În contextul discuțiilor pro și contra privind rolul și locul liderilor Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) în ceea ce privește existența unei opoziții organizate împotriva regimului Ceaușescu, precum și al amestecului comunității de intelligence a Uniunii Sovietice (KGB&GRU) în influențarea/manipularea acestei opoziții, se impune a readuce în atenția opiniei publice și a mass-media încercările de-a submina regimul Ceaușescu din interiorul său. Totodată, rolul și locul UM 0110 din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS) trebuie să fie cunoscut și înțeles pentru a putea aprecia gradul de implicare al acestei unități pe frontul invizibil al contraspionajului în apărarea unei identități naționale și nu numai, precum și modul în care a fost folosită în anihilarea oricărei opoziții politice interne care nu putea fi decât de sorginte moscovită, în opinia lui Nicolae Ceaușescu și nu numai.

 Manipularea unei structuri informative

Referitor la această confruntare dintre KGB și Securitate trebuie menționat faptul că precursoarea UM 0110 (anti-KGB), viitoarea UM 0920/A din structura Direcției Generale de Informații Externe (DGIE) își are originea în ordinul primit de către generalul Nicolae Doicaru, la începutul anului 1963, din partea ministrului Alexandru Drăghici, de a se constitui o unitate specială care să apere ambasadele și agențiile economice românești din țările socialiste de atenția serviciilor in­for­mative și contrainformative ale aliaților din Tratatul de la Varșovia. Șeful DGIE, Nicolae Doicaru, va interpreta într-un mod ciudat ordinul lui Alexandru Drăghici și va înfiin­ța un serviciu a cărui principală misiune era aceea de a recruta diplomați occidentali acreditați în diverse capitale din spațiul dominat de sovietici. La sfârșitul anului 1965, colonelul Constantin Iosif, prieten cu generalul Nicolae Doicaru, a devenit șeful a ceea ce s-a numit la început Biroul Țări Socialiste din cadrul Direcției Generale de Informații și, mai apoi, locțiitor al serviciului de informații orientat spre țările socialiste.

În primăvara anului 1969, ca urmare a reorganizării activității și structurii DGIE, Biroul Țări Socialiste a primit și sarcini de natură contrainformativă, devenind o unitate inde­pen­dentă, sub comanda aceluiași colonel Constantin Iosif. În 1973, după reorganizarea Di­recției a III-a Contraspionaj și debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la con­du­cerea acesteia, UM 0920 (DIE) a preluat și nucleul special din cadrul Direcției a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și verificarea loialității mem­brilor CC al PCR. Contraspionajul descoperise trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofițeri DIE aflați la post erau deconspirați, încă din plecare, iar unii dintre agenții din exterior ai Direcției a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei „indiscreții” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcției a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235” (Strict-secret de importanță deosebită), adică numărul de la mașina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa. Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate contraspionajul în sensul că au fost desființate rezidențele create, lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligația de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată.

Noua unitate (UM 0920/A) se va afla, în continuare, sub comanda colonelului Constantin Iosif care va fi cooptat și în consiliul de conducere al DIE. În ancheta întreprinsă în 1978, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, se va releva faptul că șeful UM 0920/A minimalizase pe orice cale pericolul pe care-l prezenta activitatea serviciilor de informații din țările socialiste pentru cadrele din DIE. În 1977, UM 0920/A va trece sub coordonarea directă a ministrului de Interne, Teodor Coman, și a generalului Nicolae Pleșiță. Ofițerii DIE au mărturisit, în cursul an­chetei din 1978, faptul că au fost distruse, din ordinul colonelului Constantin Iosif, nu­me­roase documente referitoare la introducerea de tehnică operativă în domiciliile unor oa­meni pe care nu-i agreau, respectiv Mircea Malița, Nicolae Militaru precum și alți dem­ni­tari comuniști din epocă. Colonelul Ion Păduraru (DIE) va raporta faptul că șeful UM 0920/A a distrus toate materialele cu privire la persoanele suspecte că ar lucra pentru un serviciu de informații din țările socialiste. Ancheta internă efectuată în 1978 va releva faptul că UM 0920/A a instalat tehnică operativă și a desfășurat activități contrainformative fără aprobări legale de la organele în drept chiar și împotriva cadrelor de conducere din aparatul de stat și, totodată, au prelucrat cu mijloace TO și filajul de care dispunea UM 0920/A pe cine au dorit Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa, atât din Ministerul de Interne, cât și din alte instituții. UM 0920/A a fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa politică. Într-un interviu acordat postului de televiziune Duna TV, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa a declarat că „Ion Iliescu a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip «UM 0920/A», încă din anul 1972”[1].

Ofițerii UM 0920/A au participat la acțiuni de filaj și supra­veghere informativă și a membrilor marcanți ai Consiliului de Stat, prim-miniștrilor sau a secretarilor CC al PCR urmărindu-se verificarea loialității acestora față de PCR și față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”). În decembrie 1989, UM 0110 avea în componența sa 304 persoane, dintre care 264 ofițeri, care lucrau în patru servicii informative. Două dintre aceste servicii se ocupau de URSS, unul de Ungaria și Iugoslavia, celălalt de RDG și celelalte state socialiste. La comanda UM 0110 a rămas colonelul Constantin Iosif, devenit, mai apoi, general, până în 1986 când a fost înlocuit cu generalul-maior Victor Neculcioiu.

În preocupările ofițerilor UM 0110 se vor afla, cu precădere, toți cei care aveau studii militare/civile în URSS sau manifestau simpatii față de Uniunea Sovietică. Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de către MApN către senatorul Șerban Săndulescu (PNȚCD), membru al Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În total, 1.858 de ofițeri ai MApN au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2 – 7 ani, astfel: 1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”); 2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație); 3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc; 4) 33 la Academia de Spate și Apro­vizionare; 5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”. Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1 – 3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. „Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”[2], menționa MApN. Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948 – 1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în URSS. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni.

În contextul denigrării Revoluției Române din Decembrie 1989, presa post-decembristă a menționat existența unor generali (ex. Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M. Pancea[3], Gheorghe Logofătu etc.) și a unor ofițeri superiori din MApN[4] care ar fi lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu au fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110 (anti-KGB), precum și al dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare[5]. Istoricul Marius Oprea consemnează, privitor la arhiva UM 0110, faptul că, după o sursă anonimă, „o mare parte a arhivei UM 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iași, a fost transferată în 1994 – 1995 către București”[6].

În lucrarea Cazul Timofte – KGB…, jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322) raportul din 10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din SRI în care se menționează faptul că înainte de anul 1996, dar și după aceea, a apărut solicitarea „inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul preocupărilor pe linia contraspionajului sovietic (a fostei UM 0110) cu precizarea necesității valorificării datelor și informațiilor pe care le dețineau foștii lucrători ai UM 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel profil de muncă arhiva nu s-a conservat”[7]. Istoricul britanic dr. Dennis Deletant declara, într-un interviu apărut în săptămânalul Prezent, că  marile mistere, care continuă să învăluie istoria Securității, și care trebuie să fie developate opiniei publice, și nu numai, se referă la: „1) stabilirea influenței pe care a avut-o KGB la începuturile Securității, în 1948; 2) care a fost politica de cadre a Securității înainte de 1965 și după; 3) care au fost țintele UM 0110; 4) unde sunt banii din conturile fostului DSS și 5) care sunt politicienii din Occident și din partidele socialiste vest-europene care au primit bani de la regimul Ceaușescu sau au întreținut relații cu Securitatea română”[8].

Referindu-se la raporturile dintre DSS-ul României socialiste și comunitatea de intelligence a țărilor socialiste membre ale Tratatului de la Varșovia, istoricul Florian Banu menționează faptul că, totuși, „gradul de izolare a Securităţii în cadrul comunităţii informative a statelor membre ale Pactului de la Varşovia a sporit”[9] în anii ’80. „Investigaţiile în arhive confirmă faptul că, în ultimii ani ai regimului comunist din România, colaborarea s-a redus la aspecte ţinând de comunicaţiile guvernamentale, probleme de drept comun, rezolvate pe linie de Miliţie, schimburi firave de tehnică operativă şi cooperare în domeniul de activitate al pompierilor şi pe linie de paşapoarte”[10], consemnează istoricul Florian Banu. La o ultimă întâlnire a serviciilor componente ale comunității de intelligence a Tratatului de la Varșovia, desfășurată la iniţiativa Direcţiei de Contrainformaţii Militare a KGB, între 27-31 martie 1989, la Moscova, România nu a fost invitată să participe. Cu această ocazie, reprezentanții organelor de contrainformaţii militare din URSS, RP Bulgaria, RP Ungaria, RDG, RS Cehoslovacă, RP Polonă, RP Mongolă şi Cuba au discutat probleme legate de asigurarea contraspionajului forţelor armate ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia în condiţiile noii doctrine militare de apărare şi au schiţat direcţiile de interacţiune şi coordonare în activitatea de asigurare a programului de dezvoltare a Forţelor Armate, tehnicii de luptă şi a armamentului din armatele aliate până în anul 2000. Menționăm faptul că România socialistă devenise, în a doua jumătate a anilor ’80, „Obiectivul 24” (numele de cod al României în operațiunile KGB) astfel încât KGB și GRU erau preocupate în mod direct de România ca fiind „un «centru ideologic subversiv» din aceeaşi categorie cu SUA, RFG şi Israel”[11].

Referindu-se la această confruntare dintre DSS și KGB&GRU, istoricul Florian Banu consemna: „Anul 1989 a găsit Securitatea izolată şi tratată drept inamic de restul serviciilor de informaţii socialiste din Pactul de la Varşovia. Această situaţie s-a reflectat pe deplin şi în modalitatea în care s-a pus capăt regimului comunist de la Bucureşti, caracterul sângeros al Revoluţiei Române găsindu-şi factorii explicativi şi în confruntarea de pe frontul secret dintre foştii tovarăşi de luptă”[12].

 Disidență și opoziție militară

Dincolo de dorința de întărire a organismului militar, având în vedere teama de o invazie sovietică menită a-l răsturna de la putere, Nicolae Ceaușescu a încercat să-și subor­doneze întru-totul instituția militară. „În ceea ce privește Armata și con­du­cerea ei, aceasta a fost o nucă prea tare pentru dinții lui V. Patilineț și un zid aproape imposibil de dărâmat pentru N. Ceaușescu. Generalii Ioniță, Ion Gheor­ghe, Vasile Ionel, Militaru, Niculescu și alții se constituiseră într-un baraj puternic, impenetrabil la măsurile sau indicațiile de natură să lezeze interesele Armatei sau să-i reducă capacitatea de luptă. Ani întregi, N. Ceaușescu nu a avut curajul să înfrunte conducerea Armatei și a fost nevoit să înghită poziția acestora într-o serie de situații. Calul Troian l-a constituit Direcția de contrainformații militare care, potrivit modelului sovietic, era încadrată în structurile Ministerului de Interne”[13], mărturisește generalul-maior (r) Ionel Gal. În baza rapoartelor Direcției a IV-a Contrainformații militare, Nicolae Ceaușescu cunoștea starea de spirit a Armatei, stadiul pregătirii de luptă, ordinea și disciplina militară, precum și loialitatea cadrelor de conducere și a statelor-majore din MApN.

Pe măsură ce generalii Ion Ioniță și Ion Gheorghe se afirmau tot mai puternic în plan politic[14] în ceea ce privește luarea unor decizii privind Armata, Nicolae Ceaușescu a lansat și speculat, în mod abil, conceptul de întărire a conducerii economiei naționale cu militari astfel încât foarte mulți generali au fost trimiși la posturi de conducere[15] în economia națională. Totodată, ideea utilizării în economia națională a unor efective mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naționale avea să-l ajute pe Nicolae Ceaușescu în dorința lui de a-și subordona complet conducerea acestei instituții militare. În cadrul raportului de activitate prezentat la Congresul al XII-lea al PCR, pe 19 noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu va susține necesitatea reducerii cheltuielilor militare cu cel puțin 10% până în 1985. Comandantul Suprem al Forțelor Armate considera că 50% din sumele acumulate, astfel, ar putea fi alocate pentru satisfacerea nevoilor sociale din fiecare țară, iar 50% pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. Reflectând asupra acelor realități care privesc Armata României socialiste, generalul-maior (r) Ionel Gal consem­nează: „Pentru acestea (sacrificiile umane și materiale făcute în economia națională – n. n.) și multe alte înfăptuiri Nicolae Ceaușescu a apreciat Armata și i-a acordat un cre­dit uriaș, a participat la toate analizele și bilanțurile ei anuale, precum și la ma­rile aplicații sau festivități militare. Armata, pentru Nicolae Ceaușescu, reprezenta scu­tul de granit, brațul înarmat al poporului, instituția cea mai fidelă și loială a re­gi­mului totalitar. Din rândurile armatei, ori de câte ori era nevoie, au fost pro­mo­vate cadre pentru alte sectoare de activitate, în Securitate, în organele Ministerului de Interne, în economie, sport, știință, tehnică ș.a.”[16].

Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR a devenit, în acei ani, un auxiliar extrem de prețios în relația dintre Nicolae Ceaușescu și instituțiile de forță ale României socialiste. Materialele înaintate de către aceste instituții lui Nicolae Ceaușescu erau îndreptate spre Secție astfel încât „șefului statului nu-i era prezentat un material cu păreri diferite, evitându-se punerea acestuia în situația de arbi­tru”[17]. Secția pentru Probleme Militare și Justiție a fost puternic implicată în toate pre­gătirile care se făceau pentru mobilizarea și angajarea în luptă „a întregului popor”, par­ticipând „la organizarea gărzilor patriotice, la selecția oamenilor, la echiparea lor, ini­țierea unor ședințe de instrucție elementară, folosirea armamentului”[18], pre­cum și „la identificarea tuturor celor care se afișaseră ca rusofili – consemnează ge­neralul-maior (r) Ionel Gal -, erau legați de căsătorii contractate în URSS sau de alte obligații asumate în anii de studii făcuți la Moscova”[19]. Cadrele mi­li­tare cu studii în URSS și căsătoriți cu femei din spațiul sovietic erau mutați, de regulă, pe alte funcții, relativ echivalente, explicația dată aliaților sovietici fiind „rotirea cadrelor”. Nicolae Ceaușescu îi va ordona generalului-maior Constantin Olteanu, în 1978, ca dosarele de cadre ale generalilor să fie scoase din circuitul Secției Cadre a CC al PCR și să fie aduse la Secția pentru Probleme Militare și Justiție. Propunerile pentru numirea sau eliberarea din funcții a unor generali din MApN sau din Ministerul de Interne urmau să se discute într-un cadru restrâns[20].

Referindu-se la relația dintre Nicolae Ceaușescu și Armată, politologul Anneli Ute Gabanyi menționa faptul că în Occident au ajuns informații privind frământările din rândul forțelor armate române în anii ’70 – ’80[21]. „Ofițerii trimiși în rezervă înainte de termen sau transferați în economia civilă în 1978, 1983, 1984 și 1985 au creat un potențial de protest care a conlucrat cu elitele de funcție potrivnice lui Cea­u­­șescu în partid și în securitate. De abia după schimbare au fost făcute cunoscute detalii despre diverse planuri și tentative de puci care puneau în pericol poziția deținută de Ceaușescu. Pentru a putea combate rezistența unor părți ale cor­pului ofițeresc, el a inițiat măsuri de «de-profesionalizare» a forțelor ar­mate”[22], concluzionează politologul Anneli Ute Gabanyi. Pe 7 februarie 1983, mass-media occidentală (BBC, The Times și Süddentsche Zeitung) va menționa existența unor zvonuri despre o lovitură militară eșuată împotriva lui Nicolae Ceaușescu care ar fi avut loc la sfârșitul lui ianuarie 1983. „La începutul anului 1983, într-un mo­ment, deci, când conducerea română se afla după moartea lui Brejnev sub presiuni crescânde din partea conducerii moscovite, au putut fi auzite cu ocazia unei conferințe a comandanților reproșuri serioase la adresa politicii de apărare a lui Ceaușescu, chiar în prezența șefului de stat și de partid”[23], scria analista Anneli Ute Gabanyi. Walter Bacon jr. avea să consemneze, în studiul dedicat României socialiste, cu referire la nemulțumirile Armatei: „Pretinsele conspirații împotriva lui Ceaușescu în rândul forțelor armate nu sunt numai simptome ale nemulțumirii unei elite, ci și semne ale unei maladii generale printre români care au trebuit să poarte greul provocat de inabilitatea regimului de a răspunde la criza economică”[24].

Direcția a XV-a din STASI raporta, pe 8 noiembrie 1984, în baza exploatării in­for­mative a unui cetățean român, vorbitor de limbă germană și care se aflase în vizită turistică în RDG, că „în 1982/1983 ar fi avut loc o tentativă de puci îndreptată împotriva guvernului Republicii Socialiste România”[25] aceasta fiind „plănuită, organizată și executată de către membrii marcanți ai armatei române”[26]. Conducerea STASI era informată că lovitura de stat de la București a eșuat ca urmare a „intervenției forțelor speciale (din cadrul armatei și a Securității), o mare parte dintre participanți fiind «lichidați»”[27]. Analiștii STASI considerau că „motivul acțiunii puciștilor îl constituie influența exercitată de către conducerea statului și a partidului asupra politicii militare și de securitate a țării”[28]. Ofițerii STASI menționau faptul că populația României socialiste este nemulțumită de faptul că întreaga putere se află în mâinile „clanului Ceaușescu” astfel încât „după dejucarea tentativei de puci numeroase părți ale populației, în special minoritatea maghiară și cea germană din România, manifestă încă simpatie deosebită față de puciști, deoarece oamenii cred că printr-o restructurare a guvernului s-ar putea obține o creștere a randamentului economiei naționale”[29].

Informațiile STASI erau inexacte, însă o lovitură de stat militară se aflase în pregătire în toamna anului 1984 organizată de către un grup de generali și civili, unii dintre ei cu studii în URSS și afinități către valorile acesteia, care căutau o soluție pentru a scăpa de „clanul Ceaușescu”. Inițiatorul complotului militar fusese generalul-colonel (r) Nicolae Militaru[30], fost ministru-adjunct la Ministerul Construcțiilor Industriale (5 iunie 1978 – 8 februarie 1984) și fost comandant al Armatei a II-a din București (8 iulie 1969 – 5 iunie 1978). Indicii referitoare la relația extrem de apropiată dintre comandantul Armatei a II-a din Bu­curești, generalul-colonel Nicolae Militaru, și reprezentanții militari ai URSS în Ro­mânia, ne sunt oferite de către fostul ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Con­stantin Olteanu. În contextul în care la sfârșitul anului 1974 (noiembrie) aveau loc o serie de mișcări de cadre în structurile centrale ale MApN, Nicolae Militaru a purtat o discuție cu generalul-maior Constantin Olteanu în care i-a propus comanda Armatei a II-a, în contextul în care acesta urma să preia funcția de șef al Marelui Stat-Major român. „L-am informat sincer că ministrul Apărării Naționale înaintase o lucrare prin care erau propuși trei generali pentru funcția de șef al Marelui Stat-Major, însă numele lui nu figura. Poate, am specificat eu, ca să depășesc momentul, ministrul Apărării Na­țio­nale o fi trimis o altă propunere direct comandantului suprem, fără să mai fi trecut prin secția noastră. Intervenind, generalul Militaru a precizat: «Mie – zicea el – mi-a spus atașatul militar sovietic că voi fi numit șeful Marelui Stat-Major. Chiar m-a felicitat!». Am rămas surprins de cele auzite de la generalul Militaru. Nu l-am întrebat dacă di­plo­matul militar sovietic i-a transmis direct informația, ori printr-o terță persoană. Dacă era adevărat ce mi-a spus, înseamnă că în anumite cercuri fusese vehiculat și numele generalului Militaru, fapt ce ajunsese și la urechile sovieticilor. Rezulta că la vremea respectivă nu se înțelegea faptul că prin numirea ca șef al Marelui Stat-Major a generalului Ion Coman, chiar dacă asta însemna o oarecare retrogradare, Nicolae Ceaușescu a urmărit să întrerupă seria generalilor cu studii în Uniunea Sovietică care au ocupat această funcție”[31], consemna Constantin Olteanu în amintirile sale.

În perioada 14 – 19 februarie 1978 se va desfășura, în stațiunea Mangalia-Nord, o aplicație operativ-strategică, pe hartă, pe linia Tratatului de la Varșovia. Delegația militară a României era condusă de către generalul-colonel Ion Coman, mi­nis­trul Apărării Naționale, alături de care s-a aflat și comandamentul Armatei a II-a române, în frunte cu generalul-colonel Nicolae Militaru. În seara zilei de 18 februarie 1978, ge­neralul-colonel Nicolae Militaru împreună cu generalii Dumitru Fotescu, șeful de stat-major al Armatei a II-a, și Stelian Popescu, comandantul Armatei a III-a, au participat, după încheierea aplicației, la o reuniune, la hotelul „Dacia”, alături de generalii sovietici și bulgari. În conformitate cu relatările lui Nicolae Militaru, generalii sovietici s-au pro­nun­țat împotriva politicii externe a României și a lui Nicolae Ceaușescu, a modului în care se poziționează România în cadrul Tratatului de la Varșovia, precum și a faptului că poziția de conducere pe care o ocupă Nicolae Militaru este inferioară pregătirii și experienței sale. Nicolae Militaru nu a ripostat verbal față de declarațiile generalilor sovietici[32]. „În plus – adnotează Constantin Olteanu în memoriile sale -, generalul Nicolae Pleșiță, care se afla în relații apropiate cu generalul Nicolae Militaru de când funcționaseră în garnizoana Cluj, mi-a relatat că discutase cu acesta situația gravă creată și l-a sfătuit «prietenește» să se autodenunțe că este colaborator al unor organe de informații sovietice. Încheind, generalul Nicolae Pleșiță mi s-a adresat astfel: «Nea Costică să știi că Nicu (Nicolae Militaru – n. n.) nu este trădător, îl cunosc bine!». La întrebarea mea dacă despre acest caz l-a informat pe Nicolae Ceaușescu, generalul Nicolae Pleșiță mi-a precizat că-l informase în detaliu pe comandantul suprem. În final, generalul Nicolae Militaru s-a autodenunțat, în scris, că este colaborator al GRU (Direcția Generală de Informații a Armatei sovietice)[33]. Dacă nu intervenea acel sfat «prietenesc», al generalului Nicolae Pleșiță, era posibil ca lucrurile să se oprească aici”[34].

Direcția a IV-a Contrainformații Militare va încerca, conform declarațiilor făcute de către generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care „cei de la contrain­for­mații militare, nu au cunoscut din timp despre faptul că va avea loc o asemenea discuție, nu au dirijat special un informator și nici nu au avut instalată tehnică operativă”[35]. Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care GRU și Nicolae Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații militare, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție, imediat[36], pe generalul-colonel Nicolae Militaru[37]. Nicolae Militaru a rămas în funcția de ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la data de 8 februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și pensionat din MApN. Totodată, a rămas membru supleant al CC al PCR până la 22 noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al PCR. Beneficiind de o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman. Menționăm faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui Nicolae Ceaușescu cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a Republicii Socialiste România.

Imposibilul complot

După întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform propriei mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare ale regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae Ceaușescu. Generalul-colonel (r) Nicolae Militaru va reuși să ralieze la complotul său pe generalii rezerviști Ion Ioniță și Ștefan Kostyal, pe căpitanii de rangul I (r) Radu Nicolae și Anton Bejan, la care s-au alăturat Ion Iliescu și Virgil Măgureanu. Referindu-se la acest complot politico-militar, fostul președinte al Ro­mâ­niei, Ion Iliescu[38], va consemna: „Din păcate, datorită unor imprudențe săvârșite de generalul Militaru, prin contactarea unor foști subalterni din Marele Stat-Major[39], care l-au turnat, atât el, cât și generalul Ioniță au fost avertizați, iar eu, în martie 1984, am fost înlăturat din conducerea Consiliului Național al Apelor. Nu cu mult înainte, Vasile Patilineț, fost ambasador în Turcia (anterior fost secretar al CC al PCR) a sucombat într-un accident auto suspect. Și el participase la unele discuții privind situația insuportabilă din țară. În iunie 1987, generalul Ioniță a murit în urma unui cancer care a evoluat foarte rapid”[40]. În martie 1984, Tudor Postelnicu îl va ancheta pe Nicolae Militaru la sediul CC al PCR în legătură cu acest complot politico-militar[41] care urma să-și producă efectele cu ocazia vizitei de stat pe care Nicolae Ceaușescu avea să o efectueze în RFG în perioada 15 – 17 octombrie 1984. Trebuie subliniat faptul că, totuși, Nicolae Ceaușescu îi va trece în rezervă pe generalii Paul Cheler și Dumitru Pletos abia în februarie 1985.

Menționăm faptul că într-o notă informativă a STASI, din 9 martie 1981, cu referire la aprecierile diplomaților occidentali privind situația internă din România, se menționa faptul că „armata (română – n. n.) ar fi gata de intervenție pentru apărarea puterii încă de la bun început”[42]. Rememorând acele încercări de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu va consemna: „Puțini erau acei cu care, pe stradă, în drum de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând deschis despre situația politică, despre degringolada regimului și fundătura în care ne găseam, imaginam soluții politice și conjuncturi care să permită ieșirea țării din cercul tot mai strâns al sistemului dictatorial. Am contactat separat unele persoane susceptibile să participe la un asemenea demers. Din păcate, demersurile nu au putut depăși limita unor contacte, discuții, analize, fără a le putea concretiza într-o ac­țiune eficace. Pe de altă parte, am fost profund decepționat de cele câteva con­tacte personale[43] pe care le-am avut cu unii dintre cei aflați în posturi de răs­pun­dere suficient de importante pentru a putea întreprinde acțiuni politice eficace. Ti­mo­rați, aceștia evitau, cu cea mai mare grijă, orice aluzie cu privire la schimbările posibile, nelăsându-mi nicio speranță în privința capacității lor de a-și asuma riscurile unui asemenea act”[44].

Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (KGB&GRU) în această conspirație[45], în condițiile în care Nicolae Ceaușescu negocia un import de petrol sovietic concomitent cu tergiversarea negocierilor privind prelungirea termenului de valabilitate al Tratatului de la Varșovia, istoricul Petre Opriș apreciază că „deși este plauzibilă”[46] nu există dovezi care să demonstreze acest lucru. Fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va declara, cu re­ferire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, următoarele: „Este adevărat că pe fondul nemulțumirii cauzate de înde­păr­ta­rea sa din armată, îndeosebi în ultimii ani, generalul Militaru Nicolae s-a situat pe o poziție de ostilitate. Sunt însă lipsite de temei susținerile sale, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor. Doi generali activi au raportat imediat Ministerului Apărării Naționale, că generalul Militaru încearcă să-i atragă «la acțiuni îndreptate împotriva ordinii militare». Este vorba de generalul Gomoiu Gheorghe și Popa Constantin[47], cărora generalul Militaru le-a propus funcții, în situația în care el ar prelua comanda”[48].

Un prim caz de culegere de informații politico-militare în favoarea URSS fusese cel al generalului-locotenent Ioan Șerb și care a devenit exemplul cel mai des utilizat în memorialistica foștilor ofițeri ai Securității române ca fiind un exemplu cu final fericit al luptei cu KGB&GRU. În septembrie 1971, generalul-locotenent Ioan Șerb a fost prins în flagrant delict de către ofițerii Direcției a IV-a Contrainformații militare a DSS și arestat. A fost degradat și trecut în rezervă la 30 septembrie 1971 și, mai apoi, condamnat la șapte ani de închisoare[49] de un tribunal militar deoarece a deținut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente militare, printre care s-au aflat și două hărți cu însemnări, precum și pentru faptul că a divulgat secrete de stat Uniunii Sovietice.

Analiștii occidentali ai spațiului sovietic au susținut, în epocă, că ministrul Apărării Naționale, generalul-colonel Constantin Olteanu, ar fi fost implicat, în decembrie 1985, într-o încercare de revoltă împotriva lui Ceaușescu. Totul era legat de vizita pe care o efectuase ministrul Apărării de la București la Moscova și de faptul că ministrul de Externe sovietic, Andrei A. Gromîko, încercase să-l câștige de partea ideii unei schimbări a liderului de la București[50]. Referindu-se la acest episod, Constantin Olteanu mărturisește: „În calitate de ministru al apărării naționale al României, între 9 și 14 decembrie 1985, la invitația mareșalului Serghei Sokolov, ministrul apărării al URSS am făcut, într-adevăr, o vizită oficială la Moscova. (…) În legătură cu specu­la­țiile amintite, pentru consemnarea exactă a faptelor, aș dori să precizez urmă­toa­rele: cu ocazia acelei vizite nu l-am întâlnit pe Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS și nici nu a fost avansată vreo propunere în acest sens. Este cunoscut că nivelul primirii în astfel de cazuri este stabilit de gazde care, în cazul de față, cum am afirmat mai înainte, l-au nominalizat pe Andrei Gromîko, care deținea cea mai înaltă funcție pe linie de stat. Înainte de a pleca la Moscova, Nicolae Ceaușescu îmi ceruse, ca în toate situațiile de acest fel, să transmit un mesaj verbal, din partea lui, personalității din conducerea sovietică ce mă va primi – M. Gorbaciov, A. Gromîko, sau N. Rîșkov – a menționat el. Faptul că la sosirea la Moscova am fost întâmpinați de un număr impresionant de mareșali și generali sovietici, că principalele mo­mente ale vizitei au fost mediatizate în presă și la televiziunea sovietică, că pos­tu­rile de televiziune din alte țări au preluat imagini despre acea vizită, care au ajuns și la telespectatorii români (via Sofia!), că delegația a fost însoțită în localitățile in­cluse în program de mareșalul V. Kulikov, a fost interpretat tendențios. La aceasta a contribuit și interpretarea exagerată a faptului că dineul pe care l-am dat, con­form aprobării ce o aveam (și pe bază de reciprocitate), la Ambasada României din Moscova, a fost onorat de un mare număr de mareșali și generali. În fond, acțiunile menționate n-au depășit cadrul protocolar obișnuit cu ocazia vizitei unui ministru al apărării naționale într-un stat oarecare. Toate aceste interpretări speculative au avut ca scop acreditarea ideii apropierii mele de sovietici într-un scop ascuns”[51].

Foarte probabil că dorințele ministrului Apărării Naționale de la București în ceea ce privește îmbunătățirea cooperării bilaterale româno-sovietice, pe linia industriei de apărare, să fi deranjat orgoliul lui Nicolae Ceaușescu, precum și viziunea lui despre raporturile prezente și viitoare cu URSS, astfel încât a decis eliberarea din funcție a generalului-colonel Constantin Olteanu și limitarea perspectivelor acestei cooperări. Trebuie menționat, totuși, faptul că fostul ministru al Apărării Naționale susține în amin­tirile sale că existau semnale discrete și indirecte că Nicolae Ceaușescu dorea să-l înlo­cuiască de la conducerea ministerului cu generalul-colonel Vasile Milea, șeful Marelui Stat-Major în funcție. Totodată, Nicolae Ceaușescu va anunța, pe 17 decembrie 1985, la con­vo­carea-bilanț pe MApN, că Armata urmează să participe la realizarea unor im­por­tante obiective economico-sociale (ex: Canalul București – Dunăre, realizarea a 1.500.000 de hectare de irigat, a planului de împădurire a României, a câtorva canale magistrale, nu de navigație etc.). „Rezultă clar că prin programul anunțat se redirecționa acti­vi­tatea organismului militar, îndepărtându-l și mai mult de la misiunea sa firească”[52], mărturisea fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu.

Analiștii STASI aveau să consemneze, pe 5 septembrie 1988, referitor la poziția conducerii MApN de la București, că aceasta „este apreciată ca fiind invariabil loială con­ducerii de partid și de stat”[53] și că „nu este de așteptat nicio abatere de la această poziție atâta timp cât interesele armatei nu vor fi prejudiciate substan­țial”[54]. Ofițerii STASI observau faptul că existau deosebiri între concepțiile ofițerilor mai bătrâni „al căror antisovietism este mai puternic”[55] și cele ale ofițerilor mai tineri „care sunt mai deschiși față de evoluțiile din Uniunea Sovietică și schimbările din propria țară”[56], însă această diferență de viziune nu are „influență asupra loialității față de Ceaușescu”[57]. Această stare de lucruri era și un rezultat al activității de propagandă politică executată în rândul militarilor în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „Să facem ca fiecare militar să fie în același timp și un activist de bază al partidului. Fiecare ostaș, după ce termină stagiul militar, să devină un bun activist, un bun propagandist, un bun patriot, cu o înaltă conștiință revoluționară și patriotică, cu o înaltă conștiință socialistă”[58].

Într-o astfel de conjunctură istorică, aflați într-o înfrigurată așteptare, putem concluziona că nouă, românilor, ne-a lipsit un colonel Klaus von Stauffenberg și un amiral Wilhelm Franz Canaris. Ne-a lipsit un om care să își asume, chiar cu prețul vieții, responsabilitatea orga­nizării unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, precum și un om care, din postura de șef al intelligence-ului, să protejeze și să încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României și românilor un alt destin istoric. Cele două personaje istorice, cu un destin tragic și măreț deopotrivă, au iubit Germania și viitorul ei mai mult decât propria-i viață, și s-au sacrificat pentru ca omenirea să știe că nu toți germanii au fost precum Adolf Hitler și acoliții lui. Într-un interviu din octombrie 2010[59], fostul șef al DIA din 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puțin 10 ani până când conducerea Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu. „Armata nu juca un rol important în afacerile României, și era lipsită de resurse. Deși părea să fie sub controlul total al lui Ceaușescu, în ochii ambasadei americane ea reprezenta o sursă potențială de opoziție. În orice caz, ea ar fi putut deveni un element important într-o epocă post-Ceaușescu. În consecință, vizitele pe linie militară i-ar fi putut încuraja pe ofițerii români să se considere drept personal militar profesionist și nu, pur și simplu, numai un fel de sclavi ai lui Ceau­șescu. În plus, vizitele vaselor militare ale SUA făcute unui membru al Tratatului de la Varșovia erau încă suficient de rare pentru a face din acestea un exemplu util și pentru alte națiuni din cadrul Tratatului și un semnal al posibilității unei auto­no­mii în domeniul militar”[60], consemnau foștii diplomați Mircea Răceanu și Roger Kirk cu referire la eforturile ambasadei SUA din România de-a menține contactele cu per­soanele importante din societatea românească și din structura puterii comuniste de la București, implicit și Armata.

Imposibila disidență

Referindu-se la opoziția vechii gărzi a PCR față de Nicolae Ceaușescu, respectiv o disidență, Virgil Măgureanu mărturisește: „Apoi să nu uitați un lucru, că, deși disidența în România, o disidență fățișă, o facțiune sau un curent care să determine o orientare social-democrată – deși cuvântul aici comportă echivocuri, mă refer la România, așa cum echivoc comportă și social-democrația de azi din România, dar astea sunt alte capitole de discuții -, deși disidența din cadrul PCR a existat, nu se poate vorbi de o viziune social-democrată, în sensul european al cuvântului. Vreau să vă spun că între toți aceștia care erau în jurul lui Iliescu, inclusiv Ion Ioniță, inclusiv alții, între care unii mai apar la televizor și azi, mă refer la bătrânii din vechea conducere…(…) toți aceștia alcătuiau o veritabilă rețea. M-am uitat și la momentul când, la moartea lui Ioniță, erau toți prezenți acolo”[61].

Pe măsură ce noi documente și mărturii vor intra în circuitul istoriografic, vom putea înțelege „jocurile operative” ale DSS-ului și ale serviciilor de intelligence occidentale și sovietice privind existența și activitatea unui așa-zis Front Militar Român[62], aripă militară a unui posibil „Comitet al Salvării Naționale” sau al unui „Front al Salvării Naționale”, care s-a dezis de tactica lui Ion Iliescu și a minusculei sale grupări politice, și a trecut la acțiuni mai mult sau mai puțin realiste în perspectiva obiectivului strategic: înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. Virgil Măgureanu susține în dialogul cu publicistul Alex Mihai Stoenescu, din 6 sep­tem­brie 2005, că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru a propus în mai multe întâlniri avute pe parcursul anilor 1984 și 1985, denumirea de „Frontul Salvării Naționale” pentru organizația complotistă care încerca să se coaguleze. „Cert este că această de­nu­mire, inspirată, după cunoștințele mele de atunci, din nomenclatorul acelor nesfâr­șite mișcări naționale inițiate de sovietici, mai precis de spionajul sovietic în America Latină (…) Experiența frontistă a fost ștampila pusă nemeritat pe o serie de mișcări naționale de către sovietici, prin implicarea lor directă și ascunsă, dar și prin dezvăluirea unei maniere de a denumi și promova public o astfel de mișcare. Eu nu am vrut să se extindă această imagine asupra noastră”[63], mărturisește Virgil Măgureanu. Fostul director al SRI consideră că, în acele clipe, Ion Iliescu achiesase la ideea lui Nicolae Militaru privind denumirea de „Frontul Salvării Naționale”. Între­bă­rile publicistului Alex Mihai Stoenescu către Virgil Măgureanu, referitor la acest su­biect, relevă dorința de a obține o confirmare în ceea ce privește originea sovietică (KGB/GRU) a „Frontului Salvării Naționale”. Virgil Măgureanu va declara: „Eu sunt convins acum că ea este de sorginte sovietică. Atunci doar simțeam acest lucru și nu doream ca denumirea aleasă de sovietici să fie împrumutată mișcării noastre, nici ca denumire și nici în fondul chestiunii”[64]. Având în vedere evoluțiile în spațiul public ale fostului director al SRI, de după 22 decembrie 1989, precum și raporturile sale cu fostul președinte al României de până în 1996, cu precădere în toamna anului 1996, am putea înțelege mai ușor cele mărturisite în septembrie 2005.

Reiterez faptul că există sufi­ciente mărturii din partea sovietică care confirmă că propunerile generalului-colonel (r) Nicolae Militaru nu erau luate în serios și nici nu erau tratate în consecință de oficialii URSS. Alex Mihai Stoenescu declară că, totuși, nu a văzut documentul DSS care relevă „complotul Iliescu – Militaru – Măgureanu”, de proveniență sovietică, și care i-a fost înaintat lui Nicolae Ceaușescu, însă conținutul acestuia i-a „fost descris”[65] de către foștii lideri ai DSS-ului. Șefii DSS-ului au luat decizia să încerce influențarea pozitivă a lui Ion Iliescu, printr-o sursă aflată în intimitatea acestuia, însă agentul de influență „a fost deconspirat dintr-o prostie, motiv pentru care după decembrie ’89 a fost și el marginalizat, ca și comandorul Radu (Nicolae – n. n.)”[66]. Ion Iliescu înțelesese că DSS-ul era foarte atent, extrem de atent, la tot ceea ce gândea și încerca să facă[67].

Virgil Măgureanu[68], politolog și cadru didactic la Academia de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, înainte de 22 decembrie 1989, este unul dintre inițiatorii unei mișcări de rezistență față de regimul Ceaușescu, însă CV-ul său ascunde multe mistere, cu precădere cele legate de calitatea lui de ofițer al DIE (1 septembrie 1972 – aprilie 1973). În septembrie 1973, cu ocazia deschiderii anului uni­versitar, la Timișoara, Virgil Măgureanu îl va întâlni pe Ion Iliescu. Conversația legată de vii­torul sistemului comunist i-a apropiat pe cei doi, astfel încât s-a născut, cu timpul, o prietenie intelectuală aparte. „Lucrurile s-au petrecut astfel: începuse (Ion Iliescu – n. n.) să aibă nevoie de mine, eu îi spuneam și îi scriam lucruri pe care alții nu i le spu­­neau și nu i le scriau”[69], va mărturisi Virgil Măgureanu. Dialogul Iliescu – Măgu­reanu se va întrerupe un timp și se vor revedea, după cutremurul din 4 martie 1977, când Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Iași. În mai 1981, la Cehul Silvaniei, cu ocazia unei agape, Virgil Măgureanu va discuta cu Ion Iliescu despre posi­bilitatea organizării înlocuirii lui Nicolae Ceaușescu. Mărturisirile lui Virgil Măgureanu despre relația cu Ion Iliescu îl vor determina pe Alex Mihai Stoenescu să considere că fostul director al SRI este „omul care, în urma acțiunii de constituire a unui grup disident, îl formează decisiv ca lider politic pe Ion Iliescu timp de aproape două decenii”[70]. Referindu-se la o astfel de afirmație, Virgil Măgureanu va mărturisi: „În contactele noastre, și el (Ion Iliescu – n. n.) a avut o influență imensă asupra mea. Ne-am format împreună. Eu eram deplin conștient că el va fi succesorul. El arată într-o carte a lui că, la o întâlnire cu Ion Ioniță, acesta a întrebat: «Cine e ăsta?». Și Iliescu i-a răspuns: «Este cel care m-a racolat pe mine pentru cauză»”[71].

Motivația lui Virgil Măgureanu, și nu numai a lui, pentru a participa la un complot politico-militar, îndreptat împotriva președintelui Nicolae Ceaușescu, a fost generată de faptul că secretarul general al PCR era privit ca „un candidat la o dictatură întemeiată pe cultul personalității, de genul celor care muriseră demult în URSS”[72]. Ion Iliescu va scrie că, totuși, itinerarul său personal, de la îndepărtarea din structura de putere centrală a PCR la Revoluția Română din Decembrie 1989, este „cel al unei întregi generații, al unei perioade când oamenii au început să renunțe la utopii și să coboare, cel puțin cu gândul, în lumea valorilor firești ale democrației”[73]. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că Ion Iliescu și Virgil Măgureanu se vor găsi de aceeași parte a baricadei în lupta împotriva regimului Ceaușescu. „Puțini erau acei cu care, pe stradă, în drum de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând deschis despre situația politică a țării, despre degringolada regimului și fundătura în care ne găseam, ima­ginam soluții politice și conjuncturi care să ne permită ieșirea spre liman. Printre aceștia se numărau fostul ministru al Apărării, generalul Ion Ioniță, de care mă lega o veche prietenie, și Virgil Măgureanu, pe care-l cunoscusem cu ocazia elaborării, împreună, a unor lucrări de politologie. Toți trei analizam modalitățile politice de a grăbi răsturnarea unui regim a cărui soartă ni se părea, oricum, pecetluită. Am redactat împreună un program minimal – care a stat la baza celor zece puncte ale Apelului – program al Revoluției din Decembrie 1989…Din păcate, ge­neralul Militaru, pe care-l contactasem, a comis anume imprudențe și o anchetă a fost deschisă în ceea ce-l privește. Mai mult decât atât, după ce ne-am întâlnit și am discutat toate aceste probleme, căpitanul de rangul întâi Radu Nicolae a fost arestat și, din câte se pare, autoritățile au fost informate despre acțiunea noastră. Supravegherea a fost întărită, domiciliul generalului Mi­litaru a fost percheziționat, generalul Ioniță și eu însumi am primit avertismente clare și, la începutul anului 1989, Virgil Măgureanu a fost mutat intempestiv din București la Focșani…”[74], va consemna Ion Iliescu cu referire la încercările de a construi o opoziție politică la regimul Ceaușescu.

În dialogul cu Virgil Măgureanu, publicistul Alex Mihai Stoenescu, un apropiat al foștilor lideri ai DSS-ului, confirmă faptul că Securitatea era extrem de preocupată de faptul că Leonte Răutu generase un sistem de învățământ academic care producea „cadre de partid foarte bine pregătite”[75] și gata „să se revolte împotriva lui Ceaușescu, pentru a face jocul Moscovei”[76]. În pofida faptului că nu existau dovezi ale intervenției sovietice în geneza acestui fenomen educațional, liderii DSS-ului erau convinși de faptul că „acțiunea lor îi slujea pe ruși”[77]. Comandorul (r) Anton Bejan, unul dintre „conjurați”, referindu-se la implicarea sovieticilor în „conjurație”, va mărturisi: „Da, eram prieten cu consulul sovietic din Constanța, Krubleak, mă invita la cocktail-uri sau să luăm ceaiul. Krubleak a fost înaintat la București, ne vizitam și aici. Rușii nu au prea vrut să se bage. Pe mine mă rugase Nicolae Militaru să îi fac legătura cu Krubleak și sovieticul nu a vrut să-l primească. Eu îi informasem pe ruși despre existența grupului, dar ei nu au vrut să se bage direct”[78].

În „conjurația” pe care Virgil Măgureanu încerca să o construiască a fost invitat și Ilie Verdeț, prim-ministru în exercițiu în 1980, căruia universitarul de la Academia „Ștefan Gheorghiu” îi va duce cadou o carte cu nume simbolic: Puterea politică. Conversația în jurul apariției cărții îi va permite lui Virgil Măgureanu să-i sugereze premierului Ilie Verdeț că, totuși, România socialistă „ar trebui să-și împrospăteze metodele de conducere, atâta vreme cât până și China se pornise la drum”[79] și realiza o serie de reforme extrem de interesante. În 1987, Virgil Măgureanu îl va contacta, din nou, pe Ilie Verdeț, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCR, informându-l că dorește, cu orice preț, o întâlnire cu Ion Coman, șeful Secției pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, deoarece trebuia „organizată împotriva regimului o rezistență armată”[80]. Ilie Verdeț nu a achiesat la propunerile lui Virgil Măgureanu, în pofida discuțiilor și a lungii plimbări din zona Aviatorilor, astfel încât Virgil Măgureanu a înțeles că demnitarul era „foarte precaut, dar era și deosebit de supravegheat”[81].

Profesionalismul cadrelor din UM 0110[82], și intransigența conducerii supreme a Departamentului Securității Statului nu au permis nașterea unei „opoziții politice” în sânul PCR, de inspirație „gorbaciovistă”, cu efecte pe termen mediu și lung în ceea ce privește drumul nostru în viitor. Diferitele conexiuni existente între unii membri marcanți ai grupurilor de putere care s-au amestecat în jocul preluării puterii, după plecarea lui Nicolae Ceaușescu din sediul Comitetului Central al PCR, nu pot fi semnificative pentru a acredita ideea unui complot organizat, a unei lovituri de stat, clasice sau atipice[83].

_______________________________________________________________________________________________

* Textul a fost baza conferinței publice a IRRD 1989 susținută pe 21 februarie 2019 sub același titlu.

[1] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2003, p. 143.

[2] Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluţia Română, Editura Omega Ziua Press, Bucureşti, 1996,  p. 157.

[3] Marin M. Pancea (n. 15 octombrie 1928) era general-maior în MApN pe 22 decembrie 1989 și comandant al Centrului Militar Județean Brăila. A fost avansat la gradul de general-locotenent pe 30 decembrie 1989. Marin M. Pancea fusese atașat militar al României în Franța, însă a fost retras de la post ca urmare a suspiciunii privind legături cu GRU și trimis în provincie. Viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA, declara într-un interviu, din septembrie 2010, cu referire la activitatea generalului Marin M. Pancea în perioada atașaturii militare, următoarele: „A plecat pe roți (spre țară, de la Paris – n. n.) și la noi exista o ordine. Când pleci cu autoturismul dintr-o țară, să vii acasă, raportezi traseul. Lui i s-a pierdut urma. Trei zile a fost de negăsit. Știu acest lucru de la Contrainformații, care i-a luat urma. Până la urmă se știe: s-a întâlnit la Viena cu cineva” (Înregistrarea audio se află în arhiva personală a autorului și în Arhiva IRRD, Fond I, dosar nr. 127). În lucrarea Direcţia de Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr (Bucureşti, 1994, 264 p.) se menţionează (p. 151) că generalul-locotenent Marin M. Pancea a preluat comanda DIA la data de 24 ianuarie 1990 şi a condus-o până la 4 ianuarie 1991, când a fost numit în funcţia de secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT).

[4] A se vedea: cazul fostului director al SRI (2001 – 2006), Radu Timofte, în Alexandru Mihăilă, Cazul Timofte – KGB între diversiune și adevăr, Editura VIS Print SRL, 2008, 332 p. Istoricul Cristian Troncotă menționează în subcapitolul Contrainformațiile militare neutralizează agenți sovietici din vol. Duplicitarii… (p. 138 – 143) existența unor generali și ofițeri superiori din MApN, Ministerul de Interne și Consiliul Securității Statului dovediți ca fiind agenți GRU: colonel Iulian Ungureanu, fost comandant al Școlii de Ofițeri pentru Ministerul de Interne din Oradea și, mai apoi, lucrător cu funcții de răspundere într-o direcție operativă din aparatul central al CSS; generalul Floca Arhip, adjunct al ministrului Apărării Naționale; generalul Vasile Petruț, fost comandant al Trupelor de Grăniceri și, ulterior, lucrător în Direcția Propagandă din Secția Politică Superioară a Armatei; colonelul Dumitru Cociuban din DIA a Marelui Stat-Major, luat sub protecție politică de către Iosif Uglar, membru supleant al CC al PCR și președinte al Comitetului pentru Consiliile Populare.

[5] Arhiva Direcției a IV-a Contrainformații Militare a fost preluată de structurile de informații ale MApN și se află, și acum, în posesia acestora. A se vedea: interviul cu șeful Arhivei SRI, Florin Pintilie, în Jurnalul Național, Anul XIII, luni, 16 mai 2005, p. 8 – 9.

[6] Marius Oprea, Moștenitorii Securității, Editura Humanitas, București, 2004, p. 247

[7]Alexandru Mihăilă, op. cit., p. 322.

[8] A se vedea: Agentul „Victoria” sau Alchimia metamorfozei lui Marius Oprea pe http://www.danbadea.net/2007/09/09/agentul-victoria-i-alchimia-metamorfozei-lui-marius-oprea/ (accesat pe 09.04.2014, ora 01.25).

[9] Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (editor), Securitatea (1948 – 1989), vol. I (Florian Banu, Liviu Țăranu – coordonatori), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 354.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 355.

[12] Ibidem, p. 356.

[13] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne. 1965 – 1989, vol. I, Editura Domino, Iaşi, 2001, p. 248.

[14] Referindu-se la relațiile dintre generalul Ion Ioniță și persoanele din anturajul imediat al lui Nicolae Ceaușescu, fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, rememorează o vizită pe care Emil Bobu (secretar al CC al PCR și șef al Secției Organizatorice, coordonator al Secției pentru Probleme Militare și Justiție, al Secției Cadre a CC al PCR, al Statului-Major Central al Gărzilor Patriotice și al CC al UTC în 1976), a dorit să o facă la Ministerul Apărării Naționale. Adjunctul șefului Secției pentru Probleme Militare și Justiție, generalul-maior Constantin Olteanu, este rugat să intermedieze această vizită. „Generalul Ion Ioniță nu l-a întâmpinat pe Emil Bobu în antecameră sau în pragul ușii, ci stând la masa de lucru, fapt care nu avea cum să scape neobservat de oaspete. După acest moment lipsit de aspectele elementare de protocol, ministrul Apărării Naționale, afișând un aer de superioritate, i-a prezentat musafirului său, fără plăcere, câteva din preocupările curente ale conducerii ministerului, după care ne-am despărțit. (…) La sfârșitul acestei scurte vizite, Emil Bobu, vădit marcat de modul în care fusese tratat, a apreciat că generalul Ion Ioniță «S-a comportat ca un patron!»”, consemnează fostul ministru al Apărării Naționale (Apud Constantin Olteanu, O viaţă de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, Editura Niculescu, Bucureşti, 2012, p. 171). Peste câteva luni, în vara lui 1976, Ion Ioniță a fost eliberat din funcție.

[15] În iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniță a fost eliberat din funcția de ministru al Apărării Naționale și a devenit vice-prim-ministru însărcinat cu coordonarea Ministerului Transporturilor, Ministerului Sănătății, Comitetului de Stat pentru Ape, Canalului Dunăre-Marea Neagră, Aviației Civile și Marinei Civile. Generalul Ion Gheorghe a fost trimis să întărească Comisia pentru coordonarea activității consiliilor populare.

[16] Ionel Gal, op. cit., p. 278.

[17] Constantin Olteanu, op. cit., p. 167.

[18] Ionel Gal, op. cit., p. 266.

[19] Ibidem.

[20] La discuții participau membrii Comisiei de Cadre: Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Constantin Olteanu, Tudor Postelnicu și Constantin Radu, șeful Secției Cadre a CC al PCR.

[21] Silviu Brucan susține în volumul O biografie între două revoluții: de la capitalism la socialism și retur (Editura Nemira, București, 1998, 335 p.) că încă din 1976, ministrul Apărării Naționale, generalul de armată Ion Ioniță, discutase cu fostul șef al Marelui Stat-Major, generalul-colonel Ion Gheorghe. „Ei puteau să organizeze o lovitură din punct de vedere strict militar. Îi cunoșteam pe amândoi, dar eu eram în contact numai cu generalul Ioniță. Într-o discuție cu acesta am ajuns la concluzia că nici clasa muncitoare, nici restul populației nu erau pregătite în acel moment pentru o asemenea lovitură de forță și că din acest motiv nu o vor sprijini. Până la urmă, cei doi generali au renunțat la ideea loviturii”, declară Silviu Brucan (Ibidem, p. 172 – 173). Având în vedere faptul că generalul-colonel Ion Gheorghe a fost eliberat din funcția de șef al Marelui Stat-Major în decembrie 1974, este extrem de greu de acceptat faptul că acesta din postura de prim-vicepreședinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular Municipal și membru al biroului Comitetului Municipal de Partid București (decembrie 1974 – august 1977) ar fi putut organiza o lovitură de stat cu sprijinul militar al unităților din cadrul MApN.

[22] Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 70 – 71.

[23] Ibidem, p. 71 – 72.

[24] Ibidem, p. 72.

[25] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI și Securitatea, Editura Humanitas, București, 2005, p. 370 – 371.

[26] Ibidem, p. 371.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Nicolae Militaru s-a născut pe 10 noiembrie 1925 în comuna Bălești (județul Gorj) și a decedat pe 27 decembrie 1996 în București. Viitorul general al Armatei Române a urmat cursurile Academiei Militare „Mihail V. Frunze” din Moscova în perioada 1952 – 1956, devenind, cu gradul de locotenent-colonel, șef de stat-major al Diviziei 10 Infanterie „Ștefan cel Mare” de la Iași, mai apoi, comandant al Marii Unități (MU), al Diviziei 2 Mecanizate de la Craiova și, mai apoi, șef de stat-major al Armatei a III-a de la Cluj-Napoca (1961 – 1965). Pe 17 iunie 1965 a preluat comanda Armatei a III-a pe care a deținut-o până la 8 iulie 1969 când a preluat comanda Armatei a II-a de la București. A fost înaintat la gradul de general-colonel pe 19 august 1974. A rămas în funcția respectivă până la 5 iunie 1978. Referitor la numele de „Lepădat”, istoricii Petre Opriș și Gavriil Preda au publicat (în volumul România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente. 1954 – 1961, vol. I, INST, București, 2008, p. 305 – 306) un document din 4 martie 1961, respectiv protocolul Biroului Politic al CC al PMR prin care se aproba înaintarea la gradul de general-maior a 14 colonei, printre care și colonelul Lepădatu N. Militaru (arma infanterie). În documente militare din anii ’60 viitorul opozant al lui Nicolae Ceaușescu semna „Militaru Nicolae Lepădat”. În memoriile sale, Constantin Olteanu menționează faptul că Nicolae Militaru era în atenția „organelor de contrainformații militare, care aveau aprobarea să-l lucreze informativ pentru atitudinea sa manifest prosovietică, dosarul lui purtând diferite nume conspirative” (Apud Constantin Olteanu, op. cit., p. 123).

[31] Ibidem, p. 109.

[32] „Într-o discuție pe care am avut-o cu el (Nicolae Militaru – n. n.), a ținut să-mi explice de unde i se trage suspiciunea că ar fi colaborat cu KGB sau cu GRU. Îmi spunea că, în cursul aplicațiilor militare organizate în cadrul Pactului Militar de la Varșovia, a refuzat să fie ajutat de translator în discuțiile cu militarii sovietici și, de aici, suspiciunea”, consemnează generalul (r) Ioan Dan, fost adjunct al șefului Direcției Procuraturilor Militare, cu referire la generalul (r) Nicolae Militaru și legăturile sale cu serviciile de informații ale URSS (Apud Ioan Dan, Teroriştii din ’89, Editura Lucman, Bucureşti, 2012, p. 306).

[33] Plicul cu autodenunțul lui Nicolae Militaru a rămas în posesia ministrului Ion Coman și a fost predat în martie 1980 lui Constantin Olteanu, la preluarea funcției de ministru al Apărării Naționale. În decembrie 1985, plicul a fost predat, din nou, lui Ion Coman și nu generalului-colonel Vasile Milea, noul ministru al Apărării Naționale (Cf. Constantin Olteanu, op. cit., p. 124). Într-o astfel de situație se naște o întrebare: a fost Nicolae Militaru agent secret al GRU sau doar un susținător al politicii URSS în cadrul Tratatului de la Varșovia și în lume? Inexistența în circuitul istoriografic a unor docu­mente din dosarele Direcției a IV-a Contrainformații Militare a DSS, cu referire la Nicolae Mili­taru, amplifică misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, și KGB&GRU, ca instrumente de putere ale Uniunii Sovietice.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] În dialogul cu Alex Mihai Stoenescu, generalul (r) Victor A. Stănculescu mărturisește, cu referire la acest episod din 1978: „VAS: Ne-a convocat la Academie, s-a prelucrat tot cazul și s-a anunțat că a fost numit adjunctul ministrului construcțiilor. Fiind omul sovieticilor, Ceaușescu nu putea să-l împuște” (Apud Victor A. Stănculescu, Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit adevărul…, Editura RAO, București, 2009, p. 145). Rămâne o necunoscută în acest caz: s-a făcut o prelucrare a cazului cu elemente din dosarul întocmit de către Direcția a IV-a Contrainformații militare sau s-a făcut o prezentare a modului în care au fost încălcate normele de conduită ale militarilor români în relația cu aliatul militar sovietic? Generalul (r) Mircea Mocanu, fost comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT), susține un alt punct de vedere privitor la relația dintre Nicolae Militaru și Nicolae Ceaușescu cu efecte asupra nominalizării primului ca fiind pro-sovietic. „Teoria că generalul Militaru, pe o terasă, la un restaurant, ar fi transmis secrete militare unei femei care reprezenta KGB-ul este o invenție, o făcătură a Securității. Nu avea ce să transmită URSS-ului. Nu avea ce să știe. Una la mână: ce a comandat el? El a fost comandant la Armata de la București. Or, armata asta era pusă unde se găsea de către sovietici. După război, ei au stabilit locul fiecărui regiment. Doi la mână: în fiecare primăvară, anual, până în 1989, se trimiteau, de la Marele Stat-Major, la Moscova, la Comandamentul Unificat, text, hartă și tabele cu Forțele Armate Române. Iar tehnica de luptă, nu numai că o aveam de la ei, dar veneau periodic să-i verifice capacitatea de luptă. Și atunci, ce secrete știa el? Eu știu ce secrete vindea Militaru femeilor. Că-i plăceau femeile! Era un bărbat bine, un bărbat deștept, un cuceritor de primă clasă. Toată lumea știa lucrul acesta. Și atunci de unde i s-a tras? Vă spun eu de unde! Când a venit ultima oară Brejnev la București, după ce a coborât din avion, a salutat garda, s-a cântat imnul…A trecut la strâns mâini. (…) Când Brejnev a ajuns în dreptul lui Militaru, Militaru a salutat și a zis în limba rusă: «Să trăiți, tovarășe mareșal al Uniunii Sovietice!». Ceaușescu a făcut ochii mari. Dar, a trecut mai departe! A plecat, s-a terminat vizita…În scurt timp, Militaru a fost eliberat din funcția de comandant al Armatei de la București și numit în funcția de adjunct al ministrului Construcțiilor Industriale”, mărturisește generalul (r) Mircea Mocanu (Apud Sorin Turturică, Adevăruri pătrunse și nepătrunse, în Caietele Revoluției, nr. 5/37, 2011, p. 19).

[37] „În aceste condiții, generalul Ion Coman, ministrul Apărării Naționale, îmi spunea: «Când mergi la tovarășul amintește-i și dumneata de eliberarea lui Militaru din funcția de comandant al Armatei 2!». Nicolae Ceaușescu însă, când m-am referit la generalul Nicolae Militaru, m-a întrebat: «De ce se grăbește Coman ca Militaru să fie eliberat din funcție și detașat?», rezultând ezitările comandantului suprem în acest caz. Eu am afirmat doar că sunt convins că ministrul Apărării Naționale are în vedere situația creată”, mărturisea generalul (r) Constantin Olteanu în volumul său de amintiri (p. 125).

[38] În volumul O biografie între două revoluții: de la capitalism la socialism și retur (Editura Ne­mira, București, 1998, 335 p.), Silviu Brucan susține (p. 173) că, în practică, Ion Iliescu „a încercat să-i descurajeze pe Ioniță și pe Militaru de a organiza o lovitură militară, considerând-o drept «o încercare periculoasă»”. O astfel de declarație trebuie înțeleasă și interpretată având în vedere retragerea lui Silviu Brucan din viața politică, la începutul anului 1990, și al evoluțiilor celor doi oameni politici pe scena politică a României post-decembriste.

[39] Istoricul Petre Opriș este de părere că unul dintre trădătorii complotului a fost generalul Marin Dragu, fost comandant al Diviziei 1 Mecanizate „Tudor Vladimirescu”, al Brigăzii 2 Vânători de Munte (1968 – 1973), șef al Secției Operații din Direcția Operații a Marelui Stat-Major (1973 – 4 august 1975), locțiitor al comandantului Comandamentului Infanteriei și Tancurilor. Informații despre complot au oferit și generalii Gheorghe Gomoiu și Dimitrie Popa. Virgil Măgureanu nu pomenește decât de generalii Marin Dragu și Gheorghe Gomoiu (A se vedea: Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO, Bucureşti, 2008, p. 110 – 111). Gheorghe Gomoiu a fost eliberat din calitatea de membru al Consiliului Apărării Republicii Socialiste România prin Decretul nr. 295 din 22 decembrie 1983, fiind numit în locul său generalul-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, adjunct al ministrului Apărării Naționale și secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei.

[40] Ion Iliescu, După 20 de ani. 1989 – an de cotitură în istoria națională și în viața internațională, Editura Semne, București, 2010, p. 144.

[41] Pentru detalii, a se vedea mărturisirea generalului (r) Nicolae Militaru din 25 august 1992 când solicită recunoașterea calității de Luptător pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, pe http://ovidiu-nicolaeceausescu.blogspot.ro/2011/04/declaratie-memoriu-25-august-1992-gen.html. „În pregătirile ce se făceau s-a exclus cu desăvârșire implicarea armatei, ca instituție, în acțiunea de lovitură de stat și nici folosirea armamentului clasic, pentru a se evita pierderile de vieți omenești. Acțiunea urma să se execute de către un «detașament de asalt», format din cadre militare de diferite arme, iar armata urma să se interpună între populația civilă, care ieșea în stradă pentru susținerea forțelor revoluționare și forțele de represiune”, menționează în respectivul memoriu Nicolae Militaru (Ibidem).

[42] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 342.

[43] Cu Manea Mănescu și Ion Gheorghe Maurer.

[44] Ion Iliescu, Revoluție și reformă, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 43 – 44.

[45] Modul în care s-au implicat KGB&GRU în susținerea complotului inițiat de rezervistul Nicolae Militaru relevă o lipsă de profesionalism greu de acceptat pentru serviciile de informații sovietice. Referindu-se la vizita lui Nicolae Militaru la Consulatul Sovietic din Constanța, Ștefan Kostyal susține că de fapt acesta a mers acolo pentru a cere armament (pistoale, mitraliere etc.). Modul în care serviciile de informații sovietice și MAE de la Moscova, cu acordul PCUS, au tratat complotul lui Nicolae Militaru relevă faptul că astfel de acțiuni și astfel de complotiști nu intrau în vederile de perspectivă ale conducerii politice a URSS.

[46] Petre Opriș, Un complot militar împotriva preşedintelui României, octombrie 1984, în Arhivele Totalitarismului, Anul XX, nr. 3 – 4 (76 – 77)/2012, p. 153.

[47] Generalul-locotenent Popa Constantin a condus Direcția de Informații a Armatei în perioada 26 noiembrie 1960 – 10 decembrie 1963, având gradul de general-maior, iar în perioada anterioară numirii, la comanda DIA, exercitase comanda Corpului 19 armată și, apoi, fusese locțiitorul șefului DIA, cu gradul de colonel, în perioada 27 august 1956 – 26 noiembrie 1960. Pe 10 decembrie 1963 a fost promovat în funcția de locțiitor al șefului Marelui Stat-Major. Referindu-se la perioada în care generalul-maior Constantin Popa a condus DIA, autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr (București, 1994, 264 p.) menționează (p. 142): „Generalul Constantin Popa era un ofițer cu o bogată și frumoasă cultură generală și militară, apropiat în relațiile cu oamenii. A căutat să mențină și să valorifice ce s-a realizat până atunci în domeniul informațiilor militare și a manifestat atenție și prudență în stabilirea unor raporturi corespunzătoare între Direcția Informații din Marele Stat-Major și organul similar sovietic, ținând seama de caracterul relațiilor statale și militare din acea perioadă cu Uniunea Sovietică”.

[48] Angela Băcescu, România 1989. Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994,  p. 106  – 107.

[49] A executat doar patru ani de închisoare.

[50] „Autoarea (Anneli Ute Gabanyi – n. n.) crede că în decembrie 1985 președintele statului sovietic, Andrei Gromîko, ar fi încercat să-l convingă pe generalul Constantin Olteanu, ministrul român al apărării, să-l răstoarne pe Ceaușescu. Cert este că Olteanu a fost primit în URSS cu onoruri deosebite, care nu au încetat să suscite comentarii. Ca urmare, Ceaușescu l-a înlocuit pe Olteanu cu generalul Vasile Milea. Sunt păreri vehiculate în străinătate. Oricum, lucrurile, nici în privința generalului C. Olteanu, nu sunt simple” se consemna în publicația Vremea. Totuși iubirea din 11 martie 1991 (Apud Constantin Olteanu, România – o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia. Memorii. 1980 – 1985, Editura Aldo, București, 1999, p. 203).

[51] Ibidem, p. 198, 202 – 203.

[52] Ibidem, p. 465.

[53] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 400.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem, p. 401.

[57] Ibidem.

[58] A se vedea: Cornelia Ghinea, Caracteristici ale propagandei politice în rândul militarilor Armatei române în anii 1979 – 1989, în Anii 1973 – 1989: cronica unui sfârșit de sistem (editor Romulus Rusan), Fundația Academia Civică, București, 2003, p. 539.

[59] A se vedea: înregistrarea audio din Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127.

[60] Roger Kirk, Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului (1985 – 1989), Editura Silex, București, 1995, p. 258 – 259.

[61] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 35.

[62] Acest Front Militar Român reprezenta grupul de militari (Nicolae Militaru, Radu Nicolae, Ștefan Kostyal etc.) care au decis, în condițiile inactivității aripii politice (Ion Iliescu, Virgil Măgureanu), să trimită un set de scrisori către Ion Rațiu, prin intermediul fotbalistului Dan Mihai Florea din Belgia, în iunie, octombrie și decembrie 1989. Acest FMR intră în acțiune în condițiile în care scrisoarea pregătită de către Ion Iliescu, în aprilie 1989, nu a fost difuzată la Radio Europa Liberă, precum și în condițiile în care Ion Iliescu nu acceptase semnarea ei în numele Frontului Salvării Naționale, ci în numele unui Front Patriotic Socialist, practic inexistent.

[63] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 108.

[64] Ibidem, p. 110.

[65] Ibidem, p. 112.

[66] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p. 508.

[67] Ion Iliescu mai fusese chemat la CC al PCR pentru a fi atenționat în legătură cu activitatea de disident/complotist în ianuarie 1984, după indiscrețiile lui Nicolae Militaru față de generalul Marin Dragu, precum și în martie 1985, după o altă indiscreție față de generalul Gheorghe Gomoiu.

[68] S-a născut pe 19 martie 1941, în satul Giurtelecu Hododului din comuna Hodod (județul Satu Mare), numindu-se la naștere Imre Asztalos (Astalos). În 1955 nu a fost acceptat la Liceul Militar din Câmpina ca urmare a faptului că tatăl său se împotrivise colectivizării, în 1952, și fusese trimis în judecată. În 1962 a fost primit în PCR, iar colaborarea cu Securitatea a încetat. A urmat cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Universității București (1964 – 1969), obținând titlul de doctor în științe politice la Universitatea București (1978). Începând din 1969 și până pe 8 mai 1989 a fost cadru didactic universitar în cadrul Academiei de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”. Pe 8 mai 1989 va fi mutat forțat la Focșani, fiind angajat ca muzeograf la Muzeul Județean Vrancea, ca urmare a acțiunilor opoziționiste față de regimul Ceaușescu. Primul contact cu ofițerii DSS-ului l-a avut la vârsta de 20 de ani, în 1961, când a fost pus în situația de a semna un angajament de informator al Securității. Conform propriilor mărturisiri, angajamentul a fost semnat în condițiile în care fratele lui Virgil Măgureanu, Emil Astalos, era șeful Comenduirii de Garnizoană din Timișoara și ar fi avut probleme de dosar. În conformitate cu cele aflate în dosarul de ofițer de securitate al lui Virgil Măgureanu rezultă că acesta a fost încadrat în Direcția de Informații Externe (DIE) pe 1 septembrie 1972, cu gradul de căpitan, sub numele conspirativ de „Mihăilă Mihai”. În DIE va primi misiunea de a participa la redactarea buletinului informativ al cărei destinatar era Nicolae Ceaușescu. În februarie 1973, rectorul Academiei de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, Leonte Răutu, îl va suna pe șeful DIE, generalul-colonel Nicolae Doicaru, și îi va cere ca Virgil Măgureanu să fie trimis înapoi la Academie. Virgil Măgureanu se specializase în doctrine politice contemporane, cu precădere neofascismul și neonazismul. În aprilie 1973, Virgil Măgureanu s-a întors la catedră în Academia de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”.

[69] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 37.

[70] Ibidem, p. 309.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 310.

[73] Ion Iliescu, Revoluție și Reformă…, p. 25.

[74] Ibidem, p. 26 – 27.

[75] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 311.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Toma Roman jr., Cum era să ajungă Iliescu președinte cu 5 ani înainte de Revoluție. Cronica unui puci ratat contra lui Ceaușescu, în Jurnalul Național, 3 martie 2013, pe http://jurnalul.ro/stiri/observator/ion-iliescu-nicolae-ceausescu-puci-ratat-1984-638204.html (accesat pe 11.08.2014, ora 02.45).

[79] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 83.

[80] Ibidem, p. 84.

[81] Ibidem.

[82] Referitor la o serie de documente microfilmate ale UM 0110 care ar fi putut conține informații despre relația lui Ion Iliescu, și nu numai, cu rețeaua KGB din România socialistă, și care au ajuns în posesia SRI, în 1990, Virgil Măgureanu declară: „Aceste microfilme ne-am dus (pe strada Roma – n. n.) și le-am ridicat în aceeași seară, când s-a dat semnalul (un telefon – n. n.), a fost spart acel loc unde fuseseră zidite microfilmele și extrase toate acestea. S-au extras acele microfilme, despre care nu știu nici astăzi ce conțineau, pentru că nu era treaba mea, și fiind inventariate, pentru că aveau niște numere acolo, s-a făcut un inventar complet și au fost puse în mâna unităților de linie al căror obiect de activitate era tocmai acesta. (…) La mine n-a ajuns niciodată informația că ar fi fost vorba acolo de Ion Iliescu” (Ibidem, p.165).

[83] Colonelul (r) Filip Teodorescu, fost adjunct al șefului Direcției a III-a Contraspionaj (UM 0625) din DSS, a susținut, la 30 martie 2010 în cadrul unei sesiuni științifice des­fă­șurate, la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, sub genericul Societatea românească în anul 1990 și având drept subiect de discuție evenimentele de la Târgu-Mureș, din martie 1990, referitor la presupusele relații de colaborare cu KGB-ul a „Grupului Iliescu”, următoarele: „Atât cât eu am știut, și zic că am știut câte ceva, și mai știu, și acum, câte ceva, nu-l disculp în nici un fel pe dumnealui (Ion Iliescu – n. n.) pentru că nu este cazul, deci, n-a avut nici un fel de im­plicare. Poveștile astea care se lansează, cu KGB-ul, cu…Toate au fost făcute și se mai mențin. Cred că, din acest punct de vedere, mijloacele mass-media au o anver­gură extraordinară, dar nu toată lumea își face datoria, nu gândește românește, în interesul național ro­mâ­nesc” (Apud Caietele Revoluției, nr. 3/28, 2010, p. 26). Publicistul Alex Mihai Stoenescu consemnează faptul că nu există nicio dovadă a unei legături directe între Ion Iliescu și rezidența KGB/GRU din România, ci doar cu per­­soane suspecte, dovedite sau nu, de colaborare cu oficialii sovietici. În fața Comisiei Se­na­toriale, fostul șef al UM 0110, generalul-maior (r) Victor Neculicioiu, declara, la 12 iunie 1994, următoarele: „Eu cred așa, că ideea principală, nu vă supărați, așa in­tu­iesc eu, e că probabil întrebarea bate undeva sus, eu vă spun fără nici un fel de oco­liș: nu s-a stabilit, nu s-a primit nici o informație certă referitor la actualul preșe­din­te al țării, domnul Iliescu, că ar avea ceva cu rușii, deși s-a vânturat foarte mult” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea a II-a, p. 755).