În plenul Consiliului European de la Strasbourg, pe 6 iulie 1989, Mihail S. Gorbaciov va declara că statele Europei aparțin unor sisteme sociale diferite și recunoașterea acestui fapt istoric implică respectarea dreptului suveran al fiecărui popor de a-și alege sistemul social în funcție de propria dorință. Liderul de la Kremlin considera că această realitate reprezintă o premisă extrem de importantă pentru o nouă configurație a sistemului de relații internaționale, cu precădere cele europene. „Orice amestec în afacerile interne, orice încercare de a limita suveranitatea statelor-prietene, aliate sau alte state-este inadmisibilă”[1], declara Mihail S. Gorbaciov în plenul Consiliului European. Referindu-se la noua „gândire politică externă” sovietică, Valeri L. Musatov, fost adjunct al șefului Secției Re­lații Externe a CC al PCUS, mărturisea că liderii politici de la Moscova erau convinși că în politica lui Mihail S. Gorbaciov „va veni un moment când țările Europei de Est, practic sateliți ai Uniunii Sovietice, vor deveni monedă de schimb în târgul cu statele occidentale pentru atitudinea binevoitoare față de cursul acestuia, pentru sprijinirea perestroikăi, inclusiv pentru obținerea unui ajutor economico-financiar”[2].

Convinși că trebuiau să-i cedeze

Cei implicați în gestionarea puterii în spațiul Uniunii Sovietice erau conștienți de ascensiunea forțelor de opoziție din statele Europei de Est, de orientarea politică a acestora spre Vest, de activizarea politicii SUA și a țărilor membre ale CEE în fostul spațiu de influență al URSS, însă în condițiile crizei sociale, economice și politice din URSS nu aveau „nici forță, nici mijloace pentru a se opune acestui lucru”[3]. Mihail S. Gorbaciov va cere colaboratorilor săi, într-un cerc restrâns, potrivit mărturiei lui A. E. Bovin, fost consultant la Secția Internațională a CC al PCUS, să nu se implice în evoluțiile din statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia până când „totul nu se va nărui de la sine”[4]. Pe 28 iunie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara: „Impunerea din afară – prin orice mijloace, nemaivorbind de mijloace militare – a unei structuri sociale, a unui mod de viață sau a unei politici face parte din arsenalul periculos al anilor trecuți. Suveranitatea și independența, drepturile egale și neamestecul devin norme recunoscute ale relațiilor internaționale”[5]. Referindu-se la noua gândire a Kremlinului în ceea ce privește relațiile internaționale, John Lough, în studiul German Unification Accidentally on Purpuse, considera că „Gorbaciov și Șevardnadze au condus URSS indiscutabil, chiar dacă orbește, către o postură defensivă mult mai sigură, mai ieftină și mai rațională față de Vest, fără balastul unei confruntări imperiale și militare”[6].

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi va propune lui Mihail S. Gorbaciov, cu acceptul președintelui George H. W. Bush, organizarea unor întâlniri și negocieri la nivel înalt (SUA-URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înțelegeri – unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se con­sul­te, conform declarațiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Șahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Henry Kissinger. Propunerea înaintată Kremlinului de către fostul secretar de stat al Statelor Unite din anii ’70 fusese discutată, într-o primă rundă, cu președintele George H. W. Bush pe 18 decembrie 1988 și viza obținerea unor garanții sovietice ferme privind neutilizarea forței pentru reprimarea reformelor sau liberalizarea Europei de Răsărit. Occidentul urma să promită că „nu va exploata nici una din schimbările economice sau politice care vor surveni acolo, în detrimentul intereselor «legitime» ale securității Uniunii Sovietice”[7].

Totodată, secretarul de stat James Baker a oferit, în mod discret, informații presei despre planurile lui Henry Kissinger privind o înțelegere sovieto-americană asupra Europei Răsăritene. New York Times îi informa pe cititorii lui, în cursul zilei de 28 martie 1989, că secretarul de stat american „reflecta” la „Planul Kissinger” cu anumite rezerve. Cancelariile occi­den­tale din spațiul CEE vor protesta și vor solicita explicații administrației Bush. Marea Britanie a comunicat prin Sir Antony Acland, ambasadorul britanic la Washington, că Guvernul Majestății Sale era ferm împotriva „oricărui târg între Statele Unite și Uniunea Sovietică cu privire la Europa Răsăriteană”[8]. Supusă presiunilor diplomatice ale aliaților din NATO, administrația Bush va comunica, prin intermediul secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger, că „Planul Kissinger” era interesant ca exer­cițiu intelectual, însă „dacă există vreun merit în propunerea lui Kissinger, acela este că ne ofe­ră ocazia să ne gândim la implicațiile unor schimbări dramatice în Europa Răsăriteană”[9].

Abandonarea RDG-ului și Casa Comună Europeană

Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a Consiliului NATO, președintele George H. W. Bush va ține un discurs în sala Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și întreagă”[10] și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism po­li­tic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”[11]. Președintele SUA va declara: „Nu poate exista o Casă Europeană Comună atâta timp cât locuitorii ei nu sunt liberi să se miște dintr-o cameră în alta”[12]. Președintele George H. W. Bush anunța Kremlinul că SUA „se angajau să țină cont de «interesele legitime de securitate» ale Uniunii So­vietice, să ridice restricțiile existente la exporturile de tehnologie în URSS și să conlucreze mai strâns în planul protecției mediului înconjurător”[13] în schimbul creării unui sistem politic pluripartid și al alegerilor libere în zona de influență sovietică. Discursul președintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de către Gheorghi H. Șahnazarov care va considera că „toate condițiile lui Bush puteau fi îndeplinite”[14]. Polonia și Ungaria erau libere, în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere”[15], singura excepție fiind Germania, care era „un caz special”[16].

Totodată, în contextul noilor transformări din arena relațiilor internaționale, Con­si­liul Afacerilor Generale al Miniștrilor de Externe din țările membre ale CEE a decis, pe 24 aprilie 1989, că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii CEE față de Europa de Est. În cadrul Consiliului European de la Madrid, din 26-27 iunie 1989, liderii politici ai țărilor membre ale CEE „au reafirmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, in­te­grând aspectele politice, economice și de cooperare pe care Comunitatea Euro­peană și statele ei membre le urmează în relațiile lor cu URSS și cu țările din Euro­pa Centrală și de Est”[17]. Liderii politici europeni și-au reafirmat hotărârea lor și a state­lor membre ale Comunității Europene „de a juca un rol activ în sprijinirea și încura­ja­rea schimbărilor pozitive și a reformei”[18]. La întâlnirea „G-7” de la Paris din 14 -16 iu­lie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul actor al relațiilor Occidentului cu Blocul Estic re­for­mator. Liderii G-7 au decis că politica față de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să se subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenționa să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare țară din Europa de Est să se integreze în economia mondială și 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională.

Vizita secretarului general al PCUS în RFG, în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simțit că aude „ră­sunând pașii lui Dumnezeu trecând prin evenimente”[19]. În Declarația Comună dintre RFG și URSS, semnată la finalul vizitei, se menționează faptul că „omenirea se află în pragul mileniului trei în fața unor sfidări istorice”[20] ce pot fi soluționate „numai îm­preună”[21], de către toate statele și popoarele, ceea ce presupune „o nouă gândire politică…”[22]. Cei doi șefi de stat apreciau în Declarația Comună că „Europei îi revine un rol de prim rang în modelarea unui viitor pașnic”[23] și că această evoluție trebuie să fie sprijinită, în ciuda „divizării de decenii a continentului”[24].

Günter Schabowski îi va declara istoricului Dimitrij Chmelnizki că la sfârșitul anului 1986 și la începutul lui 1987, Mihail S. Gorbaciov a făcut mai multe presiuni pentru organizarea unui puci în interiorul PSUG pentru a scăpa de Erich Honecker și a-l înlocui cu Markus Wolf, șeful HVA (Informațiile Externe) din STASI, un adept al perestroika și glasnosti. În 1987 au circulat multe zvonuri referitoare la pensionarea lui Markus Wolf în legătură cu acest „puci” moscovit. Istoricul Françoise Thom menționează faptul că pe 18 iunie 1987, Markus Wolf, șeful HVA din STASI, se va întâlni în mod clandestin cu Hans Modrow și generalul Vladimir A. Kriucikov, șeful Direcției Generale I din KGB (Informații Externe). Într-un interviu dat în aprilie 1988, Markus Wolf criticase climatul nesănătos din RDG. Istoricul Aleksander Gubrynowicz va consemna: „Putem totuși să presupunem că motivul fundamental al unor asemenea acțiuni îl constituia teama Kremlinului față de posibilele datorii pe care le-ar fi contractat în continuare RDG. Creșterea dependenței financiare ar fi consolidat automat poziția Bonnului în contactele sale cu Berlinul și ar fi dus la marginalizarea rolului Moscovei. Răsturnarea lui Honecker, care căuta o soluție pentru ieșirea din impas, și înlocuirea lui cu «securistul» Wolf, absolut loial, ar fi fost de natură să convingă în primul rând Statele Unite și țările CEE că soarta RDG o decide în exclusivitate PCUS. De asemenea, ar fi descurajat orice încercări ale SED (PSUG – n. n.) de a căuta «drumul spre Vest» fără a fi obținut mai întâi acordul din partea Uniunii Sovietice”[25].

În pofida succeselor cu care liderii RDG se mândreau, fără a mai vorbi despre statul poliţienesc creat, tinerii cetăţeni est-germani nu doreau, la sfârşitul anilor ’80, decât să emigreze în RFG. Interzicerea abonamentelor la revista Sputnik[26] (made in URSS), în noiembrie 1988, va radicaliza o parte importantă a societăţii est-germane (10.000 de petiţionari, inclusiv ofiţeri STASI) care îşi va manifesta, cu această ocazie, admiraţia şi simpatia faţă de liderul sovietic.  Pe 7 octombrie 1989, liderul RDG, Erich Honecker va organiza sărbătorirea a 40 de ani de la înfiinţarea RDG, invitându-i la Berlin pe toţi liderii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Mihail S. Gorbaciov a sosit în seara de 6 octombrie şi a avut un dialog dificil cu liderul RDG-ului. În cursul dialogului cu conducerea de partid şi de stat a RDG-ului, din acea seară, Mihail S. Gorbaciov i-a aruncat o privire semnificativă li­de­rului est-german şi a declarat: „Viaţa îi pedepseşte pe cei care rămân în urmă!”[27]. Informat asupra faptului că există o conspiraţie în interiorul PSUG, care urmărea înlăturarea bătrânului lider, Mihail S. Gorbaciov îi va cere ambasadorului URSS în RDG să nu se amestece, ci doar să privească. În aceeaşi seară, ambasadorul Uniunii Sovietice în RDG l-a convocat pe generalul Boris V. Snetkov, comandantul Grupului Operativ de Forţe Sovietice din RDG (GOFSG), pentru a-i cere, în numele Kremlinului, să dea ordin ca toate unităţile militare sovietice să intre în cazărmi şi să fie oprite toate manevrele şi zborurile militare sovietice. „Nu interveniţi în nici un fel în evenimentele care au loc în RDG. Lăsaţi-le să-şi urmeze cursul”[28], avea să-i spună ambasadorul sovietic. Marele Stat-Major sovietic de la Moscova a confirmat ordinul.

Pe 9 octombrie 1989, la Leipzig, regimul comunist avea să se confrunte cu afişarea în masă a dispreţului est-germanilor faţă de Honecker şi clica lui. Peste 70.000 de demonstranţi est-germani s-au reunit, la ora 17.00, în jurul Bisericii Sf. Nicolae. Pe măsură ce marşul se apropia de gară, unde se aflau concentrate majoritatea unităţilor militare şi a poliţiei, atmosfera devenea imposibilă. Într-un târziu, a sunat Egon Krenz care le-a comunicat autorităţilor că marşul trebuie să continue netulburat. Şeful Poliţiei din Leipzig, generalul Gerhard Stassenburg, a dat ordin oamenilor săi să continue supravegherea marşului fără să intervină şi, totuşi, să tragă doar dacă era vorba de autoapărare. Pe 11 octombrie, cancelarul vest-german Helmut Kohl îl va suna pe liderul sovietic pentru a-i transmite: ,,Republica Federală nu este interesată în nici un caz de existenţa unui haos în RDG. Noi sperăm ca evoluţiile de acolo să nu scape de sub control, ca sentimentele să nu debordeze. Interesul nostru este mai degrabă ca RDG să se alăture cursului sovietic de reforme şi restructurării şi ca oamenii să rămână acolo”[29].

În şedinţa Biroului Politic al PSUG, din 18 oc­tom­brie 1989, Erich Honecker va fi înlocuit cu Egon Krenz, un adept al reformelor made in URSS, care va promite schimbări, dialog cu Opoziţia etc. În cursul zilei de 31 octombrie 1989,  liderii RDG şi ai PSUG au aflat, cu stupoare, că RDG-ul era falimentar şi că, în curând, va deveni un stat insolvabil în condițiile în care 60% din întreaga bază industrială a RDG-ului putea fi eliminată ca deşeu, iar productivitatea fabricilor şi minelor era cu aproape 50% în urma celei din RFG. Datoria externă a RDG era de 123 miliarde de mărci germane şi creştea în fiecare an cu 10 miliarde. „Ca să evităm să ne adâncim şi mai mult în datorii, trebuia să scădem nivelul de trai în anul următor cu 25-30% şi să facem RDG-ul imposibil de guvernat”[30], va mărturisi Gerhard Schürer, şeful planificării de stat a RDG, cu referire la tensiunea acelor zile. Kremlinul a refuzat să-i ajute pe est-germani, în pofida cererilor repetate făcute de Egon Krenz la Moscova, cu ocazia vizitei din 1 noiembrie 1989, şi a recomandat să nu se tragă în popor în cazul în care est-germanii vor forţa trecerea în Berlinul de Vest.

Căderea Zidului Berlinul, şi implicit începutul sfârşitului pentru RDG, s-a petrecut pe 9 noiembrie 1989 dintr-un accident birocratic. Supus unei puternice presiuni mediatice, ca urmare a întrebărilor jurnalistului american Tom Brokaw de la NBC, Günter Schabowski a făcut gafa de-a anunţa că legea privind călătoriile intră imediat în vigoare, şi nu pe 10 noiembrie. Teoria complotului CIA care l-a cumpărat cu bani pe liderul politic est-german nu se susţine, deoarece, şi în timpul interviului de după conferinţa de presă, Günter Schabowski a fost extrem de clar: „Pot trece pe la graniţă”[31]. La ora 19.30, mass-media internaţională a răspândit informaţia privind deschiderea graniţei berlineze dintre RFG şi RDG. La ora 20.00, Hans Joachim Friedrichs, crainicul ARD-ului vest-german, a declarat: „RDG-ul îşi deschide graniţele…Porţile din Zidul Berlinului sunt deschise!”[32]. În următoarele ore, est-germanii şi vest-germanii vor lua cu asalt Zidul Berlinului. Când poliţia est-germană a început să-i stropească cu apă pe cei care se urcaseră pe Zid, unul dintre petrecăreţi şi-a deschis nonşalant umbrela. Imaginea va face înconjurul lumii. Televiziunea devenise aliatul germanilor în visurile lor de reunificare.

Pe 21 noiembrie 1989, Roland Dumas, ministrul de Externe al Franţei, se va afla la Moscova în căutarea unor răspunsuri privind viitorul Germaniei. ,,M. Gorbaciov a atras atenţia asupra lipsei de pers­pec­tivă a cererilor unor cercuri politice din RFG în privinţa realizării unificării Ger­maniei, subliniind că puterile învingătoare trebuie să-şi expună din nou poziţia în această problemă. M. Gorbaciov a subliniat însemnătatea unor abordări echi­librate, constructive, din partea ţărilor occidentale, a eveni­men­telor din unele ţări socialiste, arătând că nu a sosit încă timpul pentru distru­ge­rea organizaţiilor politice şi economice din Europa”[33], telegrafia ambasadorul României socialiste la Moscova, Ion Bucur, către Centrala MAE din Bucureşti cu referire la întâlnirea franco-sovietică de la Moscova.

 Principiul dominoului

În contextul evoluțiilor politice din Polonia anilor ’80, începând cu 1 ianuarie 1988 va înceta bruiajul stațiilor de radio occidentale care transmiteau în limba poloneză. Pe 25 aprilie 1988 se vor relua grevele împotriva regi­mului comunist. Lech Walesa se va afla în fruntea greviștilor de la Șantierele Navale din Gdańsk, în perioada 2-10 mai 1988, care vor sfida, din nou, autoritățile, manifestanții mărșăluind, la final, pe străzile orașului către biserica Sf. Brigida. „Nu ieșim de pe șantier triumfători, dar ieșim cu fruntea sus, convinși de necesitatea și justețea protestului nostru îm­po­triva relațiilor care domnesc în Polonia, împotriva felului de a fi tratată dem­nitatea noastră”[34], va scrie Lech Walesa în declarația Comitetului de Grevă. Pe 31 august 1988, generalul Czeslaw Kiszczak, ministrul de Interne al Poloniei, s-a întâlnit cu Lech Walesa la Varșovia pentru a demara discuțiile preliminare privind o reconciliere națională și o legalizare a Solidarității. Prima întâlnire dintre reprezentanții PMUP, ai Bisericii Catolice și ai Solidarității va avea loc pe 16 septembrie 1988 în sediul Ministerului de Interne de la Magdalenka, lângă Varșovia. Liderii Solidarității cereau să se discute: 1) revenirea în legalitate a Solidarității; 2) încetarea represaliilor față de participanții la ultimele greve; 3) contestarea de către autorități a celor deja stabilite în discuțiile anterioare; 4) dezacordul guvernanților față de prezența în delegația opoziției a lui Jacek Kurón și Adam Michnik. Întâlnirea dintre premierul Marii Britanii, Margaret Thatcher, și Lech Walesa, la Gdańsk, pe 4 noiembrie 1988, a însemnat acumularea unui imens capital de imagine pentru opoziția poloneză și eforturile ei de a se ajunge la schimbări de esență în societatea poloneză.

Plenara CC al PMUP din 16-17 ianuarie 1989 va decide continuarea discuțiilor și legalizarea Solidarității. În perioada 6 februarie – 4 aprilie 1989 se vor desfășura lucrările Mesei Rotunde[35] cu participarea a 452 de persoane. Negocierile s-au axat pe economie și politică socială, reforme politice și pluralism sindical. Printre cele mai importante probleme de pe ordinea de zi s-a aflat acceptarea înregistrării Solidarității și admiterea opoziției în Parlament, respectiv faptul că pentru 35% din locurile camerei inferioare (Seim) putea candida oricine, indiferent de apartenența politică, restul locurilor fiind rezervate coaliției guvernamentale, în timp ce pentru Senat nu erau prevăzute limitări. În primul tur al alegerilor parlamentare din 4 iunie 1989, la care au participat 62% dintre cetățenii cu drept de vot, Solidaritatea a obținut 160 de mandate pentru Seim (din cele 161 la care opoziția avea dreptul) și 92 (din 100) pentru Senat. Pe 18 iunie 1989, în cel de-al doilea tur de scrutin, Solidaritatea a mai obținut un loc în Seim și șapte locuri în Senat.

În seara zilei de 22 august 1989, Mieczyslaw Rakowski, prim-secretarul Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), a fost sunat de către Mihail S. Gorbaciov, pe linia specială, gestionată de către KGB, pentru a fi chestionat în legătură cu situația politică internă din Polonia de după alegerile legislative din 4 iunie 1989. „Știi, Mieczyslaw, trebuie să te resemnezi în fața noii situații. Trebuie să te acomodezi cu ea”[36], i-a declarat secretarul general al PCUS după ce a fost informat cu privire la evoluțiile de pe scena politică poloneză. Chestionat în legătură cu posibilitatea ca liderul PMUP să facă o vizită la Kremlin, Mihail S. Gorbaciov i-a răspuns foarte clar: „Nu cred că e un moment bun, s-ar putea înțelege că eu caut să mă amestec în problemele voastre”[37]. În noua conjunctură politică internă și internațională, Parlamentul de la Varșovia l-a ales pe Tadeusz Mazowiecki în funcția de prim-ministru, primul șef de guvern necomunist în ultimele patru decenii de existență a Poloniei, pe 24 august 1989, la ora 01.08, cu 378 de voturi pentru, 41 de abțineri și 4 voturi contra.

La Budapesta, sub impulsul perestroikăi și al glasnostului sovietic, evenimentele de pe scena politică vor cunoaște evoluții spectaculoase și de neimaginat cu ceva vreme în urmă. János Kádár demisionează pe 19 mai 1988, însă rămâne membru al CC al PMSU, noul lider al PMSU fiind Károly Grósz, ales în funcție pe 22 mai. În pofida faptului că era partizan al reformelor de tip gorbaciovist, noul lider co­munist a trebuit să facă față unui curent și mai reformator din partid, acela condus de Imre Pozsgay. Pe 10 noiembrie 1988 autoritățile ungare aveau să facă public un proiect de lege privind auto­rizarea constituirii partidelor politice. Pe 11 ianuarie 1989 se va promulga legea asociațiilor care permitea constituirea de partide politice, sindicate independente, asociații civice etc.

În februarie 1989, CC al PMSU va accepta trecerea ,,gradată și progresivă” la pluri­partitism, alegeri libere, renunțarea la monopolul partidului comunist și la înlăturarea sintagmei privind ,,rolul conducător” al partidului din Constituție. Pe 23 martie 1989, Adunarea Națională Ungară va vota o lege care permitea desfășurarea acțiunilor greviste și a conflictelor de muncă, iar în aprilie presa va publica proiectul de lege pentru funcționarea partidelor politice. În primăvara anului 1989, FIDESZ (Asociația Tinerilor Democrați) va deveni un centru al rezistenței anticomuniste și va câștiga respectul disidenților mai în vârstă, precum și al oficialilor de la Budapesta. Liderii FIDESZ se întâlniseră, în octombrie 1988, cu Imre Pozsgay, ministrul de stat și lider al aripii reformiste a PMSU. „În noiem­brie 1988, FIDESZ devenise o figură importantă a peisajului politic. Flexibilitatea de programare, disciplina organizațională și dorința de a testa limitele i-a oferit organizației FIDESZ ora sa de glorie în 1989”[38], consemna istoricul Padraic Kenney. În telegrama către MAE din București, ambasadorul Traian Pop, atrăgea atenția, pe 20 mai 1989, asupra faptului că, în urma prezentării unui raport al Comisiei Centrale de Revizie, privind situația internă a PMSU, ,,se desprinde, în mod clar, concluzia că PMSU pornește de la recunoașterea că în viitor nu va mai deține monopolul puterii în societatea ungară și va trebui să-și adapteze metodele și stilul de muncă, în funcție de prezența unor partide de opoziție”[39].

În contextul derulării evenimentelor din Ungaria, ambasadorul Belgiei la Budapesta îi mărturisea ambasadorului României, Traian Pop, că „nu mai înțelege ce se întâmplă în această țară”[40], deoarece în PMSU este un haos, membrii Biroului Po­litic fac nenumărate declarații, fără să țină seama unul de altul, iar în Parlament se revocă hotărâri luate cu doi-trei ani în urmă. Pe 13 iunie 1989, PMSU și nouă grupări din Opoziție vor începe negocierile, în cadrul unei ,,Mese Rotunde”, privind organizarea multipartitismului și a viitoarelor alegeri libere. Discuțiile se vor termina pe 19 septembrie 1989, fără ca SzDSz și FIDESZ să sem­neze acordul, acestea refuzând compromisul cu PMSU, la care era dispus Forumul Democrat Maghiar. Evenimentele din Ungaria se vor derula într-un ritm accelerat, astfel încât pe 23-24 iunie 1989 se va desfășura Plenara CC al PMSU care va decide instituirea unui Prezidiu format din patru membri, în cadrul căruia funcția de președinte a fost atribuită lui Rezsö Nyers, care devine numărul unu în PMSU, iar cea de secretar general, lui Károly Grósz.

Pe 6 iulie 1989, Curtea Supremă din Ungaria va reabilita juridic memoria lui Imre Nagy, însă în aceeași zi va înceta din viață János Kádár. În timpul discursului său de la Budapesta, din 12 iulie 1989, președintele SUA, George Bush, va declara: ,,Acum, pentru Ungaria a început anotimpul libertății”[41]. Pe 19 august 1989, CC al PMSU va adopta un document intitulat Învățămintele drumului nostru istoric, prin care anunța că renunță la ,,situația sa de monopol și la rolul de partid al statului, considerându-se parte a democrației cu mai multe partide”[42], iar în Declarația-Program, elaborată cu același prilej, se menționa ca țel strategic al PMSU trecerea la ,,socialismul democratic”. Tot în acea zi de 19 august 1989 se va desfășura Picnicul Pan-European de la Sopron, în vestul Ungariei, la inițiativa lui Otto von Habsburg, fiul cel mare al ultimului împărat habsburgic, Carol I von Habsburg, și cu sprijinul liderului reformator Imre Pozsgay. Din ordinul ministrului de Interne, István Horváth, rugat de către Imre Pozsgay, grănicerii maghiari au ținut deschisă frontiera cu Austria timp de patru ore, printr-o ,,poartă simbolică”, și s-au făcut că nu-i observă pe est-germanii care treceau în Austria. În cursul acelei zile, peste 600 de oameni au intrat în Austria prin acea ,,poartă simbolică” și 1.400 prin punctele de frontieră.

În următoarea perioadă, guvernul de la Budapesta se va afla sub o puternică pre­siune a cancelariilor occidentale și a SUA, precum și a guvernului est-german, fiind conștient că o decizie favorabilă refugiaților est-germani, respectiv deschiderea frontierei către Occident, ar fi provocat nemulțumire la Kremlin. ,,Eram foarte îngrijorați de reacția sovieticilor. (…) Știam că reacția Germaniei de Est va fi una virulentă. Ne așteptam la represalii de ordin economic și am făcut planuri pentru acea even­tualitate. Însă eram îngrijorați de răspunsul Moscovei”[43], mărturisea adjunctul ministrului Afacerilor Externe, László Kovács. După o lungă ezitare, autoritățile de la Budapesta au solicitat un punct de vedere al Kremlinului. Răspunsul de la Moscova a venit extrem de repede, ministrul Afacerilor Externe al URSS, Eduard A. Șevardnadze, avertizând asupra faptului că ,,«aceasta este o problemă care privește doar Ungaria, RDG-ul și Germania de Vest»”[44].

În cursul zilei de vineri, 25 august 1989, puțin după ora 07.00, prim-ministrul maghiar Miklós Németh și ministrul de externe Gyula Horn vor zbura, în mare secret, de la Budapesta la Bonn. La finalul călătoriei vor ajunge la Schloss Gymnich, un castel medieval situat la 25 de kilometri sud de Bonn, unde guvernul vest-german desfășura conferințe diplomatice la nivel înalt. „Am hotărât să-i lăsăm pe cetățenii RDG-ului[45] să plece liber, în primul rând din motive umanitare. O să aveți de-a face cu 100.000, poate chiar 150.000 de cetățeni noi care vor veni foarte repede”[46], îi va declara prim-ministrul Miklós Németh cancelarului Helmut Kohl la începutul întrevederii acestuia cu cei doi înalți oficiali maghiari. Conducerea de la Budapesta era extrem de îngrijorată de valul de refugiați est-germani care intraseră, în anumite locuri, în conflict cu grănicerii maghiari. Ministrul de externe vest-german Hans Dietrich Genscher va dori să știe dacă sovieticii erau la curent cu această nouă evoluție din arena relațiilor internaționale. „Nu, nu știu încă, și nu îi vom informa decât după ce ne spuneți că ați început pregătirile. (…) Când rușii ne-au comunicat că granițele sunt strict problema noastră, au vorbit serios”[47], va declara prim-ministrul Miklós Németh.

Cancelarul Helmut Kohl va discuta telefonic cu Mihail S. Gorbaciov, imediat după întâlnire, pe marginea crizei refugiaților est-germani din Praga și Budapesta, precum și despre posibilitatea spargerii Cortinei de Fier, iar liderul sovietic, mai pe ocolite, l-a lăsat să înțeleagă că URSS va accepta așa ceva. În cursul dialogului privitor la ,,criza refugiaților” est-germani, Eduard A. Șevardnadze, ministrul Afacerilor Externe al URSS, îi va declara ministrului Afacerilor Externe al RDG, Oskar Fischer: ,,Nu va fi ceva rău. Și dificultățile voastre economice se vor diminua. Ar trebui să discutați cu grupurile de opoziție așa cum fac tovarășii din alte părți”[48]. Șeful diplomației est-germane a înțeles că de la Moscova nu mai trebuia să aștepte niciun ajutor, ba dimpotrivă.

În cadrul unui Congres extraordinar, din 7 octombrie 1989, PMSU se va transforma în Partidul Socialist Ungar. Noul partid va anunța că renunță la centralismul democratic și se pronunță pentru o societate pluralistă, pentru economie de piață. În cuvântul său de la Congres, președintele noului PSU, Rezsö Nyers, a declarat că, în noul context istoric din Ungaria, se încheie și rolul istoric al PMSU, fiind nevoie de ,,un partid nou, dar care să nu continue politica PMSU”[49], de ,,un partid care nu putea fi comunist”[50] și care ,,să se angreneze mai puternic în realizarea reformelor în toate domeniile”[51]. Pe 20 octombrie 1989, Parlamentul de la Budapesta va aduce unele amendamente Constituției, asupra cărora căzuseră de acord reprezentanții PMSU și ai Opoziției: schimbarea denumirii statului în Republica Ungaria, adoptarea principiilor pluriparti­tis­mului și economiei de piață, sporirea atribuțiilor Adunării Naționale etc. Imre Pozsgay, ministru de stat ungar, va declara la televiziunea Antenne 2, pe 4 decembrie 1989, că ,,Ungaria nu are altă cale de ales decât democrația, până la capăt”[52] și că ,,libertatea va fi prezervată”[53].

În Cehoslovacia în tot cursul anului 1988 apăruseră noi mișcări sociale și noi publicații clandestine și se părea că totul este pregătit pentru o acțiune de mare amploare în ziua aniversării a 20 de ani de la invazia sovietică din august 1968. Totuși, cele mai importante personalități ale Cartei ’77 au fost de părere că nu este momentul pentru o astfel de acțiune. Însuși, Václav Havel va pleca în afara orașului la sfârșitul săptămânii, în condițiile în care s-a decis că membrii Cartei ’77 nu se vor implica într-o manifestație de contestare a puterii lui Gustáv Husák. Spre surpriza liderilor Cartei ’77, Petr Placák, membru al organizației Copii Cehiei, cu ajutorul unui șapirograf primitiv instalat în apartamentul Luciei Váchová, va tipări 10.000 de fluturași care anunțau o „manifestație pașnică” în fața monumentului din Piața Václav la ora 18.00. „Învingeți cei douăzeci de ani de apatie impuși asupra noastră de regimul Husák și VENIȚI!” se menționa în manifest. Totodată, Jan Chudomel, membru al NMS (Asociația Independentă pentru Pace) a făcut apel la o demonstrație în care cetățenii trebuiau să poarte o panglică tricoloră sau să se îmbrace în roșu, alb și albastru ca o aluzie la pângărirea statului cehoslovac și a steagului său.

În cursul acelei dimineți de duminică, 21 august 1988, sute de persoane, cele mai multe tinere, s-au adunat în fața monu­men­tului din Piața Václav. La picioarele monumentului se vor depune numeroase flori, însă era foarte clar că nimeni nu avea un plan concret și, totuși, oamenii simțeau nevoia de a vorbi deschis. Principalul jurnal cultural al presei clandestine (Cronica revolverului) va publica o fotografie a manifestației sub denumirea de „Demonstrațiile…un nou fenomen al rezistenței cehe?”. Poliția cehoslovacă nu a intervenit în forță, ci doar a verificat cărțile de identitate. Pe măsură ce dificultățile economice ale Cehoslovaciei se accentuau, în contextul derulării perestroikăi și glasnostului în spațiul Uniunii Sovietice, liderii Partidului Co­munist Cehoslovac au înțeles că trebuiau să facă, totuși, un pas înapoi.

În octombrie 1988, premierul Lubomir Štrougal (un Gorbaciov al Cehoslovaciei), partizanul unor reforme am­ple, a demisionat și în locul lui a fost numit Ladislav Adamec. Totodată, pe 21 sep­tembrie 1988, Parlamentul din Praga a votat textul unei legi prin care ziua de 28 octom­brie se proclama ca Zi Națională a Cehoslovaciei. Liderii comuniști nu renunțaseră, totuși, în totalitate, la controlul puterii în statul cehoslovac. Pe 24 iunie 1987 se născuse proiec­tul unei acțiuni denumită codificat KLIN și care avea drept principal obiectiv „să împie­dice unirea opoziției, să găsească mijloacele de a influența deciziile acesteia și în cele din urmă să preia controlul asupra ei”[54]. Inițiatorii operațiunii doreau să izoleze „grupurile radicale de opoziție” și să-i promoveze pe foștii reformatori comuniști ca reprezentanți principali ai opoziției. Unii dintre vechii activiști de partid aflați în funcție urmau să fie sacrificați, cu acordul indirect al Kremlinului, însă operațiunea se va stopa la sfârșitul lunii noiembrie și începutul lui decembrie 1989.

Pe 15 ianuarie 1989, cu ocazia manifestațiilor prilejuite de comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Jan Palach, s-a relevat faptul că autoritățile de la Praga nu erau dispuse la concesii politice majore în favoarea opoziției. Poliția din Praga s-a aflat în totalitate în Piața Václav și a blocat străzile pentru a-i împiedica pe oameni să ajungă în piață. Orice persoană care purta flori și se afla în vecinătatea Pieței Václav a ajuns în duba poliției. Václav Havel a fost arestat de către autorități împreună cu alți lideri ai opoziției pragheze. În cursul acelei săptămâni populația s-a întors în Piața Václav într-o serie de demonstrații spontane, fără lideri, astfel încât s-a născut un sentiment extraordinar de victorie, de demnitate datorat participării la un forum politic deschis. În iunie 1989, un grup de opozanți (Václav Havel, Alexandr Vondra, Jiři Křižan) a publicat o petiție intitulată Câteva păreri în care erau prezentate mai multe teze refe­ritoare la probleme politice, sociale și economice. În decurs de două-trei luni, petiția va fi semnată de 40.000 de persoane.

Temerile aveau să înceteze pe 17 noiembrie 1989 în clipa în care 25.000 de oameni vor ieși în stradă cerând alegeri libere și înlăturarea monopolului Partidului Comunist Cehoslovac asupra scenei politice. La ora 16.00 a început manifestația cu participarea a 10.000 de studenți care vor asculta discursurile unor veterani ai evenimentelor din 1939. Martin Klíma a declarat în final: „Trebuie să luptăm pentru libertate și împotriva nelegiuirilor”[55]. Mulțimea a mărșăluit, apoi, spre dealul Vyšehrad pentru ceremoniile oficiale, scandând lozinci anti-comuniste și anti-guvernamentale. „Vrem un nou guvern!”, scandau cetățenii nemulțumiți de politica guvernului. La ora 18.30, mulțimea se va îndrepta către centrul orașului scan­dând: „Piața Václav!” și „Cehi, veniți cu noi!”. Mulțimea se va îndrepta spre centrul orașului pe un alt drum decât cel indicat în program, ocolitor, însă cu o puternică încărcătură simbolică. Au mers de-a lungul râului spre Teatrul Național, unde Václav Havel îl salutase pe Mihail S. Gorbaciov, apoi pe Bulevardul Național. În jurul orei 20.00 au apărut primii membri ai Poliției Militare. Studenții s-au așezat pe jos în stradă și au început să scandeze: „Am venit cu mâinile goale!”. Vor improviza un altar, cu lumânări și flori, care va deveni firul despărțitor între poliție și demonstranți. Manifestanții vor scan­da vre­me de 40 de minute, după care poliția a atacat, iar la sfârșitul confruntării erau aproximativ 500 de răniți, dintre care 24 au fost spitalizați.

Reacția foarte dură a forțelor de ordine a surprins și a născut numeroase con­tro­verse. „Cazul Martin Šmid”, studentul a cărui moarte fusese anunțată de Radio Europa Liberă, a reprezentat un element detonator al unui protest social masiv, după 17 noiem­brie 1989, radicalizat când s-a aflat că „Martin Šmid” era în fapt Milan Zifčák (nume de cod Růžička), un colaborator al StB-ului cehoslovac. Informația a fost transmisă în Occi­dent de către Petr Uhl și Anna Šabatová ca urmare a discuțiilor avute cu o agentă a StB, Drahomira Dražská. Principalii responsabili ai acestei înscenări nu au fost identificați și, toto­dată, nu s-a putut stabili cu precizie care au fost scopurile acesteia. În documentele ofi­ciale referitoare la acest caz apar numele ministrului de atunci al Afacerilor Interne, František Kincl, a adjunctului său, Alojz Lorenc, precum și al lui Miroslav Štĕpán. „Scopul era discreditarea și eliminarea câtorva dintre activiștii de nivel înalt”[56], va declara Milan Zifčák.

Con­se­cințele manifestației din 17 noiembrie 1989 a întrecut orice așteptare a guvernanților. Pe 19 noiembrie 1989, la inițiativa lui Václav Havel, în clădirea teatrului Clubul Dramatic din Praga se vor întâlni reprezentanții mai multor organizații cetățenești de opoziție care vor constitui Forumul Cetățenesc (Občanské Fórum-OF). Pe 20 noiembrie 1989, la Praga, a fost depășit „numărul magic” de 100.000 de manifestanți care scandau: „Jos KSČ!”, „Vrem guvern de coaliție!”, „Alegeri libere!” și „Destul cu democratizarea, să-nceapă democrația!”. Televiziunea cehoslovacă va difuza, în cursul zilei de 23 noiembrie 1989, imagini de pe Václavské náměstí, astfel încât cehii și slovacii au înțeles că sute de mii de oameni demonstrau împotriva regimului comunist și că totul nu era o aventură a unor studenți și a unei mâini de anticomuniști. În cursul zilei de 25 noiembrie 1989 se va desfășura, la Praga, cea mai mare demonstrație de până atunci, cu participarea a 500.000-600.000 de persoane. Pe 26 noiembrie 1989 au început tratativele între opo­ziția anticomunistă condusă de Václav Havel și premierul Ladislav Adamec. Era începutul sfârșitului pentru regimul comunist de la Praga. „Istoria alerga atât de repede, încât cu greu reușeam să ne ținem după ea!”[57], va mărturisi, mai târziu, Václav Havel.

Bulgaria a fost unul dintre cei mai fideli aliaţi ai URSS în perioada Războiului Rece, iar procesele de perestroika şi glasnosti vor fi imposibil de înţeles şi acceptat de către conducerea de la Sofia. La Sofia, pe 16 ianuarie 1988, se va constitui Societatea Independentă pentru Drepturile Omului, iar în noiembrie se va forma şi Asociaţia pentru Drepturile Omului. Pe parcursul anului următor vor apărea numeroase grupuri civice, ecologiste, pentru libertăţi religioase (peste 50). Toate militau pentru reformarea societăţii bulgare. În februarie 1989 se va constitui, la Plovdiv, primul sindicat independent (Podkrepa). Societatea bulgară începea să se mişte, să se trezească la viaţă.

În contextul unei relaţii extrem de tensionate cu minoritatea turcă din Bulgaria, aceasta demarează pe 9 mai 1989, cu ocazia apropierii începerii lucrărilor CSCE de la Paris, o serie de manifestaţii care vor culmina în ziua deschiderii activităţii importantului for internaţional. 15.000 de oameni vor participa la marşurile organizate în Kaolinovo, în Todor Ikonomovo şi Tolbuhin, lângă Varna. Forţele de ordine vor reacţiona extrem de dur: 7 morţi şi 40 de răniţi, după cifrele oficiale, însă martorii au vorbit despre 60 de morţi şi peste 100 de răniţi. Prim-ministrul turc Turgut Özal a condus protestele la nivel internaţional, iar sovieticii au fost şi ei nemulţumiţi, alături de statele din CEE, de comportamentul autorităţilor de la Sofia. Chestionat de către Mihail S. Gorbaciov, în iunie 1989, la Moscova, Todor Jivkov va declara că ,,dacă nu acţionăm, vom ajunge curând ca Ciprul”[58]. Secretarul general al PCUS i-a declarat: ,,Ce faceţi este inutil şi neproductiv într-o perioadă în care căutăm să îmbunătăţim relaţiile cu Turcia. Nu vă putem sprijini”[59]. Destinul politic al lui Todor Jivkov părea să fie pecetluit.

Cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, din 7-8 iulie 1989, de la Bucureşti, Petăr Mladenov, ministrul bulgar de externe, foloseşte prilejul şi obţine de la Mihail S. Gorbaciov simpatia acestuia pentru cauza reformistă în Bulgaria. Liderul sovietic îi va declara ministrului de externe bulgar: ,,Simpatizăm cu voi, dar asta este treaba voastră”[60]. „Conspi­ra­torii” din sânul puterii comuniste au trecut la ofensivă, având drept miză strategică reformarea sistemului şi, pe 9 noiembrie 1989, vor trece la intimidarea liderului Todor Jivkov. Situaţia lui Todor Jivkov se agravase după ce, pe 31 octombrie, Mihail S. Gorbaciov a refuzat să-l primească, făcând cunoscut, astfel, că ,,problemele bulgare trebuie rezolvate de comuniştii bulgari”[61]. Convins de faptul că unităţi militare loiale „conspiratorilor”, din cadrul Ministerului Apărării, au izolat sediul PCB şi sub presiunea străzii şi a propriilor camarazi, Todor Jivkov va demisiona pe 10 noiembrie 1989 din funcţia de secretar general al Partidului Comunist Bulgar. Noua conducere a PCB avea să fie asigurată de Petăr Mladenov, care a promis reforme moderate, în limitele socialismului, însă populaţia a continuat să demonstreze, solicitând instalarea imediată a unui sistem multipartid și dreptul de liberă asociere. Pe 7 decembrie 1989, grupările independente se vor uni în cadrul Uniunii Forţelor Democrate (UFD), condusă de Jelio Jelev, şi vor milita pentru o democraţie de tip occidental. Bulgaria intra într-o nouă etapă a istoriei sale.

Istoricul rus Valeri L. Musatov, referindu-se la politica lui Mihail S. Gorbaciov față de evoluțiile din țările componente ale glacisului strategic al Uniunii Sovietice, consemna: „Nu le-a putut opri, ele aveau dreptul la libertate. (…) Justificându-se, M. Gorbaciov i-a spus lui Helmuth Kohl, în iulie 1991: «S-au săturat de noi. Dar și noi ne-am săturat de ei» ”[62].

_____________________________________________________________________

* Comunicare susținută la Conferința internațională Globalization between Intercultural Dialogue and National Identity desfășurată la Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Tîrgu Mureș, România, 25 – 26 mai 2019. Textul a fost publicat în volumul Identity and Dialogue in the Era of Globalization (Section: History, Politica Sciences, International Relations), Editura Arhipeleag XXI Press, Târgu-Mureș, 2019, p. 155 – 166.

[1] Vincent Jauvert, Patru zile care au schimbat lumea în istorii paralele. Prăbușirea Imperiului Roșu (Traducere și adaptare Jacqueline Enache), în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 12 (40), 1999, p. 4.

[2] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965-1989, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 322 – 323.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Archie Brown, The Rise and Fall of Communism, Vintage Books, Londra, 2010, p. 524.

[6] Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 34.

[7] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 19.

[8] Ibidem, p. 73.

[9] Ibidem.

[10] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 299.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 39.

[14] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 122.

[15] Ibidem, p. 123.

[16] Ibidem.

[17] Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București, 2004, p. 91.

[18] Ibidem.

[19] Cancelarul german Otto von Bismarck declara: „De unul singur nu poți realiza ceva, poți doar aștepta până când auzi răsunând pașii lui Dumnezeu trecând prin evenimente; atunci să-i sari înainte și să-i apuci colțul mantiei, asta-i tot!”.

[20]  Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 50.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, 1989. Toamna națiunilor, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 212-213

[26] Motivul pentru care se renunţase la revistă era legat de faptul că, în coloanele ei, cititorii erau informaţi despre clauzele secrete ale Pactului Molotov-Ribentropp din 23 august 1939. Erich Honecker nu agrea o astfel de situaţie.

[27] Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 309.

[28] Ibidem, p. 310.

[29] Alesandru Duţu, Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cronologie (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Editua Sitech, Craiova, 2010, p. 64.

[30] Victor Sebestyen, op. cit., p. 317.

[31] Ibidem, p. 325.

[32] Ibidem, p. 326.

[33] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 313.

[34] Lech Walesa, Drumul spre adevăr. Autobiografie, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 180.

[35] În Palatul Radziwill din Varșovia au fost aduse opt mese, în formă de gogoașă, goale în centru, astfel încât masa rotundă creată, cu scopul de a reduce tensiunile dintre negociatori și pentru a sugera egalitatea, va deveni simbolul Revoluției în Europa de Est.

[36] Vincent Jauvert, Patru zile care au schimbat lumea în…, p. 15.

[37] Ibidem.

[38] Padraic Kenney, Carnavalul revoluției: Europa Centrală, 1989, Editura Curtea Veche, București, 2007, p. 214.

[39] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul…, p. 65.

[40] Ibidem, p. 80.

[41] Alesandru Duțu, op. cit., p. 61.

[42] Ibidem, p. 62.

[43] Victor Sebestyen, op. cit., p. 293.

[44] Ibidem.

[45] Este vorba despre cetățenii RDG care se refugiaseră în Ambasada RFG din Budapesta și Praga.

[46] Victor Sebestyen, op. cit., p. 299.

[47] Ibidem, p. 299-300.

[48] Ibidem, p. 294.

[49] Alesandru Duțu, op. cit., p. 64.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem, p. 76.

[53] Ibidem.

[54] Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, 1989. Toamna…, p. 282.

[55] Padraic Kenney, op. cit., p. 405.

[56] Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, op. cit., p. 287.

[57] Ibidem, p. 292.

[58] Victor Sebestyen, op. cit., p. 266.

[59] Ibidem, p. 267.

[60] Alesandru Duţu, op. cit., p. 61.

[61] Ibidem, p. 66.

[62] Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile din țările blocului sovietic, în Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste (1980-1990), IRRD/coordonator: Lorin Ioan Fortuna, Editura Artpress, Timişoara, 2009, p. 47.