Pe 17 iunie 1945, un grup de anchetatori militari sovietici au desfăşurat un interogatoriu al feldmareşalului Wilhelm Keitel care avea să declare: „Afirm că măsurile pregătitoare desfăşurate de noi în primăvara anului 1941 au avut caracterul unor pregătiri defensive în cazul unei ofensive a Armatei Roşii. Astfel, tot războiul în Răsărit, în mare măsură, poate fi numit preventiv. Noi ne-am gândit…să preîntâmpinăm ofensiva Rusiei Sovietice şi, cu o lovitură neaşteptată, să nimicim forţele sale armate. În primăvara anului 1941 mi-am format o părere clară: concentrarea de trupe ruseşti şi ofensiva lor ulterioară asupra Germaniei ne-ar pune într-o situaţie extrem de critică din punct de vedere strategic şi economic…În primele săptămâni, Germania ar fi fost pusă deja în condiţii extrem de nefavorabile”[1]. Într-o astfel de situaţie, Adolf Hitler n-a stat să aştepte până când generalii sovietici vor crea densitatea regulamentară de o divizie la şapte kilometri şi jumătate şi a lovit primul.

Informațiile devin îngrijorătoare

În septembrie 1940, din ordinul lui Stalin, generalul-locotenent Filipp I. Golikov, noul șef al GRU[2], va ordona celor şase şefi de divizii operative să efectueze o nouă epurare în rândurile rezidenţelor GRU[3], deoarece prea multe persoane au stat mult timp în străinătate şi au avut contacte cu străinii, ceea ce prezenta riscuri pentru securitatea statului sovietic. Totodată, din 3 februarie 1941, secţiunea de spionaj şi securitate a NKVD a fost separată de acesta pentru a renaşte sub denumirea de NKGB în cadrul căruia informaţiile externe (INO) obţin rangul de Directorat şi vor juca un rol extrem de important în victoria Uniunii Sovietice şi în realizarea planurilor sale geopolitice şi geostrategice. „Beneficiind de nişte nervi de oţel – scria Henry Kissinger –, Stalin şi-a păstrat politica la două capete cooperând cu Germania prin furnizarea de dotări şi instalaţii de război, dar opunându-i-se în plan geopolitic, ca şi cum n-ar fi existat nici un pericol. Deşi nu era dispus să intre în Pactul Tripartit, el a oferit Japoniei singurul beneficiu pe care i l-ar fi adus aderarea sovietică la condiţiile Pactului, lăsându-i ariergarda liberă pentru aventurile pe care avea de gând să le parcurgă în Asia”[4]. Congresul Statelor Unite ale Americii a conchis, în august 1951, în cursul audierilor dedicate activităţii lui Richard Sorge, că spionajul militar sovietic, în persoana rezidentului GRU „Ramsai”, a făcut foarte multe[5] pentru ca Japonia să înceapă un război în Oceanul Pacific[6], iar această agresiune să fie îndreptată împotriva Statelor Unite[7] şi nu a Uniunii Sovietice. În seara zilei de 16 iunie 1941, a parvenit la Moscova cel mai important dintre avertismentele finale asupra atacului german, din partea a două dintre grupurile informative sovietice din Berlin, cele ale lui Harnack şi Harro Schulze-Boysen, care confirmau că toate demersurile militare preparatorii ale Germaniei în vederea atacului au fost încheiate, iar declanşarea poate surveni în orice moment. Ungaria va lua parte la ostilităţi de partea Germaniei, iar o parte a forţelor aeriene germane a fost plasată pe aerodromurile maghiare. Generalul-locotenent Pavel Mihailovici Fitin, şeful Direcţiei de Informaţii Externe din NKGB, a primit ordin din partea lui Stalin de a clarifica o serie de probleme. Înainte ca rezidenţa sovietică din Germania[8] să fi avut timp să răspundă la telegrama generalului Pavel M. Fitin, atacul german s-a declanşat.

Sinteza informativă a SSI din 19 ianuarie 1941 sublinia că, în ciuda existenţei unor „raporturi bune între Moscova şi Berlin, totuşi nu este un secret pentru nimeni că URSS mai consideră şi acum Germania ca «fiind» cel mai mare duşman al său”[9] astfel încât toate mişcările de trupe sovietice care au fost făcute mai ales pe frontiera germană şi în toate teritoriile anexate de Uniunea Sovietică au urmărit să ofere Moscovei „puternice puncte strategice în vederea unui eventual război cu Germania”[10]. Buletinul informativ din 16 martie 1941 al SSI, analizând interesele strategice ale Japoniei şi Uniunii Sovietice, preciza că „URSS este conştientă că menţinerea ei în expectativă nu va fi prelungită la infinit, de aceea duce o politică dublă: a) depune toate eforturile pentru  înarmarea ţării; b) caută să amelioreze raporturile sale cu Japonia şi alte state. Moscova voieşte să se asigure de la Est,  în cazul unui conflict la Vest, iar Japonia caută să atragă URSS de partea sa  pentru ca astfel să poată realiza  întronarea unei noi ordini politice şi economice  în Asia[11]. Nota SSI din 19 aprilie 1941, întocmită pe baza informaţiilor furnizate de o sursă, a Corpului 4 Armată, menţiona faptul că pretutindeni şi în toate localităţile considerate ca puncte strategice se fac fortificaţii militare, lucrându-se la ele zi şi noapte. „Se renovează – raportau analiştii SSI – vechile tranşee lăsate de armatele române, schimbându-li-se faţa sau direcţia şi făcându-le în stare să servească ca apărare trupelor ruse în cazuri eventuale de respingeri sau retrageri. Spiritul în armata sovietică este foarte aţâţat contra Germaniei şi pretutindeni nu se vorbeşte decât că, în curând, Moldova până la Siret va fi ocupată în  întregime de către ruşi. Toată lumea civilă şi militară crede că un război  între Rusia, pe de-o parte, şi Germania, România, Ungaria, Bulgaria şi Slovacia, pe de altă parte, se va declanşa  în curând”[12].

În Darea de seamă asupra operaţiunilor armatelor sovietice din campania actuală, întocmită de către Centrul de Informaţii „H”[13], la 19 august 1941, se menţiona: „Strângerea dispozitivului strategic sovietic aproape cu totalitatea forţelor, pe cap (la frontieră), nu trebuie atribuită incapacităţii comandamentului, ea fiind justă, căci din mărturisirile ofiţerilor sovietici prizonieri, rezultă că sovietele aveau intenţiuni agresive, atât pe frontul român, cât şi pe frontul german. Unul dintre aceşti ofiţeri a afirmat chiar că, ofensiva urma să pornească în ziua de 28 iunie şi că ei – ofiţerii – primiseră şi bani pentru a face cumpărături în Bucureşti”[14].

La începutul lunii aprilie 1941, Biroul de Analiză-Sinteză al Serviciului Special de Informaţii, Secţia Frontul de Est, a înaintat conducerii statului român un amplu documentar intitulat URSS-1941. Sinteză asupra pregătirii de război. Informaţiile cuprinse în acest document evidenţiau faptul că Marele Stat-Major sovietic a dispus, după campania din Finlanda, organizarea unităţilor după modelul german, continuând a introduce în armată numai elementele fidele regimului şi comunismului, după o foarte amănunţită selecţie. Manevrele militare sovietice din vara şi toamna anului 1940, precum şi cele din primăvara lui 1941 au avut în atenţie instruirea în cât mai bune condiţii a unităţilor şi subunităţilor. Istoricul german Werner Maser în lucrarea Der Wortbruch. Hitler, Stalin und der Zweite Weltkrig (Călcarea cuvântului. Hitler, Stalin şi Al Doilea Război Mondial) consemna faptul că, încă din 1939, URSS poseda de 200 ori mai mulţi paraşutişti decât toate celelalte ţări luate laolaltă[15]. Biroul Contrainformaţii din Secţia a II-a a Marelui Cartier General român constata, la 24 iulie 1941, după o analiză a activităţii paraşutiştilor sovietici în primele zile ale războiului, că „Armata Roşie a fost printre primele armate care au urmărit să dea o întrebuinţare militară posibilităţii de a coborî din avion cu paraşuta. Lansarea cu paraşuta fusese decretată în URSS ca sportul cel mai de seamă şi mai stăruitor încurajat de către stat şi iniţiativele particulare”[16]. Revista România Aeriană (Anul X, nr. 3/1936), referindu-se la paraşutismul sovietic, aprecia că, în URSS, existau 20.000 de paraşutişti amatori, care au executat 800.000 de salturi din turnuri special construite şi 16.000 de salturi din avion în cursul anului 1935. Serviciul Special de Informaţii a comunicat Conducătorului Statului român, la începutul anului 1941, că în URSS „se acordă o mare atenţie unităţilor de paraşutişti şi transporturilor aeriene”[17], în procesul de reorganizare al armatei sovietice, şi că „s-a mărit numărul unităţilor de paraşutişti, ajungându-se la concluzia că această armă nouă va avea de jucat un rol decisiv în operaţiunile viitoare”[18].

În ziua de 5 mai 1941, Stalin a ţinut un discurs strict secret în faţa absolvenţilor a 16 Academii Militare ale URSS și a nouă facultăți militare din instituțiile de învățământ superior civile, conducerii politice superioare a ţării şi corpului de comandă al Armatei Roşii[19]. Referindu-se la acest discurs, rămas secret pentru mulţi contemporani[20], la vremea lui, Grigore Gafencu scria: „Aceste vorbe «secrete» încredinţate ofiţerilor, şi care cadrau atât de puţin cu măsurile tot atât de «secrete» luate de guvern, demonstrau nu numai dualismul acţiunii care conducea afacerile, dar şi grija avută de conducătorii sovietici de a nu lăsa ca moralul trupelor să fie influenţat de concesiile pe care se credeau obligaţi să le facă în domeniul politic”[21]. Stalin a luat din nou cuvântul la banchetul dat, după ceremonia absolvirii, la Kremlin, unde a ţinut să sublinieze că „a început era expansiunii prin forţă”[22], iar „poporul trebuie educat să accepte ideea că războiul de agresiune este inevitabil”[23]. Șeful serviciului de informaţii „Armate Străine Est” (Fremde Heere Ost/FHO) din cadrul OKH și-a informat superiorii de faptul că Stalin era „foarte beat” și că „a proferat amenințări de război la adresa Germaniei”[24].

Generalii sovietici pregătesc lovitura strategică

 Planul de campanie[25] întocmit de Marele Stat-Major sovietic, aşa-numitul „Plan Jukov” (15 pagini)[26], prevedea o lovitură „preventivă” împotriva forţelor militare germane din Polonia şi Prusia Orientală. Generalul G. K. Jukov propunea o lovitură prin surprindere pentru a preîntâmpina şi a nimici Wehrmacht-ul, nelăsându-se astfel germanilor iniţiativa de a acţiona. Inamicul trebuia să fie devansat în desfăşurare şi atacat când încă se afla în curs de concentrare şi nu îşi constituise frontul, nu organizase cooperarea între genurile de armă. Armata Roşie, conform planului Jukov, trebuia să străbată toată Polonia, de la est la sud-vest, să ajungă la graniţele Germaniei, apoi să cucerească Prusia Orientală[27]. Generalul G. K. Jukov condusese, în perioada 23 – 31 decembrie 1940, în cursul unui mare „joc de război” operativ-strategic, pe hartă, forţele invadatoare („albaştrii”), în timp ce forţele sovietice („roşii”) erau conduşi de generalul-colonel D. G. Pavlov, viitorul comandant al Regiunii Militare Vest[28], în acele momente șef al Direcției Principale de Tancuri și Autoblindate a Armatei Roșii. „Pornind de la datele reale şi forţele inamicului, ale nemţilor, eumărturisea G. K. Jukov în memoriile sale -, în calitate de comandant al «albaştrilor», am desfăşurat operaţiunile în acele direcţii, în care, ulterior, le-au desfăşurat nemţii înşişi. Am dat loviturile mele principale acolo unde apoi le-au dat şi ei. Grupările s-au format aproximativ la fel cum s-au alcătuit apoi în timpul războiului. Configuraţia frontierelor noastre, locul, situaţia – totul îmi dicta tocmai aceste hotărâri, aşa cum le-au dictat apoi şi nemţilor. (…) În ianuarie 1941 a avut loc analiza acestei manevre strategice în cadrul Consiliului Militar General. Stalin a ascultat cu atenţie referatul şi a pus o serie de întrebări atât mie, cât şi altor vorbitori. (…) Curând după această analiză, am fost numit şef al Marelui Stat-Major”[29].

În perioada 2 – 6 ianuarie 1941 și, mai apoi, între 8 și 11 ianuarie 1941 se vor desfășura două exerciții strategico-tactice pe hartă în care va fi simulată perioada de început a războiului: varianta atacului „Vestului” și apărarea „Estului”. Generalul-maior Vladimir A. Zolotariov va consemna în Krasnaia Zvezda, din 27 decembrie 1990, că analiza primului exercițiu s-a făcut la nivelul conducerii politice superioare a URSS, respectiv Stalin care a urmărit atent desfășurarea primul exercițiu tactic și „s-a convins – scrie fostul ofițer GRU Victor Suvorov – că în Prusia Răsăriteană se poate împotmoli”[30]. Planurile sovietice de până la venirea lui G. K. Jukov la conducerea Marelui Stat-Major sovietic, aveau în vedere ca invadarea teritoriului german să se facă cu ajutorul trupelor aflate în Bielorusia (Frontul de Vest), secondate de trupele Regiunii Militare Moscova, iar în Pribaltica şi în Ucraina erau pregătite Fronturile de Nord-Vest şi Sud-Vest pentru atacuri suplimentare. Generalul G. K. Jukov a propus ca lovitura să pornească din intrândurile de la Belostok şi Lvov, rezultate în urma împărţirii Poloniei, care permiteau desfăşurarea unei operaţiuni clasice de încercuire prin atacurile a două grupări mobile de învăluire, ceea ce ar fi deschis dintr-o dată un evantai de posibilităţi[31]. „Cele două proeminenţe (Belostok şi Lvov – n. n.) se învecinează în mod inevitabil cu patru «adâncituri». De la nord la sud, aceste «adâncituri» de la baza proeminenţelor se aflau în apropierea oraşelor Grodno, Brest, Vladimir-Volynski, Cernăuţi. Dacă Armata Roşie s-ar fi pregătiti să treacă în apărare, atunci pe «vârfurile proeminenţelor» ar fi lăsat doar un minimum de forţe de acoperire, iar unităţile defensive principale ar fi fost aliniate lângă baze, în «adâncituri». O asemenea formaţie garantează evitarea încercuirii trupelor proprii pe teritoriul proeminenţelor, reducerea lungimii frontului de apărare (lungimea bazei triunghiului este întotodeuna mai mică decât suma celorlalte două laturi), precum şi crearea unei mari densităţi operative în direcţiile cele mai probabile de atac al inamicului”[32], concluzionează istoricul rus Mark Solonin.

Graniţa germană avea şi ea două intrânduri în partea sovietică, în raioanele Suvalok şi Lublin, iar Wehrmacht-ul se pregătea pentru o manevră asemănătoare. Generalul G. K. Jukov mai plănuia o lovitură în direcţia României, propunând să se desfăşoare încă un front în spatele Frontului de Vest, la graniţa României, concomitent cu atacuri ajutătoare dinspre Pribaltica asupra Königsberg-ului şi lovitura a două armate de vânători de munte prin Carpaţi. Generalul de armată Makhmut A. Gareev consemnează în volumul Curajul (1991, p. 253), cu referire la intențiile ofensive ale Armatei Roșii, următoarele: „Atacarea în principal pe direcția Cracoviei în flancul grupării de bază a inamicului permitea chiar la începutul războiului ruperea Germaniei de țările balcanice, privarea de petrolul românesc și izolarea de aliați. Iar lovitura principală pe flancurile învecinate ale Fronturilor de Vest și de Nord-Vest ducea către un atac frontal, în condiții de teren complicate, împotriva unor poziții defensive puternic fortificate în Prusia Orientală, unde armata germană putea să opună o rezistență mult mai mare. Cu totul altele erau condițiile și, prin urmare, raționamentele ce puteau apărea dacă planul strategic ar fi prevăzut desfășurarea la începutul războiului a unor operațiuni defensive de respingere a unei agresiuni. În acest caz, era incontestabil mai avantajos ca forțele principale să se afle în zona Frontului de Vest. Însă nu s-a prevăzut atunci un asemenea mod de desfășurare a operațiunilor strategice”[33]. Cu ocazia unei conferinţe ţinute la Kiev, în primăvara anului 1941, discursul lui G. K. Jukov i-a uimit pe toţi cei prezenţi prin ideea necesităţii de a se realiza în ofensivă o superioritate de 2 la 1, în forţe şi mijloace, nu numai în sectorul loviturii principale, ci în întreaga fâşie de ofensivă a trupelor frontului. „O apărare – afirma generalul M. A. Purkaev într-o expunere, asupra problemelor apărării, ţinută cu acest prilej – care nu-şi propune să obţină victoria este lipsită de obiect şi inutilă. Şi în apărare trebuie să asigurăm superioritatea asupra inamicului, dar ea se realizează cu totul altfel decât în ofensivă. Aici va fi nevoie, probabil, de şi mai multă iscusinţă în executarea manevrei de forţe şi mijloace”[34]. La propunerea generalului G. K. Jukov, Stalin a aprobat ca sub aparenţa unor concentrări de instrucţie mobile să fie transferate în Ucraina şi Bielorusia, în aprilie – mai 1941, câte două armate cu efective reduse în scopul întăririi forţelor care acopereau frontiera de stat a Uniunii Sovietice. Din ordinul lui Stalin au fost intensificate prin toate mijloacele lucrările pentru construcţia aerodromurilor de bază şi de campanie ale aviaţiei sovietice[35].

Concentrarea forțelor pe direcțiile strategice

Pe 12 mai 1941, ambasadorul Germaniei la Moscova, contele von der Schulenburg, telegrafia la Berlin că Stalin şi-a fixat în domeniul politicii externe un scop de mare importanţă, pe care speră să-l atingă prin forţe propii. Sinteza informativă a SSI din intervalul 11 – 20 mai 1941 confirmă activitatea crescândă a trupelor sovietice la frontieră, centrul de greutate al acestei activităţi deplasându-se şi spre sudul Basarabiei, unde se observau deplasări de forţe, sosiri continue de materiale şi exerciţii repetate de alarmă. Marele Stat-Major sovietic a emis, la 13 mai 1941, o directivă privind trimiterea de trupe din regiunile militare din interior spre vest. „În total – scria generalul G. K. Jukov în amintirile sale -, în luna mai au fost transferate din regiunile interioare mai aproape de graniţele de vest 28 de divizii de infanterie şi 4 comandamente de armată”[36]. În conformitate cu directiva Marelui Stat-Major de la Moscova, comandamentele de campanie ale fronturilor şi armatelor trebuiau să se stabilească în punctele de comandă din raioanele de concentrare de la frontieră între 21 şi 25 iunie 1941. „Trupele de grăniceri ale NKVD erau intens pregătite pentru trecerea fluviilor sau unor cursuri de apă mai mici. Nici una din cele 65 de divizii blindate nu era antrenată pentru aruncarea în aer a podurilor în caz de retragere, dar fiecare din ele cuprindea batalioane de pontonieri pregătite spre a înlocui eventualele poduri distruse pe teritoriul inamic, sprijinind astfel înaintarea, iar efectivele lor erau mai mari decât trupele similare din toate celelalte armate reunite”[37], scrie istoricul Werner Maser.

La 15 mai 1941, Stalin a primit spre aprobare un document militar intitulat „Proiectul raportului Comisarului Poporului pentru Apărare”, semnat de către mareşalul S. K. Timoşenko şi generalul G. K. Jukov, care stabilea că primul obiectiv strategic al acţiunii Armatei Roşii îl constituia zdrobirea forţelor principale ale Wehrmacht-ului desfăşurate la sud de Brest – Debin. Trupele sovietice trebuiau să ajungă, după 30 de zile de lupte, la nord de aliniamentul Ostroleka – râul Narev – Loveci – Lodz – Kenzburg – Oppeben – Olonanc. Frontul de Sud–Vest trebuia să apere frontiera de stat cu Ungaria şi România în raioanele Cernăuţi şi Chişinău, cu scopul distrugerii flancului de nord al armatei române, şi ieşirea pe aliniamentul râul Moldova – Iaşi. „Planul operativ al unui război împotriva Germaniei a existat, şi el a fost perfecţionat nu numai în cadrul Marelui Stat-Major, ci a fost detaliat şi de către comandanţii trupelor şi statele-majore ale regiunilor militare de la frontierele de vest ale Uniunii Sovietice”[38], mărturisea mareşalul A. M. Vasilievski. Referindu-se la existenţa acestui „Mare Plan”, istoricul Mark Solonin menţionează: „(…) toate planurile operative cunoscute reprezintă în realitate unul şi acelaşi document, cu unele modificări nesemnificative de la o variantă la alta. Toate variantele Marelui Plan coincid în privinţa atât a conţinutului, cât şi a formulării textului. În al treilea rând, toate variantele, fără excepţie, reprezintă planul unei operaţiuni ofensive dincolo de frontierele de stat ale URSS, iar ca inamic principal este indicată în mod invariabil, Germania. Acţiunile militare pe teritoriul propriu nu au fost studiate nici măcar ca scenarii posibile ale desfăşurării evenimentelor războiului”[39].

La 13 iunie 1941, Agenţia TASS va transmite un comunicat în care se declară că nu există şi nici nu se prevede nicio concentrare de mari forţe militare la frontiera vestică a Uniunii Sovietice. Generalul de armată M. A. Gareev, locţiitorul şefului statului-major al Forţelor Aeriene ale Uniunii Sovietice, scria, în Krasnaia Zvezda din 27 iulie 1991, următoarele: „Direcţia concentrării forţelor principale a fost aleasă de comandamentul sovietic nu în interesul apărării strategice (o asemenea operaţiune pur şi simplu nu a fost prevăzută şi nici planificată), ci pe baza altor interese…Atacul principal pe direcţia Sud-Vest trecea prin zona cea mai favorabilă, rupând Germania de principalii săi aliaţi, de petrol, deplasa trupele noastre în flancul şi în spatele grupării principale a inamicului…”[40]. În interogatoriul l-a care a fost supus de germani, pe 8 august 1942, la întrebarea despre intenția lui Stalin de a ataca Germania, generalul-locotenent Andrei Andreevici Vlasov, fostul comandant al Corpului 4 Mecanizat sovietic la 22 iunie 1941, a declarat că astfel de intenții au existat, fără îndoială. „Concentrarea trupelor din raionul Lvov – declara A. A. Vlasov – indică faptul că atacarea României se pregătea în direcția surselor petroliere…Armata Roșie nu era pregătită pentru o ofensivă germană. În pofida tuturor zvonurilor despre măsurile respective promovate de Germania, în Uniunea Sovietică nimeni nu credea în această posibilitate. Pregătirea rușilor avea în vedere doar propria ofensivă”[41].

Sub acoperirea comunicatului Agenţiei TASS, din 13 iunie 1941, 114 divizii sovietice, din Primul Eşalon Strategic aflate în adâncimea teritoriului regiunilor de la frontiera vestică au început să avanseze spre graniţă, deşi URSS informase opinia publică internaţională că nu există şi nici nu se prevede vreo concentrare de mari forţe militare la frontiera vestică a URSS. Și, totuși, 56 de divizii din primul eşalon strategic se aflau lipite, deja, de frontiera de stat, nemaiavând unde să se deplaseze. Totodată, 77 de divizii din cel de-al doilea eşalon strategic au început deplasarea spre vest, sub forma unor concentrări de exerciţii. „La 13 iuniescria mareşalul Carl Gustaf Emil Mannerheim -, guvernul sovietic a dezminţit toate zvonurile de război, dar, în ciuda acestor dezminţiri, rapoarte demne de crezut semnalau vaste pregătiri militare la frontiera noastră; în Golful Finic şi la Hanko domnea o vie activitate. Acest lucru ne-a obligat să mobilizăm toată armata de campanie, printr-un ordin din 17 iunie (1941 – n. n.)[42].

Unii comandanți au deschis „Plicul Roşu”

În lunile aprilie și mai 1941, Marele Stat-Major sovietic deplasase, în liniște, din Extremul Orient spre frontiera de Vest un număr de 28 de divizii, nouă comandamente de corp de armată și patru comandamente de armată. Unitățile trebuiau să intre în poziții de luptă în Districtele Militare Speciale Kiev și Vestic în perioada 1 – 10 iunie 1941. Alte trei armate sovietice din Extremul Orient urmau să se deplaseze spre Vest, însă până la 22 iunie 1941 numai o singură armată ajunsese în apropierea Moscovei. „Întârzierea extraordinară în deplasarea acestor forțe de acoperire și în dotarea lor cu armamentul, echipamentele și mijloacele de transport de care aveau nevoie avea să se dovedească un factor crucial în zilele ce vor urma”[43], concluziona fostul ofițer de informații american David E. Murphy.

La 19 iunie 1941, NKGB-ul din RSS Moldovenească a raportat că operaţiunea de deportare a unor categorii de populaţie moldovenească antisovietică, desfăşurată pe 13 iunie 1941, se încheiase cu succes. Zona de frontieră fusese curăţată de elementele antisovietice subversive, astfel încât germanii nu mai putea conta pe sprijinul lor după cum comunicase NKGB-ul URSS la 11 mai 1941 autorităţilor de la Chişinău. Trupele din compunerea Armatei 11 sovietice, din cadrul Regiunii Militare Speciale (RMS) Pribaltica (viitorul Front de Nord-Vest), au fost aduse, de la jumătatea lui iunie 1941, în cel mai mare secret, la stadiul optim de pregătire pentru luptă. Pe 18 iunie 1941, comandantul RMS Pribaltica, generalul-colonel F. I. Kuzneţov, va emite un nou ordin: „Şeful zonei de apărare antiaeriană va aduce la stadiul de pregătire optimă de luptă toată apărarea antiaeriană a regiunii, până la sfârşitul zilei de 19 iunie 1941…Până în dimineaţa zilei de 20.6.41, în punctele de comandă ale frontului şi armatelor vor fi paraşutate echipe cu toate cele necesare pentru organizarea unor noduri de legătură…Vor fi desemnate şi pregătite echipe de transmisionişti care trebuie să fie gata până în dimineaţa 20.6.41. Comandanţii unităţilor vor avea sub control nodurile de legătură aprobate de mine…În direcţiile Telšiai, Šiauliai, Kaunas şi Kalvaria vor fi create detaşamente mobile de luptă antitanc. În acest scop vor avea provizii de mine antitanc, transportate cu mijloace auto. Pregătirea detaşamentelor până pe 21.6.41…Planul distrugerii podurilor va fi aprobat de Consiliul Militar al armatelor. Termen de realizare 21.6.41…Vor fi luate de la unităţile regiunii (în afară de cele mecanizate şi de aviaţie) toate cisternele cu benzină şi vor fi distribuite câte 50% Corpurilor Mecanizate 3 şi 12. Termen de realizare 21.6.41”[44].

Înaintarea către raioanele de concentrare pentru plecarea la ofensivă urma să înceapă în noaptea de 18 iunie 1941, ora 23.00, şi avea drept punct final pentru toate traseele: pădurile din zonă. Fostul comandant al Diviziei 7 Tancuri sovietică[45], generalul-maior Semion Vasilievici Borzilov, menţiona, la 4 august 1941, în raportul înaintat către superiorii săi: „(…) 4. Pe 20 iunie 1941 comandantul Corpului a ţinut o consfătuire cu comandamentul Diviziei, la care a fost pusă problema intensificării pregătirilor de luptă, adică ni s-a ordonat să pregătim proiectilele şi încărcătoarele, să le punem în tancuri, să întărim paza parcurilor de maşini şi a depozitelor, să verificăm încă o dată zonele de adunare a unităţilor la alarma de luptă, să stabilim legătura radio cu Statul-Major al diviziei. Comandantul corpului ne-a prevenit că măsurile trebuie să fie luate fără zarvă, să nu vorbim cu nimeni despre acest lucru, să continuăm instrucţia conform planului. Toate instrucţiunile au fost îndeplinite la termen. 5. Pe 22 iunie la ora 2, printr-un ofiţer al serviciului de informaţii, am primit parola alarmei de luptă cu deschiderea «plicului roşu» (în Armata Roşie această expresie se referea la plicul cu planul operativ al acţiunilor militare ale unităţii, pe care comandantul acesteia avea dreptul să-l deschidă numai la ordinul comandamentului superior lui – M. S.). După 10 minute, la unităţile diviziei s-a dat alarma de luptă iar la ora 4.30 acestea s-au adunat la punctul de concentrare în caz de alarmă”[46]. Comandanţii Corpului 6 Mecanizat, din compunerea Frontului de Vest, şi cel al Corpului 3 Mecanizat, al Frontului de Nord-Vest, au deschis „Plicul Roşu” astfel încât Corpul 6 Mecanizat sovietic a trecut la efectuarea unei recunoaşteri „pe şoseaua Varşoviei spre vest”, astfel încât se poate considera că „«plicul roşu» nu conţinea inexistentul «plan al respingerii agresiunii» – concluzionează istoricul rus Mark Solonin -, ci planul primelor operaţiuni militare de invadare a teritoriului Poloniei ocupate de germani”[47].

În Krasnaia Zvezda din 30 iulie 1993, Ministerul Apărării de la Moscova confirmă existența unul semnal intitulat „Furtuna”, însă îi dă o cu totul altă explicație: „Semnalul «Furtuna» a fost într-adevăr stabilit, dar însemna cu totul altceva. La primirea lui, comandanții de divizii ale armatelor de acoperire trebuiau să deschidă «plicurile roșii». Acestea conțineau ordinele cu măsurile care trebuiau luate pentru ocuparea pozițiilor de luptă în vederea respingerii atacului inamicului, în cazul unei agresiuni”[48]. Generalul-locotenent N. G. Pavlenko menționa în Voenno Istoriceskii Jurnal (nr. 11/1988, p. 26): „La mijlocul anilor 1960, G. K. Jukov, dar și noi, istoricii militari, am considerat că la începerea războiului inamicul avea superioritatea în forțe și mijloace asupra grupărilor noastre din zona de frontieră. Acum, raportându-ne la noile materiale…opinia în privința corelației forțelor se schimbă radical”[49].

Feldmareşalul Erich von Manstein îşi aminteşte că au fost multe controverse, în sânul conducerii militare superioare germane, referitoare la modul de dispunere al trupelor sovietice, respectiv ofensiv sau defensiv. „Dacă ar fi să luăm în consideraţie numărul de unităţi dislocate în partea vestică a Uniunii Sovietice şi puternicile concentrări de blindate din zona Bialystok şi din jurul Lvov-uluiscria feldmareşalul Erich von Manstein în memoriile sale -, atunci am putea să tragem concluzia – aşa cum a făcut-o şi Hitler – că mai devreme sau mai târziu Uniunea Sovietică ar fi trecut la ofensivă. (…) În foarte scurt timp, Armata Roşie ale cărei grupuri de armate erau din punct de vedere numeric, dacă nu calitativ, superioare grupurilor de armate ale Wehrmacht-ului[50], putea să avanseze către vest şi să treacă la atac (…) În momentul în care Uniunii Sovietice i s-ar fi oferit o ocazie favorabilă – politică sau militară – ea ar fi putut să ameninţe în mod direct Reich-ul”[51].

În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, la ora 05.40, comandantul Corpului 8 Mecanizat sovietic a deschis „plicul roşu” şi, în conformitate cu Ordinul nr. 002 din 17 mai 1941 al comandantului Armatei 26 sovietice, unităţile sale s-au deplasat spre vest, ajungând în după-amiaza zilei de 23 iunie 1941 la râul de frontieră San, la vest de Sambor. „Plicul roşu” cu Directiva nr. 0013 din 31 mai 1941 a Statului-Major al RMS Kiev a fost dechis în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, la ora 04.45, de către comandantul Corpului 15 Mecanizat sovietic. Unităţile Corpului 15 Mecanizat sovietic au pornit în direcţia Radehov. Analiza acestor fapte relevă că Armata Roşie era pregătită pentru „atacul preventiv” împotriva Wehrmacht-ului. 10 iulie 1941 era data de concentrare deplină a celui de al doilea eşalon strategic al Armatei Roşii la graniţa vestică, iar teoria militară sovietică prevedea atacul nu după concentrarea completă a trupelor, ci înaintea ei, în zori. 6 iulie 1941 era ultima duminică înainte de concentrarea completă a trupelor sovietice, ceea ce favoriza declanşarea „atacului preventiv sovietic”, respectiv invazia Europei Occidentale de către Armata Roşie (Operaţiunea „Furtuna”)[52].

Toate aceste informaţii despre intenţiile politice şi militare sovietice întăresc ipoteza lui Victor Suvorov, confirmată parţial de documente, potrivit căreia URSS pregătea un atac surpriză al Europei Occidentale pe 6 iulie 1941. Această decizie crucială pentru destinul omenirii nu va fi găsită în vreun document oficial sovietic în condiţiile în care Stalin instaurase practica de a examina problemele şi „deseori de a lua hotărâri după ele fără note de protocol”[53]. Istoricul Mark Solonin va consemna: „Planurile unei ofensive de mari proporţii a Armatei Roşii de pe teritoriul «proeminenţei Lvov» în sudul Poloniei au fost aprobate şi adoptate pentru a fi aduse la îndeplinire. Fapt confirmat nu de hârtii (care pot fi falsificate), nici de memorii (care uneori sunt scrise «la comandă» de nişte persoane fără scrupule), ci de desfăşurarea reală a trupelor care a avut loc în primăvara şi vara anului 1941”[54].

În lucrarea Anul 1941 – lecții și concluzii (1941. God-uroki i vyyvody)[55] se pot citi următoarele: „Mişcarea trupelor a fost planificată ţinându-se cont de încheierea concentrării în zonele indicate de planurile operative, de la 1 iunie până pe 10 iulie 1941”[56]. Această frază confirmă faptul că, pe 22 iunie 1941, acţiunea de concentrare a Armatei Roşii la frontiera de vest era în plină desfăşurare şi se realiza după un anumit grafic care nu luase în considerare atacul Wehrmacht-ului. „Armata Roşie nu era deloc neînarmată. În cursul mobilizării secrete de dinaintea războiului, ea avea deja un număr uriaş de oameni, tunuri, tancuri şi tractoare, cu mult mai mare decât al inamicului. Eşecul planurilor mobilizării publice i-a slăbit capacitatea de luptă, dar nu a anulat-o. (…) Mult lăudata «ordine» stalinistă s-a preschimbat în anarhie şi haos fără precedent încă din primele ore ale confruntării cu un inamic adevărat, înarmat. Mecanismul unitar (în teorie) al armatei a început să se desfacă într-o mulţime de «rotiţe» înainte de a se auzi primele împuşcături”[57], concluzionează istoricul rus Mark Solonin. În 1988, mareşalul A. M. Vasilievski mărturisea: „Planurile pentru mobilizare au fost detaliate efectiv pe fiecare unitate, inclusiv cele mai mici unităţi din spatele frontului, de genul unor depozite oarecare şi echipe de gospodărire…Problema noastră nu a fost lipsa planurilor, ci imposibilitatea realizării lor în contextul care s-a creat”[58].

Rememorarea acestor evenimente istorice ne îndreptăţeşte să concluzionăm că 22 iunie 1941 a reprezentat un eşec de analiză a lui Stalin şi al Marelui Stat-Major sovietic în ceea ce priveşte hotărârea lui Hitler de a ataca[59], precum şi a puterii de luptă a Wehrmacht-ului pe anumite direcţii strategice, şi nu o surpriză strategică de proporţii.

În zori, ei…nu dormeau!

 Concluzii

 În pofida faptului că au existat enorm de multe informații, atât din surse umane cât și din cercetarea strategică efectuată aerian de către organismele militare ale URSS , precum și în apropierea frontierei de stat, Uniunea Sovietică a fost surprinsă de puterea atacului german, fără a mai vorbi despre însăși declanșarea lui. Prăbușirea iluziilor privind puterea și tăria statului sovietic și, implicit, a Armatei Roșii au fost o certitudine în condițiile în care există mărturii care confirmă faptul că Stalin a fost dispus să ceară pace Germaniei naziste, prin intermediul ambasadorului Bulgariei la Moscova. Totodată, Stalin a fost convins că va fi înlăturat de la putere de restul liderilor din Biroul Politic al CC al PCUS. Calitatea și cantitatea de informații deținute de către comunitatea de intelligence a URSS, privind planurile și intențiile operativ-strategice ale OKW-ului și OKH-ului, au fost impresionante. Dintr-o astfel de perspectivă, putem spune că ofițerii de informații externe din cadrul NKGB și colegii lor din GRU au demonstrat un înalt nivel de profesionalism. Din păcate, liderii NKGB și GRU au avut de trecut peste un obstacol ce s-a dovedit imposibil de depășit: voința lui Stalin și ale sale planuri politico-strategice.

Ofițerii de informații sovietici nu s-au bucurat de o foarte mare încredere din partea liderului de la Kremlin și, totodată, nu au fost pe deplin inițiați în tainele lui Stalin. Epurările din cadrul GRU (Serviciul de Informații al Armatei Roșii) și asasinarea unor ofițeri de informații extrem de valoroși (ex. generalul-locotenent de aviaţie Ivan I. Proskurov), precum și abandonarea rezidentului RAMSAI (alias Richard Sorge), relevă absurdul epocii staliniste dar și curajul unor oameni de-a înfrunta moartea și dezonoarea cu convingerea că își servesc țara, mai presus de liderul PCUS. Comunitatea de intelligence a Uniunii Sovietice avea să-și revină pe măsură ce balanța războiului se va înclina în favoarea Armatei Roșii și va deveni un instrument extrem de important în realizarea planurilor geopolitice și strategice ale lui Stalin.

Pasiunea cu care o parte semnificativă a istoriografiei sovietice/ruse refuză să accepte ipoteza unui „atac preventiv” al Armatei Roșii împotriva Wehrmacht-ului, pe 6 iulie 1941, se află în directă legătură cu încercarea de-a ascunde adevărul istoric și, totodată, blocarea descifrării unui tipar de comportament. Un comportament aflat în strânsă legătură cu interesele geopolitice și strategice ale URSS și în care instrumentul militar, în corelație cu cel de intelligence, a jucat un rol major în menținerea statutului geopolitic de mare putere. Putem considera că în spatele așa-zisului „mare eșec” informativ al comunității de intelligence sovietice din 22 iunie 1941 se ascunde, în fapt, eșecul unui plan strategic a cărui reușită ar fi avut implicații geopolitice și strategice majore în epocă și nu numai.

Un plan strategic ce se poate descifra/intui având în vedere faptul că deplasarea eșaloanelor strategice ale Armatei Roșii către zonele indicate de planurile operative a fost planificată pentru intervalul 1 iunie – 10 iulie 1941. Teoria militară sovietică prevedea atacul nu după concentrarea completă a trupelor, ci înaintea ei, în zori. Semnalul intitulat „Furtuna”, a cărui existență a fost relevată de către Ministerul Apărării de la Moscova în Krasnaia Zvezda din 30 iulie 1993, se află în legătură cu ideea unui puternic atac de răspuns cu trecerea ulterioară la un atac decisiv pe tot frontul. Apărarea strategică și alte variante de acțiuni nu au fost luate în considerare și discutate de către decidenții politico-militari ai Uniunii Sovietice.

_____________________________________________________________________

[1] Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, Editura Polirom, Iaşi, 1995, p. 278.

[2] Generalul-locotenent de aviaţie Ivan I. Proskurov a fost înlocuit oficial din funcția de șef al GRU pe 27 iulie 1940 de către generalul-locotenent Filipp I. Golikov. În mai 1940, generalul-locotennet Ivan I. Proskurov a protestat în fața unei Comisii formată din reprezentanți ai Comisariatului pentru Apărare și ai Comitetului Central al PC (b) al URSS față de represiunea NKVD-ului abătută asupra GRU. „Ultimii doi ani au reprezentat o perioadă de represiune a elementelor alogene și ostile în direcțiile și organismele de informații. În acești doi ani, organele NKVD au arestat mai mult de două sute de persoane, înlocuind întreaga conducere, inclusiv șefi de departamente. Numai în perioada cât am fost la comandă, din aparatul central și unitățile subordonate au fost date afară 365 de persoane din motive politice sau din alte motive. Au fost angajate 326 de persoane, majoritatea neavând pregătirea în informații”, declara generalul-locotenent Ivan I. Proskurov (Apud David E. Murphy, Enigma Barbarossa. Ce ştia Stalin, Editura Militară, Bucureşti, 2013, p. 170). Pe 7 iunie 1940, între orele 17.15 și 18.10, generalul-locotenent Ivan I. Proskurov a avut o discuție cu Stalin la Kremlin. Rapoartele GRU din 19 și 20 iunie 1940 au fost semnate de către generalul-locotenent Ivan I. Proskurov și relevau faptul că există o creștere a numărului de trupe germane la frontiera lituaniană. Pe 22 iulie 1940, Informațiile Externe ale NKVD-ului au informat Centrala GRU printr-un Memorandum despre faptul că Wehrmacht-ul deplasa numeroase trupe în Guvernământul General al Poloniei. După îndepărtarea din funcție, generalul-locotenent Ivan I. Proskurov a rămas în așteptarea unei noi misiuni. La 9 septembrie 1940 a fost emis un document prin care era numit adjunctul șefului aviației pentru Frontul Extremului Orient, însă pe document era înscris: „În așteptare, până la noi ordine”. Pe 30 mai 1941 a fost propus de către generalul-maior B. P. Belov, șeful Direcției Personal din cadrul Forțelor Aeriene ale Armatei Roșii, la comanda forțelor aeriene ale Armatei 7 sovietice care era dispusă în Petrozavodsk, nord-est de Leningrad. Pe 19 iunie 1941 a aflat despre numirea în noua funcție. Intenționa să plece spre Leningrad în dimineața zilei de 22 iunie 1941. În cursul zilei de vineri, 20 iunie 1941, a făcut o vizită la Cartierul General al GRU pentru a se pune la curent cu situația informativ-operativă. A plecat spre Leningrad pe 22 iunie 1941, spre seară. Pe 27 iunie 1941, generalul-locotenent Ivan I. Prokurov a fost arestat de către NKGB-ul din RSSA Kareliană și mutat la Moscova. A fost împușcat de către NKVD pe 28 octombrie 1941, la Barîș, o așezare de la periferia Kuibîșevului, în conformitate cu Ordinul nr. 2756 B emis de către L. P. Beria, împreună cu alte 19 persoane considerate extrem de periculoase de către Stalin. Lista celor împuşcaţi se poate citi în David E. Murphy, op. cit., p. 296 – 297.

[3] În perioada aprilie – iunie 1941, NKVD-ul va opera noi arestări în rândul corpului de ofiţeri şi generali ai Armatei Roşii. Teama instaurată de către Stalin va influenţa, după părerea anumitor istorici şi publicişti, modul în care serviciile de informaţii sovietice (GRU&NKGB) vor înţelege să prezinte evoluţia evenimentelor din arena relaţiilor internaţionale. „Puţini ofiţeri profesionişti îndrăzneau să-l contrazică. Amintirea terorii din anii 1930 era prea proaspătă, iar conducerea militară de vârf era mult prea conştientă de noul val de arestări care aveau loc în lunile aprilie, mai şi iunie 1941. (…) Apărătorii acţiunilor sale din timpul epurărilor pretind că era necesar ca armata să fie curăţată de o potenţială Coloană a V-a. Mai degrabă, aceste epurări au fost generate de hotărârea lui Stalin de a-i elimina pe toţi cei care i s-au opus sau care i s-ar fi putut opune. (…) Ce nu au înţeles nici el şi nici mulţi dintre acoliţii săi a fost faptul că aceste epurări afectau spiritul celor care supravieţuiseră. Atmosfera de teroare paralizase chiar voinţa celor mai buni dintre cei rămaşi, afectându-le performanţele pe câmpurile de bătălie din vara anului 1941”, concluziona David E. Murphy (Ibidem, p. 284 – 285).

[4] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 333.

[5] Un fost funcţionar al Ambasadei germane din Tokio, Erwin Wickert, afirmă, în memoriile sale, că, totuşi, telegrafistul Grupului RAMSAI, Max Klausen, a transmis la Moscova doar o mică parte din informaţiile obţinute de Richard Sorge şi asta deoarece era sătul de munca de spionaj, sau chiar din teamă. A se vedea: Erwin Wickert, Povestiri amare despre spionul Richard Sorge, partea a II-a, în Luceafărul, nr. 38 (668), 20 octombrie 2004, p. 16 – 17.

[6] GRU a dispus datorită reţelei de spionaj RAMSAI, condusă de către Richard Sorge, de harta exactă a Ordinului de Luptă al Armatei Imperiale japoneze care conţinea numărul şi indicativele diviziilor japoneze, locaţia lor exactă şi numele comandanţilor de divizii, care urmau să înceapă războiul din Oceanul Pacific. Serviciile de informaţii americane au descoperit în timpul luptelor din Pacific că URSS dispunea de „cele mai detaliate informaţii ale ordinului de luptă japonez” (Apud Michael Nicholas Blaga, Cum a renunţat Stalin la superspionul Richard Sorge, în Historia, Anul X, nr. 108, decembrie 2010, p. 64).

[7] Heraring on American Aspects of the Richard Sorge Spy Case, House of Representatives Eighty Second Congress, First Session, August 9, 22 and 23, Washington, 1951. „Un Sorge viu putea deveni un pericol pentru mitul tătucului salvator al patriei. Aşadar, el trebuia eliminat”, a afirmat profesorul japonez Kaidzi Kasama cu ocazia unui simpozion desfăşurat la Moscova, în organizarea Institutului de Istorie Militară al Ministerului Apărării din Federaţia Rusă şi Centrului Nipono-Rus de Cercetări Istorice, consacrat personalităţii lui Richard Sorge. Participanţii la simpozion au acreditat ipoteza potrivit căreia Richard Sorge ar fi fost agent dublu (A se vedea: Florentina Dolghin, Spionul Unu şi Jumătate, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 2/407, februarie 2001, p. 92). Despre viaţa şi cariera lui Richard Sorge, a se vedea: Michael Nicholas Blaga, Cum a renunţat Stalin la superspionul…, p. 62 – 65 şi Robert Whymant, Spionul lui Stalin. Richard Sorge şi reţeaua de spionaj din Tokio, Editura Corint, Bucureşti, 2013, 510 p.

[8] O serie de detalii extrem de interesante despre operaţiunile de dezinformare pe care le practicau germanii în preajma zilei de 22 iunie 1941 se pot citi în: Dinu Moraru, Hitler l-a manipulat pe Stalin, în Lumea Magazin, Anul IX, nr. 1 (93), 2001, p. 50. Rapoartele agentului sovietic Amiak Z. Kobulov, aflat la Berlin în iunie 1941, relevau, pe baza informaţiilor furnizate de către Orest Berlinks, agent Gestapo, faptul că manevrele şi concentrările de trupe germane de la frontiera cu URSS „aveau menirea de a-l presa pe Stalin să fie mai maleabil, să înceteze intrigile împotriva Germaniei şi, mai ales, să furnizeze mai multe materii prime, în special petrol”.

[9] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.531, f. 14.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 90 – 91.

[12] ASRI, fond „d”, dosar nr. 10.577, vol. 2, f. 114.

[13] A fost constituit la 18 iulie 1941, la Botoșani, și pus sub conducerea maiorului, mai apoi, locotenent-colonel din iulie 1942, Dionisie Bădărău. Prizonierii, dezertorii, refugiații, partizanii și teroriștii erau cele mai prețioase surse de informații ale acestei structuri informative a Marelui Stat-Major român.

[14] Pavel Moraru, Momente din activitatea Serviciilor Secrete ale Armatei Române pe Frontul de Răsărit. Istorie în documente (1941 – 1944), Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2009, p. 116.

[15] Uniunea Sovietică dispunea, în 1938, de şase brigăzi aeropurtate iar una dintre acestea a fost angajată în luptele cu japonezii, din 1939, din Manciuria. „De altfel, deşi la intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial Uniunea Sovietică avea cinci corpuri de desant aerian pregătite pentru luptă şi alte trei în curs de operaţionalizare, utilizarea lor efectivă în teatrele de operaţii nu a fost proporţională cu dimensiunea dezvoltării lor, la fel şi rezultatele obţinute în confruntările în care s-au angajat. Deşi Stalin intenţiona să aibă pregătite zece corpuri de desant aerian pentru «marea ofensivă eliberatoare», sovieticii nu au folosit la potenţialul preconizat trupele aeropurtate, în primul rând din cauza lipsei unei forţe aviatice capabile să transporte şi să susţină operaţiile aeropurtate la mare distanţă, dar şi pentru că au considerat ca fiind mult mai eficientă utilizarea grupurilor de luptători bine instruiţi, lansaţi prin paraşutare în spatele dispozitivului inamic, pentru acţiuni de cercetare şi diversiune de tip comando”, opinează Mircea Tănase (A se vedea: Relaţii româno-sovietice sub cupola paraşutei, în Dosarele Istoriei, anul X, nr. 9/109, 2005, p. 11).

[16] ANIC, fond Ministerul de Război – Marele Cartier General, dosar nr. 63/1941, f. 1-6.

[17] Mircea Tănase, Salt în istorie. Paraşutiştii din România în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 72.

[18] Ibidem.

[19] La 29 aprilie 1941, Hitler declarase în fața tinerilor absolvenți ai unor instituții militare germane: „Acțiunile pe care le prevedem sunt însă o necesitate de stat, întrucât gloata roșie ridică capul deasupra Europei” (Apud Vasile Buga, Tot mai aproape de război. Relațiile sovieto-germane în primăvara lui 1941, în Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa – coordonatori, Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene, Editura Curtea Veche, București, 2006, p. 245).

[20] O fotocopie a documentului care conține acest discurs a fost publicată în 1992, de către istoricul Lev A. Bezîmenski, și republicată de către istoricul O. V. Vișlov în volumul Nakanune 22 iunia 1941 goda ( Editura Nauka, Moscova, 2001 p. 176 – 182). A se vedea: Vasile Buga, op. cit., p. 250 – 255.

[21] Grigore Gafencu, Preliminarii la războiul din Răsărit, Editura Globus, Bucureşti, 1998, p. 190-191.

[22] Laurenţiu Panait, Stalin trage sabia, în Dosarele Istoriei, Anul II, nr. 5 (10), 1997, p. 23.

[23] Ibidem.

[24] Vasile Buga, op. cit., p. 246.

[25] Planul Marelui Stat-Major sovietic a fost publicat de istoricul rus Lev A. Bezîmenski, în cursul anului 1998, în revista Novoe Vremea.

[26] Documentul se intitulează Consideraţii cu privire la planul desfăşurării strategice a forţelor Uniunii Sovietice în cazul unui război cu Germania şi aliaţii ei şi a fost scris de mână, într-un singur exemplar, la 15 mai 1941, de către locţiitorul şefului Secţiei Operative a Marelui Stat-Major al RKKA, general-maiorul A. M. Vasilievski. În text există o corectură făcută de mâna lui Vatutin sau Jukov. Lipsesc semnăturile lui Stalin, Jukov şi Timoşenko.

[27] A se vedea: Florentina Dolghin, Planul sovietic de atac: mai 1941, în Magazin istoric, Anul XXXIII, serie nouă, nr. 1 (382), ianuarie 1999, p. 66 – 67.

[28] Exerciţiul s-a desfăşurat în prezenţa lui Stalin şi a membrilor Biroului Politic al CC al PC (b) al URSS. În urma apariţiei unui articol în Voenno Istoriceskii Jurnal (nr. 2/1992) cu referire la exerciţiul din decembrie 1940, P. Bobîlev va scrie în Izvestia din 22 iunie 1993: „Nici în primul exerciţiu tactic, nici în al doilea, «Esticii» nu au avut ca misiune principală apărarea frontierelor de vest ale ţării. Important în exerciţiile respective era atacul”. Victor Suvorov consideră că tema aplicaţiei militare din decembrie 1940 – ianuarie 1941, având în vedere titlul (Străpungerea unei Zone Fortificate), relevă pregătirile care se făceau pentru atacul împotriva Germaniei, mai exact împotriva Prusiei Răsăritene care era protejată de o linie de fortificaţii.

[29] Mareşalul Jukov – Între legendă şi adevăr…, vol. I, p. 44; a se vedea: Iuri Solnîşkov, 1941: Jukov îndeamnă pe Stalin la un atac preventiv, în Magazin istoric, Anul XXIX, serie nouă, nr. 6 (339), iunie 1995, p. 10 – 11.

[30] Victor Suvorov, Umbra Victoriei, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 124.

[31] În zona respectivă vor fi dislocate, de la nord la sud, Corpurile Mecanizate 3, 6, 15, 4 şi 8 sovietice.

[32] Mark Solonin, Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 30.

[33] Victor Suvorov, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Editura Polirom, București, 2012,  p. 260.

[34] I. H. Bagramean, Aşa a început războiul, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 46.

[35] Pentru amănunte privind Forţele Aeriene Militare ale Uniunii Sovietice, a se vedea: Vladimir Voinea, Aviaţia sovietică în al doilea război mondial, în Magazin istoric, Anul XXXIX, serie nouă, nr. 2 (455), februarie 2005, p. 55 – 58. La 22 iunie 1941, Luftwaffe a acţionat împotriva URSS cu 22 grupe de avioane de vânătoare (66 de escadrile) care însemnau 1.036 avioane. Forţele Militare Aeriene (FMA) ale URSS aveau 64 regimente de avioane de vânătoare (320 escadrile), în structura regiunilor militare din Vest, adică 4.200 avioane de vânătoare. Aviaţia Flotelor mai număra încă 763 avioane de vânătoare. Uriaşe rezerve de avioane şi aviatori se aflau în spatele frontului, astfel încât, spre exemplu, pe 25 iunie 1941, FMA ale Frontului de Vest au primit în subordine două divizii de aviaţie (circa 300 – 400 avioane) transferate din interiorul Uniunii Sovietice, iar pe 9 iulie 1941 au mai fost dislocate încă 452 avioane pentru completarea pierderilor. În FMA ale URSS se aflau 11.500 avioane de vânătoare.

[36] G. K. Jukov, Amintiri şi reflecţii, Editura Militară, Bucureşti, 1970, p. 256.

[37] Dumitru Hâncu, 22 iunie 1941. O altă ipoteză, în Magazin istoric, Anul XXIX, serie nouă, nr. 6 (339), iunie 1995, p. 8. Existenţa a 24.000 de tancuri sovietice, din care peste 50% se aflau concentrate în vestul Uniunii Sovietice, confirmă ipotezele privitoare la imensul potenţial militar sovietic existent în vara anului 1941 (Apud B. H. Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editurile Orizonturi&Lider, Bucureşti, 1998, p. 214).

[38] Mark Solonin, op. cit., p. 160.

[39] Ibidem.

[40] Victor Suvorov, Spărgătorul…, p. 260.

[41] Idem, Sinuciderea…, p. 265.

[42] Carl Gustaf Emil Mannerheim, Memorii, Editura Militară, Bucureşti, 2003, p. 273.

[43] David E. Murphy, op. cit., p. 246 – 247.

[44] Mark Solonin, op. cit., p. 49. Documentul se găseşte publicat în volumul 34 al culegerii de documente Sbornik Boevyh Dokumentov (SBD) şi a fost desecretizat la data de 30.11.1965.

[45] Divizia avea în compunere 368 de tancuri, inclusiv 200 dintre cele mai noi tipuri de KV şi T-34, adică mai mult decât în toate diviziile de tancuri ale Regiunilor Militare Leningrad şi Pribaltica luate împreună.

[46] Mark Solonin, op. cit., p. 87. Documentul se intitulează Memoriul comandantului Diviziei a 7-a de Tancuri, general-maior S. V. Borzilov către Direcţia Principală de Tancuri şi Autoblindate a RKKA, din 4 august 1941 şi a fost publicat în premieră în revista Voenno Istoriceskii Jurnal în anii ’80.

[47] Ibidem, p. 91.

[48] Victor Suvorov, Umbra…, p. 158.

[49] Idem, Sinuciderea…, p. 45.

[50] În conformitate cu Inventarul existenţei şi stării tehnice a maşinilor de luptă, conform situaţiei pe 1 iunie 1941 rezultă că la frontiera vestică a URSS, în componenţa celor cinci regiuni militare, se aflau 12.782 de tancuri, dintre care 10.540 era de categoria 1 şi 2 (82,5%), fără a mai socoti tanchetele T-27 învechite şi retrase din circuitul unităţilor militare. Regiunea Militară Specială Kiev (viitorul Front de Sud-Vest) avea, spre exemplu, 5.465 de tancuri, din care 4.788 erau de categoria 1 şi 2 (87,6%).

[51] Erich von Manstein, Victorii pierdute, Editura Elit, Iaşi, 2000, p. 173.

[52] În Teatrul Sudic de Operaţiuni Militare (TSOM), care coincidea cu zona de acţiune a Fronturilor de Sud şi de Sud-Vest (care nu avea o legătură operativă cu vecinii – Fronturile de Nord, Nord-Vest şi Vest), se aflau în iunie 1941 un număr de opt armate sovietice: şase armate în primul eşalon lângă graniţă de la nord la sud (Armatele 5, 6, 26, 12, 18 şi 9 sovietice), iar în adâncimea operativă a spatelui frontului se aflau Armata 16 în zona Shepetovka şi Armata 19 în zona Cerkassy – Belaya Tserkov. 61 divizii de puşcaşi (32 la Frontul de Sud-Vest, 13 la Frontul de Sud şi 16 în structura Armatelor 19 şi 16 sovietice) şi cinci divizii de cavalerie se aflau pe TSOM la 22 iunie 1941, precum şi 23 divizii de tancuri şi 11 divizii motorizate sovietice. În primul eşalon strategic se aflau următoarele Corpuri Mecanizate (CM): 22, 4, 15, 8, 16, 18 şi 2. CM 9, 19 şi 24 se aflau în rezerva comandamentului Frontului de Sud-Vest, iar CM 5 în structura Armatei 16 sovietice.

[53] Victor Suvorov, Ziua M, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 60.

[54] Mark Solonin, op. cit., p. 162 – 163.

[55] Lucrarea a fost editată în 1992 sub egida Marelui Stat-Major al Forțelor Armate Unite ale Comunității Statelor Independente.

[56] Mark Solonin, op. cit., p. 164.

[57] Ibidem, p. 205.

[58] Victor Suvorov, Umbra…, p. 155.

[59] Într-un Memorandum înaintat OKW-ului în preajma atacului din 22 iunie 1941, amiralul Canaris scria: „Sunt convins că această campanie împotriva Rusiei, pe care Führer-ul o consideră răspunsul la toate dificultăţile sale, nu va face altceva decât să copleşească Germania şi să anuleze puţinele şanse de pace rămase” (Apud Richard Bassett, op. cit., p. 250). Feldmareşalul Wilhelm Keitel i-a replicat: „Dragul meu Canaris, s-ar putea să ştii tu ceva despre domeniul serviciilor de informaţii, dar nu eşti decât un marinar. Nu încerca să dai Armatei lecţii de strategie militară” (Ibidem, p. 250 – 251)