Recentele dezvăluiri ale celui care a coordonat în Serviciul de Informaţii Externe (SIE) munca unui grup de oameni, ofiţeri deplin conspiraţi şi cunoscuţi sub denumirea de „Fantome/Ilegali” (Brigada„U”), a readus în discuţie importanţa informaţiei secrete, a celui care o obţine în folosul ţării sale, precum şi a modului în care aceasta poate fundamenta orientarea strategică a elitelor politice aflate la conducerea statului.
Mărturisirile generaluluide brigadă (r) Cornel Biriş din SIE privind modul în care România a pierdut/abandonat, după 22 decembrie 1989, reţeaua de informaţii formată din ofiţeri deplin conspiraţi, aflaţi în misiune şi sub jurământ în Occident, a relevat răspunderile şi, totodată, modul în care noi am rămas orbi într-o lume aflată în profundă schimbare. Subiectul a mai fost abordat în mass-media (a se vedea: https://www.aesgs.ro/ce-s-a-intamplat-dupa-89-cu-fantomele-spionii-romani-de-elita-din-sua/) şi în cercurile celor interesaţi de evoluţiile post-decembriste ale intelligence-ului românesc. În clipa în care articolul generalului de brigadă (r) Cornel Biriş vedea lumina tiparului, iar serialul din Evenimentul Zilei lua amploare prin destăinuiri, acuze şi justificări, terminam de citit o carte extrem de preţioasă. O carte dedicată sacrificiului făcut de către ofiţerii de informaţii din cadrul CIA de-a obţine informaţii sensibile din spaţiul URSS, de-a recruta surse umane sovietice dispuse să vândă secretele Uniunii Sovietice pentru a consolida, astfel, apărarea Lumii Libere şi securitatea naţională a Statelor Unite.
Volumul dedicat inginerului sovietic Adolf Tolkacev care a decis să renunţe la loialitatea lui faţă de Uniunea Sovietică, din motive obiective şi subiective, precum şi efortul făcut de către ofiţerii staţiei CIA din Moscova de-a identifica, recruta şi proteja pe cei care luptau alături de ei împotriva „Imperiului Răului”, relevă importanţa acestei informaţii secrete, indiferent de natura ei: politică, militară, economică, tehnico-ştiinţifică.Adolf Tolkacev a oferit CIA-ului informaţii extraordinare, în perioada 1977 – 1985, privind intenţiile şi capacităţile sovieticilor în materie de radare, avioane de interceptare şi de vânătoare, avionică şi sisteme de ghidare. Informaţiile lui Adolf Tolkacev au fost extrem de preţioase pentru piloţii din Forţele Aeriene şi Navale ale SUA în procesul lor de instruire şi perfecţionare a deprinderilor în perspectiva confruntărilor aeriene cu inamicul din Tratatul de la Varşovia. Pentru următoarele două decenii, Adolf Tolkacev a sprijinit crearea superiorităţii aeriene a Statelor Unite asupra Uniunii Sovietice şi-a aliaţilor săi, astfel încât dacă în Războiul din Coreea (1950-1953) americanii pierdeau un pilot la şase inamici doborâţi iar în Vietnam un avion la două avioane doborâte, în Irak şi Balcani doborau 48 de avioane fără să piardă unul. Era una dintre contribuțiile lui Adolf Tolkacev și ale „ilegalilor” CIA din Moscova.
Totodată, oficialii și „ilegalii” sovietici din Statele Unite încercau să ajungă la secretele comunității de intelligence a Statelor Unite și, implicit, ale națiunii americane. În cursul zilei de 21 februarie 1994 a venit cutremurul: exista o cârtiţă KGB infiltrată în CIA. Ofiţerul CIA Aldrich H. Ames trecuse la inamic pe 16 aprilie 1985 şi predase rezidentului KGB la Wasghinton, Stanislav A. Androsov, descrierile a doi sau trei cetăţeni sovietici care acceptaseră să lucreze pentru CIA la Moscova. Totul contra sumei de 50.000 de dolari. Pe 13 iunie 1985, Aldrich H. Ames a oferit KGB-ului o cantitate enormă de informaţii TOP SECRET ale CIA contribuind, totodată, la confirmarea faptului că Oleg Gordievski, rezidentul KGB la Londra, era agent al Intelligence Service. „Am făcut ceva ce nici eu nu pot să-mi explic: fără condiţii prealabile, fără a cere ceva în schimb, am oferit de bună voie KGB-ului informaţii privind practice identitatea tuturor agenţilor sovietici ai CIA şi ai altor servicii americane sau străine care-mi erau cunoscuţi. Spre uluirea mea, KGB m-a informat că-mi rezervase două milioane de dolari drept recunoştinţă pentru informaţiile mele”, mărturisea Aldrich H. Ames, pe 28 aprilie 1994, în faţa Tribunalului Districtual al Statelor Unite din Alexandria (Virginia). În următorii nouă ani, Aldrich H. Ames a continuat să furnizeze informaţii importante KGB-ului indiferent de posturile deţinute în rezidenţa CIA de la Roma sau în Secţia URSS a Grupului de Analiză al Centrului pentru Contraspionaj al CIA. KGB-ul l-a considerat pe Aldrich H. Ames atât de valoros, încât i-a plătit 2,7 milioane de dolari şi i-a promis încă 1,9 milioane de dolari. Aldrich H. Ames a fost agentul cel mai bine plătit din istoria lumii iar FBI-ul i-a dat numele de cod NIGHTMOVER.
Cei 10 agenţi sovietici care au lucrat pentru CIA şi care au fost executaţi, după ce Aldrich H. Ames le-a dezvăluit identitatea, sunt: GTBEEP (nume de cod în dosarele CIA) – general GRU Dmitri Federovici Poliakov (nume de cod în dosarele FBI-TOPHAT); GTGENTILE – locotenent-colonel KGB Valeri F. Martînov (PIMENTA/FBI), detaşat la Washington; GTGAUZE – maior KGB Serghei M. Motorin (MEGAS/FBI), detaşat la Washington; GTJOGGER – locotenent-colonel KGB Vladimir M. Piguzov, detaşat în Indonezia; GTACCORD – colonel GRU Vladimir Mihailovici Vasiliev, detaşat la Budapesta; GTCOWL – Serghei Voronţov, ofiţer KGB de la Moscova, care a informat CIA despre praful pentru spioni; GTMILLION – locotenent-colonel GRU Ghennadi Smetanin, detaşat la Lisabona; GTFITNESS – Ghennadi Grigorievici Varenik, ofiţer KGB detaşat în Germania; GTWEIGH – Leonid Polişuk, ofiţer KGB detaşat în Africa; GTSPHERE – Adolf G. Tolkacev, cercetător militar sovietic de la Moscova. În urma evenimentelor petrecute în acel februarie 1994, David Wise, un reputat ziarist american şi autor al unor cărţi despre istoria şi operaţiunile secrete ale CIA, concluziona: „Cazul Aldrich Ames scoate în evidenţă faptul că CIA, adesea înfăţişată ca o organizaţie secretă care dirijează abil din umbră evenimentele globale, este de fapt o birocraţie obosită, care trăieşte în trecut, poartă ochelari de cal şi este măcinată de carenţe profunde”.
Înţelegând lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, a rolului şi locului informaţiei secrete în actul de decizie privind politica internă şi externă, rămâne de înţeles/neînţeles modul în care au fost sacrificaţi ofiţerii deplin conspiraţi ai Brigăzii „U”. Trebuie menţionat faptul că Brigada „U” (Ilegali) a fost reorganizată, după 23 iulie 1978, în trei unităţi speciale: 1) UM 0101 care avea sarcini de spionaj în ţările occidentale europene şi Israel; 2) UM 0102 care era responsabilă cu spionajul în SUA şi America de Sud şi 3) UM 0103 care se ocupa de emigraţia română, de Radio Europa Liberă şi de combaterea iredentismului maghiar. Unităţile speciale au fost considerate ca fiind „formaţiuni independente” în cadrul unităţilor de linie, respectiv o linie specială de muncă: UM 0101 în UM 0199 (care asigura obţinerea de informaţii politice, economice, tehnico-ştiinţifice şi militare din principalele ţări capitaliste europene), UM 0102 în UM 0201 (care asigura obţinerea de informaţii politice, economice, tehnico-ştiinţifice şi militare din principalele ţări capitaliste, din America de Nord şi America de Sud) şi UM 0103 în UM 0225 (care se ocupa de emigraţie şi contracararea activităţilor ostile ale acesteia). Comunitatea de intelligence a Statelor Unite era îndreptăţită legal şi moral să facă absolut orice pentru a-i împiedica pe „ilegalii” oricărui serviciu de informaţii de-a intra în posesia secretelor de stat ale naţiunii americane. Din păcate, „ilegalii” SIE au fost sacrificaţi deliberat dintr-o raţiune de stat care pare mai mult decât îndoielnică având în vedere evoluţia evenimentelor din anii ꞌ90.
În conjunctura politico-diplomatică şi militară a anilor 1990-1992 şi în condiţiile în care România căuta să iasă din izolarea politico-diplomatică în care se afla, directorul SIE, dr. Ioan Talpeş, a decis, conform propriilor mărturisiri din Evenimentul Zilei, să facă un gest aparte: să lichideze capacităţile statului român de-a obţine informaţii sensibile, secrete, altele decât cele obţinute din surse deschise sau prin canalele diplomatice. Gestul este legat de faptul că domnia sa a decis că România trebuie să urmeze un drum al integrării euroatlantice. „Prin 1991, fiind în poziția de consilier prezidențial pe probleme de siguranță națională i-am prezentat domnului Ion Iliescu, președintele României, cum vedeam eu posibilitatea ca să ieșim din blocajul general în care nimeni nu discuta cu noi, nu aveam nicio perspectivă. Era evident că eram într-o situație în care eram puși să ne sufocăm în propria condiție. Sub presiuni interne și externe. (…) Că singura formulă prin care România poate face ceva este ca țara noastră să intre în NATO și Uniunea Europeană”, mărturiseşte dr. Ioan Talpeş. Ciudat, nu!? Să fi devenit SIE din acei ani motorul evoluţiilor politico-diplomatice ale României post-decembriste în drumul spre un nou statut geopolitic!?
Şi, totuşi…Adrian Năstase, fostul Ministru de Externe al României din perioada 28 iunie 1990 – 19 noiembrie 1992, adnota în ale sale însemnări diplomatice: „Încă din decembrie 1989 ne era clar că dimensiunea europeană a politicii externe românești urma să devină prioritară. Exista un consens intern, atât politic, cât și la nivelul societății, în privința nevoii de a ne desprinde din sfera de influență a Uniunii Sovietice, prin ieșirea din Tratatul de la Varșovia, și, într-o formă sau alta, de a reveni la tradițiile politicii externe românești interbelice, care urmărea ancorarea României la blocul european occidental”.
În acele momente, pe scena relațiilor internaționale se desfășura o competiție extrem de puternică a țărilor est-europene pentru atragerea simpatiei și ajutorului Comunităţii Economice Europene (CEE) și a SUA. În condițiile în care influența URSS asupra fostelor state socialiste est-europene începea să se diminueze în mod semnificativ, concomitent cu creșterea forței economice și a rolului CEE în noua arhitectură a relațiilor internaționale și de securitate europene, Lawrence Eagleburger, secretarul de stat adjunct al SUA, avea să declare, pe 7 martie 1990, în cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților: „Sperăm că țările est-europene vor forma grupări regionale și vom avea nevoie de flexibilitatea necesară pentru a răspunde și încuraja aceste evoluții. Credem că asocierile voluntare constituie o cale naturală pentru edificarea de către țările democratice a unei societăți civile internaționale și pentru depășirea vechilor neînțelegeri și dorim să avem capacitatea de a sprijin dezvoltarea unor astfel de asocieri”. Dintr-o astfel de perspectivă putem înțelege faptul că Ungaria și Cehoslovacia au fost co-autoarele unor inițiative subregionale, au solicitat aderarea la structurile politice ale NATO (cazul Ungariei), au fost înțelese și tolerate revendicările teritoriale ale Budapestei în ce privește Transilvania, însă un „bloc pro-american” viabil în Est nu se putea realiza fără România. „De aici și unele presiuni din SUA asupra României în problema minorităților. Cât privește presiunile exercitate prin intermediul forțelor de «opoziție» din interiorul țării, acestea erau menite să testeze gradul «desatelizării» României”, consemnează Adrian Năstase. Poate că existenţa unor informaţii, chiar şi dintre cele obţinute de „ilegalii” SIE din Occident, ne-ar fi ajutat în perceperea şi înţelegerea pericolelor prezente şi viitoare pentru tânăra democraţie românească.
În prima parte a anului 1990, România avea să fie vizitată de numeroase personalități ale lumii politice occidentale: Laurent Fabius, președintele Adunării Naționale a Republicii Franceze (2 ianuarie 1990); Roland Dumas, ministrul de Externe al Franței (11 ianuarie 1990); Frans Andriessen, vicepreședintele CEE (14 ianuarie 1990); Hans Dietrich-Genscher, ministrul de Externe al RFG (15 – 16 ianuarie 1990); William Waldegrave, secretar de stat în Foreign Office-ul britanic și James Baker, secretarul de stat al SUA (11 ianuarie 1990). Pe 30 ianuarie 1990, președintele Ion Iliescu semna decretul de numire a primului ambasador al României pe lângă CEE, respectiv Constantin Pârvuțoiu, iar în iunie își va începe activitatea Delegația Permanentă a CEE la București. Prim-ministrul Petre Roman va pune în discuție, pe 20 februarie 1990, la Paris, perspectiva unui acord de asociere a României la CEE și, totodată, se va declara de acord cu ideea unei confederații europene, propusă de președintele François Mitterrand. România va depune cererea de admitere în Consiliul Europei pe 29 ianuarie 1991.
În iulie 1990, Petre Roman, prim-ministrul României, îl va invita pe Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, în România și va cere agrementul pentru acreditarea unui ambasador român la NATO. Ministrul de Externe al României va menționa în fața mass-mediei româneşti, pe 30 iulie 1990, că liderii statului român fac eforturi pentru a-l primi în vizită, la București, pe secretarul general al NATO și de-a stabili contacte diplomatice cu NATO. În octombrie 1990, ambasadorul român în Belgia era autorizat să inițieze legături formale cu NATO. Pe 23 octombrie 1990, Petre Roman va efectua o vizită oficială la Cartierul General al NATO. Șeful Marelui Stat-Major al Armatei Române, generalul-colonel Vasile Ionel, va efectua o vizită la Cartierul General al NATO pe 13 decembrie 1990.
Preocupările diplomației românești în ceea ce privește viitorul Europei și perspectiva relațiilor României cu spațiul CEE sunt relevate și de discuțiile desfășurate, pe 13 august 1990, într-un brainstorming organizat de către Adrian Năstase la sediul MAE. Ambasadorul Constantin Ene a ținut să atragă atenția asupra faptului că, totuși, nu trebuie să neglijăm relația cu URSS, precum și cu celelalte state foste socialiste. Aderarea la organizațiile internaționale existente (Consiliul Europei, NATO și CEE) și participarea la asociații și grupări subregionale reprezenta o alegere de evoluție a României în arena relațiilor internaționale care merita să fie luată în considerare. „Nu avem încă o analiză bună referitoare la URSS și la ceeace se întâmplă acolo”, va declara Adrian Năstase la acest brainstorming.„Ilegalii” SIE din spaţiul sovietic erau dacă nu inexistenţi, cel puţin ineficienţi. Organigrama CIE din decembrie 1989 nu relevă o astfel de organizare a muncii, însă…legendele acoperă adevărul. Totodată, trebuie menţionat faptul că în eforturile de organizare/reorganizare ale SIE din anii ꞌ90, componenta informativă răsăriteană nu a fost punctul nostru forte astfel încât numai aşa putem înţelege erorile de înţelegere şi interpretare a unei lumi aflată în profundă transformare.
Toate aceste întrebări și îngrijorări ale diplomaților români se petreceau într-un context în care președintele George W. Bush, după Summit-ul din Malta (2 – 3 decembrie 1989), hotărâse să structureze politica externă a Statelor Unite față de URSS, după cum consemnează Michael R. Beschloss și Strobe Talbott, pe patru principii: „1) să-i ajute lui Gorbaciov să rămână la putere; 2) să-l mențină pe făgașul «reformei», indiferent cât de vag ar fi fost definită aceasta; 3) să realizeze înțelegeri favorabile pentru Statele Unite, care ar fi mult mai greu de obținut cu un regim mai dur la Kremlin; 4) să nu facă nicio concesie care să dăuneze Statelor Unite, în cazul în care Gorbaciov ar fi brusc răsturnat de la putere de tradiționaliștii sovietici”. Și, totuși, abia pe 18 iulie 1990, secretarul de stat James Baker l-a informat pe ministrul de Externe sovietic, Eduard A. Şevardnadze, în cadrul întâlnirii de la Paris, că Statele Unite au decis să intensifice contactele cu Boris N. Elțîn, precum și cu alți reprezentanți ai mișcărilor reformiste și de independență din URSS.
La București, în cursul dimineții de 13 august 1990, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, i-a primit în audiență pe fostul ambasador al SUA la București, Roger Kirk, însoțit de Alan Green Jr., ambasadorul în funcție al SUA. Ambasadorul Roger Kirk se afla în România deoarece dorea să cunoască și să înțeleagă evoluțiile din România, în condițiile în care organiza un task force privind România deoarece la Washington era confuzie în ceea ce privește România. Ministrul Adrian Năstase va menționa foarte clar că România dorește „un dialog deschis și sincer cu SUA”, iar în ceea ce privește Tratatul de la Varșovia „există o tendință de a-l duce de la planul militar la cel politic”. În interviul acordat în aceeași zi lui Marylin Greene de la USA Today, ministrul de Externe al României va reitera, din nou, că lipsește un dialog politic la nivel mai ridicat cu Administrația de la Washington.
În conferința de presă comună a miniștrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, din 3 noiembrie 1990, desfășurată la Budapesta, Adrian Năstase va menționa foarte clar poziția și convingerea României față de viitorul Tratatului de la Varșovia. „Tratatul de la Varșovia și-a pierdut baza, care era ideologică. (…) În aceste condiții, Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Întâi dispare aspectul militar și apoi celelalte aspecte”, va declara ministrul de Externe al României. Totodată, ministrul de Externe al României avertiza asupra faptului că „trebuie să începem să ne gândim la impactul schimbărilor din zonă și din URSS asupra structurilor de securitate în Europa”. Trebuie menționat că pe 6 octombrie 1990, mareșalul Serghei F. Ahromeev, consilierul militar al lui Mihail S. Gorbaciov, menționa foarte clar că Tratatul de la Varșovia „ca organizație militară, își va înceta activitatea foarte curând, probabil la începutul anului 1991”.
Dialogul dintre secretarul de stat al SUA, James Baker, și ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, desfășurat la Paris, pe 18 noiembrie 1990, relevă faptul că Statele Unite erau dispuse să sprijine viitorul curs al democrației din România. În opinia părții americane, vizita lui James Baker în România, la începutul anului 1990, precum și ajutorul de 80 milioane dolari, reprezintă dovezi ale sprijinului Administrației de la Casa Albă față de regimul politic de la București, în pofida opoziției din SUA. Referindu-se la acest moment de confuzie din percepțiile privind sistemul de relații internaționale, fostul ministru de Externe al României, Adrian Năstase, consemna: „Nu spun o noutate când afirm că și noi am fost derutați, în acele luni care au urmat investirii guvernului Roman, de faptul că nu ne era clar ce se aștepta de la noi și mai ales care era natura nemulțumirilor unora dintre noii noștri parteneri, mai ales a celor americani”.
În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia și Luxemburg, precum și la Cartierul General al NATO. În dialogul avut cu Frans Andriessen, vicepreședinte și comisar pentru relații externe al CEE, în seara zilei de 13 februarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că „în această perioadă tulbure din URSS, este foarte important să se transmită semnalul pentru URSS că România aparține familiei europene”, deoarece „altfel, se dă URSS sentimentul că România este lăsată în zona ei de influență”. O astfel de percepție va genera o imensă nemulțumire și frustrare în rândul societății românești avea să concluzioneze Adrian Năstase.
Dialogul cu Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, din ziua de 14 februarie 1991, s-a dovedit extrem de interesant și util în perspectiva viitorului curs al politicii externe românești. Chestionat de către Adrian Năstase în legătură cu posibilitățile de-a structura relațiile României cu NATO în domeniul militar, Manfred Wörner va declara: „Dacă vom acționa pentru a primi ca membri asociați fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia și vom exclude URSS, se vacrea o situație foarte periculoasă. URSS va fi constrânsă de noua situație strategică să reacționeze. Adoptând această linie de conduită față de țările din Est, NATO va da argumente adepților liniei dure din URSS, care vor confruntare, nu cooperare cu ei. NATO va crea impresia că vrea să încline balanța în favoarea sa. Pentru viitorul apropiat trebuie să fim atenți la aceste aspecte, când propunem modele de cooperare. Să folosim cadrul CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea țării dumneavoastră”. Referindu-se la viitorul Tratatului de la Varșovia, ministrul de Externe al României va declara: „Tratatul de la Varșovia nu are viitor. Noi organizăm practic funeraliile Tratatului de la Varșovia”.
În fața ambasadorilor acreditați la NATO, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va reitera faptul că Tratatul de la Varșovia nu are viitor, însă problema securității fostelor state membre prin cooperarea cu NATO este extrem de importantă în perspectiva extinderii sau nu a NATO spre Răsărit. „Există totuși pericolul ca unele țări să lase România ca pe un no manꞌs land la granița fostului imperiu. S-a creat deja impresia că România este «alocată» zonei de influență a URSS”, va declara Adrian Năstase în fața corpului diplomatic acreditat la NATO. La finalul vizitei la NATO, ministrul de Externe al României avea să menționeze că România este deschisă la orice formulă de colaborare cu NATO pe care Alianța Nord-Atlantică le poate accepta, din punct de vedere al procedurilor. Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, va vizita România în perioada 3 – 5 iulie 1991.
În dialogul avut cu Jacques Poos, ministrul de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg, în seara zilei de 14 februarie 1991, Adrian Năstase va fi informat că în cadrul CEE există o distincție clară între Țările Baltice și toate celelalte republici unionale din URSS ceea ce implica un anumit mod de-a înțelege și trata evoluțiile politice interne și externe din spațiul sovietic. „Suntem obligați să tragem concluzia că trebuie să nu cream probleme suplimentare lui Gorbaciov. Nu avem alternative. Orice ar veni, ar fi mai rău. E nevoie de moderație. (…) Țările Baltice au fost țări independente, înglobate cu forța în imperiul sovietic, act nerecunoscut de țările CEE”, mărturisea Jacques Poos, vicepremier și ministru de Externe al Marelui Ducat de Luxemburg și, totodată, președintele în exercițiu al Consiliului de Miniștri al CEE.
În destăinuirile fostului director al SIE, dr. Ioan Talpeș, ca reacție la mărturisirile generalului de brigadă (r) Cornel Biriș, este atins și unul din subiectele cele mai delicate din agenda publică și externă a României: Republica Moldova. Reporterul Evenimentului Zilei solicită răspunsuri referitoare și la o operațiune din spațiul Republicii Moldova care în „folclorul” serviciilor de informații autohtone „este considerată una din manevrele clasice de deturnare a fondurilor operative”. Fostul director al SIE confirmă: „Era și aia, numai că se știe exact ce am făcut eu în Moldova. Și vreau să vă mai spun că n-am făcut-o pe banii SIE. Mai mult, până și Vladimir Putin auzise de operațiunea din Moldova, mi-a spus într-o discuție”. Nu știm la care operațiune din Republica Moldova a SIE face referire domnul dr. Ioan Talpeș, însă știm cu precizie că România s-a confruntat și se confruntă cu destul de multă ostilitate la nivelul unor actori politici și factori de decizie guvernamentală de la Chişinău. Toate acestea ne fac să considerăm că nu am reușit să armonizăm interesele strategice ale Republicii Moldova cu cele ale României, fără a mai vorbi despre împlinirea idealului reîntregirii. Ne-au lipsit abilitățile sau informațiile?! Totuși, existența unor „ilegali” SIE reorientați spre Est sau formați în această direcție strategică ne-ar fi ajutat, după 1991 sau chiar și în anii 2000, să aflăm și să înțelegem trecutul, prezentul și, posibil, viitorul unor lideri politici din Republica Moldova (ex. Iurie Roșca, Mihai Ghimpu, Vasile Năstase).
În ceea ce privește amestecul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse (SVR) în evoluțiile politice interne și externe ale României, prin intermediul șefului stației CIA la București din perioada 1990 – 1992, Harold James Nicholson, trebuie menționat, totuși, faptul că documentele oficiale ale CIA și FBI relevă faptul că ofițerul de informații american a fost recrutat în 1994 la Kuala Lumpur. Pe 30 iunie 1994, contul bancar al lui Harol J. Nicholson s-a îmbogățit cu 12.000 de dolari după o întâlnire neautorizată cu ofițeri ai SVR. Nu prea se înțelege din interviul cu fostul director al SIE, când și cum s-a întâlnit directorul SIE cu șeful stației CIA la București, iar pe de altă parte este greu de crezut că Harol J. Nicholson făcea jocurile Kremlinului înainte de recrutarea sa de către SVR.
Referitor la anumite afirmații („Dacă cineva vrea să afle care este natura reală a relațiilor speciale între Washington și Moscova, ar trebui să afle conținutul înțelegerii secrete dintre cele două mari puteri. […] Chiar atunci. Dar finalizată complet în 1990, atunci când s-au făcut transferuri de personaje care să observe dacă se încalcă înțelegerile”) cu referire la înțelegeri secrete/discrete sovieto-americane în 1989, reiterez faptul că Summit-ul de la Malta (2 – 3 decembrie 1989) s-a desfășurat în condițiile unui amplu efort de reconstrucție a sistemului de relații internaționale ca efect al politicii de perestroika și glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov, iar o radiografie a stenogramelor de la Summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor participanților la acele evenimente, devenite de acum istorie, precum și alte numeroase izvoare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârșit de an 1989. Malta a fost locul în care numele României nu s-a rostit deloc, cu atât mai puțin nu s-a discutat o soluție politico-militară sau economică privind prezentul și viitorul ei.
În dimineața de 2 decembrie 1989, ora 10.00, delegația americană a urcat la bordul crucișătorului sovietic Maxim Gorki unde Mihail S. Gorbaciov și anturajul lui se pregăteau pentru a puncta decisiv în complicatul joc al rivalităților dintre superputeri. Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de încheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general al CC al PCUS a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâmpinarea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea în spațiul URSS. Președintele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice, însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă. „Gorbaciov a înțeles din aceasta – concluzionau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – că Bush nu va face presiuni deosebite în direcția obținerii independenței pentru Republicile Baltice și că, atâta timp cât tancurile sovietice nu se vor pune în mișcare, președintele SUA nu se va angaja în niciun fel de demersuri demagogice pe această temă și nici nu va încerca să-și pună omologul într-o situație stânjenitoare”. Discuțiile de la Summit-ul sovieto-american din Malta l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov de faptul că „politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei Răsăritene – scriau Michael R. Beschloss și Strobe Talbott – va elibera forțe contrare, eventual distrugătoare din această zonă”, astfel încât „vest-europenii nu vor fi în stare să înfrângă și să controleze singuri aceste forțe” și va fi nevoie de ajutorul Statelor Unite.
Pe 4 decembrie 1989, la Bruxelles, președintele George H. W. Bush a ținut un monolog despre rezultatele summit-ului de la Malta, alături de alte monologuri ale aliaților europeni din NATO, până când a răbufnit adevărata problemă care preocupa cancelariile diplomatice europene: reunificarea germană și viitorul noului stat reunificat. „Ce e de făcut cu Germania de Est? Unde vor fi frontierele Germaniei? Germania reunificată va mai rămâne în NATO?”,a întrebat François Mitterrand. Răspunsul a fost dezamăgitor și îngrijorător în același timp. „Nu pot vorbi decât în numele RFG. Germania reunificată va trebui să decidă pentru ea însăși”,a declarat cancelarul Helmut Kohl. Pe 6 decembrie 1989, la Kiev, Mihail S. Gorbaciov a precizat, referitor la reunificarea germană, după discuțiile cu François Mitterrand, că Germania „trebuie să se reunifice, dar în cadrul unei Europe mari”, iar pe 31 decembrie 1989 a propus crearea unei Confederații europene care să cuprindă și URSS. Președintele Franței era angrenat într-un complicat joc politico-diplomatic a cărui miză era unitatea europeană în care cancelarul Helmut Kohl trebuia să-i cedeze lui François Mitterrand. Lansarea negocierilor privind crearea Uniunii Europene, recunoașterea frontierelor cu Polonia și confirmarea denuclearizării Germaniei reprezentau cele trei condiții necesare fără de care François Mitterrand nu dorea să discute cu Mihail S. Gorbaciov despre „reunificarea germană”.
Referindu-se la eforturile comunității de intelligence a Statelor Unite de-a înțelege și prevedea evoluțiile din spațiul Uniunii Sovietice și al CEE, amiralul William James Crowe Jr., preşedintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985 – 1989),declara: „Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca şi cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puţin rapoartele serviciilor de spionaj”. Senatorul Daniel Patrick Moynihan avea să confirme faptul că anumitor membri ai CIA li s-a impus să tacă în ceea ce priveşte modul de interpretare şi analiză a informaţiilor privind URSS. Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Naţional de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice şi europene între 1989 şi 1990, mărturisea că dispreţul pentru analizele CIA era cvasi-general în acea perioadă. „Agenţia încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare naţională. Nici măcar una. Iar cu excepţia lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill. „Nu avem motive să ne îndoim de dorinţa sovieticilor de a folosi forţa armată pentru a menţine conducerea partidului şi pentru a păstra poziţia sovietică în regiune…Viziunea lui Gorbaciov despre o «casă europeană comună», despre dezvoltarea unei cooperări intra-europene implică un grad de autonomie naţională mult mai mare decât poate aproba el sau orice alt lider sovietic…Moscovei îi va fi din ce în ce mai dificil să promoveze această direcţie în Vest fără să introducă divizii noi şi în Europa de Est. Zidul Berlinului va rămâne…”, scriau analiştii CIA în septembrie 1988. Milt Bearden, şeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfăţişa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989.
CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 şi 2001, două volume care conţineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines şi Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) şi National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluţia URSS şi sunt aşezate, în ordine cronologică, însă cu o logică demonstrativă, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea şi organizarea documentelor. Miza era obţinerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne şi internaţionale.
Oare, la ce înțelegeri secrete/discrete sovieto – americane se referă fostul director al SIE din anii 1992 – 1997?! Poate că „ilegalii” SIE din Occident ar fi reușit, totuși, să le afle dacă mai rămâneau la ordin și sub jurământ!
„Dialogul” dintre cei doi foşti înalţi funcţionari ai statului român din cadrul comunităţii de intelligence relevă faptul că am fost lipsiţi de înţelegere, incapabili să previzionăm viitorul şi, implicit, destinul neamului românesc, datorită unei convingeri extrem de ciudate: trebuie să trădăm/abandonăm pe unii conaţionali pentru a putea fi acceptaţi la masa celor mari şi puternici. Oare, numai aşa se poate?! Din păcate, nu a fost prima trădare şi deconspirare a activităţii şi vieţii ofiţerilor de informaţii şi contrainformaţii, a agenţilor şi colaboratorilor lor, din istoria existenţei României ca stat (a se vedea evenimentele de după 11 februarie 1866 şi 23 august 1944).
După evenimentele de la 23 august 1944, Serviciul Special de Informaţii (SSI) a trecut prin momente extrem de grele generate de dorinţa de revanşă a foştilor inamici deveniţi aliaţi, precum şi de dorinţa opoziţiei politice anti-antonesciene, devenită decident politic, de a pedepsi exemplar pe ofiţerii SSI. Ofiţeri care nu şi-au făcut decât datoria, aflaţi fiind sub jurământ, faţă de România şi Rege. În pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944, locotenent-colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii din SSI, implicat fără acceptul directorului SSI, Eugen Cristescu, într-o relaţie de colaborare cu Georges Daurant, agent al Intelligence Service-ului în România, a acceptat să-i deconspire pe informatorii externi ai SSI. Explicaţiile agentului britanic se refereau la faptul că este nevoie de cunoaşterea identităţii acestor oameni pentru a se putea lua măsuri de identificare şi neutralizare a tuturor agenţilor SSI din spatele frontului. Un alt argument pentru a-l convinge pe Traian Borcescu a fost că agenții SSI, fiind cunoscuţi de englezi şi americani, pe lângă faptul că vor fi neutralizaţi, pot fi protejaţi şi folosiţi împotriva germanilor, şi mai ales, ulterior împotriva Uniunii Sovietice, care va avea, foarte probabil, o mare zonă de influenţă, în Europa, şi un prestigiu deosebit. Pe de altă parte, aceşti agenţi, cunoscând unele ramificaţii ale agenţilor ţărilor aliate, şi în special ale Uniunii Sovietice, urmează a fi folosiţi de către Intelligence Service pentru identificarea acestor ramificaţii.
Tabelele nominale cu agenţii interni şi externi ai Serviciului Special de informaţii au fost predate, la 13 septembrie 1944, de către locotenent-colonelul Traian Borcescu, regelui Mihai I. Listele au fost alcătuite din ordinul colonelului Victor Siminel, directorul SSI în perioada 26 august – 19 septembrie 1944, la presiunile lui Ioan de Mocsonyi-Styrcea şi cu acordul ministrului de Război, generalul de corp de armată Mihail Racoviţă, care îi declarase directorului SSI că „ordinele regale sunt mai presus de noi”. Intelligence Service şi OSS (Oficiul Serviciile Strategice) – precursorul CIA – aveau să primească, prin intermediul regelui Mihai I și al anturajului său, aceste liste. Totodată, modul în care a fost tratat fostul director al SSI, Eugen Cristescu, de către noii guvernanţi, în speţă liderii naţional-ţărănişti Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au nemulţumit şi derutat pe majoritatea ofiţerilor din SSI, Poliţie şi Siguranţă. Toţi aceştia aveau sentimentul că urmau să fie sacrificaţi de către partidele democratice, care intenţionau să se dezvinovăţească de o pretinsă colaborare cu regimul Antonescu. O parte dintre cei epuraţi până la 6 martie 1945 aveau să fie reprimiţi în serviciu, în timpul guvernării Groza, de către ministrul de Interne comunist Teohari Georgescu. Ofiţerii reîncadraţi, după 6 martie 1945, spre a-şi salva libertatea, s-au trezit în situaţia paradoxală de a contribui la instalarea în România a unui regim faţă de care, structural, nu aveau nici o afinitate.
Liderii politici ai României și colaboratorii lor au avut, uneori, o plăcere imensă, nu numai interese politice sau personale, în a distruge prima linie de apărare a ţării, cu bună ştiinţă sau din incompetenţă, precum şi pe membrii ei.