La împlinirea a 80 de ani de la încheierea Bătăliei Stalingradului (23 august 1942 – 2 februarie 1943), rămân câteva veșnice întrebări pe buzele generației care a trăit ororile războiului, precum și a celei care a încercat să-l înțeleagă: Ce am căutat la Stalingrad? și Cum de a fost posibilă înfrângerea?

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu, de după 22 iunie 1941, viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea „masă a păcii”, unde spera că vor fi reconsiderate interesele şi aspiraţiile poporului român, iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (…) Am obţinut cât se poate obţine în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile şi loialitatea noastră vor fi răsplătite». (…) Experienţa catastrofală a Iugoslaviei şi Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeaşi politică va realiza şi mărirea ei”, afirma generalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu.

Referitor la cea de-a două întrebare, trebuie menționat faptul că documentele militare românești aflate în circuitul istoriografic relevă faptul că toate eforturile autorităţilor militare române pentru reducerea capetelor de pod sovietice şi îmbunătăţirea dotării trupelor (cu artilerie grea şi anticar, artilerie antiaeriană, aruncătoare de flăcări, detaşamente de pionieri, echipament de iarnă, combustibil pentru puţinele mijloace auto, lemne sau cărbune pentru foc, rezerve de hrană pentru cel puţin 10 zile, material genistic etc.) erau zadarnice în condiţiile în care Hitler, la 12 septembrie 1942, îi informa pe generalii von Weichs şi Paulus că sovieticii „nu mai erau în stare să facă dovezi de reacţiuni strategice pe spaţii mari, susceptibile de-a crea dificultăţi”.

Rapoartele Eşalonului Mobil al Serviciul Special de Informaţii au avertizat conducerea politico-militară a statului român de contrariul situaţiei. Serviciul Special de Informaţii l-a informat pe Mareşalul Ion Antonescu, la 30 octombrie 1942, despre „o mare ofensivă asupra Stalingradului, care ar urma să se producă la 7 noiembrie, ziua aniversării revoluţiei” şi a continuat să comunice factorilor în drept informaţii extrem de preţioase privind intenţiile sovietice, dar aliatul german le-a apreciat, pentru început, ca fiind „netemeinice” şi „alarmiste”, iar mai apoi „posibile”. Referindu-se la cele petrecute începând cu dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, menționa în rapoartele sale faptul că infanteria română „s-a jertfit, cu onoarea nepătată, pe poziţiile ce i s-au încredinţat să le apere «fără gând de retragere»”.

Cele petrecute în urmă cu 80 de ani ne îndeamnă la reflecție în ceea ce privește trecutul, prezentul și viitorul unui stat de necesitate europeană în condițiile în care atuurile noastre geopolitice şi geostrategice ne-au implicat, fără voia noastră, în vâltoarea marilor jocuri şi prefaceri geopolitice de la mijlocul secolului XX şi ne-au fost, de cele mai multe ori, din păcate, fatale în devenirea noastră ca naţiune şi în dorinţa noastră de progres şi de modernitate.

_________________________________

*Editorial apărut în nr. 3 (4)/2023 al revistei CLIO