În ciuda frământărilor interne menite a consolida regimul social-economic şi politic instaurat în octombrie 1917, pe plan extern URSS a continuat, după încheierea Războiului Civil, să se afirme ca un mare centru de putere în arena relaţiilor internaţionale, cu imense ambiţii geopolitice. Regimul de la Moscova avea să-şi normalizeze progresiv, după 1922, relaţiile internaţionale însă fără a plăti datoriile statului ţarist şi fără a renunţa la rolul de centru al revoluţiei mondiale. Pe de o parte, URSS va întreţine raporturi diplomatice şi comerciale „normale” cu alte puteri și, totodată, va controla, prin intermediul Komintern-ului, activitatea partidelor comuniste din alte ţări, al căror scop ultim era de a destabiliza guvernele existente cu care URSS întreţinea relaţii „normale”. Punctul culminant al acestei politici de „coexistenţă paşnică”, inaugurată prin Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), a fost atins la 23 august 1939, prin Pactul Molotov-Ribbentrop. În perioada de până la 22 iunie 1941 s-a desfășurat o cursă contra-cronometru între Germania național-socialistă și Uniunea Sovietică pentru a-și întări pozițiile politice, economice și militare în zonele de maxim interes strategic și geopolitic. 22 iunie 1941 a marcat începutul confruntării cu o clipă mai devreme a celor două opţiuni geopolitice care au marcat evoluţia Europei şi a lumii în întreg cursul secolului XX? Răspunsul la această întrebare continuă să nască numeroase și înverșunate controverse istoriografice.

 Mobilizarea pentru un „Mare Plan”

 Anschluss-ul (12 martie 1938), Acordul de la München (28-30 septembrie 1938), precum şi semnarea acordului de neagresiune germano-francez din 6 noiembrie 1938, de către Georges Bonnet şi Joachim von Ribbentrop, au fost interpretate la Moscova ca fiind „un semn că lui Hitler i se dădea, mai mult sau mai puţin, mână liberă în Est”[1], astfel încât la sfârşitul anului 1938 exista pericolul real al constituirii unui „front imperialist” împotriva URSS. Într-un asemenea context, sovieticii vor fi dispuşi să-şi înmulţească deschiderile spre Germania, continuând, în acelaşi timp, negocierile, generate de politica securităţii colective, cu democraţiile occidentale. Pe 17 aprilie 1939, ambasadorul sovietic, aflat în post la Berlin, avea să-i destăinuiască secretarului de stat von Weizsäcker că politica sovietică „n-a deviat niciodată de la linia dreaptă”[2] şi că „Rusia nu vede nici o raţiune pentru a nu întreţine cu Germania relaţii normale, relaţii care ar putea să se îmbunătăţească fără încetare”[3]. După demiterea lui Maxim M. Litvinov, pe 3 mai 1939, de la conducerea diplomaţiei sovietice şi înlocuirea lui cu Viaceslav M. Molotov, cele două părţi au continuat cu o intensitate sporită tatonările pentru încheierea unui pact de neagresiune ce va fi încheiat pe 23 august 1939. În dimineaţa zilei de 24 august 1939, ambasadorul Statelor Unite la Moscova, L. Steinhardt, va telegrafia la Departamentul de Stat: „Am fost informat strict confidenţial că ieri seară s-a obţinut o înţelegere deplină asupra soluţionării chestiunilor teritoriale din Europa de Est, după care Estonia, Letonia, Polonia Orientală şi Basarabia au fost recunoscute drept sferă a intereselor vitale sovietice”[4]. Pe 19 august 1939, Agenţia franceză de ştiri HAVAS va da publicităţii un text primit de la Moscova, prin Geneva, dintr-o sursă „absolut de încredere”, în care se afirma că Stalin ţinuse, în cursul zilei de 19 august 1939[5], o expunere în faţa Biroului Politic, pentru a motiva tratativele cu Hitler[6] şi apropiata încheiere a Pactului Molotov-Ribbentrop. „Trebuie să facem tot ce e posibil ca acest război să dureze cât mai mult, aceasta cu scopul extenuării celor două tabere. Anume din această cauză noi trebuie să fim de acord cu semnarea pactului propus de Germania şi să activăm în aşa fel, ca acest război, odată declanşat, să continue un timp îndelungat. Va trebui să intensificăm lucrul propagandistic în toate ţările beligerante cu scopul de a fi gata atunci, când războiul se va încheia”[7], declara Stalin în faţa membrilor Biroului Politic al CC al PC (b) al URSS.

Uniunea Sovietică a dezminţit, la 30 noiembrie 1939, existenţa unui asemenea text şi vreme de multe decenii faptul că a existat o şedinţă a Biroului Politic în acea zi. Istoricul militar rus, generalul-colonel Dmitri A. Volkogonov, confirmă, pe bază de documente, după 54 de ani,  într-un articol din ziarul Izvestia (16 ianuarie 1993), faptul că o asemenea şedinţă a avut loc, luându-se, cu acea ocazie, hotărâri foarte grave şi importante privind viitoarea evoluţie a relaţiilor internaţionale. Textul transmis de Agenţia HAVAS reda foarte exact raţionamentul politic al lui Stalin referitor la pace sau război, la faptul că trebuie acceptată propunerea germană în condiţiile în care era esenţial ca viitorul război să dureze cât mai mult posibil pentru ca acele două părţi să se epuizeze. Hotărârile luate pe 19 august 1939 se vor concretiza în Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), intrarea trupelor sovietice în Polonia (17 septembrie 1939), războiul sovieto-finlandez şi anexiunile din vara anului 1940 (Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), precum şi în pregătirea a ceea ce istoriografia rusă de după 1991 a definit ca fiind „atacul preventiv sovietic”, alias operaţiunea „Furtuna”[8]. Referindu-se la existenţa unui „Mare Plan” de război al URSS, istoricul Mark Solonin menţionează: „Toate variantele Marelui Plan coincid în privinţa atât a conţinutului, cât şi a formulării textului. În al treilea rând, toate variantele, fără excepţie, reprezintă planul unei operaţiuni ofensive dincolo de frontierele de stat ale URSS, iar ca inamic principal este indicată în mod invariabil, Germania. Acţiunile militare pe teritoriul propriu nu au fost studiate nici măcar ca scenarii posibile ale desfăşurării evenimentelor războiului”[9].

Potrivit afirmaţiilor lui Victor Suvorov, cuprinse în volumele consacrate războiului din 1941, efortul de mobilizare al economiei şi armatei sovietice pentru război a devenit evident începând cu ziua de 19 august 1939. Trebuie menţionat faptul că în perioada 1936 – 1939 se desfășurase un proces de întărire a guvernului sovietic în detrimentul PCUS ca o consecinţă a dezvoltării Complexului Militaro-Industrial sovietic. În cursul mobilizării secrete, de după 19 august 1939, s-a pus accentul, în principal, pe dezvoltarea trupelor și armelor cele mai complexe din punct de vedere tehnic: tancuri, desant aerian, artilerie și aviaţie. În perioada mobilizării secrete s-au creat structurile viitoarelor divizii, corpuri de armată şi armate, fără a avea, deocamdată, soldaţi. Pe 1 ianuarie 1941, Armata Roşie avea în compunere 4.207.000 de oameni, iar pe 22 iunie 1941 efectivele militare sovietice erau de 5.500.000 de oameni, pe lângă care se mai aflau trupe de pază, de escortă, de frontieră, operative, unităţi şi mari unităţi de diversiune, flotă şi aviaţie proprie ale NKVD. Preşedintele Sovietului pentru Industria Apărării al URSS şi al Comisiei de Planificare Statală, Nikolai Voznesenski, a expus, în februarie 1941, un program de pregătire a economiei Uniunii Sovietice pentru război. Acest program conţinea în rezumat următoarele patru puncte: „a) războiul cu ţările capitaliste din Vest este inevitabil, deci trebuie luate toate măsurile în vederea pregătirii lui; b) să se facă toate eforturile pentru întărirea armatei; c) să se transplanteze prin regiunile de Vest ale ţării către Estul acesteia, populaţia nesigură ca sentimente precum şi întreprinderile industriale; d) să se ia măsuri de organizare şi dezvoltare a industriei şi agriculturii în regiunile din Estul URSS”[10]. Până la 22 iunie 1941 au fost evacuaţi din regiunile de Vest ale URSS spre Est, circa 6.000.000 de colhoznici şi lucrători din care se vor recruta anual câte 200.000 de soldaţi pentru cele 20 de divizii sovietice din regiunea Vladivostok. Vor fi înfiinţate în Siberia Centrală un număr de 20 de oraşe cu 150.000 de lucrători fiecare, iar în Extremul Orient sovietic vor fi create „industrii de dublură” ale celor din Vest, acestea fiind reprezentate numai de clădiri similare fabricilor din Vest, fără instalaţii, şi care urmau să primească, în caz de evacuare, instalaţiile din Vest. La Est de Munţii Urali au fost create 60 de mori pentru nevoile populaţiei şi o industrie a zahărului.

Referindu-se la imensul efort de război sovietic, imperceptibil pentru mulţi dintre observatorii occidentali din epocă, Victor Suvorov este de părere că în momentul trecerii de la mobilizarea secretă la cea deschisă, diviziile active ale Armatei Roşii nu intenţionau să se constituie într-o barieră la graniţă şi să aştepte astfel încât partea finală a acţiunii mobilizării nu viza staţionarea la graniţă, ci un atac nimicitor dat prin surprindere[11]. Generaţii întregi de ofiţeri ai Armatei Roşii se vor pregăti în Academiile Militare ale URSS cu credinţa că „partea care are iniţiativa, care are la dispoziţia sa factorul surpriză sfâşie adesea voinţa inamicului şi prin acest fapt îşi creează condiţii mai bune pentru sine”[12].

În perioada care a urmat semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, avea să sporească numărul diviziilor de infanterie sovietice la peste 300, al diviziilor de tancuri la peste 100 şi să se constituie încă 10 brigăzi de artilerie ale Rezervei Comandamentului General sovietic, care aveau în compunere, fiecare, câte două regimente de artilerie cu câte 66 de guri de foc la fiecare regiment, inclusiv tunuri de 107 mm, precum și tunul-obuzier de 152 mm ML-20 și cel de 203 mm B-4, lansatoarele de proiectile reactive și dispozitive de foc în salve BM-8 și BM-13. În perioada 1939 – iunie 1941, Armata Roşie a primit în dotare un număr de 82.000 de tunuri şi aruncătoare de mine de cel mai nou tip, dintre care obuzierul M-30 de 122 mm. La 1 ianuarie 1941, Armata Roşie avea în dotare peste 20.000 de tancuri din care multe erau tancuri uşoare T-26 şi BT, însă dotarea completă a celor 29 de corpuri mecanizate sovietice impunea un necesar de 3.654 de tancuri KV şi 12.180 de tancuri T-34[13].

În urmărirea intereselor strategice

Armata Roşie a pătruns în Polonia de Est abia pe 17 septembrie 1939, conform înţelegerii din 23 august 1939, pentru a oferi „protecţie” fraţilor ucraineni şi beloruşi, după cum suna nota înaintată ambasadorului polonez la Moscova. În scopul delimitării riguroase a liniei de demarcaţie pe teritoriul polonez între Germania şi Uniunea Sovietică, a avut loc a doua vizită a lui von Ribbentrop la Moscova (27-29 septembrie 1939). Germania urma, conform noii înţelegeri, să accepte ca Lituania, plasată în zona de influenţă a celui de al III-lea Reich, să treacă în cea sovietică, primind în schimb, din zona sovietică, regiunea Lublin şi un teritoriu la est de Varşovia. Pe măsură ce democraţiile occidentale şi Germania se scufundau în ceea ce a fost desemnat ca fiind „Războiul Ciudat”, Stalin a cerut Finlandei, la 14 octombrie 1939, cedarea a 2.760 de km2, oferind în schimb 5.530 de km2, respectiv ţinuturile Repola şi Porajorpi, astfel încât să fie împiedicată utilizarea Finlandei drept trambulină pentru un atac german asupra Rusiei.

Războiul sovieto-finlandez (30 noiembrie 1939-12 martie 1940) s-a dovedit a fi un util prilej pentru evaluarea capacităţii de luptă a Armatei Roşii, a puterii ei de organizare şi mobilizare, precum şi a faptului că poate face „posibil, imposibilul”. Comandanţii sovietici prezenţi pe 17 aprilie 1940 la o conferinţă a Marelui Stat-Major sovietic au subliniat faptul că victoria finală în războiul contra Finlandei fusese prea scumpă şi au insistat ca organizarea pentru luptă să fie schimbată, instructajul şi stimularea trupelor să fie îmbunătăţite radical, să fie descentralizată luarea deciziilor, să se rescrie diversele regulamente şi manuale de teren, ţinându-se seama de lecţiile acestui război şi de ceea ce se întâmplase, deja, pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial. Prezent la această conferinţă, Stalin a recomandat generalilor sovietici să studieze metodele războiului modern, subliniind că tradiţiile şi amintirile din războiul civil (1918 – 1920) îi împiedicau pe ofiţeri să-şi adapteze gândirea la condiţiile prezentului[14]. Lipsurile înregistrate în campania din Finlanda se vor reîntâlni şi în campania din Basarabia şi Bucovina de Nord (26 – 28 iunie 1940). În perspectiva a ceea ce istoricii sovietici/ruşi definesc ca fiind „atacul preventiv” sovietic, cele două campanii s-au dovedit a fi utile prilejuri pentru evaluarea capacităţii de luptă a Armatei Roşii[15].

În condiţiile desfăşurării operaţiunilor de pe frontul de Vest, după 10 mai 1940, URSS a reuşit să-şi atribuie teritoriile promise în cadrul protocolului adiţional secret, respectiv să anexeze Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa (28 iunie 1940), Lituania, Letonia şi Estonia, astfel încât la încheierea acestui proces, Stalin redobândise toate teritoriile pe care le pierduse Rusia la sfârşitul Primului Război Mondial, în timp ce „Aliaţii plătiseră – conchide Henry Kissinger – ultima dintr-o serie de tranşe din cheltuielile provocate de excluderea Germaniei şi a Uniunii Sovietice de la Conferinţa de pace din 1919”[16]. Arbitrajul de la Viena (30 august 1940), pătrunderea trupelor germane în România (12 octombrie 1940) şi atacul trupelor italiene asupra Greciei (28 octombrie 1940) au reprezentat dovezi certe ale intereselor strategice ale Axei care devenise extrem de periculoasă pentru planurile geopolitice şi geostrategice ale Uniunii Sovietice. Semnarea Pactului Tripartit (27 septembrie 1940) a fost percepută ca fiind evenimentul care urma să devină cel mai ameninţător pentru securitatea URSS în condiţiile în care Stalin nici măcar nu a fost informat de aceste tratative.

Discuţiile purtate de Hitler şi ministrul său de Externe cu Viaceslav M. Molotov, la Berlin, în perioada 12-13 noiembrie 1940, reprezentau o nouă versiune germano-sovietică a „Doctrinei Monroe” pentru întreaga Europă şi Africă, dublată de împărţirea teritoriilor coloniale între ele. „Aşa-numitul echilibru european de forţe – declara Stalin, în iulie 1940, în faţa lui Sir Stafford Cripps, ambasadorul Marii Britanii la Moscova – s-a opus până acum nu doar Germaniei, ci şi Uniunii Sovietice. Prin urmare, Uniunea Sovietică va lua toate măsurile ca să împiedice restabilirea vechiului echilibru de forţe în Europa”[17]. În limbaj diplomatic formula „toate măsurile” includea şi ameninţarea războiului, ceea ce însemna că se intra într-o fază decisivă a conflictului sovieto-german, care va afecta şi România, având în vedere importanţa geopolitică şi geostrategică a ţării noastre.

În clipa în care a devenit conştient de perspectivele generate de pericolul sovietic, Hitler a modificat dispozitivul strategic de apărare al Germaniei, pregătind contralovitura la ceea ce istoricii sovietici au denumit „lovitura preventivă”. Pe 7 septembrie 1940, şeful Secţiei a III-a (Contraspionaj) din Abwehr a primit un document de la Cartierul General al lui Hitler, cu menţiunea „Strict-Secret”, care menţiona: „Teritoriile noastre din Est vor fi ocupate în următoarele patru săptămâni de puternice efective militare. La sfârşitul lunii octombrie, dispoziţiile marcate pe harta alăturată vor fi deja executate. Aceste dispoziţii nu trebuie să dea Rusiei impresia că am dori să lansăm un atac asupra Estului. Pe de altă parte, Rusia îşi va da seama că prezenţa unor dispozitive germane puternice şi bine antrenate în Polonia şi Boemia-Moravia indică faptul că suntem pregătiţi în orice moment să ne apărăm interesele din Balcani de un eventual atac rusesc cu forţe militare puternice”[18]. SSI-ul a informat Guvernul de la Bucureşti asupra faptului că, în urma dislocărilor de trupe care au avut loc în Basarabia şi Bucovina de Nord, atât în timpul rebeliunii legionare (ianuarie 1941), cât şi după aceea, s-a observat „în mod clar pregătirile ofensive efectuate de Uniunea Sovietică cu scopul de a ocupa întreaga Moldovă şi restul Bucovinei”[19]. Poziţia dură a Moscovei în tratativele cu Berlinul se datora faptului că Marele Stat-Major sovietic încheiase elaborarea planului desfăşurării strategice pentru etapa imediat următoare, care prevedea executarea de către forţele sovietice a două lovituri: cea principală pe direcţia Varşovia – Berlin şi o alta secundară, prin România, pentru a captura petrolul şi a debuşa în Balcani. „Eram în stare de alertă din noiembrie 1940. Atunci Pavel Juroviev şi Zoia Rîbkina au iniţiat dosarul operaţional (Liternoe delo) cu numele Zateia (Riscul), care aduna într-un singur loc cele mai importante informaţii despre mişcările nemţilor împotriva intereselor Uniunii Sovietice. Acest dosar era prezentat regulat lui Stalin şi lui Molotov, iar ei încercau să le folosească în politica lor de liniştire a lui Hitler şi de colaborare cu el”[20], mărturisea Pavel A. Sudoplatov.

Eșec informativ sau surprindere strategică?

Liderii de la Kremlin au primit 84 de avertismente privitoare la operaţiunea „Barbarossa”. Generalul-locotenent Filipp Ivanovici Golikov, care, pe 27 iulie 1940, devine şeful GRU, a afirmat după război că „spionajul militar sovietic a testat şi valorificat numeroase surse de informaţii secrete, inclusiv în Germania”[21], cărora însă nu le-a acordat credit. Primul avertisment a venit pe 27 august 1940 de la rezidenţa GRU din Paris. „Germanii au renunţat la ofensiva împotriva Angliei. Aparent, pregătirile continuă pentru o astfel de situaţie, dar sunt menite să ascundă deplasările de forţe germane spre Est, unde deja există 106 divizii”[22], telegrafiau ofiţerii GRU către Moscova.

Rezidenţa GRU din Berlin a trimis 23 de rapoarte în care avertiza asupra intenţiilor şi pregătirilor Germaniei pentru un atac asupra URSS. Pe 29 decembrie 1940, sursa GRU cu numele de cod ARIEŢ (Rudolf von Scheliha, consilier în MAE german) a informat despre faptul că aflase „din cercuri foarte înalte” că Hitler ordonase începerea pregătirilor pentru războiul împotriva URSS care urma să înceapă în martie 1941. ARIEŢ a revenit cu noi informaţii, de detaliu, pe 4 ianuarie şi 28 februarie 1941. „Începerea atacului a fost  stabilită, provizoriu, pentru 20 mai. Pare probabil că se planifică un atac prin învăluire în zona Pinsk, cu o forţă de 120 de divizii germane. Printre măsurile premergătoare se numără şi detaşarea de ofiţeri şi subofiţeri vorbitori de limba rusă la diferite comandamente. În plus, se construiesc trenuri blindate cu ecartament mai mare, ca în Rusia”[23], raporta ARIEŢ la 28 februarie 1941. Generalul-maior Vasili I. Tupikov, ataşatul militar al URSS şi rezidentul legal al GRU în Germania, a comunicat, la 9 mai 1941, un posibil plan de operaţii al Wehrmacht-ului împotriva URSS care releva faptul că „înfrângerea Armatei Roşii va fi finalizată în decurs de o lună sau o lună şi jumătate, cu Germania ajungând pe meridianul Moscovei”[24].

Informaţii importante au parvenit şi de la rezidenţa GRU din Helsinki care comunica, la 15 şi 17 iunie 1941, că numărul trupelor germane din Finlanda este în continuă creştere şi că finlandezii îşi sporeau măsurile de securitate militară. Oamenii GRU din Londra, Paris, Vichy şi din Elveţia au transmis informaţii extrem de importante şi edificatoare privind intenţiile ofensive ale germanilor. Agenţii GRU din România, AVS (Kurt Völkisch, ofiţer de presă la Ambasada Germaniei în Bucureşti) şi LTsL (Margarita Völkisch), au informat despre faptul că, la 1 martie 1941, la Berlin, „multă lume vorbea despre un iminent atac al Germaniei asupra URSS”[25]. Agentul cu numele de cod KORF (colonelul GRU Mihail S. Şarov, rezidentul-adjunct al GRU la Bucureşti, aflat sub acoperirea de reprezentant al Agenţiei TASS) informa Moscova despre faptul că un maior german care locuia în casa unei subsurse declara că germanii şi-au schimbat complet planul şi că se vor îndrepta spre Est, împotriva URSS. La 23 aprilie 1941, GRU afla că Armata Roşie urma să fie demoralizată din prima clipă, din prima lovitură, şi că „unul sau două raiduri aeriene vor dovedi impotenţa Rusiei…, la începutul războiului, în mai”[26] şi că „până în iulie, totul se va sfârşi”[27]. La 7 iunie 1941, rezidenţa GRU din România telegrafia: „Ofiţerii din Statul Major General român susţin cu insistenţă că, în conformitate cu declaraţiile neoficiale ale lui Antonescu, între România şi URSS va începe în curând războiul”[28]. Rapoartele ofiţerilor şi agenţilor GRU din Praga, Sofia, Belgrad şi Budapesta au întregit imaginea de ansamblu a intenţiilor Wehrmacht-ului în raport cu Armata Roşie şi faptul că, în pofida evenimentelor din Grecia şi Iugoslavia, „pregătirile pentru ziua X nu fuseseră abandonate, ci doar amânate”[29]. Pe 5 mai 1941, Richard Sorge a telegrafiat de la Tokio: „Germania va începe războiul cu URSS la mijlocul lunii iunie 1941”[30], iar în cursul zilei de 15 mai a comunicat data atacului german: 20 – 22 iunie 1941.

Informaţiile Externe (NKGB) din NKVD nu dispuneau de o unitate de analiză a informaţiilor şi diseminau informaţiile către destinatari, fiecare urmând să judece rapoartele şi implicaţiile acestora pentru domeniul său de activitate şi responsabilitate. În mai 1941, evaluând rapoartele NKGB, GRU ajungea la concluzia că numărul trupelor germane de la frontieră creștea în mod semnificativ. GRU a cerut NKGB-ului mai multă precizie în identificarea unităților germane și natura deplasărilor lor. Rezidențele NKGB din Germania, cu precădere, dar și din restul Europei ocupate au oferit numeroase informații privind pregătirile germane pentru invadarea URSS[31]. Pe 2 aprilie 1941, Harro Schulze-Boysen (nume de cod STARȘINA în dosarele NKGB) a comunicat Moscovei: „Forțele aeriene își vor concentra atacurile asupra nodurilor de cale ferată din zonele centrale și de vest ale URSS, asupra centralelor electrice din bazinul Donețk-ului și asupra fabricilor din industria aeronautică din zona Moscovei. Bazele aeriene din apropiere de Cracovia, în Polonia, urmează să fie principalele puncte de plecare pentru aparatele de zbor care vor ataca URSS. Germanii consideră că punctul slab al apărării aeriene sovietice îl reprezintă susținerea de la sol și speră ca, prin câteva bombardamente puternice asupra aerodromurilor, operațiile inamicului să fie rapid dezorganizate”[32].

Zborul lui Rudolf Hess în Marea Britanie (10 mai 1941) a bulversat complet NKGB-ul de la Moscova, astfel încât șeful Departamentului pentru Germania din INO (Informațiile Externe) al NKGB, Pavel M. Juravliev, a ordonat asistentei sale, Zoia Rîbkina: „Telegrafiați la Berlin, Londra, Stockholm, America, Roma. Încercați să clarificați detaliile acestei propuneri”[33]. Sovieticii păreau a fi dezinformați în ce privește adevăratele intenții ale lui Hitler. Totuși, avertismentele privind iminența atacului german au devenit copleșitoare la începutul verii anului 1941. „Repet: nouă armate cu forța a 150 de divizii vor începe ofensiva în zorii zilei de 22 iunie 1941”[34], telegrafia Richard Sorge la 13 iunie 1941. În aceeași zi, agentul GRU de la Sofia, Boevoi, raporta: „Conform informațiilor lui Jurin (membru al Consiliului Militar Superior bulgar), Führer-ul a decis să atace URSS până la sfârșitul acestei luni”[35]. Willy Lehmann, agent GRU infiltrat în Gestapo (nume de cod BREITENBACH), comunica, la 19 iunie 1941, că „unitatea sa Gestapo a primit ordin conform căruia Germania va invada URSS la ora 3.00 a.m., în data de 22 iunie 1941”[36]. La 5 mai 1941, rezidența NKGB din Varșovia, condusă de către Petr I. Gudimovici (nume de cod IVAN), a comunicat: „Pregătirile militare în Varșovia și peste tot în Guvernământul General se desfășoară în văzul tuturor, iar ofițerii și soldații germani vorbesc absolut deschis despre un război iminent între Germania și Uniunea Sovietică, ca și cum ar fi vorba despre o chestiune asupra căreia s-a decis deja. (…) De la 10 aprilie la 20 aprilie, trupele germane au afluit spre est, prin Varșovia, fără oprire, și ziua și noaptea”[37].

Informații extrem de relevante despre intențiile germane au venit și pe filiera Direcției a II-a Contrainformații din NKGB ca urmare a supravegherii activităților și interceptării comunicațiilor corpului diplomatic și militar al Axei aflat în misiune la Moscova. Totodată, Departamentul 1 (Căi Ferate) al Direcției Generale de Transporturi (GTU) a NKVD a colectat informații despre forțele germane aflate în Polonia, direcțiile de deplasare și raioanele de dislocare ale acestora. Agenții GTU identificaseră un corp de voluntari ucraineni în apropiere de Lublin, un alt regiment de voluntari în curs de formare în apropiere de Varșovia, construcția de noi aerodromuri, traficul unor trenuri speciale de construcții care transportau material de construcții și trupe de geniști, sosirea unor vagoane-cisternă franceze și belgiene care conțineau motorină, amplasamentul unor depozite de combustibil ascunse în pădurile din apropierea frontierei, precum și activități de triangulare a terenului înainte de a se stabili pozițiile de tragere ale artileriei. „Începând cu 10 iunie 1941, în Peremîșl și Juravița [Zurawica], toți angajații de la căile ferate locale vor fi dați afară; transportul va fi operat în întregime de unități militare [germane]”[38], raporta Direcția Districtului Lvov a NKGB pe 12 iunie 1941 având drept sursă munca agenților GTU. Direcția Generală a Trupelor de Grăniceri (GUPV) a NKVD al URSS a confirmat prin numeroase rapoarte adresate forurilor superioare din Moscova că situația de la frontiera sovieto-germană nu este deloc liniștită. Cercetarea radio sovietică şi spionajul prin zboruri aeriene identificaseră afluxul de trupe germane către frontiera sovietică. Serviciile de informaţii sovietice înregistraseră faptul că, între sfârşitul lunii august 1940 şi mijlocul lunii decembrie 1940, numărul diviziilor Wehrmacht-ului care afluiau spre frontiera cu URSS a crescut de la 5 la 34. La sfârşitul lui februarie 1941, numărul diviziilor germane a crescut la aproximativ 70, pentru a ajunge la 87, în mai 1941, şi a coborât la 80 până la 1 iunie, urmând să crească la 123 în 21 iunie 1941. În intervalul 27 martie – 18 aprilie 1941, au avut loc nu mai putin de 80 de zboruri de spionaj germane deasupra teritoriului Uniunii Sovietice. La 22 aprilie 1941, sovieticii au protestat în mod oficial faţă de aceste acţiuni provocatoare. Protestele lor nu au avut nici un efect şi, până la sfârşitul lunii mai 1941, au mai avut loc alte circa 180 de astfel de zboruri, ceea ce a permis ca Luftwaffe să încheie cercetarea fiecărui aeroport sau bază militară din vestul Uniunii Sovietice.

La 11 iunie 1941, Stalin a fost informat că Ambasada germană din Moscova primise, pe 9 iunie, instrucţiuni de la Berlin privind punerea la „adăpost” a documentelor secrete (arderea) şi „plecarea discretă a femeilor şi a copiilor” (evacuarea). La 1 martie 1941, ambasadorul URSS la Washington, Konstantin A. Umanski, a primit o sinteză a informaţiilor deţinute de Guvernul SUA în acest sens. În aprilie 1941, subsecretarul de stat american, Sumner Welles, a pus din nou la dispoziţia ambasadorului Umanski rezultatul decriptărilor comunicaţiilor diplomatice japoneze, inclusiv o telegramă din 19 martie de la Moscova, care raporta o schimbare spectaculoasă în relaţiile sovieto-germane, precum şi două telegrame de la Berlin care schiţau pregătirile de război ale Germaniei cu URSS. La 22 martie, Guvernul sovietic a primit un memorandum al Serviciului de Informaţii al Armatei SUA, în care se prezicea, pe baza decriptărilor traficului japonez, un atac german împotriva URSS în următoarele două luni. La şapte zile după ce Hitler a semnat directiva care autoriza Planul „Barbarossa”, un rezumat fidel al planului a fost introdus într-o scrisoare anonimă adresată ataşatului militar sovietic de la Berlin.

Mareşalul G. K. Jukov îşi aminteşte în memoriile sale faptul că şeful GRU, generalul-locotenent Filipp I. Golikov, a prezentat conducerii URSS şi Marelui Stat-Major, la 20 martie 1941, un raport în care erau expuse variantele direcţiilor posibile ale loviturilor trupelor germane în cazul atacării URSS. GRU indica data de 20 mai 1941 ca fiind ziua începutului ofensivei germane împotriva Uniunii Sovietice. „Ceea ce a fost trecut cu vederea în informaţiile noastre – mărturisea Pavel A. Sudoplatov – a fost forţa calitativă a tacticii Blitzkrieg-ului. Credeam că, dacă va izbucni războiul, nemţii vor încerca mai întâi să pună mâna pe regiunile noastre din Ucraina, care erau bogate îm produse alimentare şi materii prime. Ştiam din jocurile lor militare, strategice că un război prelungit ar fi cerut resurse economice suplimentare. Aceasta a fost marea greşeală: GRU şi NKVD nu au prevenit Statul Major că scopul armatei germane, atât în Polonia, cât şi în Franţa nu fusese să pună mâna pe teritoriu, ci să distrugă puterea militară a armatei inamice”[39].

Sir Alexander Cadogan, subsecretarul permanent al Foreign Office, l-a informat, la 10 iunie 1941, pe ambasadorul Ivan M. Maiski despre recentele redesfăşurări de forţe germane din Răsărit, oferind datele şi locurile precise ale fiecărei divizii în parte. La 13 iunie 1941, ministrul britanic de Externe, Anthony Eden, l-a convocat pe ambasadorul Maiski pentru a-l informa că rapoartele care au parvenit în ultimele 48 de ore referitoare la concentrările de trupe germane ar putea avea ca scop un război al nervilor sau un atac împotriva Uniunii Sovietice. În aprilie 1941, vicepreşedintele Uzinelor Skoda, care îşi oferise serviciile GRU, raporta, pe baza contactelor cu ofiţeri superiori din armata germană din Cehoslovacia, o redesfăşurare masivă a Wehrmacht-ului către graniţa sovietică şi că uzinei sale i se ordonase să înceteze livrarea de arme către URSS, deoarece războiul fusese programat la mijlocul lunii iunie. „Deşi spionajul nostru a descoperit intenţiile lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică – scrie Pavel A. Sudoplatov -, rapoartele erau, într-o oarecare măsură, contradictorii. Nu conţineau evaluări ale potenţialului tancurilor germane şi ale unităţilor aeriene sau ale capacităţii lor de a străpunge liniile de apărare ale unităţilor Armatei Roşii, desfăşurate de-a lungul frontierelor sovieto-germane. În felul acesta, forţa loviturii lui Hitler a fost o surpriză pentru conducerea noastră militară, inclusiv pentru mareşalul Gheorghi Jukov, şeful Statului Major al Armatei Roşii în acel moment, care recunoaşte, în memoriile sale, că nu prevăzuse un inamic capabil să lanseze o operaţiune ofensivă pe scară largă, cu formaţiuni de tancuri, simultan pe mai multe direcţii”[40].

La începutul lunii iunie 1941, ambasadorul german la Moscova, contele von der Schulenburg, îl invită pe ministrul URSS la Berlin, aflat în vizită la Moscova, la un dejun privat la reşedinţa sa. Ambasadorul von der Schulenburg avea să-i spună ambasadorului Vladimir G. Dekanozov: „Este posibil ca ceea ce se întâmplă acum să fie unic în istoria diplomaţiei, dar eu vă voi dezvălui secretul nostru de stat numărul unu…Hitler a luat hotărârea de a declanşa războiul împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie. Mă veţi întreba de ce fac acest lucru. Eu am fost crescut în spiritul lui Bismarck, care s-a opus întotdeauna unui război cu Rusia”[41]. În ciuda acestor avertismente, relaţiile oficiale nu au cunoscut nicio răcire. Uniunea Sovietică achiziţionează de la Germania, în ianuarie 1941, districtul polonez Suwalki, pentru suma de 7.500.000 de dolari aur, iar în aprilie 1941 livrările sovietice de materii prime către Germania ating nivelul maxim de la semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov: 208.000 tone de cereale, 50.000 tone de petrol, 8.300 tone de bumbac, 8.340 tone de metal. URSS a livrat, de asemenea, 4.000 de tone de latex achiziţionate în Extremul Orient şi expediate în Germania, cu trenul transsiberian. Mareşalul G. K. Jukov avea să scrie referitor la atacul „prin surprindere” al Wehrmacht-ului: „Pericolul principal pentru noi a constat nu în faptul că nemţii au trecut frontiera prin surprindere, ci în faptul că noi am fost surprinşi de forţa de atac a Armatei germane; că noi am fost surprinşi de superioritatea de şase până la opt ori a forţelor lor pe direcţiile hotărâtoare; că am fost surprinşi de amploarea concentrării trupelor lor şi de puterea atacului lor”[42].

(Va urma)

______________________________________________________________________

[1] Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 95.

[2] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 128.

[3] Ibidem.

[4] Ion Ţurcanu, Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric basarabean, Editura Arc, Chişinău, 2004, p. 179.

[5] Textul versiunii franceze a acestei cuvântări a fost tradus şi publicat în limba rusă, la Moscova, în 1994 (a se vedea: T. Bushueva, Proklinaia – Poprobuite Poniat, în Novy Mir, nr. 12, 1994, p. 230 – 237). Documentul a fost descoperit la centrul de Păstrare a Colecţiilor Istorice-Documentare, fosta Arhivă Specială a URSS, f. 7, op. 1, d. 1.223. T. Bushueva va confirma, în octombrie 2002, într-o convorbire telefonică cu David E. Murphy, fost adjunct şi, mai apoi, şef al staţiei CIA din Berlinul de Vest (1954 – 1961), că Arhiva Specială conţine documente trimise la Moscova de Grupul Sovietic de Forţe de Ocupaţie din Germania. Originalul în limba rusă nu a fost găsit până în prezent.

[6] Istoricul sovietic V. I. Daşicev susţine că V. M. Molotov a declarat, în noaptea de 23 spre 24 august 1939, că excelentele relaţii politice sovieto-germane, din acele clipe, se datorau cuvântării lui Stalin de la Congresul al XVIII-lea al PC (b) al Uniunii Sovietice din martie 1939. Istoricul V. I. Daşicev scrie: „Hotărârea privind convocarea Congresului al XVIII-lea a fost adoptată la plenara Comitetului Central din ianuarie 1939. Anume în ianuarie a fost definită linia politică a Congresului. Deci cotitura radicală în politica lui Stalin referitoare la Germania s-a produs înainte de martie 1939” (Apud Ion Ţurcanu, op. cit., p. 174).

[7] Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial (ed. Anatol Petrencu), vol. I, Editura Cartdidact, Chişinău, 2004, p. 24 – 26.

[8] În Krasnaia Zvezda din 30 iulie 1993, Ministerul Apărării de la Moscova a confirmat existența unul semnal intitulat „Furtuna”, însă îi dă o cu totul altă explicație: „Semnalul «Furtuna» a fost într-adevăr stabilit, dar însemna cu totul altceva. La primirea lui, comandanții de divizii ale armatelor de acoperire trebuiau să deschidă «plicurile roșii». Acestea conțineau ordinele cu măsurile care trebuiau luate pentru ocuparea pozițiilor de luptă în vederea respingerii atacului inamicului, în cazul unei agresiuni” (Apud Victor Suvorov, Umbra Victoriei, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 158). Ministrul Apărării al URSS, mareșalul D. T. Iazov, mărturisea în Voenno Istoriceskii Jurnal (nr. 5/1991, p. 13): „La baza pregătirii operațiunilor inițiale a stat ideea unui puternic atac de răspuns cu trecerea ulterioară la un atac decisiv pe tot frontul. Acestui plan i se subordona tot sistemul desfășurării strategice a Forțelor Armate. Apărarea strategică și alte variante de acțiuni practic nu au fost discutate” (Ibidem, p. 168). Referitor la concepţiile lui Victor Suvorov şi impactul lor asupra opiniei publice ruseşti şi mondiale, a istoricilor şi militarilor, a se vedea: Aleksandr Gogun, 1941. URSS ca agresor. Receptarea tezei în Europa de Est, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 6 (531), iunie 2011, p. 5 – 8.

[9] Mark Solonin, Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 160.

[10] Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944/ed. Cristian Troncotă, Alin Spânu, Bucureşti, 2004, p. 239.

[11] A se vedea: dr. Mircea Rusnac, 1941: sovieticii pregătesc atacarea României, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 6 (531), iunie 2011, p. 9 – 13.

[12] Victor Suvorov, Ziua M, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 104.

[13] La 1 iunie 1941, Armata Roşie avea în dotare 19.540 de tancuri (fără a se lua în calcul tanchetele blindate uşoare T-37, T-38 şi T-40) şi 3.258 de automobile blindate prevăzute cu tunuri. În cursul anului 1941 se vor realiza 1.358 de tancuri KV şi 3.014 de T-34. În 1942, industria de tancuri sovietică va produce 24.718 tancuri din care: 2.553 tancuri KV şi 12.527 tancuri T-34.

[14] În urma discuţiilor extrem de tensionate dintre Stalin şi şeful GRU, generalul-locotenent de aviaţie Ivan Iosifovici Proskurov, pe de-o parte, precum şi dintre şeful GRU şi generalii sovietici care au comandat unităţile Armatei Roşii în campania din Finlanda (1939 – 1940), GRU a fost trecut din subordinea Comisarului Poporului pentru Apărare în cea a Marelui Stat-Major sovietic. A se vedea: David E. Murphy, Enigma Barbarossa. Ce ştia Stalin, Editura Militară, Bucureşti, 2013, p. 71 – 85.

[15] OKW-ul şi OKH-ul au fost surprinse de apariţia pe câmpul de luptă de lângă Moscova, în decembrie 1941, a unor unităţi noi ale Armatei Roşii (80 de divizii de infanterie, 80 de brigăzi de infanterie, 10 brigăzi de care de luptă şi 25 de divizii de cavalerie). Abwehr-ul va identifica, până în aprilie 1942, 425 de divizii de infanterie, 100 de brigăzi de infanterie, 75 de divizii de cavalerie, 60 de divizii motorizate şi 80 de brigăzi mecanizate aflate în organica Armatei Roşii, din care 325 de mari unităţi de infanterie (250 de divizii şi 75 de brigăzi), 55 de divizii de cavalerie şi 35 de brigăzi mecanizate se aflau pe frontul româno-german. Ofiţerii de informaţii germani estimau că aviaţia sovietică a dispus constant de 2.000 de aparate, deşi pierduse lunar 400-500 de avioane, în timp ce în spatele frontului se aflau, slab instruite şi încadrate, un număr de 50-60 de divizii, dintre care 40 în regiunea Rostov-Stalino şi 20 în sectorul Moscova.

[16] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 324 .

[17] Ibidem, p. 327.

[18] Richard Bassett, Spionul-şef al lui Hitler. Misterul Wilhelm Canaris, Editura RAO, Bucureşti, 2008, p. 233.

[19] Cristian Troncotă, Uniunea Sovietică şi rebeliunea legionară. Documente din arhiva SSI, în Arhivele Totalitarismului, Anul II, nr. 1-2/1994, p. 94.

[20] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale. Arhitectura terorii, Editurile Elit Comentator&Eleusis, Bucureşti, 1995, p. 120.

[21] Vladimir Petrov (ed.), June 22 1941: Soviet Historians and the German Invasion, Columbia, 1968, p. 181.

[22] David E. Murphy, op. cit., p. 299.

[23] Ibidem, p. 90.

[24] Ibidem, p. 91.

[25] Ibidem, p. 98.

[26] Ibidem, p. 100.

[27] Ibidem, p. 100.

[28] Ibidem, p. 101.

[29] Ibidem, p. 109.

[30] Ibidem, p. 114.

[31] A se vedea: Michael Nicholas Blaga, Stalin primise Planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă, în Historia, Anul XI, nr. 118, octombrie 2011, p. 64 – 68.

[32] David E. Murphy, op. cit., p. 127.

[33] Ibidem, p. 132.

[34] Ibidem, p. 301.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, p. 129.

[37] Ibidem, p. 134.

[38] Ibidem, p. 153.

[39] Pavel Sudoplatov, op. cit., p. 120.

[40] Ibidem.

[41] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 187.

[42] Mareşalul Jukov – Între legendă şi adevăr (Gheorghi Konstantinovici Jukov văzut de K. Simonov, N. G. Pavlenko, ….), vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 51.