Evenimentele aflate în plină desfășurare pe scena politică de la Chișinău din anii 1988 – 1991 se vor petrece într-un context politic intern influențat de perestroika și glasnosti-ul inițiate de către Iuri V. Andropov și transpuse în practică de către Mihail S. Gorbaciov. La mijlocul anilor ’80, nevoia de reformare a societății sovietice se resimțea din ce în ce mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident și URSS creșteau în mod semnificativ.  

În pofida unor succese considerabile în materie de spionaj tehnico-ştiinţific, considerat ca fiind una dintre soluțiile de înviorare ale economiei sovietice, defectele structurale ale economiei de comandă aveau să împieteze semnificativ progresul și modernizarea societății sovietice. La mijlocul anilor ’80, peste 40% din utilajele aflate în industria sovietică aveau un grad de uzură care depăşea 50%, la care se adăuga şi uzura morală accentuată. Planul cincinal 1981-1985 nu avea să fie îndeplinit la niciun indicator, iar investiţiile se orientau mai mult spre construirea de noi obiective, cu costuri foarte ridicate, neglijându-se modernizarea celor existente. Totodată, starea morală din societatea sovietică şi din sânul PCUS se înrăutăţea permanent, apăruseră semne care indicau înmulţirea fenomenelor de corupţie şi luare de mită, de jefuire a avuţiei publice, de abuz în serviciu etc. După moartea lui Leonid I. Brejnev (10 noiembrie 1982), noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va deveni un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar visul lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul „modelul ungar al socialismului”.

Fost ambasador sovietic la Budapesta în 1956 şi preşedinte al KGB din 1967, Iuri V. Andropov înţelesese, de multă vreme, că viitorul URSS este sumbru şi hotărâse, după cum relevă numeroase surse istoriografice, să preia controlul asupra PCUS şi a statului sovietic. Istoricul şi omul politic Fiodor Burlaţki, aflat în intimitatea lui Iuri V. Andropov, mărturisea că Iuri V. Andropov le propusese lui Leonid I. Brejnev şi Aleksei N. Kosîghin, încă de la sfârşitul anului 1964, în trenul care îi aducea dintr-o vizită oficială din Polonia, un proiect de reformă a socialismului sovietic. Proiectul va fi respins, însă Fiodor Burlaţki va mărturisi faptul că „cu cât îl cunoştea mai bine pe Andropov, cu atât constata cât de mult conta pentru acesta să se înconjoare de oameni competenţi, liberali, în stare să născocească idei noi; astfel, acesta avea de gând să reformeze sistemul în profunzime, oferindu-şi toate mijloacele pentru a reuşi”. Programul reformator schițat de către o serie de experţi liberali, aflați sub ocrotirea lui Iuri V. Andropov, urmărea câteva obiective: 1) democratizarea societăţii și nu dezvoltarea democraţiei, ci introducerea unei uşoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil, iar PCUS urma să se ocupe prioritar de munca ideologică; 2) reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice; 3) gestiunea ştiinţifică şi lupta împotriva birocraţiei; 4) lupta împotriva corupţiei; 5) coexistenţa paşnică cu Occidentul.

Raportul de la Novossibirsk (din 1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne”. Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria: „Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative şi mijloacele necesare pentru a face sistemul mai raţional, mergând până la a se exprima în publicaţii intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescenţă, sub ochiul binevoitor al lui Andropov. Cu toţii erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătăţirii sistemului”. În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înţelegea că nu putea reuşi decât graţie unei trădări secrete a ţării de către Comitetul Securităţii Statului”.

Sovietologul Thierry Wolton consideră că ofensiva împotriva corupţiei – începută de către KGB în ianuarie 1982, la indicaţia secretarului general Iuri V. Andropov, împotriva corupţilor din PCUS – reprezintă începutul ofensivei KGB-ului de a prelua controlul asupra partidului după moartea lui Mihail A. Suslov. „Până atunci – scria Thierry Wolton –, un acord între PCUS şi Lubianka voia ca liderii comunişti să nu aibă a se teme de poliţia secretă. Între nomenclaturişti, aceste practici nu trebuiau să-şi aibă locul”. Trebuie menţionat faptul că în perioada 12 noiembrie 1982 – 9 februarie 1984 au fost înlocuiţi 18 miniştri unionali şi 37 prim-secretari de comitete regionale, de ţinut şi chiar ai Comitetelor Centrale ale partidelor din unele republici unionale. Cu sprijinul unei anumite grupări din Direcţia Generală I (Informaţii Externe) a KGB, Iuri V. Andropov va începe procesul de reformare a socialismului de tip sovietic. Se năştea, astfel, o conspiraţie a unei elite din interiorul KGB. Referindu-se la viitorul URSS, respectiv la Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică? (titlul unei cărți-interviu realizată de către jurnalista Lilly Marcou în septembrie 1990), Alexandr N. Iakovlev mărturisea: „Economia de piaţă trebuie introdusă cât mai repede cu putinţă. Dar acest lucru nu se va putea face cu actualele structuri de conducere centralizată. (…) Asta înseamnă că vechile cadre trebuie să-şi piardă puterea. Dar cum ele nu vor, fac totul pentru ca mecanismele economiei să nu se schimbe. (…) De aceea, dacă sunt pentru participarea ţării la diviziunea internaţională a muncii, mă opun introducerii fără discernământ a tot ceea ce se face în Vest. Cred că trebuie să preluăm şi să învăţăm tot ce este util, că trebuie să fim deschişi, să avem contacte, să întreţinem raporturi culturale cât mai strânse, să deschidem frontierele capitalurilor străine în sectoarele în care acestea sunt necesare”.

Iuri V. Andropov a încetat din viaţă pe 9 februarie 1984. A fost înlocuit cu Konstantin Ustinovici Cernenko, „un aparatcik lipsit de personalitate şi bolnav”. Istoricul Dmitri Volkogonov consideră că alegerea lui Konstantin U. Cernenko în fruntea PCUS a fost „o nouă expresie a erodării şi apusului sistemului leninist”, însă acesta „nu a distrus şi nu a creat nimic…a fost un birocrat clasic cu o gândire mediocră”. Konstantin U. Cernenko a încetat din viaţă pe 10 martie 1985.

„Delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail Sergheievici Gorbaciov, avea să fie ales secretar general al PCUS pe 11 martie 1985. În Biroul Politic al CC al PCUS, noul secretar general al PCUS se va baza pe sprijnul politic şi votul lui Viktor M. Cebrikov, Egor K. Ligaciov şi Nikolai I. Rîjkov, care considerau imperios necesară reînnoirea partidului şi a aparatului său închistat. Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înţelege şi accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvântarea pe care a ţinut-o în aprilie (1985 – n. n.) în faţa oamenilor de ştiinţă – consemnează jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de unităţi economice şi a plenarei Comitetului Central, Gorbaciov a considerat că accelerarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika şi glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») şi povorot («cotitură»)”. Mihail S. Gorbaciov va proclama la Conferinţa unională consacrată promovării progresului tehnico-ştiinţific (11 – 12 iunie 1985) concepţia unui nou mecanism economic, care implica „descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor întreprinderilor, aplicarea reală a principiului gospodăririi chibzuite (hozrasciot), sprijinirea spiritului de răspundere şi a cointeresării colectivelor de muncă”. Totodată, noul secretar general al PCUS va continua campania împotriva beţiei şi a alcoolismului, precum şi campania împotriva veniturilor dobândite în mod ilicit. În februarie 1987, KGB-ul şi Ministerul Afacerilor Interne al URSS au primit ordinul de a face mai puţin rigide formalităţile de emigrare şi, totodată, deţinuţii politici aflați în sistemul concentraționar sovietic au început să fie eliberaţi. După 11 martie 1985, Direcţia Generală I din KGB (Informaţii Externe) va emite instrucţiuni extrem de severe prin care se interziceau cu desăvârșire deformarea stării reale de fapt în mesajele şi rapoartele informative transmise CC al PCUS şi altor organe conducătoare.

La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika şi politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatisfăcătoare a cadrelor din domeniul ştiinţelor sociale, ale căror viziuni şi mentalităţi se aflau la nivelul anilor ’30 – ’40, şi, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizaţiile de partid, cât şi în organele puterii de stat. „Reflecţiile mele personale, ca şi discuţiile cu Andropov, m-au condus la concluzia că «mai multă democraţie» va însemna şi «mai mult socialism». Această formulă vine de la Lenin – din acea ultimă perioadă a vieţii lui când el a înţeles că lucrurile în ţară nu merseseră pe drumul cel bun. Esenţa perestroikăi consta în depăşirea orânduirii totalitare, în trecerea la libertate şi democraţie. Ea a trebuit să se confrunte cu regimul totalitar şi cu societatea infestată de viciile lui. (…) Ceea ce a motivat principiile perestroikăi a fost credinţa că, primind libertate, oamenii sovietici vor dovedi spirit inovator şi energie creatoare”, mărturisea Mihail S. Gorbaciov cu referire la conceptul de perestroika. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existenţa legală a opoziţiei anticomuniste” în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlocuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supravieţuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce priveşte aparatul de stat sovietic, 40% dintre miniştri erau nou-veniţi, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniştri se aflau în funcţie, în 1988, datorită lui Gorbaciov. Ca urmare a şedinţei Biroului Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activităţii Biroului Politic, principalele probleme ale activităţii interne şi externe, repartizarea cadrelor, problemele generale ale economiei, apărarea şi securitatea de stat, comerţul exterior, precum şi coordonarea principalelor secţii ale CC al PCUS, sprijinit de către membrii unui grup cunoscut la Moscova sub denumirea de „praghezii”. Membrii acestui grup trăiseră şi lucraseră la Praga în perioada 1965-1968, în calitate de colaboratori ai revistei Problemele păcii şi ale socialismului. Jurnalistul Gerd Ruge adnotează: „Nu este o întâmplare că sub Gorbaciov ei („praghezii” – n. n.) au ajuns în funcţii importante şi că trei din cei patru colaboratori apropiaţi provin din acest cerc. Acest lucru demonstrează că încercările de reformă din Cehoslovacia au influenţat şi au schimbat politica Uniunii Sovietice chiar şi după invazia Armatei Sovietice în această ţară”. În plenul CC al PCUS, în 1987, Mihail S. Gorbaciov va lansa conceptul de glasnosti şi va critica în termeni extrem de aspri epoca lui Leonid I. Brejnev, caracterizând-o ca fiind una de stagnare. „Un singur criteriu: trebuie să fim atenți și să luăm în considerare tot ceea ce poate întări socialismul; în schimb, ne vom opune tuturor curentelor străine socialismului, dar, repet, în cadrul unui proces democratic”, scria Mihail S. Gorbaciov, în 1987, lăsând să se înțeleagă că rămânea, totuși, fidel dogmei.

În timpul desfăşurării celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există şi nu poate exista democratism, creaţie politică a maselor, participarea lor la conducere”. Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că politica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”, astfel încât „sistemul leninist a devenit neputincios”, deşi Gorbaciov „a repetat – conchide D. A. Volkogonov – greşelile lui Hruşciov la Congresul al XX-lea, crezând că înlăturându-l pe Stalin de pe piedestal şi revenind la Lenin totul va merge ca pe roate”. La Plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Mihail S. Gorbaciov a confirmat ataşamentul său faţă de cauza lui Lenin, fidelitatea faţă de „idealurile socialiste”, astfel încât „Gorbaciov – opina D. A. Volkogonov – a rămas prizonierul dogmelor leniniste, al iacobinismului şi politicii antipopulare a acestuia…”. Și totuși, la Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”. Articolul publicat, pe 13 martie 1988, în Sovetskaia Rossiia, ziar al CC al PCUS, de către Nina Aleksandrovna Andreeva – cercetătoare în domeniul chimiei la Institutul Tehnologic Lensoviet din Leningrad, şi intitulat Nu pot renunţa la principii – a fost perceput ca fiind un semnal „de sus”, care marca revizuirea ideilor de perestroika. Pe 5 aprilie 1988, ziarul Pravda a publicat articolul Principiile perestroikăi: gândirea revoluţionară în acţiune sub semnătura lui Aleksandr N. Iakovlev şi Vadim A. Medvedev. Apariţia acestui articol contra-replică a fost perceput, de păturile largi ale intelectualităţii sovietice, ca fiind un semnal privind „ultimul pas spre condamnarea întregii istorii a partidului şi a socialismului ca sistem”.

În timpul celei de-a XIX-a Conferinţe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcţiilor de partid şi de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenţei PCUS. S-a propus şi s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaţilor Poporului din URSS. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că această a XIX-a Conferinţă a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în ţară ca modalitate de formare a puterii reprezentative” şi a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”. Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărţirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”. PCUS avea să fie lipsit de statul său major operaţional, astfel încât va fi distrusă, foarte curând, și ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic, aşa încât Kremlinul, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov a demolat întregul edificiu al acestei orânduiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice, care devenise un instrument de conducere a uriaşei proprietăţi de stat create după 1917. În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtaţi între 700.000 – 800.000 de activişti de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional şi orăşenesc urmau a fi eliberate din funcţii circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiţi 82,2% dintre secretarii comitetelor raionale şi orăşeneşti de partid şi 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ţinut şi republicane. „Organizaţiile republicane – scria istoricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiţii leagănul separatismului naţional, au pregătiti condiţiile pentru «parada suveranităţilor» care avea să înceapă peste un an”.

Într-un astfel de context politic intern, activul de partid și de stat de la Chișinău va încerca să influențeze, pe parcursul toamnei anului 1987, evoluția evenimentelor în direcția „perfecționării educației internaționaliste și patriotice a oamenilor muncii”, în contextul aniversării a 70 de ani de la victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917. Totodată, structurile Partidului Comunist Moldovenesc din teritoriu urmau să fie sprijinite în „îndeplinirea necondiționată a măsurilor politico-organizatorice pentru sporirea vigilenței politice, în intensificarea educației patriotice, de clasă și internaționaliste a populației republicii, ținându-se seama de înfăptuirea trecerii simplificate a graniței de stat între URSS și Republica Socialistă România și regimului simplificat de aflare în Uniunea Sovietică a cetățenilor din țările membre ale CAER”.

Pe 30 octombrie 1987, Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor (US) din RSSM va adopta o rezoluție, cu ocazia unei Plenare desfășurată în acea zi, prin care solicita CC al PCM să intervină pe lângă Academia de Științe din URSS pentru a fi creată o Comisie științifică formată din filologi romaniști de vază din URSS, din scriitori și specialiști în domeniul științei literare, care urmau să discute, în mod științific, problema „aducerii graficii moldovenești în corespundere cu natura și specificul limbii moldovenești și cu apartenența acesteia la limbile romanice”. Președintele de onoare al US din RSSM, scriitorul Ion Druță, va propune, pe 4 decembrie 1987, Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor ridicarea, cu ajutorul oamenilor de cultură și artă, a unui monument „dedicat geniului popular care a plăsmuit nemuritoarea capodoperă – «Miorița» și alte mărgăritare” ale folclorului. „Să dovedim că nu suntem o simplă adunătură de interese personale, osândite a vorbi mai mult sau mai puțin aceeași limbă. Să dovedim că nu numai la cătătură, ci și la facerea celor frumoase suntem moștenitorii datinilor noastre străbune”, declara Ion Druță. Începea, astfel, lupta pentru afirmarea și recunoașterea identității naționale a majorității populației RSSM, precum și a limbii moldovenești în grafie latină ca prim pas spre consacrarea limbii române ca limbă oficială de stat.

În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul liberalizării regimului. „De menționat faptul că, în acea perioadă, și unii intelectuali din rândul minorităților, dorind să nu rămână de băștinași, au început, la rândul lor, să se pronunțe împotriva rusificării, cerând crearea condițiilor pentru studierea limbilor lor materne”, mărturisea Mircea Snegur. La Plenara Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2 martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca „în fiecare republică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului care a dat denumirea republicii”. În mai 1988, filologul Valentin Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău: „Suntem convinși că singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească, o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și restabilirea deplină a funcțiilor ei sociale”.

Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea Scriitorilor și facultățile de filologie ale Universităților din Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poeziei și cântecului Limba noastră. Televiziunea din Chișinău nu a transmis finalul concertului, de la finalul conferinței, în care corul Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce publicul ovaționa îndelung. În condițiile în care I. V. Kapitonov, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCUS, va solicita, la Plenara CC al PCM din 27 aprilie 1988, ca PCM „să-și revadă întrucâtva rolul său de avangardă politică a societății”, precum și a pregătirilor pentru Conferința a XIX-a unională de partid, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat, pe 10 iunie 1988, Legea cu privire la discutarea de către popor a problemelor importante ale vieții de stat. Obiectivul activului de partid și de stat de la Chișinău: adâncirea în continuare a democrației socialiste.Referindu-se la această perioadă de avânt a românilor din spațiul RSSM, când fusese inaugurată o formă nouă de exprimare liberă a pozițiilor (mitingurile), Mircea Snegur consemnează: „Deși au fost «împinse» mai departe de centrul capitalei, mitingurile impresionau prin mulțimea de participanți care demonstrau un interes viu față de alte idei și poziții decât cele ale puterii oficiale. Iar lozinca «Unire, moldoveni!», tricolorurile multiple în adierea vântului trezeau mari neliniști conducerii de vârf care era informată imediat (de către serviciile respective) despre cerințele manifestanților”.

Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice. „Numai această politică, pe care n-o putem califica decât ca antinațională, a făcut ca limba noastră de doină și baladă să se țină aninată acum doar în fluierul păstorului druțian din vârful dealului, în timp ce acolo, în vale, se bea vârtos, se mănâncă din gros și se sughiță într-un trai terfelit”, scria Valentin Mândâcanu. Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă, în permanență, „și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne, de spiritualitatea maselor populare”. Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”.

 (Va urma)