În cadrul echilibrului geopolitic european formaţiunile politice româneşti au avut de îndeplinit o anumită funcţiune. Geograful V. Mihăilescu a denumit-o, în 1943, drept „funcţiunea geopolitică şi geostrategică a pământului şi poporului carpatic românesc” şi ar avea trei componente: a) o funcţiune militară în epocile de criză europeană – apărarea, în teritoriile de avangardă din faţa Carpaţilor sau dinăuntrul Cetăţii transilvane, în caz de ofensivă pe orice direcţie; pivot de manevră, în caz de ofensivă (spre Balcani – 1913, spre Europa Centrală – 1919 şi spre Est – 1941); b) o funcţiune pozitivă în epocile de linişte, anume contopirea, adoptarea şi împăcarea tuturor influenţelor, intereselor şi tendinţelor divergente care se încrucişează aici; c) funcţiunea unui spaţiu critic al continentului european. Dintr-o astfel de perspectivă, putem spune că Armata Română va juca un rol esențial în efortul politico-diplomatic și strategic al statului român modern de afirmare a acestuia ca parte componentă a lumii democratice, civilizate, și, totodată, de împlinire a funcției și intereselor sale geopolitice și strategice. În perioada 1918-1940, România a acţionat pentru menţinerea relaţiilor dintre state pe principiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, indivizibilităţii păcii şi colaborării internaţionale, respectării statu-quo-ului teritorial şi al tratatelor internaţionale, precum şi renunţării la război ca instrument al politicii externe. România va urma cu fidelitate linia pe care o trasase Ion I. C. Brătianu prin semnarea, pe 4 august 1916, a Tratatului de Alianţă cu puterile Antantei, respectiv o linie de politică externă determinată în timpul Primului Război Mondial de situaţia deosebită a României, de interesele şi aspiraţiile sale eterne, dar mai ales de o analiză lucidă a momentului.

Amenințări strategice, revizuiri și pregătiri de război

Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938) va reprezenta o grea lovitură și pentru România, astfel încât devenise foarte clar faptul că Marea Britanie nu va ajuta în caz de război nici una dintre ţările Europei Centrale şi dunărene, precum şi a celei de sud-est. Franţa se va situa pe o poziţie similară celei britanice. Ca urmare a acordului de la München şi a noilor primejdii care ameninţau integritatea teritorială, factorii politici şi militari de decizie de la Bucureşti au elaborat şi au aprobat, în cursul lunii octombrie 1938, al treilea plan de înzestrare al Armatei, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Se aloca cheltuielilor de apărare suma de 70.376.000.000 lei, cu un plus de 41.405.045.093 lei faţă de planul anterior din 1935, efortul principal urmând a fi îndreptat spre apărarea frontierei de vest. Sumele aprobate au fost repartizate astfel: urgenţa I, Frontul de Vest: 40.916.000.000 lei (58,13%); urgenţa a II-a, Frontul de Est: 15.751.000.000 lei (22%); urgenţa a III-a, Frontul de Sud: 13.709.000.000 lei (19%)[1]. Totodată, Marele Stat Major român, în baza hotărârilor Consiliului Superior al Apărării Naţionale, a ordonat începerea construirii de fortificaţii la graniţa de vest. Au fost realizate simultan ample dispozitive de luptă în teren pe întinderi de sute de kilometri pătraţi, prin următoarele lucrări: 134,115 km de şanţ obstacol; 159,475 km reţea obstacole infanterie; 33,113 km reţea obstacole; 165,515 km reţele de transmisiuni; 29,900 km reţele de comunicaţie; 115,700 km transmisiuni aeriene, care a cuprins teritoriul judeţelor Arad, Bihor, Satu-Mare, până la Munţii Maramureşului. Armamentul din dotare era automat, în majoritate de fabricaţie cehoslovacă: mitraliere ZB 7,92 mm, pentru fortificaţii; puşti mitraliere ZB de 7,92 mm, tunuri şi obuziere de diferite calibre. Centura de fortificaţii de pe frontiera dinspre Tisa avea menirea să apere securitatea ţării împotriva unei agresiuni germano-maghiare.

Pe 5 ianuarie 1939, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei a înaintat Marelui Stat Major român un raport de sinteză (15 pagini) vizând „Expansiunea germană în sud-estul Europei către gurile Dunării”. Conducerea politico-militară a Germaniei aprecia, în noua conjunctură politică de după München, că expansiunea spre sud-estul Europei era cea mai uşoară şi mai favorabilă. OKW-ul lua în calcul cinci factori care îngăduiau o acţiunea în acest spaţiu: „1. Pe această direcţie nu s-ar putea opune expansiunii germane decât Ungaria şi România (…) 2. România, după părerea germană, incomplet înarmată astăzi, va capitula uşor în faţa unui puternic atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană. 3. România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre Est sau spre Sud. 4. Pentru o acţiune către Est (Ucraina), Germania va deschide prin România o poartă mult mai largă decât gâtul strâmt al Ucrainei subcarpatice, străbătută pe întreaga lungime numai de o singură autostradă. 5. Nu provoacă direct nici Polonia şi nici URSS, ale căror armate, bine dotate, ar putea da mai mult de lucru armatei germane”[2]. Analiştii Serviciului Secret de Informaţii român estimau că România se va constitui, prin „bogăţiile sale, cereale-petrol, şi prin situaţia frontierei sale de est, în prelungirea frontierei cehoslovace, baza de operaţie strategico-economică, în vederea desfăşurării sigure a celei mai grele etape, spre Est şi spre Sud”[3].

Pe 16 decembrie 1938 va intra în vigoare Legea pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării. Aceste zone erau de trei categorii: 1) de fortificaţii; 2) de interes militar şi 3) de graniţă. Titlul IV al Legii prevedea măsuri speciale pentru aeronautică şi marină[4]. În condiţiile în care factorii de risc evoluau rapid, nevoia de a avea un flux informativ „direct şi imediat”, care să reflecte situaţia de pe întregul teritoriu, l-a determinat pe şeful Marelui Stat Major român, generalul Dumitru Popescu, să ordone, la 20 martie 1939, intensificarea acţiunii de urmărire informativă a elementelor şi organizaţiilor teroriste, diversioniste, precum şi lichidarea lor „înainte de a-şi dezvolta acţiunea şi trimiterea în judecată”[5]. Un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 22 august 1939, referitor la consecinţele care aveau să decurgă pe plan intern şi internaţional din semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop, avertiza factorii de decizie politico-militară de la Bucureşti că la operaţiunea de dislocare a Poloniei va lua parte şi Uniunea Sovietică, care îşi „va atribui provincia polonă care a făcut parte din Galiţia de pe vremea imperiului rusesc, precum şi toate localităţile de la frontiera estică, unde populaţia dominantă este rusească”[6] iar „pentru restul se va reîntemeia fosta republică a Ucrainei Mari, înglobându-se şi nordul Bucovinei pe o linie până la Siret şi oraşul Cernăuţi”[7].

După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră (6 septembrie 1939), însă evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, uimind Europa şi, uneori, chiar pe protagoniştii dramei. Având în vedere gravitatea situaţiei şi posibilitatea unei rapide deteriorări a ei, Marele Stat Major român a luat măsuri pentru întărirea frontierei de Est. Pe 10 septembrie 1939 în conformitate cu Directiva Operativă nr. 6 a Marelui Stat Major român se va constitui Armata 3 română, cu misiunea de a împiedica trecerea Nistrului de către unităţile sovietice şi de-a întârzia înaintarea spre Vest a acestora, în cazul unui atac mai important. De asemenea, Armatei 3 române îi revenea misiunea ca, în retragerea spre Sud, să bareze, treptat, trecătorile spre vest de Carpaţi, cu scopul de a împiedica pătrunderea forţelor germane în Basarabia, existând teama unui atac concomitent germano-sovietic asupra României[8].

Secţia a II-a din Marele Stat Major român va înainta, la 11 septembrie 1939, Comandamentului Armatei 3 române o sinteză informativă, privind situaţia politică şi militară din Uniunea Sovietică, în care se aprecia că: „Totuşi, Armata Roşie nu trebuie subestimată şi în special forţele sovietice destinate frontierei de Vest, care, într-un eventual război, se pare că: 1) iniţial, vor putea fi capabile să dea un şoc brutal şi viguros, datorită MU de cavalerie, motomecanizate şi de aviaţie, întrebuinţate în masă; 2) ulterior, însă, dinamismul acestor forţe se va micşora, în raport cu depărtarea de teritoriul naţional şi durata operaţiunilor. În concluzie generală, Armata Sovietică, în prezent, pare a fi în măsură să apere în bune condiţii teritoriul propriu; ca instrument ofensiv, valoarea ei este redusă”[9].

Pe 18 septembrie 1939, regele Carol al II-lea va convoca la Palatul Regal o conferință militară la care vor participa președintele Consiliului de Miniștri, Armand Călinescu, precum și generalii Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major, Iosif Iacobici, Ștefan Ionescu, Gheorghe Mihail, Nicolae Ciupercă, Paul Teodorescu, Constantin Ilasievici, Ioan Ilcuș și Dumitru Motaș. În pofida numeroaselor opinii privind conduita ofensivă sau defensivă a României în Vest sau Est, pe diferite aliniamente de apărare care implicau și o cedare deliberată a teritoriului național, cu precădere a Moldovei, a învins punctul de vedere al regelui Carol al II-lea. „Fiecare (dintre generali – n.n.) a vorbit în interesul frontului său. O mare lipsă de vedere de ansamblu la cei mai mulți”[10], consemna regele Carol al II-lea în Însemnările sale. Regele Carol al II-lea a cerut ca ultimul aliniament de apărare în Est să fie „Carpații (Orientali – n.n.), din Bucovina până în Vrancea, de acolo Siretul, până la Gurile Dunării”[11]. În ceea ce privește Frontul de Vest, rezistența era prevăzută a fi dusă pe lanțul muntos al Apusenilor. O nouă conferință militară se va desfășura pe 18 octombrie 1939, la Palatul Regal, în care problematica apărării Basarabiei sau a celei mai mari părți a acesteia a avut un rol central. În finalul discuțiilor, regele Carol al II-lea și liderii militari au concluzionat că, din rațiuni politice, Basarabia nu poate fi abandonată fără luptă, stabilindu-se ca poziția principală de rezistență să fie pe aliniamentul Carpații Orientali – Târgu Neamț – nord Iași – nord masivul Cornești – Nistrul inferior. În pofida diferitelor puncte de vedere în ceea ce privește avantajele sau dezavantajele militare ale ducerii bătăliei pe linia Nistrului, interesele strategice ale României, enunțate de către liderii politici ai momentului, au prevalat și au impus o subordonare totală a Armatei Române față de acestea.

Pe 17 decembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat Grupului de Armate nr. 1[12] ca prima linie de apărare a României în Est să fie pe aliniamentul râul Ceremuș – râul Prut (până la Ungheni) – masivul Cornești – Nistrul inferior, iar, în final , apărarea să fie dusă pe aliniamentul Siret – Dealul Mare – râul Prut, de la Ungheni, până la vărsare (Directiva operativă nr. 14). Prin Directiva operativă nr. 15 din 17 februarie 1940, Marele Stat Major român a trecut Corpul 1 Armată din rezerva Grupului de Armate nr. 1 în subordinea Marelui Cartier General român și, totodată, a dispus crearea unui al patrulea batalion la fiecare regiment de infanterie. Totuși, trebuie menționat faptul că apariția celui de-al patrulea batalion de infanterie a adus un minus în materie de armament și tehnică, respectiv lipsa a 1.566 puști-mitraliere și 696 mitraliere, adică armamentul automat pentru cinci divizii. Pe 15 iunie 1940, Marele Stat Major a transmis Directiva operativă nr. 18 către Grupul de Armate nr. 1 prin care se ordona ca apărarea Basarabiei să fie realizată pe un aliniament din teren care să permită ducerea în condiții avantajoase a operațiilor militare, respectiv desfășurarea operațiilor militare în nord-vestul și centrul zonei dintre Carpații Orientali și Nistru.

Interesele strategice ale României prevalează

În seara zilei de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între V. M. Molotov şi contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei în URSS, desfăşurată din iniţiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că Uniunea Sovietică doreşte soluţionarea problemei Basarabiei fără nicio amânare. Guvernul de la Moscova dorea în acelaşi timp şi Bucovina, despre care V. M. Molotov a pretins că ar avea populaţie ucraineană[13]. Guvernul german a fost informat cu promptitudine de cererile sovietice printr-o telegramă transmisă la ora 21.16 şi recepţionată la ora 23.20. Răspunsul Berlinului avea să vină peste 42 de ore. Hitler a fost uluit de cererile sovietice şi de caracterul lor intempestiv. Ministrul de Externe Joachim von Ribbentrop a fost solicitat să dea explicaţii referitoare la interesul sovietic pentru Basarabia și Nordul Bucovinei[14]. În cursul zilei de 25 iunie 1940, Secţia a II-a din Marele Stat Major a avertizat eşaloanele superioare că agresiunea sovietică contra României este din ce în ce mai probabilă, în condiţiile în care activitatea aeriană a sovieticilor la frontiere luase aspectul unei veritabile agresiuni. În zona de responsabilitate a Corpului de Cavalerie, aflat în sudul Basarabiei, s-a preconizat o tactică de apărare activă, ordonându-se recunoaşteri aeriene dincolo de Nistru, pe o adâncime de 10 km. La ora 18.00, a sosit la Moscova răspunsul telefonic al lui J. von Ribbentrop la cererile lui Molotov: „1. Germania se conformează acordurilor de la Moscova. De aceea, ea nu este interesată în problema Basarabiei (…); 2. Pretenţiile Guvernului sovietic asupra Bucovinei reprezintă un element nou. (…); 3. În restul României, Germania are interese economice foarte importante (…); 4. (…) Aşa cum stau lucrurile, suntem de părere că o reglementare paşnică, în conformitate cu vederile Rusiei, este perfect realizabilă, cu condiţia ca problema să fie tratată cum trebuie. Am fi recunoscători Guvernului sovietic dacă ne-ar comunica ideile sale asupra tratării viitoare a problemei”[15].

Pe baza rapoartelor informative venite de la unităţile aflate la frontiera de Est, recunoaşterilor aeriene şi a altor informaţii, Marele Stat Major român a confirmat, puţin după miezul nopţii de 24 spre 25 iunie 1940, Grupului de Armate nr. 1 ordinul să efectueze, în zori, zboruri de recunoaştere pe toată lungimea Nistrului, fără trecerea frontierei. Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a ordonat, personal, comandanţilor Armatelor 3 şi 4 române să se intre imediat în dispozitivul de apărare, cu toate trupele prevăzute în planurile de operaţii. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4 române, a cerut lămuriri prin reţeaua telegrafică Hugues: prin „imediat” trebuie înţeles „în două-trei ore?” sau „imediat”, pur şi simplu. Generalul Florea Ţenescu a ordonat: două-trei ore. Comandamentele de la Roman, Bacău şi Tecuci au fost informate că din ordinul ministrului Apărării Naţionale urmează a fi deplasate spre Est unităţile de pontonieri-fluvii, tancurile şi artileria grea aflate în subordinea nemijlocită a Marelui Cartier General.

Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către V, M. Molotov în fața ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, la ora 22.00, a fost emis de către Marele Stat Major sovietic şi Ordinul de Operaţii nr. 001, care urma a fi transpus în practică, la 28 iunie 1940, de către trupele ce aveau să invadeze Basarabia şi Nordul Bucovinei în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. În dimineața zilei de 27 iunie 1940, la ora 03.00 generalului Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată din Chişinău, i-a parvenit ordinul telegrafic cifrat nr. 10.367, semnat de generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale. Ordinul era foarte clar: intraţi imediat în dispozitiv şi fiţi gata de acţiune azi, 27 iunie 1940, în zorii zilei. Comandamentul Armatei 3 române va raporta la Bucureşti, la ora 03.58, că ordinul de intrare în poziţiile defensive fusese comunicat tuturor marilor unităţi din subordine. Referindu-se la importanța strategică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, colonelul A. S. Orlov scria în Voenno Istoriceskii Jurnal (nr. 10/1991, p. 17): „De pe teritoriul Basarabiei, aviația sovietică putea să țină sub amenințare exploatările petroliere ale României, care era principala furnizoare de petrol a Germaniei. Era nevoie de Bucovina de Nord, pentru că pe teritoriul ei trecea o linie paralelă cu linia frontului, de importanță strategică, de la Odessa prin Chișinău, Cernăuți la Lvov, care avea ecartament european și care permitea folosirea materialului rulant de pe căile ferate ale Europei”[16].

Marele Stat Major român a cerut Armatei 4 române să urmărească cu maximă atenţie situaţia din sudul Basarabiei, mai ales pe direcţia Tiraspol – Comrat. Divizia 30 infanterie, aflată în curs de afluire spre Basarabia, a primit misiunea de a stabili un cap de pod în regiunea Cahul-Bolgrad, urmând a asigura spatele Corpului de Cavalerie al generalului Constantin Atanasescu, în caz de ostilităţi. Divizia 1 de Gardă şi Divizia 18 infanterie au început deplasarea spre frontul de est. Divizia 8 infanterie aflată pe frontul Armatei 3 române a primit ordinul de luptă la ora 04.00. Secţia 3 Operaţii a propus evacuarea preventivă a localităţilor Cetatea Albă şi Criuleni. Având conotaţie politică şi existând perspectiva de a se crea panică, ministrul Apărării Naţionale a respins propunerea. După ora 04.00, în zorii zilei de 27 iunie 1940, trupele sovietice, folosind nouă ambarcaţiuni de capacitate mică, au trecut Nistrul în zona localităţii Corman. Pichetul de grăniceri şi plutonul de cavalerie aflate în zonă, după lupte grele, s-au retras şi au ocupat o nouă poziţie de luptă. În zorii zilei de 27 iunie 1940, la sfârşitul operaţiunii de ocupare a pozițiilor de luptă pe linia Nistrului, la întrebarea „Executat Nistru?” s-a răspuns scurt: „Complet Nistru!”. Generalul Nicolae Ciupercă, într-un raport din iulie 1940, consemna: „Din toate ordinele şi documentele până în ziua de 27 iunie, ora 24.00, reieşea că comandamentul superior este condus de o singură idee: aceea de a primi lupta cu toate forţele, în Basarabia. În momentele când toate privirile erau aţintite către hotar, nu am găsit necesar să dau instrucţiuni serioase pentru retragere şi să semăn îndoiala în sufletele comandanţilor care trebuiau să lupte pe Nistru…”[17].

În seara de 28 iunie 1940, Marele Stat Major român a dispus, prin ordinul telegrafic nr. 6.006, retragerea trupelor proprii din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Generalul Nicolae Ciupercă a emis Or­dinul de Zi nr. 84, prin care asigura pe toţi ostaşii Armatei 4 române că decizia cedă­rii Basarabiei şi Nordului Bucovinei nu atinge onoarea lor militară şi le recomanda să respecte cu stricteţe toate ordinele primite. „Acest ordin – mărturisea maiorul Nicolae Ciobanu, şeful Biroului 1 din statul-major al Corpului 3 Armată – a căzut între noi ca un trăsnet. Nu eram pregătiţi pentru această eventualitate, ci pentru rezistenţă…”[18]. Analizând sinteza informativă, din ziua de 25 iunie 1940, a Secției a II-a din Marele Stat-Major român pe tema Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, precum şi un tabel (datat 2 iulie 1940) ce cuprindea totalul forţelor Frontului de Sud al lui Jukov şi, paralel, al forţelor introduse în Basarabia şi nordul Bucovinei după data de 28 iunie 1940 (ora 14.00), ajungem la concluzia că, în iunie 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare mi­litară româno-sovietică pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, „disproporţia de forţe între cei doi eventuali beligeranţi s-ar fi dovedit importantă dar nu ecra­san­tă”[19].

Reconsiderarea priorităților strategice ale României

Pe 3 iulie 1940, printr-un comunicat al Guvernului român, a urmat denunţarea garanţiilor anglo-franceze. România se alătura forţelor Axei însă era prea târziu deoarece, la 16 august, la Turnu – Severin, vor începe tratativele româno-ungare. În perioada premergătoare Arbitrajului de la Viena, factorii militari au raportat că Armata Română era în totalitate gata să apere Transilvania[20]. În variantele operative ale Marelui Stat Major, din totalul de 33 de divizii de infanterie şi 41/2 divizii de cavalerie, pentru apărarea frontierei de Vest erau destinate 13 divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie – cu misiunea de a opri, printr-o bătălie defensivă, atacul maghiar şi a permite lansarea contraofensivei, la care urmau să participe șase divizii de infanterie, toate carele de luptă şi rezervele de artilerie grea ale Marelui Cartier General. Fronturilor de Est şi Sud li se rezervau 13 divizii de infanterie şi 31/2 divizii de cavalerie, cu misiunea de a întârzia înaintarea trupelor sovietice şi bulgare şi de a închide defileul Carpaţilor. Proiectul de operaţii elaborat de Marele Stat Major – Secţia Operaţii, în 29 august 1940, menţinea planul operaţional iniţial (din 23 august 1940) şi lăsa greutatea opţiunii, în cazul unor evenimente neprevăzute, factorului politic. Poziţia de acceptare a „Arbitrajului de la Viena”, adoptată de patru din cei cinci reprezentanţi militari (contraamiralul adjutant Nicolae Păiş, generalul David Popescu, generalul adjutant Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major, şi generalul adjutant Ernest Baliff) în Consiliul de Coroană din 30 august 1940, apare „drept o inconsecvenţă greu justificabilă”[21].

În urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, partea de nord-vest a României, cu un teritoriu de 43.492 km2 şi cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care marea majoritate erau români, a fost ruptă din trupul ţării şi dată Ungariei. Intrarea nord-vestului României în componenţa Ungariei a anihilat poziţii geostrategice esenţiale pentru apărarea statului român precum Munţii Apuseni, podişul intracarpatic şi Carpaţii Orientali, astfel încât manevra de forţe şi mijloace în vederea constituirii dispozitivului operativ-strategic de apărare era considerabil îngreunată. România pierdea 3.874 km cale ferată (34,2%) şi 36.297 km şosea (33,3%), precum şi 38,5% din resursele de aur, 87,6% din cele de argint, 64,7% din cele de cupru, 97,6% din cele de plumb şi întreaga cantitate de zinc. Într-un raport întocmit de către Serviciul Economic – Înzestrare III al OKW (Oberkommando der Wehrmacht/Wirtschafts-Rustungsamt III), după evenimentele din iunie 1940, era relevată importanța geoeconomică a României în perspectiva viitoarelor mișcări de pe tabla de şah a geopoliticii celui de Al III-lea Reich. România dispunea de 11.216 km de cale ferată în raport cu Iugoslavia (9.471 km) şi Ungaria (7.823 km), în timp ce Germania (fără spațiul aflat sub protectorat) dispunea de 54.556 km. Statul român înregistra şi o superioritate netă în ceea ce privește lungimea totală a reţelei de şosele, dispunând de 40.000 km de şosea în raport cu cei 20.000 km ai Ungariei, 8.000 km ai Bulgariei şi cei 40.000 km de străzi în exploatare din Grecia. România dispunea, totodată, de 25.070 autovehicule, ceea ce o făcea să se claseze pe locul I în topul țărilor balcanice, faţă de 14.000 de camioane şi autoturisme în Grecia, 20.533 în Ungaria şi 14.784 în Iugoslavia[22]. Teritoriul României era redus, ca urmare a evenimentelor din vara anului 1940, cu 50.500 km2, iar populaţia micşorată cu 3,7 milioane de locuitori.

Prin instalarea sovieticilor la Gurile Dunării, România pierdea controlul acestei zone de maximă importanţă iar forţele sovietice se apropiau cu peste 200 km de Europa Centrală. Armata Roşie se afla, astfel, în apropierea unor direcţii de pătrundere periculoase pentru dispozitivul strategic românesc: văile Prutului, Siretului, având, totodată, şi posibilităţi majore de a trece în Maramureş. În urma ocupării Basarabiei şi Nordului Bucovinei sovieticii se aflau la aproximativ 200 km de zona petroliferă, zonă de interes strategic „zero” pentru Germania, iar relațiile sovieto – bulgare ofereau posibilitatea realizării unui „lanț” de state slave prin care era manevrat, astfel, pe la sud, reduitul Carpaţilor. Pe 7 septembrie 1940, România a trebuit să cedeze şi Bulgariei o fâşie de teritoriu (6.921 km2) – Cadrilaterul. Cea mai importantă consecinţă de ordin geostrategic a reprezentat-o micşorarea coridorului dobrogean care separă slavii de Nord (ruşii) de cei de Sud (bulgarii şi sârbii). În acest fel, lungimea graniţei fluviale cu ţări din partea cărora putea veni o ameninţare a crescut de la 397 km la 642 km (o creştere de 61,7%). Litoralul maritim a pierdut din lungime 100 Mile marine (Mm), din totalul anterior de 225 Mm (60 de Mm coasta Basarabiei şi 40 Mm coasta Cadrilaterului), respectiv o reducere de 44,5%, între limanul Nistrului şi Stari-Stambul şi între Vama Veche – Ecrene. Pe Dunărea maritimă s-a creat posibilitatea de pătrundere în Dobrogea, prin Delta Dunării, greu de supravegheat şi de apărat, fiind ameninţată direct navigaţia pe Canalul Sulina. Forţele navale fluviale române se aflau în situaţia de a face faţă, eventual, la două fronturi. Era de aşteptat apariţia, într-un viitor apropiat, a unor nave de război sovietice pe braţul Chilia, ceea ce urma să modifice raportul de forţe navale existent pe Dunăre.

Ca urmare a evenimentelor de la Viena precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat. La 6 septembrie 1940, ora 06.00, regele Carol al II-lea l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim – ministrului care îşi asuma şi titlul de „Conducător al Statului”. Generalul Ion Antonescu nu a ratificat şi nu a recunoscut niciodată actul Arbitrajului de la Viena, la fel ca şi predecesorul său, regele Carol al II-lea. Nu s-a publicat nicio recunoaştere oficială în „Monitorul Oficial”, în acest sens. Acest lucru demonstrează faptul că generalul Ion Antonescu a avut în vedere, încă de la începutul guvernării sale, refacerea graniţelor ţării, „a tuturor graniţelor ţării”[23]. Programul de politică externă al noului guvern avea să fie: respectarea Arbitrajului de la Viena, grabnica încheiere a acordului cu Bulgaria, reconstruirea României, o mai mare apropiere economică de Germania.

În cursul vizitei oficiale de la Berlin (22 – 23 noiembrie 1940), generalul Ion Antonescu a reiterat ideea respingerii Arbitrajului de la Viena şi a insistat să obţină din partea lui Hitler promisiunea revizuirii Arbitrajului. Nu poate fi stabilit cu precizie dacă Hitler a făcut o promisiune în acest sens, după cum a afirmat mai târziu generalul Ion Antonescu („Nicio frontieră a continentului nu este definitivă”), în declaraţiile sale ca prizonier de război în Uniunea Sovietică. În condițiile în care raporturile româno-sovietice se vor degrada continuu şi după 6 septembrie 1940, putem conchide că România nu se putea sustrage viitorului conflict germano-sovietic. Asocierea de către Germania a României, la războiul împotriva URSS, corespundea pe deplin strategiei politice a generalului Ion Antonescu. În prima şedinţă a Consiliului de Miniştri ţinută după reîntoarcerea de la Berlin, la 4 decembrie 1940, generalul Ion Antonescu va declara: „În ceea ce priveşte frontiera de Est, este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni, atunci când situaţia va fi favorabilă şi când va putea să acţioneze o dată cu cei interesaţi deopotrivă în chestiunea slavă şi bolşevică. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, noi avem o garanţie că vom putea, mai curând sau mai târziu, să realizăm din nou România Mare şi spre Est”[24].

În perspectiva producerii unor evenimente la frontiera de Est, Marele Stat Major român a ordonat ca opt divizii de infanterie, trei brigăzi de cavalerie şi două brigăzi mixte, să fie dislocate pe timpul iernii 1940 – 1941, majoritatea în Moldova, într-un dispozitiv de staţionare lung, cu posibilitatea de a putea face faţă unui atac de la Est. Divizia 13 motorizată germană urma să sprijine Armata Română, iar Divizia 16 blindată să rămână ca rezervă. Buletinele informative militare din intervalul 21 ianuarie – 15 martie 1941 confirmau că Înaltul Comandament Sovietic procedase la dislocări intense de trupe în Basarabia şi Bucovina de Nord, acestea adoptând un dispozitiv care trăda intenţiile ofensive „cu scopul de a ocupa întreaga Moldovă şi restul Bucovinei (…) urmărind nu numai recuperarea teritoriilor pierdute după Primul Război Mondial, ci şi dominarea Gurilor Dunării, ocuparea Peninsulei Balcanice şi stăpânirea Strâmtorilor”[25]. Sinteza informativă din 19 ianuarie 1941 a SSI, cu referire la raporturile germano-sovietice, atrăgea atenţia că „toate mişcările de trupe sovietice au fost făcute mai ales pe frontiera germană şi toate teritoriile anexate de URSS pe cale paşnică, fără nicio pierdere, au avut drept scop să dea Moscovei puternice puncte strategice în vederea unui eventual război cu Germania”[26].

Pe 18 decembrie 1940, Hitler va semna Directiva nr. 21 (Planul „Barbarossa”), care lua în calcul participarea activă a României la războiul contra URSS. Sarcina trupelor române era de a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova. În ziarul Berliner Boersenzeitung din 23 aprilie 1941, într-un articol referitor la importanţa geopolitică şi geostrategică a României în contextul războiului şi al noii lumi şi ordini europene care se năştea, se puteau citi următoarele: „România ocupă în Sud-Estul Europei o poziţie dominantă, adevărată cheie de destine. Prin Nord, ea leagă Baltica cu Marea Neagră, prin Dunăre, lumea germană de Orient, prin Sud, ea uneşte Balcanii de Europa Centrală, iar prin Vest, ea tinde spre Adriatica. Câmpurile de acţiune militară în Europa Centrală găsesc în România o cetate naturală de dominare a regiunii. Axa eurasiană trece pe teritoriul românesc, deschizând, alături de Marea Neagră, poarta marilor drumuri imperiale. Zidită pe Carpaţi şi Dunăre, România este centrul unei vieţi regionale şi graniţa unei civilizaţii”[27].

Opţiunea guvernului român de a participa la viitoarea ofensivă germană se dovedea a fi singura alegere, având în vedere numeroasele incidente de frontieră cu sovieticii, interesul naţional legat de redobândirea a ceea ce fusese pierdut în 26 – 28 iunie 1940, precum şi perspectivele unei noi invazii sovietice, respectiv ceea ce istoriografia rusă de după 1989 a definit ca fiind „atacul preventiv sovietic”, alias operaţiunea „Furtuna”. În aceste condiţii, putem aprecia că România se afla, în iunie 1941, într-o situaţie limită, care periclita, vital şi ultimativ, refacerea integrală a statului naţional. „Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și, deci, România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. (…) Adaug că, pe când Rusia a ținut în lungul noii linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata și nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie, cu efective sporite, 3 divizii cavalerie și 2 [de] vânători de munte nemobilizate (valoare 1,5 divizii). Am fost pus la curent cu hotărârea de a se ataca Rusia numai în mai 1941 și de data atacului la 10 iunie 1941. Dovada că nu am avut intenția să particip la operațiuni, decât până la limita revendicărilor și drepturilor noastre, o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forțe și nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu Rusia din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din iulie 1940 până în aprilie 1941, actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. (…) Deci, în iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și, cum orice atac este un act de agresiune, nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și, deci, nu pot fi încadrat în Pactul [Briand – ] Kellogg”[28], scria Mareșalul Ion Antonescu în Memoriul înaintat Tribunalului Poporului pe 15-16 mai 1946.

Pe 10 mai 1941, într-o telegramă expediată la Berlin şi Roma, generalul Ion Antonescu a exprimat prima şi ultima sa pretenţie teritorială tranşantă: „…Nu ne trebuie numai Basarabia şi Bucovina, graţie cărora Rusia s-a apropiat atât de mult de slavii balcanici, ci şi Pocuţia, care ar lărgi frontiera comună ce s-ar crea între noi şi Slovacia şi Germania, prin Polonia ocupată”[29]. Cu privire la conducerea viitoarelor operaţii comune, Hitler a formulat următoarele linii de bază: „O operaţie ce se întinde de la Oceanul Îngheţat de Nord şi până la Marea Neagră necesită o conducere centrală, unitară. Ea se află, fireşte, în mâna noastră. Trebuie să evităm greşelile comise în războaiele de coaliţie anterioare. Fiecare aliat participă la gloria comună”[30].

Pregătiri de război

 Aceaste evoluţii politico-militare impuneau cu necesitate ca Armata Română să fie pregătită, dotată şi instruită pentru un război mondial. Planul de reorganizare al Armatei Române, după 6 septembrie 1940, s-a născut din studiul elaborat de generalul Ion Antonescu în anul 1934, pe când era şeful Marelui Stat Major român, precum şi al experienţelor campaniilor din 1939-1940. La 6 septembrie 1940, forţele militare române însumau 1.014.315 militari (ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi), iar la începutul lunii decembrie, când s-a încheiat oficial operaţiunea de reorganizare, se aflau sub arme 377.957 militari. Pe 16 octombrie 1940 s-au desfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Înzestrării Armatei, constituindu-se un singur minister, respectiv Ministerul Apărării Naţionale, cu patru subsecretariate de stat – al Armatei de Uscat, al Aerului, al Marinei şi al Înzestrării Armatei. În continuarea procesului de modernizare a Armatei şi de adaptare la noutăţile războiului modern, s-a decis, la 25 septembrie 1940, ca Marele Stat Major să fie degrevat de sarcinile administrative şi să se ocupe de pregătirea operativ-strategică a Armatei, elaborarea planurilor de operaţii, pregătirea cadrelor şi instruirea trupei. Pentru a realiza o unitate de doctrină la nivelul întregii Armate, au fost organizate două state majore, pentru Aeronautică şi Marină, subordonate şefului MStM. Şefii acestor state majore erau subşefi ai Marelui Stat Major şi asigurau pregătirea tactic-operativă a celor două categorii de forţe armate.

Programul de reorganizare a Armatei Române, stabilit de generalul Ion Antonescu, prevedea: reducerea cadrului de pace şi de mobilizare la resursele demografice şi materiale după rapturile teritoriale, adecvarea structurilor organizatorice la resursele financiare ale statul; dotarea marilor unităţi cu mijloace moderne de luptă (blindate, armament antitanc şi antiaerian, motorizate etc.); desfiinţarea tuturor comandamentelor care nu au întrebuinţare la război; crearea unor mari unităţi omogene care să dispună de o bună mobilitate în câmpul tactic; perfecţionarea programului de formare a cadrelor şi instruire a trupelor în acord cu doctrina germană etc. Resursele financiare alocate Armatei pentru reorganizare şi întărire a capacităţii de luptă, în perioada septembrie 1940 – mai 1941, s-au cifrat la 20.504.999.906 lei, din care pentru înzestrare s-au alocat 13.225.289.954 lei. În primăvara anului 1941, potenţialul mobilizabil al României se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta 32,9% din populaţia bărbătească şi 16,2% din total. În planul de mobilizare pe 1941, în vigoare la 22 iunie 1941, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 de militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.002 subofiţeri şi 1.043.126 trupă. În pofida unor eforturi susţinute şi teribile pentru pregătirea Armatei Române şi a ţării pentru războiul care urma să vină, înzestrarea cu armament, muniţii, tehnică de luptă, mijloace de transport era deficitară la multe capitole. „Diviziile din Moldova – raporta, către Berlin, noul şef al Misiunii Militare Germane din România, generalul Arthur Hauffe, în mai 1941 -, susţinute de trupe germane, sunt indicate pentru dispunerea în apărare; trebuie avute în vedere puţinele lor mijloace antitanc. Nu se poate aprecia dacă puterea de rezistenţă va fi suficientă pentru o apărare îndelungă şi solicitantă. Pentru acţiunile ofensive, cu grad mare de dificultate, armata română nu este încă pregătită. (…) Mobilitate şi decizie rapidă nu pot fi aşteptate de la eşalonul de comandă român, care este marcat încă de maniera franceză de conducere”[31].

Lipsa unui tratat formal, din punct de vedere al dreptului internaţional, care să fundamenteze alianţa politico-militară româno-germană, în războiul cu URSS a constituit un motiv de reproş, al istoriografiei de după 1990, la adresa capacităţilor politice ale generalului Ion Antonescu. Existenţa unui asemenea tratat ar fi atenuat o parte din disfuncţionalităţile ivite în cooperarea româno-germană, pe parcursul războiului din Est, dar nu ar fi influenţat de-o manieră decisivă evoluţia României şi statutul ei geopolitic. Având în vedere statutul geopolitic al Germaniei la 22 iunie 1941 şi capacitatea de ripostă militară a acesteia, concepţia lui Hitler despre războiul de coaliţie, aproape inexistentă, reproşurile la adresa capacităţii de luptă a Armatei Române, în parte întemeiate, ar fi fost extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, de impus condiţii partenerului german. Convingerile generalului Ion Antonescu despre pericolul generat de bolşevism şi URSS, despre onoarea militară şi nevoia de a fi redată demnitatea Armatei Române, după evenimentele din iunie 1940, au influenţat deciziile omului politic şi Conducătorului Statului român. La începutul lui iunie 1941, Marele Stat Major român a început o mobilizare parţială, camuflată, a trupelor. Aflat la München, la 12 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a fost informat oficial despre viitorul atac german împotriva Uniunii Sovietice şi i s-a cerut agrementul pentru participarea trupelor române la noua campanie militară a Wehrmacht-ului. Generalul Ion Antonescu a fost de acord cu participarea trupelor române la Operaţiunea „Barbarossa”. În pofida atâtor neajunsuri și dificultăți care au marcat efortul de reorganizare și modernizare al Armatei Române, interesele strategice ale României definite de conducerea politică a României, respectiv generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului român, Armata Română a intrat în război pe 22 iunie 1941 și va executa cu strictețe linia politico-strategică a statului român, cu toate consecințele politico-militare și diplomatice.

 În război

România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”[32], cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa. Atacul împotriva Uniunii Sovietice a fost declanşat, în zorii zilei de 22 iunie 1941, de către 153 de divizii germane, 14 divizii finlandeze şi 12 divizii româneşti, adică un total de circa 3.500.000 de oameni, 2.740 de avioane şi 3.700 de tancuri. Ordinul nr. 28, emis de Marele Cartier General român, la 22 iunie 1941, prevedea că armatele aliate germano-române se vor constitui în pivotul manevrei strategice cu misiunea „de a fixa maximum de forţe inamice, iar în cazul în care forţele inamice ar începe retragerea, armatele române şi germane le vor urmări cu vigoare: la nord de linia Ţuţora, Isakovka, Mihailovka forţele aflate sub ordinele Armatei 11 germane, iar la sud de această linie Armata 4 română şi Corpul 54 armată german”[33]. Pe 25 iunie 1941, generalul de brigadă Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General român, a mai precizat încă două obiective ale misiunii forţelor române şi germane, respectiv de-a stabili cât mai precis valoarea şi dispunerea forţelor sovietice şi de-a crea condiţii favorabile trecerii la ofensivă atunci când situaţia generală o va cere.

Între 22 iunie şi 2 iulie 1941, au fost executate zilnic bombardamente de artilerie şi incursiuni la est de Prut şi, respectiv, la nord de Dunărea maritimă. În zorii zilei de 22 iunie 1941, unităţi ale Armatei 4 române au ocupat podurile de la Bogdăneşti, Fălciu, Oancea, de peste Prut, şi au realizat capete de pod de valoarea unei companii. Aceste capete de pod n-au mai putut fi menţinute, datorită contraatacurilor sovietice, precum şi-a faptului că misiunea Armatei 4 române nu prevedea angajarea unor forţe mari în capetele de pod realizate. Unităţile din compunerea Armatelor 11 germană şi 3 română au forţat Prutul în numeroase puncte de trecere, realizând mici capete de pod, dar din cauza contratacurilor terestre şi aeriene au fost nevoite să se retragă. Reacţia sovietică s-a manifestat, cu precădere, prin trageri de artilerie (terestră şi navală) şi prin bombardamente de aviaţie. Trupele sovietice au acordat o mare atenţie lucrărilor de amenajare genistică a terenului. Pe linia Prutului, sovieticii au barat direcţiile importante de trecere, prin cazemate de beton, cărămidă şi lemn, judicios amplasate, puternic armate, înconjurate cu reţele de sârmă şi bine camuflate. Pe 29 iunie 1941, în contextul general al ofensivei Grupului de Armate „Sud” în Ucraina, Hitler a cerut executarea unui atac peste Prut, din spaţiul de la est de Botoşani cu direcţia spre nord-est. Campania din Basarabia şi Nordul Bucovinei avea să dureze 35 de zile şi a reprezentat „o probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”[34].

În conformitate cu Ordinul de operaţii nr. 23 din 17 iulie 1941, forţele româno-germane vor primi o serie de noi misiuni: Armata 3 română (cu Corpurile de Munte şi de Cavalerie), Armata 11 germană şi diviziile 6, 8, 13 şi 14 infanterie române, sub comanda generalului von Schöbert, au primit misiunea de-a forţa Nistrul, iar Armata 4 română, sub comanda Generalului Antonescu, va finaliza eliberarea Basarabiei. Între 17 şi 19 iulie 1941, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a forţat Nistrul la nord-est de Moghilev, a străpuns linia fortificată „Stalin” şi a constituit un cap de pod la nord-est de fluviu, cu o adâncime de circa 30 km, de unde a trecut, la 21 iulie,  fără pauză operativă, la urmărirea inamicului spre Bug. Unităţile Armatei 4 române, respectiv Corpurile 3 şi 5 armată, sprijinite de diviziile din compunerea Grupului de divizii Mattenklot (diviziile 5, 11 şi 1 blindată române) au ajuns, după o acţiune de urmărire spre Nistru, la 21 iulie la Tighina şi la 26 iulie la Cetatea Albă. Concomitent, Corpul 11 armată a trecut Prutul, la 20 iulie, pe la Oancea, iar Divizia 10 infanterie a traversat, la 21 iulie, Dunărea. Marile unităţi române au progresat apoi prin luptă spre Cetatea Albă. Ameninţate cu încercuirea, diviziile sovietice au început retragerea spre est, către aliniamentul fortificat „Stalin” de pe malul stâng al Nistrului. Până la 26 iulie 1941, trupele româno-germane au ieşit pe întregul curs al Nistrului. Acţiunile trupelor române s-au înscris în ampla manevră de învăluire concepută de Grupul de armate „Sud”, în cadrul căreia Armata 4 română a fost dirijată spre Odessa, în timp ce Armatele 11 germană şi 3 română au manevrat între Nistru şi Nipru, pe direcţia generală Balta – Voznesenk (pe Bug) – Berislav (pe Nipru), şi au dezvoltat atacul spre Crimeea şi spre litoralul de nord al Mării de Azov.

Pe 27 iulie 1941, Hitler a cerut, printr-o scrisoare oficială, înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, în spaţiul de la Sud-Vest de Bug şi asigurarea controlului acestui teritoriu, în condiţiile în care germanii arătau, după cum mărturisea generalul Franz Halder, o tendinţă din ce în ce mai mare de abandonare a strategiei de concepţii operaţionale mari. Decizia de trecere a Nistrului de către trupele române şi continuarea luptelor în imensitatea spaţiului sovietic au stârnit numeroase comentarii dezaprobatoare în epocă şi nu numai. Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor politice PNL și PNȚ, următoarele: „În Transnistria, la Odessa şi în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviaţiei ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele ameninţate de o debarcare. (…) Transnistria şi Crimeea au reprezentat şi reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre est şi gajul nostru politic”[35]. În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu avea să scrie: „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. (…) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâm­tori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”[36]. Scrisoarea Conducătorului Statului român reflecta nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-Al III-lea Reich, ci şi o realitate geopolitică şi geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi „mult mai periculoasă decât Rusia”[37]. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiţiei care „să facă trăsătura de unire între noi şi germani”[38] pentru a se „trage o linie de despărţire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi şi masa slavă”[39].

Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, cu referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru, următoarele: „L-am trecut din proprie voinţă, fiindcă aşa îmi impuneau atât teama de consecinţele politice care ar fi putut decurge din oprirea la Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar”[40]. La procesul din mai 1946, fostul Conducător al Statului român, Mareșalul Ion Antonescu avea să mărturisească, cu referire la trecerea Nistrului şi la acceptarea administrării teritoriului transnistrean, următoarele: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un braţ către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două braţe germane (cel care pleacă din Sudeţi prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic – n. n.), ceea ce ar fi (…) dus la înghiţirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (…) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa şi deci să ne prindă aceste două braţe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german”[41].

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în faţa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziţia Guvernului român privind trecerea Nistrului şi problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acţiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificaţiile sovietice făcute la graniţa noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populaţia noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru raţiuni politice, pentru ca prin această prezenţă să garanteze mai bine soluţiile păcii la graniţele de mâine ale Ţării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova şi până la ultimele distrugeri”[42]. Şeful diplomaţiei româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la „soluţionarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluţiunile ce se vor da fie la împărţirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influenţă”[43]. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că „târguiri internaţionale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face”[44]. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate – afirma ministrul de externe român – să existe nici o compensaţie între drepturile de la Răsărit şi între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nicio ipoteză de discuţie măcar în această privinţă, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe”[45].

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea „masă a păcii”, unde spera că vor fi reconsiderate interesele şi aspiraţiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (…) Am obţinut cât se poate obţine în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile şi loialitatea noastrăvor fi răsplătite». (…) Experienţa catastrofală a Iugoslaviei şi Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeaşi politică va realiza şi mărirea ei”[46], afirma Mareşalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu.

Într-un asemenea context politico-militar se încheia, la 1 noiembrie, campania anului 1941 pentru Armata Română. Armata 4 română a fost readusă în ţară, la Iaşi, şi demobilizată. La 4 noiembrie, Armata 3 română a primit misiunea de a face siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Nipru. Corpurile 2 şi 6 armată, totalizând șase divizii de infanterie, o brigadă de fortificaţii şi două divizii de cavalerie, au preluat paza teritoriului menţionat. La sfârşitul anului 1941, se mai aflau la est de Nistru aproape 180.000 de militari români, dintre care 52.243 erau angajaţi în acţiuni militare. Restul se aflau în misiuni de pază şi supraveghere a litoralului pontic şi a teritoriului dintre Nistru şi Bug. Interesele naţionale ale României erau împlinite prin eliberarea teritoriilor răpite în iunie 1940 iar prin ocuparea Odessei şi a Transnistriei se obţinea un „as” pentru viitoare posibile negocieri la o masă a păcii, după cum credea Mareşalul Ion Antonescu. Campania primului an de război evidenţiase uriaşa lipsă de pregătire a Armatei Române pentru noile provocări ale războiului modern şi incapacitatea unor factori politici şi militari de-a înţelege evoluţiile geopolitice ale momentului. Totodată, conducerea politico-militară de la Bucureşti se va confrunta şi cu dificultăţi în ceea ce priveşte motivaţiile participării la campania anului 1942 de pe frontul de Est. „Cazul Iacobici” este exemplul cel mai sugestiv privind criza de încredere care se profila între Mareşalul Ion Antonescu şi o parte a corpului de comandă al Armatei Române. Generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major român, şi o parte a colaboratorilor săi socoteau că războiul României împotriva Uniunii Sovietice se încheiase în noiembrie 1941. Pe frontul de Est se putea participa doar cu un Corp Expediţionar, iar restul Armatei Române trebuia demobilizat. Dezacordul dintre cei doi lideri militari a survenit ca urmare a raportului din 8 ianuarie 1942, prin care generalul Iosif Iacobici îşi exprima opoziţia faţă de „perspectiva participării Armatei Române cu «numeroase divizii», în primăvară, la proiectata ofensivă germană contra bolşevicilor”[47].

Ordinul nr. 12/S/12 ianuarie 1942 prin care Conducătorul Statului îl va „observa” personal pe generalul Iacobici şi, implicit, Marele Stat Major, va genera memoriul de protest, din 17 ianuarie, însoţit de cererea de demisie a şefului Marelui Stat Major. Printre argumentele prezentate în memoriu se aflau: slaba dotare şi instruire a trupelor române, nepopularitatea războiului purtat departe de hotarele ţării şi faptul că Ungaria îşi păstra armata de campanie intactă. Generalul Iosif Iacobici va primi un răspuns documentat, la acuzaţiile aduse conducerii politice a României, prin scrisoarea din 2 februarie 1942 a lui Mihai Antonescu care aprecia că s-a avut, în vedere, „totuşi, măsura precisă a răspunderilor (…) şi a nevoii de a nu consuma la Răsărit, într-un efort, oricât de necesar şi de sfinţit, tot potenţialul militar”[48]. Mihai Antonescu insista, în scrisoare asupra faptului că „problema limitării efortului nostru militar, pentru a nu ne găsi cândva într-o situaţie inferioară faţă de Ungaria, nu numai că a constituit statornica şi neşovăitoarea noastră poziţie, dar pe ea se reazemă şi azi acţiunea noastră diplomatică şi militară”[49]. Datorită campaniei anului 1942 și-a bătăliei Stalingradului, iarna de la cumpăna anilor 1942-1943 avea să devină o veritabilă iarnă a pătimirii şi a vrajbei noastre şi orice înţelegere a rolului şi locului României, în rezolvarea „problemei ruse”, a devenit imposibilă. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate pentru continuarea sau ieșirea din război, în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.

În slujba acelorași interese strategice

Ieșirea României din războiul purtat împotriva Națiunilor Unite (URSS, SUA și Marea Britanie), pe 23 August 1944, s-a petrecut într-o situație politico-militară și strategică de criză pentru statul român, atât în planul coeziunii politice interne față de căile de urmat pentru salvarea statalității românești și-a regimului politic cât și al situației militare. Am ieșit din război cu o linie a frontului în mișcare, iar consecințele au fost teribile pentru peste 150.000 de militari români care au luat drumul prizonieratului în Uniunea Sovietică. Liderii politico-militari români aflați la putere sau în opoziție au neglijat sau au subapreciat importanța „factorului sovietic” în cadrul coaliției Națiunilor Unite, astfel încât am fost surprinși de modul în care am fost tratați la semnarea Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 de la Moscova. În noul context politico-militar și strategic generat de evenimentele petrecute la București în după-amiaza zilei de 23 august 1944, Marele Stat Major român a ordonat Armatei 1 române (7 divizii operative[50] și 19 divizii de instrucție)[51] să treacă la apărarea unui aliniament de acoperire strategică care pornea de la Întorsura Buzăului și mergea până la Gilău, în lungul liniei de demarcație din Transilvania și, în continuare, frontiera de vest și sud-vest a României până la Orșova. Noul front de luptă însemna 900 km, fiecărei mari unități de infanterie revenindu-i o fâșie largă de peste 80 km. Trebuie menționat faptul că o divizie de infanterie-instrucție avea un efectiv de 4.000 – 5.000 de oameni, fără un suport în ceea ce privește tancurile. Într-o astfel de situație, timpul pentru organizarea apărării și realizarea dispozitivului era extrem de scurt, iar misiunea Armatei 1 române (comandant – general de corp de armată Nicolae Macici) era extrem de dificilă. Dispozitivul strategic de acoperire a fost realizat integral în următoarele 48 de ore, astfel încât, în seara de 25 august 1944, trupele române din interior erau în poziție de luptă pentru interzicerea ofensivei germano-ungare care se prefigura.

Marele Stat Major român a ordonat prin Directiva Operativă nr. 51 din 31 august 1944 ca Armatele 1 și 4 române să „interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”[52], precum și menținerea zonelor Brașov, Turda, Arad, Beiuș și Timișoara, iar „ulterior să treacă la acțiuni ofensive mai importante pentru cucerirea Ardealului de Nord”[53]. Referindu-se la importanța operației de acoperire strategică a frontierei României de după 30 august 1940, generalul-locotenent Ivan M. Managarov, comandantul Armatei 53 sovietice, menționa în Ordinul de Zi din 23 septembrie 1944, următoarele: „Unitățile române (…), rezistând presiunii germane și ungare, au acoperit mișcarea trupelor Armatei Roșii spre câmpia Ungariei. În aceste lupte, unitățile și subunitățile române, în condiții grele de regrupare, au dovedit bărbăție și dârzenie și și-au îndeplinit cu cinste misiunea înaltă ce li s-a încredințat”[54].

În conformitate cu prevederile înscrise în Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944, Armata Română va participa cu eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria. În luptele pentru eliberarea Ungariei vor fi angajați 210.000 militari români care vor acționa începând cu 24 septembrie 1944, când unitățile Corpului de Cavalerie au trecut frontiera româno-ungară, până la 15 ianuarie 1945 când Corpul 7 Armată român se va afla la doi kilometri de malul Dunării în Budapesta. Trebuie menționat faptul că în pofida unor situații menite a leza prestigiul și onoarea trupelor române și având în vedere, totodată, complexitatea situației operativ-strategice și tactice determinată de intercalarea marilor unități române cu marile unități sovietice în cadrul Frontului 2 Ucrainean, trupele române „și-au păstrat identitatea organizatorică, de comandament și operațională”[55].

Pe 18 decembrie 1944, unități românești au depășit frontiera ungaro-cehoslovacă și au participat la bătălia pentru eliberarea Cehoslovaciei. Armatele 1 și 4 române s-au aflat în centrul dispozitivului aliat româno-sovietic și au executat misiuni extrem de grele în cooperare cu Armatele 40, 53, 27, 18 și 7 de Gardă sovietice. Armata 4 română va executa operațiile „Rožňava” și „Zvolen-Banská Bystrica”, iar Armata 1 română va lichida rezistențele germane din Munții Javorina, Metalicii Slovaci și Tatra Mică. În perioada 25 martie – 2 mai 1945, Armata 4 română a executat operațiuni pentru cucerirea munților Fatra Mare, Fatra Mică și Carpații Albi, în timp ce unitățile Armatei 1 române vor acționa între Hron și Morava, precum și de-a lungul Moravei. Toate aceste lupte ale trupelor române s-au desfășurat în cadrul operației strategice „Viena”, iar în perioada 6 – 12 mai 1945 vor participa la ultima mare operația strategică a celui de-Al Doilea Război Mondial, operația „Praga”. Un efectiv de 248.000 de militari români vor participa la o înaintare strategică de 400 km în adâncimea teritoriului inamic, vor forța patru cursuri de apă (Hron, Nitra, Morava și Váh), vor strabate zece masive muntoase (Silica, Metalicii Slovaci, Tatra Mică, Muráň, Javorina, Nitra, Fatra mare, fatra Mică, Inovec și Carpații Albi) și vor elibera, în cooperare cu trupele sovietice sau singuri, 1.722 de localități, dintre care 31 de orașe. Din păcate, 66.495 de ofițeri, subofițeri și soldați români vor fi declarați morți, răniți și dispăruți. Între 20% și 45% din fâșia de ofensivă a Frontului 2 Ucrainean a fost asigurată de către trupele române, iar 14 – 16 divizii românești s-au aflat permanent în ofensivă, umăr la umăr cu trupele sovietice. Pe 12 mai 1945 se aflau pe front un efectiv de 245.654 militari organizați în 2 comandamente de armată (1 și 4), 4 comandamente de corp de armată (2, 4, 6 și 7), 11 divizii de infanterie (1 Gardă, 2, 3, 6, 9, 10, 11, 18, 19, 21 infanterie și 1 infanterie-voluntari), 2 de vânători de munte (2 și 3) și 3 de cavalerie (1, 8 și 9 Cavalerie), un regiment de care de luptă, un Corp Aerian, precum și numeroase unități de artilerie, artilerie antiaeriană, pionieri, pontonieri, căi ferate etc. În perioada 23 august 1944 – 12 mai 1945 au participat la luptele împotriva Germaniei și-a aliaților ei din Axă un efectiv de 538.536 militari, fiind pierduți 169.822 militari (morți, răniți, dispăruți), din care 5.089 ofițeri și peste 4.900 de subofițeri.

Cooperarea româno-sovietică în luptele pentru oprirea contraofensivei Grupului de Armate „Ucraina de Sud” de la începutul lui septembrie 1944, precum și în operațiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria, reprezintă un moment de glorie și eroism pentru Armata Română având o influență asupra evoluției raporturilor politico-diplomatice dintre România și Națiunile Unite. O evoluție în care problema statutului Transilvaniei de Nord, răpită în urma Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), a fost mereu sub semnul întrebării având în vedere ambiguitățile politico-diplomatice ale Aliaților Occidentali, precum și presiunile Ungariei din perioada 1946 – 1947. În pofida evoluțiilor politice interne din perioada de după 23 August 1944, Uniunea Sovietică a sprijinit dreptul României de-a reveni la frontiera de stat existentă între Ungaria și România la 30 august 1940. Din păcate, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant în pofida sacrificiilor făcute pe Frontul de Vest (23 august 1944 – 12 mai 1945), iar frontiera de est a României a fost consfințită ca fiind cea din seara de 28 iunie 1940 în conformitate cu Convenția de Armistițiu semnată la Moscova pe 12 septembrie 1944.

Putem concluziona că Armata Română în ansamblul ei, ca instituție de bază a statalității românești, în perioada 1939 – 1941, s-a subordonat întru-totul deciziilor politice care au definit interesele strategice ale României. În pofida neajunsurilor materiale și umane, a lipsei de armament modern, a instruirii defectuoase din perioada interbelică, a unor opinii și atitudini aflate, uneori, în dezacord cu liderii politico-militari ai României de atunci, precum și-a tăriei și puterii militare a adversarilor, militarii Armatei române, de la soldat la general, și-au făcut datoria față de țară și au executat cu mult curaj și dăruire de sine misiunile încredințate în conformitate cu interesele strategice ale statului român.

______________________________________

*Comunicare prezentată la Conferința Științifică Internațională intitulată Armata Română de la Război la Pace (1941 – 1945) –  organizată de către Arhivele Militare Naționale Române (Pitești, 24 iulie 2025) și publicată în vol. Armata Română pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial (1941 – 1945). 80 de ani de la încheierea ostilităților, coordonatori: colonel dr. Liviu Corciu, colonel (r) inginer Marius-Marian Olteanu, dr. Iulian-Stelian Boțoghină, Doina Anghel, București, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2025, p. 16 – 30.

[1] A se vedea: Vasile T. Ciubăncan, Apărarea frontierei de vest a României, deziderat naţional. Adeziuni clujene  interbelice (II), în Acta Musei Napocensis, XIX, 1982, p. 206.

[2] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii/INI, 1996, p. 250.

[3] Ibidem, p. 256 – 257.

[4] A se vedea: Monitorul Oficial nr. 293 din 16 decembrie 1938.

[5] Arhiva Serviciului Român de Informații (ASRI), fond „d”, dosar nr. 8.791, f. 58.

[6] Cristian Troncotă, op. cit.,  p. 283.

[7] Ibidem.

[8] Arhivele Militare Române (AMR), fond MStM, dosar nr. 143, f. 162 – 165 (Nota Marelui Stat Major cu privire la constituirea Armatei 3 române).

[9] Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei, București, Editura Libra, 2000, p. 105.

[10] Dan Prisăcaru, În avanpostul luptei pentru supraviețuire. Apărarea națională a României și frontul secret în vâltoarea anilor 1939 – 1940, București, Editura Militară, 2014, p. 228.

[11] Ibidem.

[12] Format din Armatele 3 și 4 române cu un total de 23 de mari unități, respectiv Armata 3 română cu trei corpuri de armată (3, 4, 8) și 10 divizii, din care una de cavalerie și Armata 4 română cu trei corpuri de armată și opt divizii. În rezervă se mai aflau la dispoziție Corpul 1 Armată, cu trei divizii, Divizia 13 Infanterie și Brigada 1 Mixtă Munte.

[13] „Eu i-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu a aparţinut niciodată, nici chiar Rusiei ţariste, ar facilita în mod substanţial o soluţionare paşnică. Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi tocmai din această cauză, Guvernul sovietic trebuie să acorde importanţa cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema Basarabiei. Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în cursul negocierilor cu România”, telegrafia contele von der Schulenburg în cursul zilei de 26 iunie 1940, la orele 12.59 a.m. (Apud Stelian Neagoe, Bătălia pentru Bucovina, Timișoara, Editura Helicon, 1992, p. 140).

[14] „Faptul că urma să fie ocupată Bucovina de Nord, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepţionat acest pas al lui Stalin drept un indiciu al presiunii ruseşti către Vest”, mărturisea J. von Ribbentrop în memoriile sale (Apud Alexandru Ghişa, 1940 – România şi primele fisuri în aplicarea Pactului Ribbentrop – Molotov: Bucovina, Transilvania şi Chestiunea Dunării/I, în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 26, noiembrie 2011, p. 22).

[15] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940), partea I, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. II, Veneția, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1988, p. 39 – 40.

[16] Victor Suvorov, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Iași, Editura Polirom, 2012, p. 261.

[17] Mihai Pelin, op. cit., p. 130.

[18] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940), partea a II-a, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. III, Veneția, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1989, p. 543.

[19] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic în determinarea opţiunii României privind evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în 1940, în Geopolitica, vol. I, Iaşi, 1995, p. 490.

[20] În perioada 1 ianuarie – 1 septembrie 1940, grănicerii maghiari au împuşcat mortal 16 grăniceri români aflaţi în serviciul de pază, au rănit 21, au atacat 61 de pichete şi 13 elemente grănicereşti, au violat spaţiul aerian al României de 8 ori, iar la 6 iulie 1940, au minat foişorul românesc de la Vişeu pe care l-au deteriorat (Apud Sever Neagoe, Ilie Tender, Gheorghe Văduva, Istoria Grănicerilor şi a începutului Poliţiei de Frontieră, București, Editura Scaiul, 2003, p. 254).

[21] Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Iași, Editura Institutului European, 1998, p. 65.

[22] A se vedea: Elena Matei, România din perspectivă germană, în Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), Anul I, nr. 4/1998, p. 30.

[23] În şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu afirma: „Însă toate problemele în legătură cu graniţele noastre, cu drepturile noastre, cu aspiraţiile poporului român trebuie tratate de presa noastră, şi nu abandonate. Toată presa noastră trebuie să vorbească despre drepturile românilor de peste tot – drepturi culturale, spirituale, libertăţi politice şi administrative. Toate acestea trebuie susţinute de presa românească, pentru românii care au rămas în afara graniţelor noastre actuale. Deci, aceasta priveşte atât pe românii din Basarabia şi Bucovina, cât şi pe cei din Transilvania. Noi nu specificăm, tratăm problema în ansamblul ei şi n-o tratăm într-un singur jurnal şi numai o singură zi, ci în toate jurnalele şi un timp mai îndelungat, însă fără violenţă şi fără ură” (Apud Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. I – septembrie – decembrie 1940, Ediţie de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, Bucureşti, 1997, p. 70).

[24] Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, 1990, p. 155.

[25] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.665, f. 13.

[26] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.531, f. 14.

[27] Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, vol. I, Iaşi, 1992, p. 242.

[28] Gheorghe Buzatu, Paradigme ale tragediei Basarabiei, Editura Babel&Vicovia, 2011, p. 131.

[29] AMR, fond 1.200, dosar nr. 355, f. 406.

[30] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, București, Editura Humanitas, 1994, p. 169.

[31] Elena Matei, Valeriu Popescu, Organizarea şi angajarea armatei române de la sosirea Misiunii Militare Germane în România (până la sfârşitul anului 1941), în Restituiri, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003, p. 92.

[32] Discurs al lui Mihai Antonescu în şedinţa de guvern din 6 martie 1943 (Stenogramele de la mănăstire, în România Liberă, 10 februarie 1998, p. 1).

[33] Eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941), coord. Mihai Retegan, Alesandru Duţu, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 179.

[34] Mihai Vasile-Ozunu, Petre Otu, Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad, București, Editura Ion Cristoiu, 1999, p. 37.

[35] Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul Infernului (editor Mihai Pelin), București, Editura Viitorul Românesc, 1993, p. 398.

[36] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond Președenția Consiliului de Miniștri (PCM), dosar nr. 10/1941, f. 175.

[37] Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV (iulie-septembrie 1941), ediţie de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Bucureşti, 2000, p. 597.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul Infernului…, p. 399.

[41] Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediţia Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum IO&Europa Nova, 1995, p. 210.

[42] Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, 1990, p. 273.

[43] Ibidem, p. 274.

[44] Ibidem.

[45] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond 71/Anglia, 1941-1944, vol. 42, f. 125.

[46] Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul…, p. 174.

[47] AMR, fond Ministerul de Război – Secretariatul General, dosar nr. 292, f. 47 – 48.

[48] Adrian Pandea, Conflict la Vârf, în Document, Anul III, nr. 4 (12)/2000, p. 43.

[49] Ibidem, p. 42.

[50] Diviziile 19 Infanterie, 1, 2, 3 Munte, 6, 7, 8 și 9 Cavalerie. Divizia 8 Cavalerie avea efectivele complete și dotarea de război, celelalte fiind în curs de refacere după evacuarea din Peninsula Crimeea din mai 1944.

[51] În compunerea Armatei 1 române intrau Corpul de Munte, Corpul de Cavalerie, Corpurile 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 7 teritoriale, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Corpul 2 Armată (Diviziile 9 și 10 Infanterie) din Dobrogea, diferite unități neîndivizionate, școli militare și centre de instrucție. Efectivul total însemna 328.000 de oameni, la care se adăugau 37.000 de militari din Dobrogea.

[52] România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. III, București, Editura Militară, 1989, p. 54.

[53] Ibidem.

[54] Colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel (r) Mihai Cucu, colonel Ioan Popescu (coord.), Istoria Infanteriei Române, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 302.

[55] România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. III, București, Editura Militară, 1989, p. 228.