Documentele de arhivă accesibile istoricilor după schimbările petrecute în urma prăbușirii regimurilor totalitare în statele din fostul bloc sovietic au permis istoricilor din aceste țări să reevalueze aprecierile enunțate în condițiile unor constrângeri de ordin ideologic. Acestea reevaluări privesc, printre altele, și originile celui de-Al Doilea Război Mondial, precum și consecințele acestei conflagrații pentru multe din statele lumii. În comunicarea de față mă voi opri doar la două aspecte referitoare nemijlocit la România: Pactul Molotov-Ribbentrop și actul de la 23 august 1944.

Pactul Molotov-Ribbentrop

În suita cedărilor păgubitoare de către Franța și Marea Britanie în fața  Germaniei naziste, începând cu Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938), se înscrie și Pactul Molotov-Ribbentrop semnat la 23 august 1939. Acesta din urmă a produs confuzie în sânul forțelor democratice din Europa, al mișcării comuniste și muncitorești, a avut un efect negativ, încurajând Germania în continuarea acțiunilor sale agresive. Înțelegând explicațiile privind motivele semnării de către URSS a acestui pact, ar trebui recunoscute și consecințele Protocolului secret adițional încheiat cu acest prilej pentru destinele altor state. Istoriografia sovietică și cea rusă motivează semnarea acestui pact (negocierile au durat doar trei ore – n. n.) prin nevoia asigurării unui răgaz în vederea unei pregătiri mai bune în vederea întăririi capacității sale de apărare.

În opinia autorilor manualului de istorie pentru învățământul superior editat de Universitatea de Stat din Moscova, sub redacția academicianului Leonid V. Milov, Tratatul și protocolul secret adițional în baza căruia au fost delimitate sferele de interese ale celor două state în privința Poloniei, statelor baltice și României „a constituit baza politico-juridică pentru dezvoltarea viitoare a relațiilor sovieto-germane. Optând în favoarea deciziei fatale din august, conducerea stalinistă, după exemplul Angliei și Franței, a preferat, la fel, să ocupe o poziție de «neamestec», pentru ca la prima ocazie să nu verse sânge pentru interese străine și mai mult, «să împingă» o țară capitalistă împotriva alteia. În orice caz, tratatul dădea posibilitatea să se câștige timp pentru întărirea apărării URSS”[1]. Apreciind că Pactul Molotov-Ribbentrop a determinat într-o mare măsură deznodământul victorios al Marelui Război de Apărare a Patriei, autorii manualului recunosc faptul că publicarea după război a Protocolului secret, în care „liderii politici care l-au semnat soluționau practic destinele unor țări terțe fără participarea acestora a generat o condamnare justificată a acestor lideri în URSS și alte țări ale lumii”[2].

Analiza din Raportul privind evaluarea politică și juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din anul 1939, prezentat de către Aleksandr N. Iakovlev în fața celui de-al II-lea Congres al Deputaților Poporului al URSS (23 decembrie 1989) evidențiază în mod clar intențiile adevărate ale lui I. V. Stalin, care „pășind pe calea împărțirii pradei cu răpitorul”, „a început să se exprime prin limbajul ultimatumurilor și amenințărilor cu țările vecine, îndeosebi mici”. În raport se precizează că liderul sovietic „nu a socotit blamabil să recurgă la forța armelor – așa s-a întâmplat în disputa cu Finlanda”, a înfăptuit „într-o manieră de mare putere readucerea în componența Uniunii a Basarabiei, reinstaurarea Puterii sovietice în republicile baltice”, subliniind, totodată, că toate acestea „au deformat politica sovietică și morala de stat”[3]. Acesta a și fost motivul pentru care Congresul a condamnat semnarea Protocolului secret adițional din 23 august 1939 și a altor înțelegeri secrete cu Germania, socotindu-le „inconsistente din punct de vedere juridic și nevalabile din momentul semnării lor”[4].

O evaluare corectă a Protocolului adițional secret este cuprinsă și în manualul de istorie a Rusiei de la începutul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XXI-lea sub redacția academicianului A. N. Saharov, directorul Institutului de Istorie a Rusiei al Academiei Ruse de Științe. În opinia autorilor, în Protocolul secret a fost realizată ideea doctrinei geopolitice a lui Stalin de asigurare a securității URSS pe seama delimitării sferelor de influență și a achizițiilor teritoriale. „Practic – scriu aceștia – în aceste documente a fost decisă soarta unor terțe țări fără participarea și acordul acestora”[5].

Referindu-se la aprecierile motivelor care au determinat încheierea Tratatului de neagresiune sovieto-german, autorii manualului constată că acestea nu sunt univoce. Unii socotesc că Stalin a făcut cea mai bună opțiune, identificând momentul cel mai potrivit pentru a scinda frontul antisovietic, alții îl învinuiesc de trădarea democrațiilor occidentale, dezlegând mâinile lui Hitler, iar alții pun accent pe dorința conducerii sovietice de „împărțire revoluționară a lumii|”. „Din păcate – conchid autorii – cercul de izvoare nu oferă cercetătorilor argumente exhaustive nici pentru unul nici pentru altul din punctele de vedere enunțate”[6]. Autorii recunosc, de asemenea, că Pactul a dat o lovitură prestigiului internațional al URSS, care până atunci se pronunțase activ împotriva fascismului. „Probabil – conchid aceștia – scopul principal pe care miza Stalin la încheierea Tratatului – acela de a se ridica deasupra încleștării (dintre Germania, Marea Britanie și Franța-n.n.), să rămână observator al luptei și să intre în aceasta în momentul cel mai avantajos pentru el – nu a fost atins, iar consecințele legate de angajamentele URSS în fața Germaniei au adâncit doar rezultatele agresiunii naziste”[7].

Actul de la 23 august 1944

Abordarea actului de la 23 august 1944, care a dus la răsturnarea dictaturii militare în România, ieșirea României din războiul antisovietic și alăturarea ei coaliției Națiunilor Unite continuă să genereze, la 75 de ani de la săvârșirea acestuia dispute în rândul istoricilor români. Încă înainte de evenimentele dramatice din România din decembrie 1989, versiunea oficială a cotiturii produse în destinele României la 23 august 1944 suferise o metamorfoză. În primii ani acest eveniment era definit drept „actul de la 23 august”, realizat de forțele democratice împreună cu M. S. Regele, apoi „lovitură de stat sau de palat”, „eliberarea României de sub jugul fascist”, în care rolul principal era atribuit Partidului Comunist din România și forțelor patriotice ale țării, ulterior drept „insurecție armată” și în a doua parte a anilor ’70 „revoluție de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă”. De fiecare dată erau subliniate însă împrejurările favorabile pentru realizarea acestei cotituri create de „succesele strălucite ale armatelor sovietice care au dus greul războiului, aducând contribuția cea mai importantă la înfrângerea Germaniei, exercitând o influență puternică asupra desfășurării generale a luptei antifasciste”[8].

Pe fondul ofensivei victorioase a Armatei Roșii și a Puterilor aliate din coaliția Națiunilor Unite, când devenise clară înfrângerea Germaniei naziste și-a acoliților săi, România a început să poarte tratative pentru ieșirea din război. La sfatul Aliaților Occidentali, tratativele au fost purtate inițial la Cairo, apoi au fost mutate la Stockholm, în paralel – pe canale apropiate Palatului Regal și, respectiv, guvernului Ion Antonescu – cu reprezentanți ai URSS. Situația creată pe Frontul de Est în vara anului 1944, pătrunderea pe teritoriul țării a Armatei Roșii impuneau unirea forțelor patriotice pentru evitarea transformării țării într-un teatru de operațiuni militare, punând în pericol integritatea țării.

Prin eforturile conjugate ale cercurilor din jurul Palatului Regal, ale partidelor de opoziție, inclusiv ale reprezentanților Partidului Comunist Român, s-a realizat lovitura de stat de la 23 august 1944. În seara aceleiași zile, Regele Mihai I a rostit la posturile de radio o Proclamație, prin care a anunțat ieșirea României din alianța cu Puterile Axei și „imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”. Acesta a declarat, de asemenea, că România „a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii”, precizând că „din acest moment” înceta lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite, asigurând că Națiunile Unite au garantat independența României și neamestecul în treburile sale interne[9].

Proclamația de mai sus este interpretată în mod diferit în rândul unei părți a istoricilor români, care consideră că aceasta nu corespundea realității, în sensul că la acea dată România ar fi acceptat armistițiul „oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii”[10]. Unii istorici români sunt de părere că „Regele și echipa sa apreciau că era suficient să se anunțe arestarea Antoneștilor și întoarcerea armelor, pentru ca Aliații – iluzie deșartă – să se grăbească să ofere României Armistițiul și încă în cele mai bune condițiuni. Or, se cunoaște prea bine, nu avea să fie așa. N-a fost admis nici un Armistițiu, iar presa internațională de a doua zi s-a precipitat a vorbi despre capitularea României, care efectiv, se produsese”[11].

Este cunoscut că în Declarația Comitetului de Stat al Apărării al URSS cu privire la pătrunderea Armatei Roșii pe teritoriul României, dată publicității la 10 aprilie 1944, se afirma că acesta nu urmărește achiziționarea vreunei părți a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente în România și că ofensiva armatelor sovietice în interiorul României este dictată exclusiv de necesitatea ducerii războiului „de scopul înfrângerii și lichidării rezistenței care continua a trupelor inamicului”[12]. Declarația a fost urmată de comunicarea făcută de către partea sovietică, la 12 aprilie 1944, prin reprezentatul român la Cairo, Barbu Știrbei. Așa cum notează istoricul Florin Constantiniu, condițiile în vederea încheierii armistițiului comunicate de URSS „nu păreau dure, în afară de pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța și reparațiile de război, al căror cuantum nu era indicat”, precizându-se că „guvernul sovietic nu intenționează să ocupe România, ci dorește ca trupele sale să se poată deplasa pe teritoriul ei, în vederea operațiunilor militare împotriva Germaniei, ceea ce implica punerea la dispoziția lor a întregii rețele de comunicații; clauza ce trebuia să facă «atrăgător» armistițiul era condamnarea arbitrajului de la Viena și oferta de a lupta în comun pentru eliberarea Transilvaniei, ce urma să fie restituită României «toată sau în cea mai mare parte a sa»”[13].

Absența documentului care să confirme rezultatele tratativelor purtate în Stockholm (atât din partea guvernului, cât și a opoziției) pe marginea condițiilor avansate de URSS, cu acordul Marii Britanii și SUA, la 12 aprilie 1944, respinse de guvernul Antonescu la 5 mai 1944, întărește confuzia creată după proclamația regelui Mihai I. „Ceea ce pare surprinzător, la prima vedere – scrie Florin Constantiniu – este că, până la 23 august, Moscova și-a manifestat constant preferința pentru mareșalul Antonescu ca partener de armistițiu, acceptându-i trei cereri: perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania, existența unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reședința guvernului, moderație în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război”[14]. Rămâne, deocamdată, o necunoscută, răspunsul URSS legat de începerea negocierii condițiilor de armistițiu, așteptat, așa cum scriu istoricii români chiar la 23 august, înainte de deplasarea lui Ion Antonescu la Palatul Regal, unde avea să fie arestat. În pofida controverselor legate de Proclamația Regelui Mihai I, decizia acestuia a avut o mare importanță pentru scurtarea cu aproape șase luni a celui de-Al Doilea Război Mondial, gest apreciat prin conferirea suveranului român, la 6 iulie 1945, a celei mai mari distincții militare sovietice – Ordinul „Victoria”.

În opinia istoricului Florin Constantiniu „principalul beneficiar al actului de la 23 august 1944 a fost Uniunea Sovietică, ale cărei trupe au putut înainta rapid și fără pierderi între 620 și 750 km în cele două direcții: spre Balcani, și, prin România, spre Viena și Praga”[15]. Rămâne, deocamdată, fără răspuns întrebarea pe care și-o punea același istoric: „așa cum s-au desfășurat evenimentele din România la sfârșitul lunii august 1944 au convenit ele sau nu intereselor Kremlinului?”. Rămâne însă un fapt de necontestat că prin angajarea, din primele ore ale zilei de 24 august 1944, a luptei împotriva trupelor germane aflate pe teritoriul țării, precum și pentru eliberarea, împreună cu Armata Roșie, a întregului teritoriu al țării, a Ungariei și Cehoslovaciei, România a demonstrat că nu avusese nimic în comun cu participarea la războiul antisovietic.

Evoluția evenimentelor după actul de la 23 august 1944

Acțiunea din 23 august 1944 a României a luat complet prin surprindere Berlinul, care a trecut la represalii, începând bombardarea Bucureștiului. După respingerea ofertei de-a se retrage în liniște din România și declanșarea operațiunilor militare, guvernul român a ordonat Armatei să înceapă lupta împotriva tuturor forțelor militare germane aflate pe teritoriul României.

Directiva lui Hitler din 29 august 1944 de retragere a Grupului „Ucraina de Sud” pe aliniamentul Carpaților a fost sortită eșecului, întrucât Armata Română a desfășurat operațiunea de acoperire a frontierelor țării, împiedicând pătrunderea trupelor germane și ungare și, mai ales, păstrând capul de pod strategic de la nord și nord-vest de Carpații Meridionali, ceea ce a împiedicat constituirea unui front de apărare german pe lanțul Carpaților[16].

 Consecințe pentru România

Convenția de Armisitițiu semnată la 12 septembrie 1944 consfințea faptul că începând de la 24 august 1944, ora 04.00 a. m., România încetase cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Sovietice pe toate teatrele de război, ieșise din războiul împotriva Națiunilor Unite, rupsese relațiile cu Germania nazistă și sateliții săi, intrase în război, se angajase să ducă războiul „alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de-a restaura independența și suveranitatea României”, punând în acest scop la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie cu serviciile tehnice auxilare[17].  Așa cum remarcă istoricul român Marcela Sălăgean din acest document nu rezulta că „România a ieșit din războiul antisovietic prin voința proprie, fără niciun ajutor din afară și că aceasta s-a alăturat necondiționat coaliției Națiunilor Unite”[18]. Practic, în pofida contribuției importante aduse, alături de Armata Roșie, la luptele pentru înfrângerea Germaniei naziste, România a fost socotită o țară învinsă, acesteia nu i-a fost acordat statutul de cobeligeranță, ceea ce a creat o frustare.

Înainte de încheierea, la 9 octombrie 1944, a Acordului de Procentaj, acest „petec murdar” cum avea să fie definit de către Winston S. Churchill, prezența Armatei Roșii pe teritoriul României, ca și recunoașerea de către prim-ministrul Winston S. Churchill și președintele Franklin D. Roosevelt a unei zone de influență a URSS la hotarele de vest au plasat România sub tutela Uniunii Sovietice. „Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944 – avea să scrie academicianul Florin Constantiniu – a fost urmată imediat de începutul satelizării, de astă dată, pe orbita Moscovei”[19]. Pe măsura înaintării, Armata Roșie „ignora cu desăvârșire schimbarea intervenită în orientarea României și captura unitățile române din Moldova. Numărul celor căzuți astfel în captivitate s-a ridicat la aproximativ 140.000”[20].

În legătură cu evenimentele de la 23 august 1944, istoricul militar col. (r) dr. Alesandru Duțu consideră că există o neconcordanță între declarațiile publice ale autorităților sovietice și acțiunile de pe front. La 24 august1944, Comandamentul militar sovietic declara că „dacă trupele române vor înceta operațiunile militare împotriva Armatei Roșii și dacă ele se obligau să ducă războiul de eliberare mână în mână cu Armata Roșie împotriva germanilor sau împotriva ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, atunci Armata Roșie nu o va dezarma, îi va îngădui să păstreze armamentul și o va ajuta prin toate mijloacele să ducă la bun sfârșit această înaltă misiune”. În opinia istoricului Alesandru Duțu dispozițiile de mai sus nu luau în considerare că încă din primele ore ale dimineții armata română încetase operațiunile militare pe frontul din Moldova la ordinul Marelui Stat-Major român și nu după anunțurile transmise la radio. „Comandamentul militar român – scrie A. Duțu – făcuse cunoscut acest lucru comandamentelor sovietice în zona în care se aflau și acestea se putuseră convinge singure că trupele române încetaseră luptele”.

Prin ordinele transmise de comandamentul sovietic se interziceau categoric orice discuții cu reprezentanții români în vederea stabilirii modalităților de cooperare. Sugestiv este ordinul emis de generalul Rodion I. Malinovski (viitorul mareșal), comandantul Frontului 2 Ucrainean, care indica la 24 august 1944, ora 16.00, „a nu se da nicio atenție față de niciun act al inamicului”, de a se îndeplini strict misiunile de luptă, „a nu se primi niciun parlamentar” și „a nu se intra în tratative”. În mod similar, în aceeași zi, la orele 21.15, mareșalul Semion C. Timoșenko ordona trupelor Fronturilor 2 și 3 Ucrainene „să nu se ia în seamă nicio declarație a românilor despre încetarea acțiunilor militare ale armatei române”. Se indica, totodată, ca unitățile și marile unități ale armatei române care se vor preda organizat, în componență completă, să fie primite „în condiții speciale”, iar cele care își asumau obligația să lupte împotriva trupelor germane și ungare să-și păstreze organizarea și armamentul pe care îl dețineau, inclusiv artileria, urmând a fi încadrate cu reprezentanți ai Armatei Roșii. Se indica, de asemenea, ca unitățile care refuzau să lupte „să fie dezarmate și să fie îndreptate spre centrele de adunare a prizonierilor de război. Aceeași soartă urmau să o aibă și militarii români care s-ar fi predat izolat și în grupuri”[21].

În opinia lui Florin Constantiniu comandamentele sovietice „aveau un argument forte: armistițiul nu fusese semnat”. În legătură cu aceasta, istoricul român explică și un alt aspect, insuficient înțeles în istoriografia română. „Întârzierea cu care s-a produs semnarea arbitrajului nu a fost provocată de URSS pentru a permite Armatei Roșii să se comporte în România ca într-o țară ocupată, ci de Marea Britanie, care a avut nevoie de aprobarea dominioanelor pentru modificările introduse, la inițiativa Londrei, în textul documentului, ceea ce nu însemna că URSS, mai exact Armata Roșie, nu a profitat de situația confuză de «nici pace, nici război»”[22]. Același autor notează că în cursul discuțiilor asupra Convenției de Armistițiu „două situații anunțau un viitor întunecat: refuzul Uniunii Sovietice, sprijinit de ambasadorii Marii Britanii și SUA de a înscrie în Convenția de armistițiu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României la încheierea păcii și aprobarea automată dată de A. Harriman și Sir Archibald Clark Kerr – reduşi la penibila situație de a fi două marionete manevrate de Molotov – a tuturor pozițiilor sovietice”[23].

Câteva aspecte sensibile în tratarea subiectului

Abuzurile comise de ambele părți în timpul războiului trebuie asumate, cu precizarea că acestea au fost comise de persoane sau grupuri izolate, afectând imaginea armatelor celor două state. Exemplele oferite de istoricii români Alesandru Duțu privind comportamentul reprobabil al unor ostași români pe Frontul de Est, ca și cele privind comportamentul unor ostaşi sovietici pe teritoriul românesc, prezentate de istoricii români Flori Bălănescu și Dragoș Zamfirescu (în volumul Ocupația sovietică în România 1944-1946 apărut în anul 1998 în Editura Vremea) sunt edificatoare în acest sens, însă acestea privesc nu numai România. Așa cum scria liderul comunist iugoslav Miloslav Djilas, „atacurile soldaților sau ale grupurilor de soldați sovietici comise împotriva cetățenilor și ofițerilor armatei iugoslave erau atât de grave, încât au devenit o problemă politică pentru noul regim și pentru Partidul Comunist”[24].

Eliberare sau ocupație?

În răspunsul la această întrebare, trebuie pornit de la realități. Pe baza documentelor de arhivă rezultă că, referindu-ne la România, putem vorbi despre ocupație și nu de eliberare, cel puțin în prima etapă, până la semnarea Tratatului de Pace de la Paris în 10 februarie 1947 și, cu intensități diferite, până în anul 1955, până la semnarea Tratului de Pace cu Austria, după care, în vara anului 1958, la inițiativa conducerii de la Moscova, trupele sovietice au fost retrase din România. Documentele existente ilustrează afirmațiile de mai sus. Asfel, în cadrul convorbirilor din 2 februarie 1947 dintre I. V. Stalin și Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe marginea revizuirii prețurilor privind articolul 12 din Convenția de Armistițiu, Veaceslav M Molotov, prezent la dicuție a explicat „poziția incorectă a guvernului român în problema cheltuielilor de ocupație, (sublin. ns.) adică a cheltuielilor pentru întreținerea Armatei sovietice în România, explicând că starea de război dintre România și URSS va lua sfârșit în momentul în care tratatele de pace vor fi ratificate de către cele trei mari puteri”[25].

O altă opinie au autorii volumului Sovetskii faktor. 1944-1953. T.1. 1944-1948, Dokumentî. Aceștia socotesc că sensul prezenței politico-militare sovietice în Europa de Est era văzut de conducerea sovietică „nicidecum în instaurarea regimului clasic de ocupație sau înfăptuirea imediată a sovietizării cu ajutorul forței armate”, fiind de părere că sarcina principală a Moscovei consta în „crearea de-a lungul frontierelor de Vest sovietice a unui «brâu de securitate» capabil de a oferi de o eventuală repetare a agresiunii, în primul rând germane”[26].

 Concluzii

Cele spuse mai sus nu pun nicidecum la îndoială rolul hotărâtor pe care Uniunea Sovietică, armata sa l-au jucat în înfrângerea Germaniei naziste. În acest cadru trebuie subliniat și rolul important pe care l-a jucat lupta comună a Armatei Române și a Armatei Roșii pentru eliberarea Nordului Transilvaniei, precum și a Ungariei și a Cehoslovaciei. O cinstire a memoriei ostașilor sovietici căzuți pe teritoriul României o reprezintă monumentele și mormintele ostașilor acestora, cărora autoritățile române le acordă atenția cuvenită, împreună cu Ambasada Federașiei Ruse la București, în baza Acordului interguvernamental româno-rus semnat în anul 2005 privind regimul juridic al mormintelor militarilor români aflate pe teritoriul Federației Ruse și al mormintelor militarilor ruși aflate pe teritoriul României.

Evenimentul pe care îl marcăm azi evidențiază, o dată în plus, necesitatea de a nu permite repetarea ororilor războiului care a provocat moartea a milioane de vieți, răspunderea uriașă care revine conducătorilor statelor în luarea unor decizii pentru destinele popoarelor lor, necesitatea cultivării dialogului, găsirii unor compromisuri care să nu pericliteze pacea câștigată cu atâtea sacrificii, descurajarea oricărei retorici de natură să sporească suspiciunea și neîncrederea, diferite fobii.

Nu trebuie precupețit niciun efort pentru cultivarea a tot ceea ce ne apropie, ne ajută să cunoaștem valorile spirituale de neprețuit ale popoarelor noastre, să ne respectăm reciproc. Avem nevoie de întâlniri tot mai frecvente între istoricii români și ruși, care să trateze în mod obiectiv, fără idei preconcepute aspecte ale istoriei noastre comune. Sper ca discuțiile purtate azi să slujească acestui scop.

________________________________________________________

* Comunicare susținută la conferința științifică internațională intitulată Eliberarea Europei de Est de fascism și nazism: lecții de istorie desfășurată pe 23 octombrie 2019 în organizarea Ambasadei Federației Ruse în România și a Centrului Rus de Știință și Cultură

[1] Istoria Rosssi XX-naceala XXI veka, Pod redakției L. V. Milova, Moscova, EKSMO, 2006, p. 487.

[2] Ibidem, p. 488.

[3] „Vestinik Ministerstva inostrannîh del SSSR”, nr. 2 (60), 31 ianuarie 1990, p. 12.

[4] Ibidem, p. 13.

[5] Istoria Rossii ot naceala XIX-veka do naceala XXI-veka, tom 2, Pod redakției A.N.Saharova. Institut Rossiiskoi istorii RAN, Ast. Astreli, Moscova, Vladimir, 2009, p. ??

[6] Ibidem, p. 625.

[7] Ibidem, p. 626.

[8] Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Editura Politică, București, 1975, p. 48.

[9] Relații internaținale în acte și documente, vol. II, (1939-1945), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 163.

[10] Ibidem.

[11] România în ecuația războiului și păcii, (coordonator Gh. Buzatu), Editura Mica Valahie, București, 2009, p. 86.

[12] Sovetskii faktor v Vostocinioi Evrope. 1944-1953. T.1. 1944-1948. Dokumentî, Rosspen, Moscova, 1999, p. 54.

[13] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediție revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008, p. 415.

[14] Ibidem, p. 416.

[15] Ibidem, p. 430 – 431.

[16] Ibidem, p. 430

[17] Relații internaționale în acte și documente…, p. 165 – 166.

[18] Istoria Rumânii (coordonatori Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan), Editura Vesi mir, Moscova, 2005, p. 590 – 591.

[19] Florin Constantiniu, op. cit., p. 433.

[20] Ibidem.

[21] Alesandru Duțu, 23 august 1944. Precizări și păreri în ART-EMIS, 6 octombrie 2019.

[22] Florin Constniniu, op. cit., p. 434.

[23] Ibidem, p.435.

[24] Miloslav Djilas, Conversații cu Stalin, Editura Corint, București, 2015, p. 115.

[25] Vostocinaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953. Tom I. 1944-1948. Sibirskii hronograf, Moscova-Novosibirsk, 1997, p. 563.

[26] Sovetskii faktor v Vostocinioi Evrope.1944-1953. T. 1. 1944-1948. Dokumentî, Moscova, Rosspen,1999, p. 9.