Războiul de pe Nistru a pornit în noaptea de 1 spre 2 martie 1992 ca urmare a unui incident provocat de separatiștii din Dubăsari care au deschis focul, într-o ambuscadă organizată, asupra unui echipaj al Miliției transnistrene. În pofida unui prim acord de încetare a focului de pe Nistru, semnat pe 4 martie 1992 la Chișinău, precum și a furtunoaselor discuții din Parlamentul de la Chișinău din acele zile privind noua situație politică și de securitate a Republicii Moldova, războiul de pe Nistru va continua.

În dimineața zilei de 21 martie 1992 va sosi, la București, o delegație oficială a Republicii Moldova la cel mai înalt nivel (președintele Mircea Snegur, premierul Valeriu Muravschi și președintele Parlamentului, Alexandru Moșanu) pentru a discuta evoluțiile politico-militare de dincolo de Prut cu președintele României, Ion Iliescu, ministrul de Externe, Adrian Năstase, alături fiind premierul Theodor Stolojan, Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului și Dan Marțian, președintele Camerei Deputaților. Ministrul de Externe al României i-a chestionat pe oaspeții de la Chișinău în ceea ce privește existența/inexistența unei strategii a Chișinăului privind evoluția situației din Transnistria, pe termen mediu, în condițiile în care timpul trecea în favoarea rusofonilor. Președintele Parlamentului de la Chișinău, Alexandru Moșanu, va declara că deși nu dorește, personal, pierderea Transnistriei, „în perspectivă, însă, este pierdută”. O recunoaștere oficială a faptului că se renunță la Transnistria va duce, în opinia lui Alexandru Moșanu, la destabilizarea întregii Republici Moldova.

În opinia premierului de la Chișinău, evenimentele de la Nistru îi duc pe moldoveni la o renaștere a conștiinței naționale, în limitele integrității teritoriale a Republicii Moldova, însă „nu se poate spera la mai mult din partea acelei părți a populației”. Premierul Republicii Moldova era convins că în plan economic, ideea susținerii independenței Republicii Moldova ar face mult mai mult pentru atingerea obiectivului final, respectiv Unirea, decât alte căi, deoarece era nevoie de schimbarea mentalităților, de depășit românofobia. Președintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a subliniat faptul că noi trebuie să apărăm independența Republicii Moldova, „singurul drum care duce la Unire și pe care putem avea sprijin internațional” și, totodată, trebuie să dăm un semnal din care să reiasă că „vom merge până la capăt pentru apărarea Moldovei”.

Referindu-se la românofobia din Republica Moldova, Alexandru Moșanu i-a informat pe cei prezenți că există certitudini că rezerviștii structurilor militare din Republica Moldova nu sunt pentru unirea cu România și că, totuși, președintele Mircea Snegur poate să facă mai mult pentru depășirea lipsei de unitate față de acest proiect politic. „Să gândim realist ce facem. A vorbi acum de unire înseamnă renunțarea la Transnistria. Apelând la conflict militar și retorică nu rezolvăm. Nu avem forțe care să se opună Armatei a 14-a”, va declara președintele Ion Iliescu.

În luarea unei decizii, între certitudini politico-militare, pasiune, visare și speranță, a prevalat, totuși, luciditatea și realismul omului de stat!

_______________________________

*Editorial apărut în nr. 1 (10)/2024 al revistei CLIO