În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și „arhitectul restructurării” din URSS, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”. „Principala concluzie, făcută de el (Alexandr N. Iakovlev – n. n.) în urma vizitei, consta în faptul că situația din Republica Moldova nu se deosebește cu nimic de cea din alte republici și că la noi conducerea trebuie să-și modifice atitudinea față de forțele democratice”, consemna Mircea Snegur în memoriile sale.

Referitor la implicarea KGB-ului în susținerea restructurării URSS, menționăm faptul că pe 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov, prim-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfăşurarea procesului de perestroika: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”. Dintr-o astfel de perspectivă, poată fi înțeleasă și dorinţa lui Filip D. Bobkov de a se publica parţial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”, pe de altă parte „societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a KGB – n. n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”.

În ceea ce privește perestroika, programul de lucru al KGB va fi definitivat în februarie 1987, în timpul reuniunii Comitetului de partid al aparatului central al KGB. Programul se va articula în jurul câtorva puncte, respectiv: 1) respectarea strictă a «legalității socialiste»; 2) luarea în considerație a democratizării; 3) „dezvoltarea și îmbunătățirea utilizării mediilor de informare, în scopuri profilactice”; 4) epurare. Președintele KGB, Viktor M. Cebrikov, considera că „acțiunile cekiste trebuie să se înscrie strict în procesul de dezvoltare și aprofundare a democrației socialiste”. Măsurile de epurare vor lovi cu precădere în ofițerii Direcției Principale III (Contraspionajul militar), nucleul „dur” al KGB. Pe 8 iulie 1987, liderii KGB-ului vor examina implicațiile Plenarei CC al PCUS din iulie 1987 asupra activității serviciilor de informații și securitate sovietice, vor analiza modul de acțiune al cekiștilor „în condițiile dezvoltării democrației și glasnosti-ului” iar KGB-ul va primi ordinul de-a întări legăturile cu cetățenii URSS, de-a controla situația operațională și, totodată, de-a avea capacitatea de a distinge fără ezitare între antisovieticii convinși și indivizii care se înșală sau dau dovadă de imaturitate politică.

În ceea ce privește organizațiile informale, președintele KGB va ordona controlarea și, mai apoi, distrugerea lor, din interior, prin „crearea de disensiuni ideologice și organizaționale în conducerea grupării; compromiterea liderilor extremiști; crearea unei atmosfere de neîncredere, ostilitate, suspiciune reciprocă; plasarea în fruntea acestor grupări a unor agenți siguri și experimentați, capabili să exercite o influență reală și să le canalizeze activitatea spre obiective care ne sunt avantajoase”. Revista KGB-ului va face peste câteva luni un prim bilanț al activității instituției ca urmare a noii orientări din politica internă și externă a statului sovietic. Sbornik KGB SSSR(nr. 121/1987) va consemna: „Numeroși colaboratori și agenți s-au dovedit incapabili să acționeze «ca pe câmpul de luptă». Ne-au lipsit agenți competenți la conducerea mișcărilor naționaliste evreiești, printre aderenții cei mai agresivi ai Grupului de Încredere, printre șefii Pamiat-ului”. KGB-ul din Leningrad dezvăluia: „A fost mai ușor să ne instalăm agenții în grupurile în curs de formare, unde nu avusese timp să apară niciun lider. În grupurile dirijate de un șef cu popularitate, ne-a fost mai dificil să ne implantăm influența agenților noștri. A trebuit să recrutăm câțiva dintre șefi, cu scopul de a le reorienta activitatea într-un sens pozitiv, nonextremist…”.

Pe 25 septembrie 1987 și, mai apoi, pe 10 decembrie același an, Filip D. Bobkov va preciza sarcinile ofițerilor KGB privind „organizațiile informale”, respectiv stabilirea unei distincții „între cele care sunt utile și colaborează cu partidul, comportă un «nucleu sănătos», dar pot să devieze sub influența unor provocatori, și cele deschis subversive”. Specialistul nr. 1 al KGB în „organizații informale” cerea să se cunoască perfect mediul de acțiune al cekiștilor, să nu se recurgă la forță, să fie reperați indivizii activi și să se acționeze asupra lor cu ajutorul agenților de influență pentru „a-i forța să-și cheltuie forțele și resursele într-un plan care să ne fie nouă avantajos”, iar la nevoie să fie autorizată emigrarea. Vicepreședintele KGB cerea să se analizeze lacunele legislației sovietice, să se specializeze agenții și să se debaraseze de cei considerați ca fiind un balast. „Elita societăţii era incredibil de laşă şi indecisă. Intelectualitatea – sprijinul «perestroikăi» – era mai fricoasă decât prevăzusem noi. Ne întrecuse toate aşteptările şi ţinea grozav la existenţa ei călduţă. Aşa că a trebuit să luăm măsuri pentru crearea unui bloc democratic foarte activ, care să unească intelectualii (molipsiţi, încă din anii ’60, de ideile «dezgheţului», îndeosebi de libertatea de a se vântura prin lume, evident, pe banii statului) cu cercurile criminale, pregătite de noi în şcolile KGB”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov cu referire la implicarea aparatului KGB în evoluțiile din spațiul sovietic din perioada 1985 – 1991.

Eforturile aparatului KGB în ceea ce priveşte perestroika şi glasnosti-ul au fost analizate de către instanţele conducătoare ale KGB, respectiv CC al PCUS, pe 10 – 12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli I. Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului CC al PCUS, cu activitatea organelor de informaţii şi securitate sovietice. Analiza muncii desfăşurate de ofiţerii KGB a impus ca 689 de responsabili din aparatul central, sau din secțiile regionale ale KGB, să ia cuvântul și s-a relevat faptul că „apare ceva asemănător unei opoziţii”. Pe 22 ianuarie 1988, Viktor M. Cebrikov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”. Pe 14 octombrie 1988, conducerea KGB va emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii. Ordinele erau extrem de clare pentru ofiţerii KGB: „Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofiţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi filosofie inutilă. (…) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptatea socială”. Aceste ordine şi indicaţii erau date într-un moment în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub influenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofiţerii KGB.

Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ’80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională”. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către subiect a activității distructive”.

În cadrul KGB-ului din RSSM se va derula, în cursul anului 1989, un proces de autoizolare a funcționarilor pe criterii etnice astfel încât „cei de origine moldovenească – scrie istoricul Pavel Moraru – începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română)”. Evidențele operative ale KGB-ului de la Chișinău conțineau din ce în ce mai puține date despre „naționaliști”. În vara anului 1989, șeful Secției a V-a („Z”) a KGB-ului din RSSM va raporta către Centrala KGB din Moscova. „Nu dispunem de date care ar indica spre existență în republică a grupurilor de orientare naționalistă”.

Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și drepturilor majorității. Centrala KGB din Moscova fusese informată, încă din 1986, ca urmare a unui control făcut de un inspector venit de la Moscova, de unele deficiențe majore ale Secției a V-a a KGB-ului din RSSM, de faptul că „unicul colaborator operativ pe linia naționalismului moldovenesc nu are o viziune clară asupra situației operative, lipsește posibilitatea desfășurării unei analize profunde a situației, informația obținută este divizată pe subdiviziuni”, neexistând o exploatare eficientă a informațiilor. Președintele KGB-ului din RSSM, Gavriil M. Volkov, a fost informat de concluziile inspecției, însă măsurile de îndreptare s-au lăsat așteptate. „O parte din agenții KGB-ului de origine moldovenească și evreiască dădeau dovadă de «pasivitate» în activitate, refuzau să ofere informații colaboratorilor operativi de altă etnie decât «moldovenească»”, concluzionează istoricul Pavel Moraru.

Analizând activitatea organelor KGB în RSSM, istoricul Pavel Moraru consemnează existența unor divergențe între Secția a VI-a și Secția a V-a ale KGB-ului de la Chișinău. Ofițerii Secția a VI-a susțineau că Frontul Popular din Moldova, care își crease celule în 33 de întreprinderi, avea „o sporită influență destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori”, în timp ce ofițerii Secției a V-a considerau că „factorul de destabilizare a situației din colectivele de muncitori îl constituie Interfront–ul (organizație pro-rusească și pro-sovietică, alcătuită din minoritari)”. Totodată, analiza perioadei relevă faptul că aparatul de informații și securitate de la Chișinău a fost prins în vârtejul transformărilor generate de restructurarea sistemului sovietic iar consecințele asupra muncii operative au fost vizibile. Istoricul Pavel Moraru va consemna, în acest sens, următoarele eșecuri profesionale ale KGB-ului din RSSM, respectiv faptul că infiltrările de agenți în conducerea mișcărilor politice democratice erau slabe, numărul agenților de influență era insuficient, iar activitatea era în declin, informațiile obținute nefiind de calitate. Totodată, va scădea nivelul de secretizare și de disciplină al cadrelor operative.

(Va urma)