, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, emite Ordinul nr. 305.069, intitulat Instrucţiunea Operativă nr. 4, către Corpurile 1, 5, 7 armată române şi Grupul de Corpuri Kirchner. Instrucţiunea Operativă nr. 4 prevedea maniera în care urma să se facă desprinderea Armatei 4 române de pe frontul din Moldova şi ocuparea unor poziţii succesive de rezistenţă. La ora 09.45, va avea loc convorbirea telefonică dintre colonelul Nicolae Dragomir, șeful de stat-major al Armatei 4 române, şi generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale, cu referire la situaţia militară de pe frontul din Moldova şi, implicit, pregătirile pentru lovitura de forţă care urma a avea loc.

La ora 10.00 va începe, la Snagov, utima şedinţă a Consiliului de Miniştri prezidat de Ion Antonescu. Planul Mareşalului se cristalizase: a) sovieticii trebuiau opriţi pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila; b) trebuia obţinută „libertatea politică de acţiune” prin discuţii cu Germania, pentru a se putea obţine acordul de încheiere a armistiţiului cu Uniunea Sovietică; c) continuarea negocierilor cu anglo-americanii, prin mijlocirea Turciei, şi cu sovieticii la Stockholm. În consecinţă, Mareşalul a dispus mutarea guvernului din Bucureşti, a Marelui Cartier General român la Dumbrăveni (jud. Sibiu) şi a ordonat ca trupele din Bucureşti să fie alarmate şi să intre în dispozitivul prevăzut în planul operativ „Ipoteza U”, conform indicativelor „Pajura” şi „Stejar – extremă urgenţă”. Comandamentul Armatei 4 române ordonă, la ora 10.45, Corpurilor 1 şi 5 armată să înceapă imediat punerea în aplicare a Instrucţiunii Operative nr. 4 (retragerea), cerându-se ţinerea trupelor în mână şi deschiderea drumului chiar şi cu forţa. În neputinţă de pătrundere spre sud, se cere dirijarea trupelor spre Palanca şi Oituz, urmând a se închide trecerile prin Munţii Carpaţi. La ora 12.00, colonelul Nicolae Dragomir înaintează Conducătorului Statului un raport asupra situaţiei operative de pe front şi îi cere să ordone retragerea generală a Armatei 4 române spre ţară.

De la ora 15.45 până la ora 16.40, Armata 4 română a recepţionat Ordinul nr. 207.139 de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ordin repetat la ora 19.30, care prevedea, în linii mari, maniera în care unităţile Armatei 4 române urmau să se retragă, pe eşaloane succesive, către noua poziţie de rezistenţă. Făcea excepţie Corpul 7 armată, eventual şi Divizia 20 infanterie, care primeau misiunea de-a acoperi comunicaţiile către Pipirig şi Piatra Neamţ. Totodată, se indica şi tehnica retragerii trupelor din Grupul Kirchner, aflate la est de Siret. Trupele din capul de pod Roman aveau misiunea de a acoperi direct şi indirect degajarea Diviziilor 1 Gardă, 4, 13 Infanterie şi 1 Blindată. După îndeplinirea misiunii, capul de pod Roman trebuia părăsit iar podurile aruncate în aer. În acelaşi timp, cu deplinul acord al generalului Otto Wöhler, Diviziile 8 şi 103 Infanterie română urmau să se pună imediat în mişcare spre sud pentru a ocupa capul de pod de la nord şi est de Bacău şi a asigura retragerea răzleţilor şi a serviciilor care afluau de pe poziția Dealul Mare. Etapele ulterioare şi succesive ale operaţiunilor urmau să fie hotărâte, în cursul zilei de 23 august 1944, în raport de desfăşurarea evenimentelor.

Cabinetul Militar al Conducătorului Statului informa, prin Ordinul nr. 207.139, că în urma discuţiilor cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi cu generalul Otto Wöhler, s-a ajuns ca ordinele dictate la ora 12.30, pentru Grupul Kirchner, de către Mareşalul Ion Antonescu, respectiv pentru Corpurile 1 şi 7 armată române, să rămână valabile. Confruntat cu actul de insubordonare al colonelului Nicolae Dragomir, Mareşalul Ion Antonescu cere executarea dispoziţiilor cuprinse în ordinele de operaţiuni dictate, în cursul zilei de 22 august 1944, şi în ordinul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Ca răspuns la cererea de „desărcinare” a generalului Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4 române şi având în vedere refuzul comandanţilor Armatei 4 române de-a executa ordinele sale, Conducătorul Statului îl demite pe generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu de la comanda Armatei 4 române, urmând ca generalul Ilie Șteflea să preia conducerea provizorie a Armatei 4 și să execute misiunea de degajarea a acestei Armate.

Opoziţia politică şi Casa Regală se aflau în stare de alertă maximă datorită situaţiei de pe front, „presiunii” comandanţilor Armatei 4 române, perspectivelor generate de „telegrama de la Stockholm”, precum şi-a faptului că aflaseră, încă de dimineaţă, că Mareşalul urma să plece pe front în cursul serii. Informaţia a fost furnizată baronului Ioan de Mocsonyi Styrcea de către colonelul Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, în urma unei „întâlniri” matinale a acestora pe Lacul Snagov. Emisarul Palatului Regal, baronul Styrcea, făcuse, anterior acestei întâlnirii,  o vizită la Direcţia Cifru a Ministerului Afacerilor Externe, care se afla dislocată, la adăpost de bombardamente, în pădurea Snagov. Baronul Styrcea adusese textul telegramei prin care Opoziţia politică cerea Comandamentului Aliat de la Cairo executarea unui bombardament aerian, la 26 august 1944, ora 12.00, asupra aerodromurilor germane din zona Băneasa. 26 august 1944 era ziua în care urma să fie declanşată o lovitură în forţă asupra regimului Antonescu.

În cursul nopţilor de 20/21, 21/22 şi 22/23 august 1944, s-au ţinut şedinţe de lucru în care au fost perfectate ultimele pregătiri în vederea acţiunii de la 26 august. La aceste şedinţe au participat regele Mihai I, Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Titel-Petrescu, Constantin I. C. Brătianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, generalii Constantin Sănătescu, Constantin Vasiliu-Răşcanu, Aurel Aldea, Gheorghe Mihail şi coloneii Emilian Ionescu, adjutant-regal, şi Dumitru Dămăceanu, şeful de stat-major al Comandamentului Militar al Capitalei (CMC). Participanţii la aceste şedinţe au discutat proiectul de Proclamaţie, componenţa noului Guvern şi au ascultat informări asupra situaţiei politice şi militare generale (Grigore Niculescu-Buzeşti şi generalul Constantin Sănătescu), asupra stadiului pregătirilor militare din Bucureşti şi de pe Valea Prahovei (colonel Dumitru Dămăceanu şi general Constantin Vasiliu-Răşcanu) şi asupra măsurilor luate în cadrul Palatului Regal în vederea începerii acţiunii preconizate pentru 26 august 1944.

Ca urmare a discuţiilor dintre Iuliu Maniu şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, s-a decis ca Gheorghe I. Brătianu (vicepreşedinte al PNL) să se deplaseze la Snagov, în jurul orei 10.00, pentru a discuta, din nou, cu Mareşalul Ion Antonescu, chestiunea persoanei care va semna armistiţiul. Şedinţa Consiliului de Miniştri va fi întreruptă de sosirea lui Gheorghe I. Brătianu, care venea de la întâlnirea cu Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu, aducând propunerea ca Mareşalul Ion Antonescu să încheie armistiţiul, iar liderii celor două partide să-şi asume alături răspunderea. Conducătorul Statului român a cerut un document scris („scrisoare de garanţie”) în acest sens, până la ora 15.00, pentru a putea încheia armistiţiul în condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea provinciilor istorice din Est, în folosul Uniunii Sovietice.

Documentul aşteptat de Mareşal nu a fost redactat de liderii celor două partide politice, în special Iuliu Maniu, deoarece nu doreau să-şi lege numele de o schimbare care avea la bază capitularea fără condiţii în faţa Aliaţilor şi pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Gheorghe I. Brătianu s-a prezentat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în jurul orei 15.00, şi l-a informat pe Mihai Antonescu că nu are „scrisoarea de garanţie” aşteptată din partea liderilor politici dar l-a asigurat de faptul că aceştia îşi dau acordul deplin pentru încheierea armistiţiului, urmând să prezinte „scrisoarea de garanţie” în cursul serii, pentru a fi difuzată prin radio. Mihai Antonescu a părăsit Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a se prezenta, la ora 15.00, la Palatul Regal unde solicitase audienţă la regele Mihai I[33].

O analiză a mărturiilor principalilor actori ai zilei de 23 august 1944 privind iniţiativa audienţei şi a evenimentelor petrecute la Palatul Regal relevă o serie de contradicţii dar şi o certitudine: ca urmare a acestei audienţe şi a discuţiilor avute[34], Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi arestaţi, începând cu ora 17.30, din ordinul regelui Mihai I. Există numeroase variante privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român şi regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor Mareşalului Ion Antonescu în acest sens a fost abordată. Biroul 3 (Operaţii) al Comandamentului Militar al Capitalei avea să transmită, la ora 18.00, prin Nota-telefonică nr. 30.864 din 23 august 1944, parola „Pajura”, care era un ordin de alarmare neîntârziată a trupelor din Garnizoana Bucureşti în vederea intrării lor în dispozitivul de luptă. Prin Nota-telefonică nr. 30.866 din 23 august 1944, Comandamentul Militar al Capitalei va ordona executarea indicativului: „Stejar – extremă urgenţă!”. Trupele române din garnizoana Bucureşti (aproximativ 7.000 de oameni) urmau să intre în dispozitivul de luptă începând cu ora 18.30.

Un gest unilateral și consecințele lui

În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia către ţară a regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Poporul român era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente a fost emis Înaltul Decret Regal nr. 1.619, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. Decretul Regal nr. 1.620 stabilea componenţa noului guvern, care cuprindea pentru prima dată în istoria României un reprezentant al Partidului Comunist Român, în persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie.

În cursul aceleiaşi nopţi, generalul de divizie Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat-Major român, a transmis comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4 române) Directiva Operativă Strategică privind misiunile trupelor române în noile condiţii politice: „I. Scopul politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (…) VII. Atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”[35]. Noul guvern al României a cerut generalilor Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg, la ora 23.00, ca trupele germane să se retragă din România, inclusiv din Nordul Transilvaniei, avertizând că în caz contrar se va trece la atacarea şi la dezarmarea acestora.

Evenimentele de la Bucureşti au luat prin surprindere Marele Cartier General al Führer-ului de la Rastenburg, astfel încât Hitler încă nu era „pe deplin convins de gravitatea situaţiei”[36] din România, în clipa discuţiilor cu generalul-colonel Hans Friessner. OKW a ordonat, la ora 24.00, zdrobirea puciului de la Bucureşti. Ordinul de atac a fost reconfirmat peste încă cinci ore. Trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa ostilităţile cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în Bucureşti pe la Podul Băneasa. La ora 16.30, în ziua de 26 august 1944, se va transmite prin radio Declaraţia de război a României împotriva Germaniei, deoarece unităţile subordonate Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[37], încălcându-şi angajamentul, au trecut la atacarea din aer şi de pe uscat a oraşelor şi unităţilor româneşti.

Pe frontul Moldovei, situaţia operativă se poate caracteriza ca fiind dominată de aprige înfruntări sovieto-germane, de o înaintare continuă şi în forţă a unităţilor sovietice, de încercuirea şi dezarmarea trupelor române care se conformau noilor ordine venite de la Bucureşti, de haos. În spatele inamicului, unele grupări de luptă germane aveau să acţioneze zile întregi împotriva sovieticilor. Grosul trupelor germane era angajat în lupte grele cu sovieticii care înaintau dinspre est şi dinspre sud-est spre Prutul inferior. Lupte grele se vor desfăşura în văile râurilor Prut, Bârlad şi Siret, în special pentru trecerile peste râuri. Luftwaffe a bombardat continuu inamicul şi a asigurat aprovizionarea şi protecţia trupelor româno-germane aflate în retragere. „O conducere a luptei – avea să noteze generalul-colonel Hans Friessner – în adevăratul sens al cuvântului nu exista”[38].

În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se menţionează faptul că unităţile germane au preluat în cursul zilei de 26 august 1944 cazematele liniei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi au dus lupte pentru întârzierea avansului trupelor sovietice. Localitatea Mărăşeşti va cădea în mâinile sovieticilor în dimineaţa zilei de 26 august 1944. Germanii vor folosi toate obstacolele naturale, şi nu numai, care le permiteau o retragere tactică spre trecătorile Carpaţilor astfel încât sovieticii vor reuşi abia pe 28 august 1944 să taie retragerea trupelor germane din Buzău spre munţi prin ocuparea defileului Nehoiaşi, la nord de Buzău. În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se consemnează faptul că trupele care au rămas la nord de Valea Trotuşului şi la vest de Siret erau trupele Marilor Unităţi care până în seara de 23 august 1944 nu suferiseră decât pierderi reduse, unele chiar fără pierderi, şi care aveau să fie dezarmate şi luate în prizonierat de către sovietici.

Retragerea trupelor române din Moldova pe un prezumtiv „aliniament de armistiţiu”, preconizat prin Ordinul nr. 678.563 ca fiind linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi Dunărea Maritimă, dincolo de care nu mai trebuiau să pătrundă în Câmpia Română nici trupele germane, nici cele sovietice, a eşuat. Dorinţa Marelui Stat-Major român era ca forţele principale ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pătrundă în Transilvania prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi să continue luptele împotriva trupelor germane în colaborare cu forţele române aflate în capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali.

Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de pe frontul Moldovei, s-a trecut la executarea operaţiei strategice de acoperire a frontierelor şi a liniei de demarcaţie din Podişul Transilvaniei, în scopul de a împiedica pătrunderea unor forţe germano-ungare pe teritoriul controlat de guvernul român. Se deschidea, astfel, un nou front de luptă împotriva Wehrmacht-ului, la nord de Carpaţii Meridionali[39]. La 25 august 1944, Marele Stat-Major român a ordonat trecerea imediată la ofensiva generală împotriva „tuturor comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de servicii germane, în scopul de a le dezarma sau a le alunga peste frontieră în cel mai scurt timp”[40], deoarece „Armata germană a devenit singura noastră inamică”[41]. Începând din 25 august 1944, trupele române au deschis ostilităţile şi în interiorul ţării, astfel încât trupele germane trebuiau să se apere împotriva a numeroase atacuri concentrice, dar trupele române „au suferit încă numeroase pierderi cauzate de către unităţile germane care nu întotdeauna aveau o mare capacitate de luptă”[42].

Marele Stat-Major român, în relaţia cu noul aliat, a încercat, pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, să nu creeze dificultăţi armatelor sovietice „propunând modalităţi de cooperare de luptă pornind de la situaţia de «partener aliat, şi nu de la o situaţie inferioară, care ar dăuna moralului ofiţerilor şi trupei»“[43]. Ordinul generalului Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi cel al guvernului de la Moscova era foarte clar: „Nu acordaţi atenţie faţă de niciun act al inamicului. Îndepliniţi strict misiunile de luptă. Nu primiţi niciun fel de parlamentar şi nu intraţi în tratative. Confirmaţi inamicul”[44]. Într-un asemenea context, generat de prevederile ordinului generalului Rodion I. Malinovski şi de faptul că nu fusese semnată nicio Convenţie de Armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti.

Jurnalul de operaţii al Diviziei 13 Infanterie consemna că aceste fapte au produs în rândurile soldaţilor români „cea mai cumplită consternare şi durere”[45]. Mulţi militari români – circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri – au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Totodată, au fost capturate importante cantităţi de armament: 290 de tunuri, 222 de aruncătoare de mine, 145 de mitraliere, 659 de puşti-mitralieră etc. Toate eforturile depuse de autorităţile militare româneşti pentru încetarea acestei situaţii, unică în analele războaielor, nu au avut finalitatea dorită. Documentele vremii consemnează: „Dintre cei capturaţi până la 24.08., ora 4, cei mai mulţi au fost trecuţi la est de Prut, iar o parte se găseşte în Moldova, în lagăre sau fugari. Dezarmaţii (după 24.08, ora 4): o mică parte a fost reînarmată şi operează în Transilvania sub comandament sovietic, circa 1.000 ofiţeri şi 45.000 trupă se găsesc în diferite lagăre (Focşani, Roman, Vaslui, Iaşi). În Iaşi se găseau internaţi în diferite lagăre circa 35.000 de oameni. La 25 septembrie, au mai sosit câteva mii de oameni aduşi din lagărele Focşani, Roman, Vaslui, iar mulţi se găsesc prin localităţi sau ascunşi prin păduri şi munţi”[46].

Misiunea generalului Radu Gheorghe, plecat la 27 septembrie 1944 în Moldova, alături de un locotenent-colonel sovietic, cu scopul de a inspecta şi a obţine eliberarea prizonierilor români, a eşuat complet, încheindu-se la 11 octombrie 1944 cu un rezultat absolut negativ, deoarece organele din Moldova ale Comandamentului sovietic au executat o operaţiune inversă, şi anume: „a) Au transportat la est de Prut, cu o destinaţie necunoscută, pe toţi prizonierii români din lagărele de concentrare Roman şi Iaşi; b) Au evacuat, prin staţia Paşcani, tot cu o destinaţie necunoscută, majoritatea armamentului şi materialelor”[47].

În pofida imenselor avantaje strategice create de noul aliat al Națiunilor Unite, sovieticii au trecut la sechestrarea navelor de război româneşti şi la dezarmarea echipajelor care începuseră lupta cu unităţile germane. Aviaţia sovietică va continua să bombardeze porturile româneşti, iar artileria antiaeriană românească nu va riposta. Situaţia creată de comportamentul agresiv al trupelor sovietice şi faptul că unitățile Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene depăşiseră Dunărea maritimă în anumite zone au determinat Marele Stat-Major român să se adapteze noii situaţii operativ-strategice şi să ordone trecerea la cea de-a doua fază a replierii strategice. Ordinul nr. 250 din 25 august 1944 prevedea ca Armatele 3 şi 4 române, toate batalioanele de fortificaţii şi formaţiunile de servicii să se concentreze în zona Ploieşti-Bucureşti „cu toată repeziciunea, pentru a evita depăşirea lor de către trupele ruse”[48], utilizând forţa în caz de rezistenţă a trupelor germane. Ordine asemănătoare au primit, în dimineaţa zilei de 25 august 1944, Corpurile 2 şi 3 armată, aflate în Dobrogea.

Pe 29 august 1944, o subunitate sovietică aflată în marș spre Giurgiu va ajunge în apropierea Bucureștiului. STAVKA a ordonat, la 30 august 1944, ca militarii sovietici din compunerea Frontului 2 Ucrainean să intre în Bucureşti la 31 august 1944, ora 10.00. „Militarii să nu fie ţinuţi în oraş, iar după traversarea oraşului să se treacă la îndeplinirea obiectivelor stabilite prin directiva nr. 220.191, străduindu-se, cât mai rapid posibil, să ocupe regiunea Craiova. În momentul trecerii militarilor prin Bucureşti, aceştia să fie însoţiţi de prezenţa unui număr cât mai mare de avioane deasupra oraşului. Comandantul Frontului 3 Ucrainean să trimită Detaşamentul 46 Motorizat în direcţia Giurgiu, cu misiunea de a ocupa trecerea peste fluviul Dunărea în regiunea Giurgiu, la sfârşitul zilei de 31.8.44. Să fie acordată atenţie disciplinei şi ordinii în rândul militarilor care trec prin Bucureşti”[49], va ordona generalisimul I. V. Stalin. La 31 august 1944, va avea loc intrarea oficială în București,  în formaţie de paradă, cu orchestra în frunte, şi nu prin luptă, a trupelor Frontului 2 Ucrainean.

Totodată, Comandamentul sovietic îşi va impune voinţa în ceea ce priveşte preluarea celor opt generali germani făcuţi prizonieri în luptele din Bucureşti şi împrejurimile oraşului: patru pe Valea Prahovei, unul în Dobrogea şi unul în zona Călăraşi[50], precum şi în ridicarea grupului Antonescu, la 31 august 1944, şi transferarea lui în Uniunea Sovietică. Au fost preluaţi în mod abuziv, la 3 septembrie 1944, peste 56.000 de militari germani, inclusiv 1.421 de ofiţeri, asupra cărora statul român avea dreptul, conform tuturor regulilor internaţionale, să-i păstreze şi să trateze apoi cu Germania modalităţile de repatriere a acestora.

Împreună, spre Vest

În noul context politico-militar și strategic generat de evenimentele petrecute la București în după-amiaza zilei de 23 august 1944, Marele Stat-Major român a ordonat Armatei 1 române (7 divizii operative[51] și 19 divizii de instrucție)[52] să treacă la apărarea unui aliniament de acoperire strategică care pornea de la Întorsura Buzăului și mergea până la Gilău, în lungul liniei de demarcație din Transilvania și, în continuare, frontiera de vest și sud-vest a României până la Orșova. Noul front de luptă însemna 900 km, fiecărei mari unități de infanterie revenindu-i o fâșie largă de peste 80 km. Trebuie menționat faptul că o divizie de infanterie-instrucție avea un efectiv de 4.000 – 5.000 de oameni, fără un suport în ceea ce privește tancurile. Într-o astfel de situație, timpul pentru organizarea apărării și realizarea dispozitivului era extrem de scurt, iar misiunea Armatei 1 române (comandant – general de corp de armată Nicolae Macici) era extrem de dificilă. Dispozitivul strategic de acoperire a fost realizat integral în următoarele 48 de ore, astfel încât, în seara de 25 august 1944, trupele române din interior erau în poziție de luptă pentru interzicerea ofensivei germano-ungare care se prefigura.

Forțele germano-ungare care se concentrau pentru contraatac erau avantajate de configurația geografică, mai ales pe latura de nord a frontului, unde stăpâneau sud-estul Transilvaniei (Intrândul Secuiesc) și partea centrală a Podișului Transilvaniei. Gruparea germano-ungară dispunea de direcții favorabile pentru ofensivă spre centrele din partea sudică a Transilvaniei și spre principalele trecători din Carpații Meridionali. Marele Stat-Major român a ordonat prin Directiva Operativă nr. 51 din 31 august 1944 ca Armatele 1 și 4 române să „interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”[53], precum și menținerea zonelor Brașov, Turda, Arad, Beiuș și Timișoara, iar „ulterior să treacă la acțiuni ofensive mai importante pentru cucerirea Ardealului de Nord”[54].

În pofida neînțelegerilor politico-diplomatice și-a situațiilor paradoxale născute ca urmare a ieșirii României din război, o primă cooperare în luptă între trupele române și sovietice s-a realizat în cadrul operațiunilor ofensive executate de către unitățile Corpului de Munte, începând cu 30 august 1944, pe direcția Ilieni – Sfântu Gheorghe – Odorhei, precum și în zona căii ferate Brașov – Sighișoara. Unități sovietice din cadrul Corpului 33 Armată din compunerea Armatei 7 de Gardă sovietică, printre care și Divizia 1 de voluntari români „Tudor Vladimirescu”, au participat la menținerea aliniamentului realizat în urma acțiunilor ofensive ale trupelor române. Până la 5 septembrie 1944, zona industrială Brașov și mănunchiul de trecători din curbura Carpaților (Buzău, Bran, Predeal, Bratocea) a rămas în mâinile trupelor româno-sovietice. Pe 7 septembrie 1944, infanteriștii români ai Diviziei 1 de voluntari români „Tudor Vladimirescu” și vânătorii Diviziei 1 Munte în cooperare cu infanteriștii Diviziei 202 infanterie sovietică au trecut la ofensivă, au eliberat Sfântu Gheorghe pe 8 septembrie și Odorheiul pe 11 septembrie. Referindu-se la importanța operației de acoperire strategică a frontierei României de după 30 august 1940, generalul-locotenent Ivan M. Managarov, comandantul Armatei 53 sovietice, menționa în Ordinul de Zi din 23 septembrie 1944, următoarele: „Unitățile române (…), rezistând presiunii germane și ungare, au acoperit mișcarea trupelor Armatei Roșii spre câmpia Ungariei. În aceste lupte, unitățile și subunitățile române, în condiții grele de regrupare, au dovedit bărbăție și dârzenie și și-au îndeplinit cu cinste misiunea înaltă ce li s-a încredințat”[55].

La 7 septembrie 1944, generalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat subordonarea marilor unităţi ale Armatei române celei sovietice, fără să precizeze raporturile de drept dintre cele două armate, modalităţile de cooperare în luptă, de asigurare materială, de conducere etc. Armatele 1 şi 4 române au fost subordonate Frontului 2 Ucrainean, care le-a subordonat Armatelor 53 şi 27 sovietice, împreună cu care au constituit grupuri de armate, în care decizia efectivă aparţinea comandanţilor sovietici. Această situaţie s-a perpetuat până la 9 mai 1945. După semnarea Convenţiei de Armistiţiu, procesul de integrare a Armatei române sub comandament sovietic s-a adâncit tot mai mult, privând Marele Stat-Major român de orice atribuţii operaţionale. Marele Stat-Major român a rămas în ţară cu atribuţii de evidenţă, completarea pierderilor, instrucţia trupelor din interior, ca organ de execuţie a dispoziţiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, ceea ce l-a determinat pe şeful Marelui Stat-Major, generalul de corp de armată Gheorghe Mihail să demisioneze, în semn de protest, la 12 octombrie 1944.

Trebuie menționat faptul că obligaţiile militare impuse României, ca urmare a semnării Convenției de Armistițiu cu Națiunile Unite pe 12 septembrie 1944, la Moscova, au fost cuprinse într-un Protocol Militar, încheiat la 25 septembrie 1944. Documentul, semnat de generalul-locotenent Vladislav P. Vinogradov, împuternicitul Frontului 2 Ucrainean, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate de Control (sovietice), şi de generalul de corp de armată Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat-Major român, stabilea: 1) numărul unităţilor militare care participau la război; 2) caracterul şi natura lor și 3) modul lor de acţiune în cadrul planurilor de front ale Armatei Roșii. Din păcate, statutul juridic al Armatei române şi relaţiile acesteia cu comandamentele sovietice s-au aflat, de foarte multe ori, sub semnul arbitrariului şi al forţei.

În noaptea de 1 spre 2 septembrie 1944, generalul-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, a ordonat Armatelor 6 și 8 germane, precum și Armatei 2 ungare, ca în cooperare cu unitățile Grupului de Armate „F”, cu care se făcuse joncțiunea pe Dunăre în zona Porților de Fier, să execute o puternică ofensivă în centrul Transilvaniei pentru a pune stăpânire pe trecătorile Carpaților Meridionali. Informațiile adunate de către Marele Stat-Major român relevau faptul că forțele germano-ungare pregăteau o ofensivă de mari proporții, raportul de forțe fiindu-i favorabil pe toate direcțiile principale – văile Crișurilor, Mureșului, Timișului și Cernei. Ofensiva germano-ungară a început în zorii zilei de 5 septembrie 1944, ora 06.30, având drept obiectiv strategic să interzică afluirea trupelor româno-sovietice la nord și vest de Carpații Meridionali.

După patru zile de lupte extrem de grele, unitățile Armatei 4 române[56] au reușit să oprească ofensiva germano-ungară pe aliniamentul Sighișoara – Bahnea (20 km nord-vest Sighișoara) – nord Mirăslău – vest Cacova, ceea ce semnifica eșecul unei înaintări care nu putuse pătrunde mai mult de 15 – 20 km în dispozitivul tactic. „Acesta a fost un lucru funest, deoarece munții ar fi fost cel mai bun aliat al nostru. Cu trupe speciale, relativ slabe, inamicul putea fi respins aici mult mai bine decât la nord de aceste defilee”[57], avea să consemneze generalul-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, după eșecul înaintării germano-ungare. Prin această oprire a înaintării germano-ungare, Armata 4 română a permis menținerea unui cap de pod de 50.000 km², în spatele căruia trupele româno-sovietice se vor organiza și concentra pentru a declanșa ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

Marile unități ale Armatei Roșii au intrat în dispozitivul de luptă al Armatei 4 române în cursul zilei de 10 septembrie 1944, respectiv unități din Armata 27 sovietică și Armata 6 tancuri sovietică cu care s-a organizat cooperarea în luptă. În dimineața zilei de 9 septembrie 1944, Corpul 6 Armată, Corpul Motomecanizat și Corpul 6 Teritorial vor declanșa ofensiva Armatei 4 române în Podișul Transilvaniei. Corpul 5 Tancuri sovietic a sprijinit ofensiva Corpului Motomecanizat, iar Corpul 5 Mecanizat sovietic a acționat pe direcția Aiud – Turda. Orașul Turda avea să fie eliberat de unitățile Corpului 6 Teritorial și de tancurile sovietice în cursul zilei de 13 septembrie 1944. Pe 14 septembrie 1944, comandantul Corpului 6 Teritorial, generalul de divizie Gheorghe Stavrescu, a propus generalului Volkov, comandantul Corpului 6 Tancuri sovietic, o manevră tactică comună care ar fi putut determina întoarcerea dispozitivului inamicului prin interceptarea comunicației Apahida – Cluj – Oradea ceea ce ar fi obligat trupele germano-ungare să abandoneze linia de rezistență din lungul Mureșului. Cooperarea româno-sovietică a permis un efort conjugat al vânătorilor din Corpul de Munte și al infanteriștilor din Divizia 6 Infanterie de Gardă sovietică pentru eliberarea orașului Târgu-Mureș pe 28 septembrie 1944.

Începând cu 15 – 16 septembrie 1944, unități și mari unități sovietice au intrat în fâșia de luptă a Armatei 1 române ceea ce a impus o reorganizare a dispozitivului operativ al acesteia. Totodată, Frontul 2 Ucrainean a decis să schimbe direcția loviturii principale din podișul Transilvaniei în Câmpia Tisei, unde terenul oferea condiții mult mai bune pentru desfășurarea unei manevre largi și rapide. Forțele sovietice concentrate în Banat și Crișana (Corpul 35 din Armata 27, Armata 6 Tancuri, Armata 53 și Armata 46) în cooperare cu unitățile Armatei 1 române urmau să lichideze trupele germano-ungare din defileurile Crișului Negru, Crișului Alb și Mureșului, să elibereze Aradul și întregul Banat. Pe 19 septembrie 1944, Divizia 1 Infanterie-instrucție în cooperare cu unitățile Diviziei 1 Cavalerie-instrucție și cele ale Diviziei 203 Infanterie din cadrul Armatei 53 sovietice a trecut la ofensivă contra trupelor germano-ungare, iar pe 27 septembrie 1944 a pătruns pe teritoriul Ungariei, ocupând aliniamentul Ujváros – Okány – Sarkadkeresztúr, fiind a doua mare unitate românească după Divizia 1 Cavalerie-instrucție care trecuse frontiera de stat româno-ungară pe 24 septembrie 1944. În contextul unei puternice contraofensive germano-ungare, trupele române s-au repliat pe Crișul Negru și au intrat în dispozitiv de apărare între Talpoș și Zerind.

În cadrul operației strategice Debrețin, trupele româno-sovietice vor coopera pentru succesul acesteia și pentru eliberarea nordului Transilvaniei. Frontul 2 Ucrainean va executa două lovituri convergente: una principală, cu gruparea de la centrul frontului pe direcția Arad – Debrețin, și alta, ajutătoare, pe direcția generală Cluj – Debrețin. Pe această a doua direcție vor acționa Armatele 7 de Gardă și 27 sovietice, precum și Armata 4 română. Bătălia a fost angajată în dimineața de 9 octombrie 1944 de către unitățile Corpului de Munte (Diviziile 3 și 6 Infanterie și Divizia 1 Munte), Corpului 2 Armată (Diviziile 20 Infanterie și 8 Cavalerie), Corpului 6 Armată (Diviziile 7, 9 și 21 Infanterie) și Divizia 18 Infanterie, aflată temporar în subordinea Corpului 104 sovietic din Armata 27 sovietică. În rezerva Armatei 4 române se afla Divizia 11 Infanterie, iar Divizia 1 Cavalerie, aflată temporar în rezerva Armatei 27 sovietice, urma să intervină în luptă, prin resubordonare către comandamentul românesc, odată cu atingerea liniei Someșului.

Începând cu 6 octombrie 1944, unitățile Armatei 1 române vor coopera cu unitățile Armatei 6 Tancuri și 53 sovietice, cu Corpul 33 din Armata 27 sovietică și Grupul Hipomecanizat al generalului Issa A. Pliev în ofensiva desfășurată pe direcția generală Arad – Debrețin – Csap (o localitate de pe cursul superior al Tisei), în timp ce Armata 46 sovietică va executa o lovitură pe direcția Timișoara – Baja (localitate aflată la 120 km sud de Budapesta, pe malul Dunării). Cooperarea militară româno-sovietică avea să contribuie la lichidarea grupărilor de trupe germano-ungare din nordul Transilvaniei, astfel încât aveau să fie eliberate Clujul (11 octombrie 1944), Oradea (12 octombrie 1944), Debreținul (20 octombrie) și Careiul (25 octombrie 1944). În luptele pentru eliberarea orașelor Oradea și Debrețin au participat alături de trupele române (Divizia 3 Munte și Divizia 1 de voluntari „Tudor Vladimirescu”) și subunitățile Diviziei 337 Infanterie sovietică. În perioada 25 octombrie – 1 noiembrie 1944, marile unități ale Armatei 4 române vor înainta aproximativ 70 km pe teritoriul Ungariei de la est de Tisa și vor contribui la victoria grupării mobile a Frontului 2 Ucrainean aflată în dificultate în zona orașului Nyíregyháza.

În conformitate cu prevederile înscrise în Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944, Armata Română va participa cu eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria. În luptele pentru eliberarea Ungariei vor fi angajați 210.000 militari români care vor acționa începând cu 24 septembrie 1944, când unitățile Corpului de Cavalerie au trecut frontiera româno-ungară, până la 15 ianuarie 1945 când Corpul 7 Armată român se va afla la 2 km de malul Dunării în Budapesta. Trebuie menționat faptul că în pofida unor situații menite a leza prestigiul și onoarea trupelor române și având în vedere, totodată, complexitatea situației operativ-strategice și tactice determinată de intercalarea marilor unități române cu marile unități sovietice în cadrul Frontului 2 Ucrainean, trupele române „și-au păstrat identitatea organizatorică, de comandament și operațională”[58].

Pe 18 decembrie 1944, unități românești au depășit frontiera ungaro-cehoslovacă și au participat la bătălia pentru eliberarea Cehoslovaciei. Armatele 1 și 4 române s-au aflat în centrul dispozitivului aliat româno-sovietic și au executat misiuni extrem de grele în cooperare cu Armatele 40, 53, 27, 18 și 7 de Gardă sovietice. Armata 4 română va executa operațiile „Rožňava” și „Zvolen-Banská Bystrica”, iar Armata 1 română va lichida rezistențele germane din Munții Javorina, Metalicii Slovaci și Tatra Mică. În perioada 25 martie – 2 mai 1945, Armata 4 română a executat operațiuni pentru cucerirea munților Fatra Mare, Fatra Mică și Carpații Albi, în timp ce unitățile Armatei 1 române vor acționa între Hron și Morava, precum și de-a lungul Moravei. Toate aceste lupte ale trupelor române s-au desfășurat în cadrul operației strategice „Viena”, iar în perioada 6 – 12 mai 1945 vor participa la ultima mare operația strategică a celui de-Al Doilea Război Mondial, operația „Praga”. Un efectiv de 248.000 de militari români au participat la o înaintare strategică de 400 km în adâncimea teritoriului inamic, vor forța 4 cursuri de apă (Hron, Nitra, Morava și Váh), vor strabate 10 masive muntoase (Silica, Metalicii Slovaci, Tatra Mică, Muráň, Javorina, Nitra, Fatra mare, fatra Mică, Inovec și Carpații Albi) și vor elibera, în cooperare cu trupele sovietice sau singuri, 1.722 de localități, dintre care 31 de orașe. Din păcate, 66.495 de ofițeri, subofițeri și soldați români vor fi declarați morți, răniți și dispăruți. Între 20% și 45% din fâșia de ofensivă a Frontului 2 Ucrainean a fost asigurată de către trupele române, iar 14 – 16 divizii românești s-au aflat permanent în ofensivă, umăr la umăr cu trupele sovietice.

La 12 mai 1945 se aflau pe front un efectiv de 245.654 militari organizați în 2 comandamente de armată (1 și 4), 4 comandamente de corp de armată (2, 4, 6 și 7), 11 divizii de infanterie (1 Gardă, 2, 3, 6, 9, 10, 11, 18, 19, 21 infanterie și 1 infanterie-voluntari), 2 de vânători de munte (2 și 3) și 3 de cavalerie (1, 8 și 9 Cavalerie), un regiment de care de luptă, un Corp Aerian, precum și numeroase unități de artilerie, artilerie antiaeriană, pionieri, pontonieri, căi ferate etc. În perioada 23 august 1944 – 12 mai 1945 au participat la luptele împotriva Germaniei un efectiv de 538.536 militari, fiind pierduți 169.822 militari (morți, răniți, dispăruți), din care 5.089 ofițeri și peste 4.900 de subofițeri.

În loc de concluzii…

Ieșirea României din războiul purtat împotriva Națiunilor Unite (URSS, SUA și Marea Britanie) s-a petrecut într-o situație politico-militară și strategică de criză pentru statul român, atât în planul coeziunii politice interne față de căile de urmat pentru salvarea statalității românești și-a regimului politic cât și al situației militare. Am ieșit din război cu o linie a frontului în mișcare, iar consecințele au fot teribile pentru peste 150.000 de militari români care au luat drumul prizonieratului în Uniunea Sovietică. Liderii politico-militari români aflați la putere sau în opoziție au neglijat sau au subapreciat importanța „factorului sovietic” în cadrul coaliției Națiunilor Unite, astfel încât am fost surprinși de modul în care am fost tratați la semnarea Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 de la Moscova.

Cooperarea româno-sovietică în luptele pentru oprirea contraofensivei Grupului de Armate „Ucraina de Sud” de la începutul lui septembrie 1944, precum și în operațiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria, reprezintă un moment de glorie și eroism pentru Armata Română având o influență asupra evoluției raporturilor politico-diplomatice dintre România și Națiunile Unite. O evoluție în care problema statutului Transilvaniei de Nord, răpită în urma Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), a fost mereu sub semnul întrebării având în vedere ambiguitățile politico-diplomatice ale Aliaților Occidentali, precum și presiunile Ungariei din perioada 1946 – 1947.

În pofida evoluțiilor politice interne din perioada de după 23 august 1944, Uniunea Sovietică a sprijinit dreptul României de-a reveni la frontiera de stat existentă între Ungaria și România la 30 august 1940. Din păcate, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant în pofida sacrificiilor făcute pe Frontul de Vest (23 august 1944 – 12 mai 1945), iar frontiera de est a României a fost consființită ca fiind cea din seara de 28 iunie 1940 în conformitate cu Convenția de Armistițiu semnată la Moscova pe 12 septembrie 1944.

La 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite va permite Armatei Roșii să ajungă la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia Siegfried. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o Actul de la 23 August 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

_________________________________________________________

* Comunicare susținută la conferința științifică internațională intitulată Eliberarea Europei de Est de fascism și nazism: lecții de istorie desfășurată pe 23 octombrie 2019 în organizarea Ambasadei Federației Ruse în România și a Centrului Rus de Știință și Cultură

[1] Hans Kissel, Die Katastrophe in Rumänien 1944, Editura Wehr und Wissen, Darmstadt, 1964, p. 85.

[2] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), colecţia Microfilme SUA, documente germane microfilmate la Alexandria-Virginia, rola 391, T 120-2.614, cadrul E 362.483.

[3] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p.148-149.

[4] Ibidem, p.149.

[5] Conducerea Joint Chiefs of Staff (JCS – Comitetul Reunit al Şefilor de Stat-Major) a US Army conştientiza, la 16 septembrie 1943, într-un document pregătit pentru observatorul militar american la Teheran, generalul de brigadă John R. Deane, că „SUA nu vor putea câştiga războiul împotriva Germaniei şi Japoniei decât cu ajutor rusesc; în consecinţă, influenţa acestora din urmă (a ruşilor – n. n.) în Europa de Est şi Centrală urma a creşte considerabil” (Apud Alexandru Ştefănescu, Diferenţa între a dori şi a putea, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXVIII, nr. 8/449, august 2004, p. 15).

[6] ANIC, fond PCM, dosar nr. 1.117/1943, f. 18.

[7] Aurel Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 345.

[8] Ibidem, p. 344.

[9] Ibidem, p. 343.

[10] Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by United Nations de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei.

[11] Planul „Bodyguard” este, de fapt, planul de simulare şi înşelare a OKW privind locul şi data deschiderii celui de-al doilea front în Europa (Operaţiunea „Overlod”). Autorii lui îşi propuneau ca, prin acţiuni combinate, să dezinformeze inamicul, să-l determine să evalueze greşit realitatea frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, Planul „Bodyguard” prevedea declanşarea a sute de operaţii variate, mici şi mari, pentru a-l intoxica pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Din documente de arhivă rezultă că autorii planului operaţional rezervaseră României un rol pe cât de important, pe atât de tragic prin intermediul acţiunii intitulată „Zerppelin”. Conform Planului „Zerppelin” iniţierea negocierilor de la Cairo, era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. El urmărea mistificarea şi intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni aliate din zona Mediteranei de Est şi Balcani. Acest plan al serviciilor secrete aliate era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de Planul „Jael”, iar apoi de Planul „Bodyguard”.

[12] 1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureşti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate Guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întrega Transilvanie să fie înapoiată României.

[13] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 394 – 395.

[14] Aurel Simion, op. cit., p. 457.

[15] În vederea realizării acţiunii de arestare a Mareşalului Antonescu, s-a decis ca una din companiile Batalionului de Gardă să fie mutată la Sinaia în timp ca la Bucureşti rămânea doar o singură companie, însă incompletă. Regele Mihai I îl invita frecvent, mai ales sâmbăta, pe Mareşal, să dejuneze la Castelul Peleş din Sinaia astfel încât au fost introduse, începând din 2 august 1944, restricţii severe privind accesul în Castelul Peleş. Planul iniţial al loviturii de forţă prevedea arestarea Conducătorului Statului român la Sinaia în cursul zilei de 26 august 1944. Planul a fost modificat în funcţie de evoluţiile neprevăzute din programul Mareşalului Ion Antonescu astfel încât arestarea s-a produs în Palatul Regal din Calea Victoriei şi nu la Peleş.

[16] Mircea Tănase, Salt în istorie. Paraşutiştii din România în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 95.

[17] Ibidem.

[18] Constantin Pantazi, op. cit., p. 296.

[19] Vasile Arimia, Ştefan Lache, Ion Ardeleanu (ed.), Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite 1940-1944, vol. II, Editura Cozia, Bucureşti, 1991, p. 189.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 191.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 176.

[24] Referindu-se la personalitatea liderului naţional-ţărănist, Ion Antonescu declara, la 20 aprilie 1946, următoarele: „D-l Maniu e un om închis. De la el nu afli decât critici, dar nu soluţii. Germanii, odată, ne-au spus că s-au transmis, din Bucureşti, 150 de mesagii radio pentru englezi, pe care ei le-au interceptat. Erau siguri că d-l Maniu era autorul. L-am chemat pe d-l Maniu şi I-am spus, în faţa lui Cristescu sau Mihai Antonescu: «Fiţi prudent !». El a spus în formă de glumă: «Or fi 150 – 160, or fi mai multe…». Aşa că au fost multe mesagii între dânsul şi englezi, dar mie nu-mi comunica nimic, deşi avea datoria să mă ţină la curent. Când i-am spus: «D-ta ai două aparate», mi-a răspuns în glumă: «Or fi două, or fi mai multe…». Momentele erau tragice. Eu nu pot să-l condamn pentru că făcea ce făceam şi eu; căuta, ca şi mine, ca şi Mihai Antonescu, să salveze ţara” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. III, ediţia Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Saeculum IO, Bucureşti, 1998, p. 436).

[25] Hans Kissel, Die Katastrophe in Rumänien 1944, Editura Wehr und Wissen, Darmstadt, 1964, p. 25.

[26] Ibidem.

[27] Colonel dr. Alexandru Oşca, Culisele „Operaţiunii Cosma”, în Curierul Armatei, Anul VII, nr. 10 (174), 31 mai 2005, p. 9.

[28] Ibidem.

[29] Constantin Pantazi, op. cit., p. 300.

[30] Detaşamentul 115 Fortificaţii se afla pe un front de 50 de km, între Pasul Oituz şi sud Mărăşeşti, ocupând 500 de cazemate de diferite tipuri. Detaşamentul 106 Fortificaţii se afla între sud Mărăşeşti şi Nămoloasa, pe un front de aproximativ 50 de km, ocupând 550 de cazemate. Detaşamentul 121 Fortificaţii era dispus pe malul sudic al Siretului inferior, între Nămoloasa şi sud Galaţi, pe un front de 60 de km şi ocupa 570 de cazemate.

[31] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete Româneşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 390-391.

[32] Idem, Fără ură şi părtinire, în Magazin istoric, Anul XXXVIII, serie nouă, nr. 8 (449), august 2004, p. 12 – 13.

[33] Istoricul Gheorghe Buzatu presupune că Mihai Antonescu nu i-a comunicat imediat Mareşalului Ion Antonescu faptul că „scrisoarea de garanţie” solicitată nu i-a fost adusă, urmând să-l informeze la Palatul Regal unde trebuiau să se întâlnească peste puţin timp (A se vedea: Gheorghe Buzatu, Ion Antonescu n-a respins armistiţiul, ci planul complotiştilor, în Historia, Anul II, nr. 34, septembrie 2004, p. 10 – 14).

[34] Mihai Antonescu a discutat timp de 20 de minute cu regele Mihai I şi cu generalul Constantin Sănătescu despre eforturile făcute pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, precum şi despre intenţia de a zbura la Ankara pentru a  negocia cu Aliaţii, în condiţiile în care făcuse patru intervenţii diplomatice oficiale şi urgente pe lângă aceştia prin Ankara în intervalul 22 – 23 august 1944. Ministrul de Externe a fost rugat să rămână în Palat până la sosirea Conducătorului Statului. Avea să urmeze o aşteptare de 30 de minute.

[35] Arhivele Militare Române (AMR), fond 948, dosar nr. 838, f. 34-39.

[36] Hans  Friessner, Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmachtt in Rumänien und Ungarn, Editura Holsten-Verlag, München, 1956, p. 87.

[37] Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a transmis, la ora 01.00, prin telegrama nr. 3.240 din 24 august 1944, Armatelor 6 şi 8 germană, Detaşamentului de Legătură de pe lângă Marele Stat-Major român, precum şi celorlalte servicii militare germane, următorul ordin: „Reacţia faţă de rege şi faţă de noul guvern român nu are nicio legătură cu atitudinea faţă de armata română. Nu se vor lua niciun fel de măsuri împotriva acesteia atâta vreme cât va avea o atitudine loială” (Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România – 1944, Editura Militară, Bucureşti, 2004, p. 186).

[38] Hans  Friessner, op. cit., p. 96.

[39] În perioada 21 – 31 august 1944, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a pierdut aproximativ 162.400 de oameni (161.000 de la Armata 6 germană şi 1.400 de la Armata 8 germană), morţi pe câmpul de luptă, dispăruţi sau făcuţi prizonieri, dintre care 158.500 de oameni erau consideraţi „pierderi definitive” (Apud Klaus Schönherr, op. cit., p. 187). Acestor pierderi li se pot adăuga şi pierderile înregistrate în rândurile aviaţiei, marinei şi ale Misiunii Militare Germane din România, ceea ce ne permite să avansăm o cifră a pierderilor de 200.000 de militari germani. Fronturile 2 şi 3 Ucrainene au înregistrat, în acelaşi interval de timp, pierderea a circa 67.000 de oameni, dintre care 13.000 erau „pierderi definitive”.

[40] AMR, fond 948, dosar nr. 849, f. 301.

[41] Ibidem.

[42] Hans Friessner, op. cit., p. 97-98.

[43] Alesandru Duţu, Ingerinţe sovietice în domeniul militar, în Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 12.

[44] Jurnalul de operaţii al Frontului 2 Ucrainean, Arhiva Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, fond 240, opis 2 779, fila 65 (Apud Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 15).

[45] Alesandru Duţu, op. cit., p. 13;

[46] Ioan Lăcustă, 23 August 1944. În Moldova, pe urmele prizonierilor români, în Magazin istoric, Anul XXX, serie nouă, nr. 5 (350), mai 1996, p. 14.

[47] Ibidem,  p. 15.

[48] AMR, fond 333, dosar nr. 118, f. 6-7.

[49] Laurenţiu Constantiniu, Armata Roşie în România. Documente din arhivele sovietice, în Document, anul VIII, nr. 2-3 (28-29), 2005, p. 42.

[50] Este vorba despre Erik Hansen (şeful Misiunii Militare Germane din România), Alfred Gerstenberg (şeful Misiunii Germane pentru Armata Aerului din România), amiralul W. Tillessen (şeful Misiunii Militare Germane pentru Marină în România), R. Stahel (comandantul Grupului de luptă german ce acţionase în zona de nord a Capitalei), E. von Tschammer und Osten (comandantul trupelor germane de Uscat din Dobrogea), Kuderna (comandantul Diviziei 5 aeriană germană din zona petroliferă), G. Teschner (comandantul Brigăzii 1 apărare pasivă germană din zona petroliferă), K. Spalcke, H. Busch, Hoffmeyer, Appel, Lilienthal, Raess şi Burckhardt.

[51] Diviziile 19 Infanterie, 1, 2, 3 Munte, 6, 7, 8 și 9 Cavalerie.  Divizia 8 Cavalerie avea efectivele complete și dotarea de război, celelalte fiind în curs de refacere după evacuarea din Peninsula Crimeea din mai 1944.

[52] În compunerea Armatei 1 române intrau Corpul de Munte, Corpul de Cavalerie, Corpurile 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 7 teritoriale, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Corpul 2 Armată (Diviziile 9 și 10 Infanterie) din Dobrogea, diferite unități neîndivizionate, școli militare și centre de instrucție. Efectivul total însemna 328.000 de oameni, la care se adăugau 37.000 de militari din Dobrogea.

[53] România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. III, Editura Militară, București, 1989, p. 54.

[54] Ibidem.

[55] Colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel (r) Mihai Cucu, colonel Ioan Popescu (coord.), Istoria Infanteriei Române, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 302.

[56] La 4 septembrie 1944, comandamentul Armatei 4 române s-a instalat la Sibiu și a preluat de la Armata 1 română sectorul de front dintre Întorsura Buzăului și Munții Apuseni.

[57] România în anii celui de-Al Doilea Război…, p. 64.

[58] România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. III, Editura Militară, București, 1989, p. 228.