Se întâmplă lucruri curioase în propaganda pe teme de securitate naţională. Au dispărut de pe ecrane frunţile îngândurate patriotic, iar afirmaţiile lor repetate au fost acoperite de realităţi greu de închipuit acum câţiva ani. Să se fi virusat paradigmele care au susţinut propaganda în ultimul deceniu? Să se fi tulburat puritatea mesajelor ce se voiau transmise apostolic muritorilor, convingător şi mobilizator? Să fie o pauză operativă în căutarea altor obiective? Nu intră în obiceiurile ei asemenea subtilităţi. Şi totuşi, se întâmplă. Propaganda, cea specializată în probleme internaţionale, a început să fie dominată de informaţie. Vectorii informaţionali pregătesc publicul pentru evenimente viitoare, în timp ce propaganda se întoarce către semnificaţii ale trecutului, obligatoriu glorios, ori trăieşte într-un prezent continuu. Propaganda intră în criză, mediul informaţional care o include se străduieşte să iasă.

În desfăşurările războiului informaţional obiectivele, dar îndeosebi cele urmărite prin manipulări, induceri în eroare, dezinformări, se ating nu prin fake news-uri, ci folosind evenimentele reale. Acestea pot fi prezentate exagerat ori cu jumătăţi de măsură, prin adăugiri ori omisiuni, într un context ori altul, cu detalii dorite ori nedorite, interpretate tendenţios, dar faptele sunt reale şi de aici pornesc planificatorii. Ignorarea acestui adevăr poate avea efecte distrugătoare. Oricum, este tot mai evident că propaganda este depăşită în eforturilele ei de a prezenta lumea.

Marele Napoleon Bonaparte – cel care încă însufleţeşte viziunile adolescentine despre victorie – a oferit, fără să-şi dorească, o lecţie dură de mare strategie. Campaniile lui militare de remodelare a Europei n-au făcut altceva decât să-i ridice continentul împotrivă, dar, mai ales, au accelerat coagularea geopolitică a lumii germanice. După doar 2-3 decenii de la exilarea lui, Franţa, imperială sau republicană, putere militară convenţională sau nucleară, a ajuns să se învecineze cu un competitor strategic puternic, care îi condiţionează şi azi marile opţiuni, iar, ca lecţia să rămână învăţată, leul britanic din vârful colinei de la Waterloo este cel care aminteşte Europei şi lumii întregi nu atât victoria, ci această realitate. Napoleon s-a dovedit a fi tactician eficient, dar strateg păgubos, adevăr ce nu poate fi ignorat chiar şi atunci când i se marchează numeroasele victorii din războiul său perpetuu. Împăratul francez ar fi putut întocmi, în felul lui, un curs de geopolitică modernă, eventual intitulat Ce este mai important, să porneşti ori să ştii când te opreşti?

În proximitatea imediată a serialului cu multe episoade de la Marea Neagră, în Siria, tocmai a început altul, care va schimba multe în lume. La 9 octombrie 2019, în zori, armata turcă a început operaţia militară Izvorul păcii în nordul Siriei. Obiectivul declarat este cel de a realiza la graniţa comună o zonă de securitate lungă de 400 km şi adâncă de 30 km, pe teritoriul vecinului său arab. Acolo ar urma să fie instalaţi refugiaţii sirieni aflaţi în Turcia. Totul se petrece în zona controlată de kurzii sirieni. Formaţiunile militare ale acestora au fost pregătite, instruite şi înzestrate de SUA ca trupe aliate împotriva Statului Islamic, urmând să dea bătăi de cap atât conducerii siriene, cât şi Turciei. Fără prea multe subtilităţi, Ankara a declarat că acele formaţiuni sunt teroriste, nu negociază cu ele, deci operaţia este însoţită de cuvenita retorică antiteroristă. Statul Islamic a rămas undeva în fundalul scenei, deocamdată, iar de prim-plan se apropie din nou tema migranţilor. Trupele americane din zonă au făcut în grabă pasul înapoi, iar acum kurzii aliaţi se află singuri între două fronturi, turc şi sirian. Se observă chiar şi o discretă coordonare a acţiunilor unităţilor turce cu cele ale armatei siriene pentru a evita confruntarea directă. Este încă neclar ce se va întâmpla cu Articolul V al Tratatului de la Washington când se vor produce primele ciocniri între forțele turce și armata siriană. Oricum, evenimentele sunt la început.

Nu e prima astfel de operaţie efectuată de armata turcă în afara graniţelor, nu este surprinzătoare, iar detaliile realizării zonei de securitate – formă mascată de-a limita exercitarea dreptului de suveranitate a guvernului de la Damasc asupra teritoriului statului – fuseseră discutate de autorităţile militare turce şi americane, urmând a se realiza în comun. Şi totuşi reacţiile de condamnare a operaţiei (doar oficiali sirieni folosesc conceptul bine definit de agresiune) le depăşesc în intensitate chiar şi pe cele generate de episodul ocupării nordului Ciprului de către Turcia, cu decenii în urmă. Cu atât mai mult cu cât operaţia se desfăşoară într-o zonă unde normele dreptului internaţional sunt demult istorie. Reacţiile continuă să tulbure tiparele cu care am fost obişnuiţi. Preşedintele Donald Trump, cel care încearcă să schimbe lumea pentru ca America să redevină ceea ce a fost, este acuzat şi de trădare, printre alte vini. La vremea lui, un alt lider ce dorise schimbarea, Mihail S. Gorbaciov, a fost acuzat şi el de trădare. Puciul de la Moscova din august 1991 împotriva lui se repetă sub o formă mai democratică la Washington, în zilele noastre, împotriva unui lider ales.

SUA ameninţă cu sancţiuni devastatoare adăugate celor deja aplicate, aliaţii importanţi suspendă acordurile cu Turcia din domeniul armamentelor, chiar şi Iranul dojeneşte. Tot în acele zile, preşedintele rus efectuează vizite oficiale în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, iar câteva zile mai târziu, după îngheţarea operaţiei, se întâlnește cu liderul turc, pentru a realiza un acord istoric pe tema zonei de securitate. Preşedintele Siriei îşi inspectează trupele din zonă pentru a sublinia cui aparţine acel teriroriu. La 17 octombrie, după convorbiri fulger la Ankara cu vicepreşedintele SUA, liderul turc suspendă operaţia până când formaţiunile aliate cu trupele americane vor fi scoase de sub lovituri, preşedintele Donald Trump îi multumeşte, apoi ridică o parte din sancțiuni. Nu este clar încă unde vor fi redislocaţi acei luptători care incomodează atât Turcia, cât şi Siria.

Reacţia dură a aliaţilor euroatlantici ai Turciei nu este întâmplătoare, are şi o explicaţie concretă. Pentru a-şi promova interesele de securitate, Turcia s-a implicat direct în remodelarea modelării Marelui Orient Mijlociu, iniţiată prin primăvara arabă de Occident, încurcând planurile. A profitat de statutul său de membru al alianţei occidentale, căreia i-a complicat bucătăria internă. A făcut-o sfidându-şi aliaţii, exploatându-le vulnerabilităţile şi ameninţând cu arma refugiaţilor, ce a creat Europei atâtea probleme fără soluţii, dar mai ales discreditând valori fundamentale pentru NATO. Prin operaţia începută s-a alăturat Rusiei, pe care alianţa o consideră ostilă. Remodelarea modelării fusese iniţiată de Rusia, cea care prin intervenţia ei a salvat statalitatea Siriei, nepermițând haosul din Libia, iar Turcia o intensifică. Ambele state oferă acum geopoliticii o alternativă la tulburările din zonă şi care aveau toate şansele să se extindă. În rapiditatea desfăşurărilor nu este exclusă o reconciliere turco-siriană, ce va modifica multe balanţe, şi tot kurzii ar putea constitui baza de pornire.

În lume se proiectează iniţiative ce vor stimula cooperarea, dar şi confruntarea, depinde ce se va dori, cel mai probabil şi una şi alta. Se elaborează şi experimentează scenarii pentru destabilizarea a ceea ce părea veşnic. Se produc schimbări importante şi în spaţiul de securitate al României. Cu toate strădaniile, spațiul de securitate nu poate fi confundat cu cel euroatlantic. Deocamdată, percepţia publică le intuieşte doar, le simte plutind pe undeva, dar în laboratoarele marii politici se pare că au contururi clare. La fel se întâmpla după 1944, când, se spune, politicul din România aştepta trupele americane într-o zonă repartizată, deja, de către învingători sovieticilor aflați în plină ofensivă spre vest.

Ne-am dorit o siguranţă realizată prin eforturi colective în spaţiul euroatlantic – inclusiv prin eforturile noastre – şi ne-am trezit în prima linie a unei confruntări ce ne depăşeşte şi care avantajează doar actorii ce dispun de instrumente geopolitice complexe. Pentru a alimenta iluzia securităţii ni se mai prezintă, din când în când, o demonstraţie de putere militară pe mare, care sugerează exact neputinţa, dar distruge și ceea ce a mai rămas din încredere în Europa. Pare că acea linie este dorită şi are, deocamdată, rolul de a proteja transformările încă incipiente ce se petrec departe de ea, în adâncimea dispozitivului din care face parte.

La graniţa estică a NATO, Polonia, membră a organizaţiei, a iniţiat o practică nouă de apărare, oferirea de bani grei celui mai important membru al alianţei, SUA, ca să-i alimenteze aspirațiile geopolitice. Astfel, transformă militarii americani într-un fel de mercenari de stat. Ceva asemănător se întâmplă în Coreea de Sud, dar statul asiatic nu face parte din alianța eforturilor colective. S-a ajuns la adevărul pronunţat tot de Napoleon, se pare, că ţara care nu-şi poate hrăni armata proprie va hrăni armata altuia. Oricum, lucrurile evoluează în cercul vicios al escaladărilor. Autorităţile din statul vecin, Belarus, declară că analizează cum vor răspunde la prezenţa tancurilor americane în apropierea graniţelor lui, după ce tocmai respinseseră ideea unei baze militare ruse pe teritoriul lor.

Ne place sau nu, către oferirea de bani ne îndreptăm şi noi. Prin presă s-au vehiculat chiar şi cifre, apropiate de cele ale polonezilor, reamintindu-ne rostul garnizoanelor otomane de odinioară pe malul stâng al Dunării, al tributului şi al relaţiilor de vasalitate din epoci despre care vorbim cu rezerve și în care geopolitica era mult mai liniară. Ca tabloul să fie complet, la graniţa noastră, liderul sârb declară că Serbia se va înarma, bineînţeles, cu armament de la partenerul său rus, pentru că toţi vecinii ei se înarmează. Cine îl poate contrazice? Deocamdată, nici desfăşurările militare de la Marea Neagră, nici poziţia strategică în care ne aflăm și pentru care singuri am optat (nu geografia ne-a adus aici) nu oferă alte soluţii, iar politicul care ar fi trebuit să le găsească a devenit captivul unor evenimente de securitate pe care demult nu le mai controlează și se concentrează doar pe câștigarea puterii în curte. De altfel, pe zi ce trece iese în evidenţă că nu numai considerentele strategice, ci și banii cash, obţinuţi direct, pe lângă cei intermediaţi prin vânzările de armament, ar putea fi unul dintre motivele generării situaţiei conflictuale la Marea Neagră de către actori care nu au nicio legătură cu zona. Această afacere profitabilă nu este prevăzută în laconicul Tratat de la Washington.

În jurul nostru se potenţează elemente pentru războiul total, războiul de la distanţă şi războiul hibrid, se fundamentează doctrine specifice acestora, dar şi vectori destinați proiecţiei forţei în desfăşurările lor, se constituie dispozitive. Totul se petrece în circumstanţele realizate prin masivele reduceri ale arsenalelor distrugătoare din confruntarea bipolară. Atunci impresionau prin dimensiuni, dar şi prin costuri. Acum au fost create condiţiile ca efecte, posibile altădată prin acumulări cantitative, să devină accesibile nu prin reconstituirea fostelor arsenale, ci prin performanţele noilor sisteme de arme ce pot lovi selectiv şi focalizat la distanţe mari şi foarte mari, tulburând percepte ale artei militare. Astfel, armatele dobândesc progresiv altă fizionomie, în timp ce opinia publică contemplă peisajul liniştitor al vechilor infrastructuri militare, în paragină.

În aceste condiţii este interesant modul de abordare a realităţii numite Armata României în mediul informaţional atât de bine dirijat, desigur, cu excepţia nelipsitelor ceremonii – la noi şi înhumările devin solemnități –, sau când ea îşi primeşte morţii de aiurea acasă. Dintre multiplele dimensiuni care condiţionează modernitatea şi abilitatea unei armate de a se adapta la situaţii surprinzătoare, la noi se insistă propagandistic doar pe înzestrare. Se ignoră alte elemente ale construcției armatei, resursele, potenţialele, motivaţiile, posibilităţile de generare a forţei etc. – sunt probabil plictisitoare. Nu ar fi nicio problemă într-o societate preocupată de cu totul altele, numai că, astfel, se sugerează opiniei publice că armele vor rezolva toate sarcinile instituţiei cu cele mai complexe responsabilităţi constituţionale în domeniul apărării naţionale și nu trebuie să ne mai batem capul. Dar iarăşi ne convingem că adevărul nu este întotdeauna sublim. Suntem informaţi că în înzestrarea armatei noastre au intrat ori vor intra maşini de luptă, lansatoare multiple, rachete antitanc, avioane F-16, sisteme Patriot, nave de luptă, elicoptere de atac etc., desigur toate performante, ceva ce nu s-a mai văzut. Numai că toate armele despre care se vorbeşte au fost realizate pentru o fizionomie a violenţei armate specifică anilor ’80 ai secolului trecut, înaintea proceselor de stopare a escaladărilor, apoi de reducere a armamentelor.

Pe atunci, în Europa, pornindu-se de la realitatea existenţei armatelor cu efective numeroase, ce permiteau intensificarea continuă a eforturilor, de o parte a zidului se dezvoltau succesivele concepţii airland battle, de cealaltă se perfecţiona practica grupărilor operative mobile. Ambele aveau caracter ofensiv şi urmăreau lovirea cu prioritate a elementelor de dispozitiv în adâncimea tactică şi operativă a celuilalt, pentru a-l lipsi, astfel, de iniţiativă. Acela era spaţiul, adânc de câteva zeci de kilometri, în care sistemele de arme similare cu cele pe care le vom avea executau sinergetic misiuni ce se doreau a fi decisive. Cu excepţia elicopterelor de atac şi sistemelor antirachetă Patriot, Armata României a avut arme din aceste categorii şi cu ele prevedea apărarea teritoriului naţional, fără accente expediţionare. Acele arme îndeplineau categoriile de misiuni pe care le vor îndeplini noile achiziţii, desigur mai performante, mai computerizate și mobile, dar pentru o armată mult diminuată și constituită, se pare, pentru misiuni preponderent expediționare.

Dacă vorbim de performanțe, este greu de explicat episodul întâmplat în Arabia Saudită nu demult și peste care s-a așternut tăcerea. Acolo, rafinării situate departe de granița estică a statului arab au fost lovite de drone. De către iranieni, spun oficiali saudiți, dar nu acest lucru este important. Important este răspunsul la întrebarea: Cum a fost posibil ca mijloace aeriene iraniene, relativ simple, să străpungă o apărare antiaeriană densă, realizată cu sistemele Patriot?

Suntem în epoca în care spaţiul cosmic este folosit deschis în scopuri militare, deocamdată pentru informații și comunicații, dar probabil curând vor fi amplasate acolo şi primele platforme de arme. Din spaţiul cibernetic şi electronic – evident neletale – se pot executa misiuni mai eficient decât întrebuinţând armele de foc. Covârşitoarea majoritate a informaţiilor necesare planificării operaţiilor se obţine cu mijloace tehnice. Se dezvoltă armele inteligente, se diversifică şi înmulţesc armele nedirijate de om. Obiectivele prioritare într-un război de la distanţă sunt mai curând elementele infrastructurii critice a statului decât cele militare. Armele letale într un război hibrid au mai degrabă rol de descurajare, folosirea lor intensă este o decizie delicată, cu multe implicaţii politico-juridice. Liniile de contact au rol de prezervare a unei situaţii şi mai puţin de delimitare a unor spaţii de unde să înceapă desfăşurări viitoare ș.a.

Pe acest fond, armata va avea armele cu care ar fi fost bine înzestrată pentru operaţiile de acum 3-4 decenii şi va dispune de ele cam tot atâta timp în viitor. Cu alte cuvinte, planificatorii români ai operaţiilor militare se vor pregăti și specializa pentru executarea misiunilor accesibile doar cu aceste arme. Într-un eventual conflict în zona noastră de interes ele vor fi misiuni de nişă, ajutătoare, pentru că acestea sunt armele, nu vor avea rol decisiv în atingerea obiectivelor. Rolul hotărâtor îl vor avea acele instrumente concepute pentru evenimente în desfăşurare la mari distanţe şi cu mare impact politic. Este adevărat, astăzi armata noastră doar garantează ceea ce altădată avea misiune să apere.

Nicio armată puternică din lume nu este înzestrată în totalitate cu tehnică de luptă ultramodernă, toate dispun de arme din generaţii mai vechi, altcumva s-ar transforma în maşini de tocat resurse. Dar, în acelaşi timp, în proporţiile pe care şi le pot permite, toate au arme noi, nu ca an de fabricație, ce deschid alte perspective, unele dintre ele surprinzătoare. În acest fel îşi păstrează ele capacitatea reală de a concepe, executa şi dezvolta capabilităţi pentru misiuni complexe, cu care să-şi atingă obiectivele în spaţiul războiului.

Înseamnă că din multitudinea de misiuni dintr-o viitoare operaţie militară, armata noastră va putea îndeplini doar unele – şi nu este prea dificil să se alcătuiască o listă a lor –, deoarece aparţin unor concepţii ale trecutului. Aceste misiuni se vor executa în spaţiile cu cea mai mare intensitate a focului, cu cele mai multe pierderi, dar cu o influenţă redusă asupra operaţiilor de la distanţă. Nu este singura pilulă amară administrată Armatei României în ultimele decenii, dar e cea care ar putea avea efecte îndelungate.

Statele-majore se vor specializa în organizarea acelui tip de misiuni accesibil înzestrării, vor avea o imagine confuză a celor ce se petrec în afara limitelor accesibilităţii mijloacelor de care dispun. Comandanţii vor avea controlul evenimentelor doar în interiorul acelor limite. Aceasta înseamnă dependenţă totală de cel care dispune de instrumentele complexe, inclusiv de cele non-letale, cu care poate modela întregul ansamblu. De asemenea, înseamnă o vulnerabilitate extremă în faţa unui adversar care dispune de instrumentele pentru ansamblu. Deşi în percepţia publică s-a instalat progresiv ideea că problemele armatei aparţin cazărmii și sunt ale militarilor, nu este nici pe departe așa. Ei sunt compatioţii noştri cu o profesie unică, în felul ei, ori, folosind cuvinte mai puţin agreate astăzi, sunt fiii, fraţii, surorile şi părinţii altor compatrioţi, care nu sunt în cazărmi, sunt valori ale societății, iar problemele lor aparțin profunzimilor societății.

Probabil că ar fi util să ne reamintim că, în cel de-Al Doilea Război Mondial – ultimul la care a participat – Armata României s-a aflat cam în aceeaşi situaţie. Wehrmachtul cu care se aliase concepea operaţii ofensive cu străpungerea rapidă, pe adâncimi de zeci şi sute de kilometri, a dispozitivului advers, apoi încercuirea şi nimicirea marilor unităţi inamice rămase în urmă. Aceasta a fost esenţa a ceea ce propaganda a numit Blitzkrieg. După ce inamicul a învățat lecția și a găsit soluțiile, armata lui Hitler nu a mai avut ce să opună. Elemente ale vechii concepţii se regăsesc şi astăzi în arta militară. Teoreticienii germani ai războiului rapid și-au însușit principiile când au urmat cursuri la Academia Statului-Major General de la Moscova, după prima conflagrație mondială. Armata germană a fost înzestrată și modelată pentru acel tip de operaţii. Armele principale au fost tancurile şi avioanele, organizate în divizii grele – motorizate, mecanizate, de tancuri, aviaţie – pentru imensitatea spaţiului estic.

Până la intrarea în război, Armata României încă se pregătea pentru tranşeele Primului Război Mondial, era înzestrată pentru ele și construia fortificații ce s-au dovedit inutile peste tot în Europa, mobilitatea era oferită de cavalerie. Dispunea de doar câteva zeci de tancuri, pierdute rapid în lupte, de puţine avioane, mai mult de vânătoare, decât pentru sprijinul trupelor terestre. De aceea diviziile sale au fost de infanterie, cavalerie şi vânători de munte, departe de mobilitatea și de potenţialul de luptă al celor germane, aliate. În mod firesc, misiunile lor nu puteau fi decât de asigurare a flancului aliatului. Spiritul de sacrificiu și disciplina soldatului român nu au reușit să compenseze acele inerții în conceperea, înzestrarea şi pregătirea armatei pentru războiul la care urma să fie trimisă.

*

⁎  ⁎

Pe zi ce trece ni se relevă profunzimi ale democraţiei în România, desigur sub îngăduitoarea privire a Constituţiei. Suntem republică parlamentară cam trei zile pe săptămână, în rest – prezidenţială, dintre cele trei puteri egale, una, justiţia, este mai egală doar pentru că dispune de cătușe, pe care le zăngăne când este bătălia politică mai încinsă. Se întâmplă, a doua oară succesiv, ca, în ultimul an al unei legislaturi, la guvernare să se ajungă prin jocuri de culise, nu prin alegeri, iar instituţii importante ale statului să fie victime ale acestor culise. Dar, ceea ce este mai grav, Constituţia, legile şi cutumele consacră trădarea politică drept valoare a exerciţiului democraţiei ori excelență a abilității politice. În funcţie de poziții, discursul politic defineşte trădarea într-o gamă largă, – de la mocirlă, la căutarea nobilelor idealuri dispărute şi regăsite la alţii. Dar trădarea politică este mină cu efect întârziat pentru democraţie, distruge orice convingere politică, compromite şi ceea ce a mai rămas din ideologii, stimulează oportunismele, creează falii în societate, iar, până la urmă, induce neîncredere în tot ceea ce înseamnă exerciţiu democratic şi generează circumstanţe pentru alte aventuri. Nu este o întâmplare faptul că tineri şi maturi care încă mai cred în idealuri părăsesc România. Ocupați cu sondajele, sociologii nu se prea înghesuie să desluşească de ce milioane de români îşi modifică dramatic viaţa.