Pe la începutul lunii martie, oficiali ai apărării din Rusia avertizau că în Siria se pregătește o mare diversiune. Declaraţia a sunat pe fondul scandalului Noviciok din Marea Britanie, suficient pentru a fi ignorată ori considerată încă un episod al războiului hibrid dus de Rusia împotriva Occidentului. La 7 aprilie, în Sfânta şi Marea Sâmbătă pentru Ortodoxie, în ajunul Învierii Domnului, la Douma are loc un incident cu substanţe toxice de luptă, în urma căruia au murit aproximativ 70 de oameni, au informat ziarele, bineînţeles, mulţi copii. Douma este o periferie a Damascului. În momentul incidentului era încercuită de armata siriană şi scoasă în mare parte de sub controlul forţelor antiguvernamentale. În urma unor negocieri complicate în Formula Astana, acestea începuseră să se retragă de ceva timp din zonă, sub protecţia poliţiei militare ruse. Era o chestiune de zile până o părăseau complet.
Nimeni nu a contestat realitatea incidentului chimic, dar de acolo totul s-a complicat. La câteva ore, preşedintele Donald Trump declară că este vorba despre un atac cu arme chimice al animalului Assad, iar responsabili morali sunt Rusia şi Iran, deci trebuie aplicată o pedeapsă exemplară şi asta va face. I se alătură imediat preşedintele Franţei, pentru care fusese depăşită linia roşie în fosta colonie, apoi Marea Britanie, care tocmai parcursese un curs despre substanţe toxice de luptă la ea acasă. Preşedintele unei superputeri şi un prim-ministru, destul de strâmtoraţi în ţările lor din motive interne, deturnau astfel atenţia de la propriile probleme spre spaţiul internaţional, susţinând că deţin informaţii care probează crima. Li s-a alăturat un alt proaspăt preşedinte care încearcă să calce pe urmele predecesorului său celebru, Clemenceau, Părintele Victoriei din Marele Război, în gestionarea problemelor europene.
Foarte repede toată propaganda occidentală a acceptat ipoteza de lucru, a trecut la condamnarea regimului de la Damasc, astfel încât mediatic loviturile anunţate să nu pară altceva decât un act justiţiar. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi înainte de bombardarea a ceea ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie. Atunci existase, totuşi, o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU, interpretabilă, dar rezoluţie. De data aceasta, organizaţia mondială nici măcar nu a mai fost amintită. Concordia celor trei importanţi aliaţi nu a putut acoperi şi poziţii diferite cu privire la o acţiune de rutină, ca multe altele, căreia declarativ i se opuneau foarte puţini. Dar numai cine a vrut nu a putut să nu observe disonanţele Occidentului. Germania nu a dorit să participe la acţiune, unii au declarat că s-ar cuveni, totuşi, să se aştepte rezultatele anchetei ONU, alţii au aplaudat, dar stând la distanţă. Aceste nuanţări asupra acţiunii în sine, stinse rapid prin declaraţiile de loialitate după ce totul s-a sfârşit fără complicaţii, nu au fost altceva decât vârful aisbergului contradicţiilor interoccidentale, mult mai adânci. Nici demonstraţia de solidaritate din episodul ping-pongului cu diplomaţi după scandalul chimic din Marea Britanie nu reuşise să le mascheze. Chiar dacă sonorul propagandei în acel caz fusese dat la maximum, el tot nu a reuşit să acopere realitatea că aproape jumătate dintre membrii UE nu au participat la meci. Ulterior, au apărut şi informaţii că substanţa chimică, declarată iniţial eminamente rusească, era cunoscută cam de toate laboratoarele serioase din Europa.
Siria, prin oficialii săi, a negat orice amestec în incidentul de la Douma, unde oricum se afla la un pas de victorie. De asemenea, a susţinut că este o provocare pentru a motiva o agresiune care să complice procesele politice în evoluţie. Reprezentantul său la ONU a declarat că autorul înscenării fusese arestat. De altfel, este greu de înţeles motivul pentru care armata siriană ar fi folosit arma chimică într-o localitate locuită de sirieni, în care oricum avea să intre victorioasă, dar nu a făcut-o împotriva luptătorilor Statului Islamic, în mare parte mercenari străini. Şi mai greu de înţeles este motivul pentru care ar fi oferit inamicilor săi exact motivul pe care aceştia îl aşteptau pentru a escalada conflictul şi a-i crea noi dificultăţi. În cei câţiva ani de când este sub asediu, preşedintele Assad s-a dovedit a fi un lider foarte calculat, nu şi-a bătut cuie în talpă. Despre subtilităţi levantine nu prea poate fi bănuit în această fază a desfăşurărilor de forţe. Succesul final este încă departe.
Rusia, aflată permanent sub presiune mediatică, ca şi Iranul, a continuat să declare că loviturile vor constitui o încălcare a regulilor internaţionale şi vor complica lucrurile în zonă. Cam aceeaşi poziţie au exprimat-o şi conducătorii iranieni. Şeful Statului Major General rus a transmis că vor fi doborâte rachetele Occidentului care se vor îndrepta spre ţinte unde se află militarii săi şi, totodată, vor fi atacaţi şi vectorii care le-au transportat. Cu alte cuvinte, război.
Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, cea abilitată să verifice respectarea nefolosirii armei chimice în lume, nu a mai apucat să-şi intre în rol. În 2013 primise Premiul Nobel pentru Pace, recunoaştere a eforturilor sale în eliminarea armelor chimice. Un rol important l-a avut atunci rezonanţa mediatică a acţiunilor sale pentru lichidarea stocurilor şi distrugerea tuturor instalaţiilor de producere a armelor chimice exact în aceeaşi Sirie. Atunci, succesul organizaţiei a fost confirmat de toţi actorii implicaţi în zonă, inclusiv de cei care cinci ani mai târziu aveau să ameninţe cu represalii pentru folosirea unei arme apărute din nimicul declarat şi recompensat în 2013.
După ce opinia publică a fost pregătită cam o săptămână, în noaptea de 14 aprilie 2018, între orele 03.42 – 05.10, forţe aeriene şi navale din SUA, Marea Britanie şi Franţa au lansat peste 100 de rachete de croazieră şi aer-sol lovind trei obiective, oarecum punctiforme, de pe teritoriul sirian: un centru de cercetări chimice, un centru de comandă şi depozite. Deci peste 30 rachete frumoase şi inteligente, cum fuseseră caracterizate, pentru fiecare obiectiv. Suficient să cam modifice relieful acolo unde au căzut, nu doar să dărâme ziduri şi acoperişuri, ce fuseseră golite oricum de conţinut. Media occidentală, reluând declaraţiile oficialilor, a transmis că toate rachetele şi-au atins ţinta – sancţiune meritată. Cea rusă a susţinut că doar o treime a ajuns unde trebuia, celelalte fiind doborâte de o apărare antiaeriană siriană destul de învechită ş.a.m.d. Resturile a vreo două au fost expuse şi la Moscova. Confruntarea mediatică a fost suficientă pentru a neutraliza eventuala întrebare care oricum nu a fost pusă pe undeva: Ce s-ar fi putut întâmpla cu populaţia civilă, necombatantă, din zonă, dacă în obiectivele lovite ar fi existat cu adevărat substanţe toxice de luptă?
Experţii OIAC au ajuns după câteva zile la Douma, au investigat fără probleme, au cules probe, le-au analizat, au făcut public un raport care a confirmat incidentul, oricum de nimeni contestat, dar nu au indicat şi făptaşul. Acest nou episod al violenţei în Siria ar fi meritat o analiză mai profundă, pentru că s-a dorit a fi o ultimă dovadă de unitate, dar a demonstrat că solidaritatea Occidentului a devenit victima circumstanţelor.
Loviturile în sine nu au rezolvat nimic. A fost un spectacol suspect de bine regizat şi interpretat, cu un final solomonic, în care toţi actorii au rămas cu imaginea neşifonată. Pentru președintele Assad putea fi şi mai rău, forţele ruse nu au tras un foc, deşi au fost prezente mai mult decât s-a lăsat să se observe, iar Occidentul şi-a demonstrat încă o dată determinarea. Dar aceasta este doar imaginea dorită de cei implicaţi. Cea profundă este că rachetele i-au accentuat lui Assad imaginea de învingător în războiul de apărare dus de ţara sa împotriva agresorilor, iar învingătorul nu va putea fi ignorat. În dimineaţa ce a urmat loviturilor, televiziunile l-au prezentat, fără comentarii, venind la serviciu calm, decis, dominat doar de gânduri şi de măreţia încăperilor prin care păşea. Rusiei i s-a acceptat destul de clar rolul în geopolitica zonei. A spus-o preşedintele Macron, când a declarat că îi recunoaşte interesele strategice în regiune. În schimb Occidentul…
Episodul a avut loc în condiţiile în care preşedintele Trump îşi continuă programul unilateral de remodelare a ordinii internaţionale, pentru a readuce SUA acolo unde au fost. Fără a ţine seama de poziţia principalilor lui aliaţi şi parteneri, îndeosebi a celor din Uniunea Europeană, şi fără a se arăta impresionat de planificarea în comun a loviturilor asupra ţintelor siriene, preşedintele îşi anunţase intenţiile de a se retrage din Acordul nuclear cu Iranul şi de a muta ambasada SUA din Israel la Ierusalim. Urma ca gesturile să se alăture altor retrageri decise anterior din alte acorduri, tot unilateral, şi ele nu făceau decât să tulbure încă o dată apele. Pentru prima oară, SUA renunţă la metodele soft power, cu care obţinuseră atâtea succese în relaţiile sale cu parteneri şi aliaţi, vânturând un posibil regim asemănător celui aplicat principalilor rivali geopolitici.
Tot în preajma lansării rachetelor, un diplomat rus de la Tel Aviv a declarat că Rusia nu va lupta niciodată împotriva Israelului, indubitabil, parte a Occidentului. Declaraţia, mediatizată internaţional cu destulă parcimonie, apropie Moscova mai mult de Occident decât de aliatul său din Siria, Iran, căruia îi transmite astfel un îndemn la schimbări. O altă dimensiune a circumstanţelor.
La 8 mai 2018, în ajunul sărbătorii Zilei Europei, SUA se retrag din Acordul nuclear cu Iranul pentru că documentul nu ar asigura denuclearizarea Iranului. Ceilalţi semnatari – Franţa, Marea Britanie, Germania – aliaţi, China, Rusia, recent avansate în rang de competitori strategici, şi Iranul, veşnicul inamic de serviciu – îşi declară public dezacordul faţă de gest şi sprijinul faţă de document. Nu este prea clar ce va urma. Alte negocieri, de pe alte poziţii, se va conforma comunitatea internaţională necondiţionat presiunilor ori va reacţiona la fel de unilateral? Deocamdată, nu se ştie nici cum va reacţiona Iranul pe termen lung.
Dacă la început se profilau eventuale renegocieri, ultimele poziţionări sunt tot mai radicale. SUA au înaintat Iranului asemenea condiţii şi ameninţări încât acesta ar trebui să devină altceva. Oricum, scopul lor depăşeşte cu mult neproliferarea armei nucleare. UE reiterează că nu există alternativă la acord, considerat a fi singurul instrument prin care Iranul poate fi împiedicat să devină putere nucleară. De altfel, nimeni nu-şi doreşte un Iran cu un asemenea statut. Se profilează sancţiuni fără precedent, dar nu numai împotriva Iranului, ci şi a tuturor firmelor din lume cu care acesta va colabora, inclusiv a celor din UE. În concluzie, efectele sancţiunilor ar putea fi globale.
O superputere economică, cum este UE, pregăteşte măsuri pentru compensarea efectelor sancţiunilor asupra firmelor sale. Ceva asemănător adoptă şi Rusia, aflată de câţiva ani sub efectul sancţiunilor economico-financiare ale întregului Occident, nu numai ale SUA, şi tot mai convinsă că această confruntare va fi una îndelungată. Potenţialele sancţiuni vor fi cu siguranţă selectate cu grijă, se vor alătura secvenţei în aşteptare a măririi taxelor, dar ar putea genera şi mutaţii surpriză pe scena geopoliticii. Tot în luna mai, la Astana, s-a încheiat un Acord provizoriu între Iran şi Uniunea Economică Euroasiatică pentru realizarea unei zone de liber- schimb. Acordul va fi valabil trei ani, timp în care se va redacta documentul final. Din UEEA fac parte Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan şi Rusia.
China este altă poveste, complicată, cu multe posibile răsturnări de situaţii.
Perspectiva sancţiunilor economice extrateritoriale aplicate de SUA Uniunii Europene constituie o discreditare politică fără precedent. UE este pusă la punct de partenerul şi aliatul său transatlantic într-un moment delicat pentru ea. I se contestă rolul în rezolvarea unor probleme globale, exact când începuse să se implice în gestionarea lor. Brusc a fost uitată corectitudinea politică. Oricum unele procese interne afectează unitatea UE şi n-ar fi fost momentul pentru un asemenea gest. Nu ştim dacă principalii actori europeni se vor conforma necondiţionat presiunilor. Alţii o vor face, aşa cum au procedat când li s-a cerut să-şi mărească bugetele militare, şi vor complica şi mai mult situaţia. O vor face chiar cu semeţie. Chiar dacă vor cheltui mai mult pentru a achiziţiona armament american, sunt bani cam aruncaţi în vânt. Armata României, de pildă, va avea arme care aşteptau demult să fie vândute, dincolo de cochetăriile ipocrite, dar sunt arme potrivite pentru lupta armată de-acum 2-3 decenii, nu pentru ce va fi. Şi se vor afla în înzestrare încă 2-3 decenii, tocmai bune pentru parade. Astăzi fizionomia luptei armate este cu totul alta şi se modifică rapid cu an ce trece, o demonstrează mutaţiile, mai mult ori mai puţin etalate, în înzestrarea principalelor armate ale lumii. Mutaţiile urmăresc reducerea treptată a prezenţei nemijlocite a omului pe câmpul de luptă. Iar înzestrarea este doar o dimensiune. De altfel, SUA ar fi cele care trebuie să plătească mai mult. Pentru riscurile generate altora şi pentru că au la dispoziţie teritorii noi, cu întreaga lor infrastructură, tocmai pentru a-şi atinge scopurile strategice cu pierderi minime.
La câteva zile după şocul iranian, a urmat al doilea, atunci când la Ierusalim a avut loc recepţia organizată cu prilejul mutării Ambasadei SUA de la Tel Aviv. Vor urma şi alte recepţii, dar şi alte poziţii intransigente. Congresul SUA adoptase decizia transferului încă din 1995, preşedintele SUA a decis să facă mutarea acum, când situaţia este cu totul alta, în câteva zile. Este un act de exercitare a suveranităţii de către două state importante, dar şi o provocare adresată tuturor marilor actori ai lumii şi tuturor realizărilor politice de până acum, este o sfidare a ONU. De la înfiinţarea Statului Israel, principalele reglementări politice din Orientul Apropiat au fost negociate şi încheiate sub patronajul Naţiunilor Unite. Astfel s-a ţinut sub un relativ control timp de decenii confruntarea arabo-israeliană, cu varianta sa concret teritorială dintre palestinieni şi Israel. Dar s-au prezervat şi realităţile geografiei politice, rezultate după primul război israeliano-arab.
Asistăm la transmiterea mesajului că totul este relativ, inclusiv dreptul internaţional, exact când ne obişnuiserăm să auzim că doar non-occidentalii atentează la acest patrimoniu universal. Cu două decizii politice, SUA au adus în prim-planul regiunii istoricul conflict arabo-persan, în care se regăsesc şi interesele Israelului, iar lumea, inclusiv cea arabă, a uitat de palestinieni şi cauza lor. O demonstrează faptul că la tot ceea ce s-a petrecut cu palestienii din Fâșia Gaza în ultimul timp a reacţionat mai sonor doar Turcia, care îşi are socotelile ei. Alţii au făcut publice doar declaraţii de circumstanţă, cei mai mulţi au uitat repede.
Când Uniunea Europeană îşi aniversa ziua, la Moscova se sărbătorea Ziua Victoriei. La parada militară şi la toate ceremoniile din acea zi, preşedintele Putin a fost însoţit la dreapta şi la stânga, pe tot parcursul acţiunilor, de doi lideri politici, Alexandar Vučić, preşedintele ales de sârbi, popor cu rezonanţe speciale în spiritul rus, şi Benjamin Netanyahu, reprezentantul unui popor biblic care, cu tot mai puţină sfială, îşi caută rădăcini recente tot în acelaşi spirit.