De câteva săptămâni preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a intrat în categoria extrem de restrânsă a liderilor politici înlăturaţi de la putere, dar reinstalaţi în funcţii de către anonimi definiţi prin conceptul generos de „stradă”. În situaţii asemănătoare s-au mai aflat în istoria recentă Mihail S. Gorbaciov şi Hugo Chavez. Primul, favorit al propagandei occidentale, a mai rezistat în funcţie câteva luni; al doilea, după ce a fost câteva zile captivul colegilor lui purtători de uniformă, a revenit şi a stat ceva mai mult pe vechea funcţie, pentru că oricum cancerul avea să rezolve problema. După sprijinul general de care s-a bucurat în societatea turcă în acele ore fierbinţi, nu se mai poate susţine că Preşedintele Turciei este un om politic epuizat.
Despre ultima încercare de lovitură de stat militară din Turcia se vor mai scrie încă multe, începând de la rolul armatei în societatea turcă laică şi până la cum nu trebuie desfăşurată o asemenea acţiune, însă ar fi o mare eroare să se ignore realitatea evidentă că filosofia armatei turce de astăzi nu mai este cea din anii ’80. Astăzi, ea este puternic influenţată de ideologia politică cu rădăcini în islamul moderat, susţinut decenii la rând de politicianul Erdogan şi de care militarii nu puteau fi izolaţi. Cam tot de decenii analizele consacrate armatei turce subliniau că această ideologie se răspândea în cazărmi, mai ales printre ofiţerii tineri. Într-o instituţie căreia preşedintele fondator al Turciei moderne, Kemal Atatürk, îi stabilise misiuni clare, noua ideologie genera şi noi convingeri, nu numai religioase, ci şi politice. Mai mult, se pare că în cazărmi au pătruns şi diferitele curente ale islamului.
Între timp, sublocotenenţii de ieri au ajuns colonei şi generali, unii pe funcţii dintre cele mai înalte, dar convingerile le-au rămas aceleaşi. S-a demonstrat acest lucru în noaptea de 15 iulie 2016. Cu toată confuzia relatărilor mass-media, se observa, totuşi, că militarii nu mai acţionau sub o singură comandă, că aveau atitudini diferite faţă de ceea ce unii dintre ei iniţiaseră şi că s-a încercat izolarea, atât cât s-a putut, a unor vârfuri ale armatei. Putem presupune că au fost şi destule neexecutări de ordine pe lanţul de comandă. Este prima dată când se întâmplă aşa ceva în asemenea situaţii, astfel încât putem spune că armata turcă începe să se supună controlului civil, ca în toate democraţiile. Preşedintelui Turciei, politician abil, nu avea cum să-i scape această nouă fizionomie şi o va folosi la maximum în viitoarele sale proiecte politice. Puciştii vor avea probabil soarta tuturor militarilor care şi-au încălcat jurământul, ca pretutindeni în lume. Criza turcă abia de-acum încolo va începe cu adevărat să-şi arate consecinţele geopolitice şi asta ne-o spune, în limbajul ei, propaganda.
Pentru prima dată după mult timp, narcisismul propagandei a fost devoalat brutal de realitatea evenimentelor, astfel încât deși prezenta o încercare de lovitură militară de stat, acţiune profund antidemocratică, conform tuturor manualelor democraţiei, mass-media devenea cu fiecare oră tot mai ostilă preşedintelui ales, ne place sau nu, de poporul său şi transpira prin toţi porii compasiune pentru militarii care eşuaseră. De atunci, figuri consacrate ale propagandei, de la noi şi de prin alte părţi, în faţa hărţilor, cu feţe împietrite de infailibilitatea adevărurilor rostite, nu contenesc să arate cu degetul spre „fărădelegile” preşedintelui supravieţuitor. Nici măcar aluziv nu amintesc că, după ultima lovitura militară de stat din Turcia, o jumătate de milion de turci au ajuns în închisori şi multe mii au murit pe acolo. De multă vreme propaganda nu s-a mai aflat într-o asemenea derută. Să se fi întâmplat din cauză că preşedintelui Barack Obama i-au trebuit câteva ore pentru a se pronunţa cu privire la evenimentele antidemocratice din Turcia aliată?
În timp ce elicoptere militare bombardau reşedinţa prezidenţială de la Ankara, la Moscova se desfăşura conferinţa de presă a miniştilor John Kerry şi Serghei Lavrov, după două zile de discuţii obositoare. Întrebaţi de un ziarist despre evenimentele din Turcia, secretarul de stat a declarat că, din cauza intensităţii zilei, nu a aflat decât în ultimul moment ce se întâmplă, dar speră că în Turcia va fi pace şi stabilitate; ministrul de externe rus a răspuns că a fost permanent informat şi crede că acolo se va reinstala ordinea constituţională. Ar fi interesant să aflăm ce şi-o fi spus sultanul în barbă după ce i s-au transmis declaraţiile celor doi, primul aliat strategic ce ar fi trebuit să-i sară în apărare fără ezitare; cu al doilea tocmai încetase să se mai înjure public de vreo câteva zile. La acest episod s-ar putea adăuga ceea ce a apărut ulterior în presă, cum că despre deplasarea unor aparate de zbor în spaţiul NATO prin zone neobişnuite, serviciile turce ar fi primit informaţii nu de la structurile specializate ale Alianţei Nord-Atlantice, ci de la cele ruse.
Oricum, falia dintre Occident şi Turcia, reactivată de tentativa de lovitura militară, se adânceşte. Ceea ce spune multe şi despre capacitatea autorilor încercării de puci de a analiza consecinţele propriilor fapte. Ei n-au făcut altceva decât să evidenţieze vulnerabilităţile statului turc, mai ales la nivel internaţional, iar învingătorii n-au pregetat să le sublinieze. Declaraţiile oficiale de la Ankara de după eveniment, despre izolarea diplomatică a Turciei, au făcut trimitere directă la un moment asemănător, petrecut cu doi ani în urmă la Kiev, când după înlăturarea preşedintelui ales a urmat pelerinajul demnitarilor UE şi NATO pentru susţinerea puterii uzurpatoare şi transmiterea mesajelor cuvenite celor interesaţi. În Turcia, vizita cea mai importantă, cea a vicepreşedintelui SUA, s-a produs abia spre sfârşitul lunii august şi aceasta este tot un mesaj. Perioada scursă a fost suficientă însă pentru mass-media turcă să lanseze public fel şi fel de idei.
Poziţia delicată a propagandei vine după strălucita lovitură ce a urmat summit-ului de la Varşovia, când ea a reuşit să coloreze ca victorie importantă un eşec anunţat de câteva declaraţii anterioare ale unor importanţi lideri politici europeni, culminând cu cea rostită la Sofia, cum că Marea Neagră nu de fregate are nevoie, ci de iole. Declaraţiile demonstrau că în spaţiul euroatlantic există opinii diferite despre deciziile propuse spre adoptare şi că NATO nu mai este de ceva vreme soluţie la problemele de securitate ale lumii, ci parte a acestora. Probabil, aceasta va fi agenda aliată reală pe care o va moşteni viitorul preşedinte al SUA pe frontul estic, alături de multe alte agende prin lume.
Pentru preşedintele în funcţie, reuniunea de la Varşovia a fost una de rămas bun, cu respectarea strălucirii protocolului diplomatic. Cu toate acestea, liderul lumii occidentale care susţine de doi ani că Rusia este principala ameninţare pentru mediul de securitate, alături de Statul Islamic, nu a putut impune conceptul de ameninţare în Declaraţia de la Varşovia privind securitatea transatlantică. Documentul politic colectiv foloseşte termenul provocare. Pe primul loc se află terorismul, nu Rusia. Împotriva terorismului luptă deopotrivă întregul Occident, Rusia, China, Siria, Turcia, Iran, Irak, Arabia Saudită etc. adică toţi cei care pot ţine arma în mână. Numai că fiecare pe limba lui şi fiecare cu teroristul lui, doar Statul Islamic este inamicul comun. De altfel, este interesantă moştenirea de securitate pe care o va lăsa laureatul Premiului Nobel pentru Pace unei lumi mai apropiate de război decât ne vine să credem, deşi cu opt ani în urmă adusese atâta speranţă de pace:
a) o organizaţie transatlantică încremenită în paradigmele Războiului Rece, incapabilă să răspundă eficient complexelor provocări din spaţiile asumate şi încercând să impună aceleaşi vechi tipare ale violenţei armate, pe fondul unor transformări care le fac tot mai puţin aplicabile. O demonstrează acţiunile din Afganistan, unde luptă de peste un deceniu împotriva talibanilor care se simt excelent şi chiar îşi extind zonele controlate, deşi efectivele lor operaţionale n-au depăşit niciodată 200-300 de luptători. Cifra a avansat-o în faţa Congresului SUA, în plină campanie antitalibană, un fost şef al Statului Major Întrunit; deci Occidentul a avut acolo un raport de forţe de peste 500/1, fără a pune la socoteală armata afgană, şi a obţinut cam ce a realizat şi armata sovietică. O Alianţă imobilizată de inadecvare şi pe care membrii ei încearcă s-o folosească tot mai făţiş pentru atingerea unor interese individuale sub acoperirea colectivismului. Acest lucru o face vulnerabilă din interior în absenţa pericolului sovietic. La ultimele turbulenţe ale mediului de securitate nu a găsit alt răspuns decât creşterea cheltuielilor militare şi efectivelor, ca în bunele tradiţii de acum câteva decenii. Bugetele de astăzi vor fi mâine insuficiente ş.a.m.d. Referendumul din Crimeea, cu efectele cunoscute, determinat în bună măsură de acţiunile NATO, a fost o grea lovitură politică şi militară pentru credibilitatea sa şi a modificat dramatic mediul strategic în sud-estul spaţiului NATO;
b) o Rusie nu numai declarat ostilă, acolo unde interesele îi sunt afectate, dar care se şi pregăteşte deschis pentru confruntare militară, fără eforturi deosebite. Cu câteva zile înaintea reuniunii de la Varşovia, preşedintele Vladimir Putin a semnat decretul prin care a stabilit efectivele armatei: 1.885.000 persoane, dintre care 1.000.000 de militari, cu 134.000 (aproximativ militarii armatelor României, Bulgariei şi ţărilor baltice la un loc) mai puţin decât în 2008. Declaraţii politice recente transmit fără echivoc că Rusia nu mai este dispusă să lupte pe teritoriul propriu. Chiar şi unui nespecialist îi sare în ochi realitatea că în aplicaţiile importante, armata rusă exersează redislocări de trupe la distanţe mari. Şi-a întărit dispozitivul strategic în sud-vestul teritoriului, iar în estul extrem, prin insulele Kurile, altele decât cele revendicate de Japonia, execută lucrări de infrastructură militară, unde probabil va instala armament convenţional, cu care să poată lovi teritoriul SUA. Chiar dacă matematica lineară ne spune că, în domeniul forţei, Occidentul căzut în autoadmirare deţine superioritatea absolută faţă de Rusia, aceasta nu pare intimidată;
c) o Chină care, în stilul ei verificat milenii la rând, picătură cu picătură, se pregăteşte pentru viitoare competiţii în Oceanul Pacific dominat de SUA. Statul chinez va acorda asistenţă militară Siriei, demonstrând astfel că nu poate rămâne indiferent la evoluţiile dintr-o zonă atât de importantă;
d) o agendă nucleară potenţial contaminată cu mulţi viruşi pentru viitoarele negocieri cu Moscova (președintele Obama chiar îşi propusese, nici mai mult, nici mai puţin, eliminarea armei nucleare în mandatele sale);
e) o campanie pentru prezidenţialele din toamnă influenţată nefiresc de factorul rus şi puternic marcată de angajamentele internaţionale, ceea ce va obliga electoratul american să aleagă între „omul Kremlinului” şi „creatorul Statului Islamic”;
f) o intensă generare a psihozei de război, în timp ce percepţia publică exprimată prin sondaje demonstrează că oamenii, inclusiv în SUA, sunt preocupaţi de alte probleme, mult mai concrete: terorism, migraţie, viaţa de zi cu zi. Psihoza de război, susţinută de puncte fierbinţi mai numeroase decât cu un deceniu în urmă, ne reaminteşte că pentru SUA violenţa armată a constituit mereu mai ales o afacere profitabilă.
Criza din Turcia reflectă în bună măsură complexitatea societăţii turce, analizată simplist în Occident doar prin factorul islam şi prin reprezentări ipocrite despre democraţie. Cei care au ieşit în stradă pentru a apăra rezultatul alegerilor au acţionat la apeluri politice, nu religioase, şi cu un scop clar, cât se poate de pământean. Geopolitica a contribuit decisiv la agravarea crizei, chiar dacă cu 10-15 ani în urmă părea generoasă cu Turcia. Pe fondul unei economii prospere şi al relaţiilor normale cu toţi vecinii, statul turc devenise un factor de stabilitate într-o zonă cu tradiţii îndelungate în destabilizări, oferind şi soluţii politice încurajatoare pentru realităţile sale. Elita politică şi intelectuală turcă începea să fie atrasă de valori ale otomanismului, iar Occidentul mai redescoperea, încă o dată, Turcia profundă, graţie Nobelului pentru Literatură acordat lui Orhan Pamuk.
După înlăturarea regimului Hussein din Irak, operaţie militară care s-a dovedit până la urmă o joacă de copil faţă de ce avea să urmeze, se părea că proiectul Marele Orient Mijlociu, vehiculat de ceva vreme, dar fără să fie prea clar pentru public ce înseamnă, va fi, în sfârşit, finalizat. Circumstanţe avantajoase depline îi ofereau toate realităţile politice, religioase şi militare ale zonei. Este acţiunea geopolitică aflată de peste un deceniu în plină desfăşurare, prin care Occidentul încearcă să-şi asigure definitiv controlul asupra hidrocarburilor. Unui om politic precum Erdoğan nu-i puteau scăpa oportunităţile apărute pentru statul său, iar primele episoade i-au fost favorabile.
Proiectul a destabilizat lumea arabă, a redus Egiptul, liderul de până mai ieri al acestei lumi, la statutul unei ţări oarecare şi a făcut din minuscule emirate actori importanţi, a trecut undeva într-un plan îndepărtat confruntarea cronică palestiniano-israeliană, a izolat Siria şi a transformat-o în inamic al majorităţii lumii arabe. De asemenea, el promitea avantaje suniţilor în conflictul lor geopolitic cu şiiţii şi iniţia eliminarea influenţei altor actori politici concurenţi din zonă. Toate acestea generau optimism pentru viitorul statului turc în marele proiect. Dar al unei Turcii stabile. Numai că strategia de realizare a Marelui Orient Mijlociu nu se fundamentează pe realizarea unor centre de putere zonale stabile, care ar fi păstrat jocurile geopolitice în parametrii cunoscuţi ai confruntării, ci pe haos.
Un haos alimentat de actori locali, obţinut prin stimularea tuturor factorilor posibili de destabilizare internă şi crearea altora noi. Fiecare actor este motivat să-şi urmărească scopuri generoase, dar cu resurse care abia îi permit să trăiască de azi pe mâine, ceea ce nu creează altceva decât dependenţe letale, inflexibilitate şi intoleranţă. Aceasta este reţeta verificată pentru a transmite stări conflictuale peste generaţii şi elita politică turcă a înţeles că începe să i se aplice şi ei. Foarte repede s-a observat că în realizarea amplului proiect de la care politicianul Erdoğan avea multe aşteptări, factorul kurd, adică vechea vulnerabilitate a statului turc, era cel care juca rolul hotărâtor, nu Statul Islamic, atât de damnat. Acesta este o creaţie artificială, străină de actorii zonei (există afirmaţii că nucleul său este format din teroriştii ceceni alungaţi de pe meleagurile lor şi pregătiţi prin proximităţi pentru viitoare misiuni), care, prin acţiunile sale, urmăreşte să dezvolte psihoza terorii în lumea occidentală, determinând-o, astfel, să intervină masiv pentru pacificarea zonei, adică pentru Marele Orient Mijlociu. Astăzi fiecare participant major la evenimente îl foloseşte ca pe o personalizare a terorismului, deci ca motiv pentru intervenţie. Statul Islamic putea şi poate fi oricând neutralizat cu uşurinţă prin acţiuni coordonate ale băncilor şi serviciilor speciale, nu cu armate. Probabil aşa se va întâmpla, după ce îşi va epuiza rolul.
Kurzii, în schimb, reprezintă cu totul altceva. Aparţin zonei dintotdeauna, sunt numeroşi (constituie cel mai mare popor fără stat), musulmani, au îndelungate tradiţii de luptă cu arma în mână pentru autodeterminare şi chiar practică autonomia pe alocuri, chiar dacă au schimbat sponsorii de-a lungul timpului. Însă, ceea ce este cel mai important pentru viitoarele planuri, kurzii trăiesc compact în zonele unde se învecinează state importante, ceea ce face ca acestea să fie uşor de destabilizat dacă socotelile petrolului o vor cere. Orice formă de incipienţă statală kurdă va deveni o mină cu efect întârziat pentru Iran, Irak, Siria, dar şi pentruTurcia, până mai ieri stabilă, dar nu va fi niciodată suficient de puternică pentru a se menţine fără protectori.
Probabil, Ankara a observat aceste realităţi, dar desfăşurările erau prea dinamice pentru a le putea curma. A ales să intre în combinaţii, a avut chiar jocurile sale cu Statul Islamic, migraţia din Europa, cu Siria, terorismul etc. dar s-a convins rapid că problema kurdă, asumată de SUA, dar şi de Rusia (fiecare având kurzii săi) este mult mai ameninţătoare. Pentru a o contracara trebuia aşteptat momentul potrivit. Acesta a fost lovitura de stat nereuşită, mai ales că proiectul Marelui Orient Mijlociu s-a împotmolit în Siria, așa cum se întâmplă cu orice strategie care nu-şi atinge rapid obiectivele, şi nu este prea clar cum se va produce asanarea.
Primul stat care s-a opus direct proiectului a fost Iranul şi a provocat îngrijorare mai ales Israelului, apoi Siria, dar se părea că acolo lucrurile evoluează normal, după scenariul primăverilor arabe. Acţiunile Rusiei au fost cele care au modificat brusc toate datele problemei. Intervenţia sa militară directă în sprijinul Damascului, cum URSS n-a făcut-o niciodată, demonstrează că Rusia a analizat consecinţele, că propune o alternativă credibilă la ceea ce părea că merge uns şi că este dispusă să o susţină până la capăt. Rămâne să convingă şi alţi actori, dar se pare că aşteptările nu-i sunt înşelate. Deocamdată, sub ochii noştri, Egiptul şi-a amintit de măreţia de odinioară, datorată sprijinului sovietic, Iranul dezvoltă cu ea relaţii politice şi militare fără precedent, oficiali saudiţi, israelieni şi iordanieni vizitează Moscova în momente critice. China intervine pentru a fi acolo ori pentru a nu permite o eventuală transformare a situaţiei într-o afacere ruso-americană sau, cine ştie, pentru a prefigura viitoare parteneriate strategice.
Sacrificându-şi vizirul, preşedintele turc a iniţiat refacerea bunelor relaţii cu Rusia, întrerupte brusc de Moscova după ce îi fusese doborât un avion. A făcut-o la început prin declaraţii publice, apoi întâlnindu-se cu preşedintele Putin. Procesul a început, dar nu se va finaliza peste noapte, pentru că fiecare pas va fi bine măsurat. Ar fi o naivitate să credem că vizita la Sankt-Petersburg s-a desfăşurat doar pentru a întări scuzele. Probabil că fiecare a obţinut acolo ceea ce şi-a dorit cu adevărat, iar viitorul imediat ne-o va demonstra. Eliberat de ostilitatea atât de concretă a Rusiei, dar sub presiunea vulnerabilităţilor interne, liderul turc şi-a început jocurile proprii – între îmbieri, sfidare şi şantaj – nu numai cu Moscova, dar şi cu actori atât de importanţi pentru Turcia, precum SUA şi UE. Un prim episod îl constituie acţiunile terestre din Siria împotriva kurzilor susţinuţi de SUA, ca bonus pentru loviturile asupra Statului Islamic. Rămâne să vedem cum îşi va drămui resursele pentru aceste jocuri.
Chiar dacă este importantă pentru Occident, poziţia Turciei nu mai este cea din timpul Războiului Rece, când avea graniţă comună cu URSS. Astăzi ţările baltice, dar mai ales Ucraina, oferă perspective strategice mai importante împotriva Moscovei, iar conducerile lor se pare că abia aşteaptă să suplinească rolul Turciei. Cam acesta este mesajul indirect pe care i l-au transmis preşedintelui turc aliaţii şi partenerii importanţi în timpul puciului, iar declaraţiile Ankarei au demonstrat că aşa a şi fost recepţionat, însă iniţiativele de după momentul puciului urmăresc să demonstreze tocmai faptul că Turcia rămâne un actor important şi că mai are încă multe de spus. A demonstrat-o şi înainte.
Logica ne determină să presupunem că nu iolele preşedintelui bulgar au împiedicat adoptarea la Varşovia a iniţiativei româneşti privind flota NATO de la Marea Neagră, ci regimul Strâmtorilor, stabilit în Convenţia de la Montreaux din 1936, prin care Turcia gestionează prezenţa navelor militare străine de Marea Neagră. Permanentizarea prezenţei acestora ar fi însemnat rediscutarea Convenţiei şi perspectiva pierderii de către statul turc a unui important instrument internaţional, obţinut cândva ca o soluţie de compromis, dar cu efecte concrete astăzi. Turcia ar fi fost lipsită, astfel, de un substanţial avantaj strategic, care, printre altele, i-a favorizat menţinerea neutralităţii în cel de-Al Doilea Război Mondial. Probabil delegaţia turcă a fost cea care s-a opus propunerii româneşti. Episodul s-a desfăşurat înaintea loviturii de stat eşuate. Nu pot fi ignorate unele iniţiative discrete, dar în lucru, de care Ankara nu este străină, ce ar sugera alternativa unor reaşezări, incredibile până mai ieri, între Turcia, Israel, Egipt, Iran, Rusia, China, Kazahstan, Azerbaidjan. Ar putea însemna un cu totul alt Mare Orient Mijlociu şi ar amâna pe altă dată momentul controlului occidental asupra hidrocarburilor.
Este interesant un amănunt mai puţin scos în evidenţă pe timpul vizitei preşedintelui Erdoğan în Rusia. Din delegaţia rusă a făcut parte şeful Statului Major General rus, însă în cea turcă nu a fost inclus omologul său, ci şeful serviciilor speciale. Cei doi au discutat problemele concrete referitoare la viitorul relaţiilor în domeniul militar, dar şi la Siria. Să fie oare o întâmplare că agresiunea în desfăşurare a tancurilor turceşti împotriva teritoriului sirian a fost condamnată doar de conducerea de la Damasc, în timp ce MAE rus o consideră „operaţie militară oportună”?