În contextul evoluțiilor din ce în ce mai complexe din spațiul URSS, respectiv revolta populației și-a liderilor din Țările Baltice (Estonia, Letonia și Lituania) față de puterea centrală de la Moscova și folosirea breșelor pe care perestroika și glasnosti le realizau în eșafodajul puterii sovietice pentru a obține independența, cetățenii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) au început să devină tot mai nerăbdători în ceea ce privește democratizarea societății și, totodată, afirmarea identității naționale a majorității populației Republicii. Concomitent, locuitorii din raioanele aflate în stânga Nistrului, sub influența românofobilor și conservatorilor din aparatul de partid și de stat, sprijiniți și de grupări radicale din PCUS, au început să amenințe și să conteste ordinea legal constituită. Toamna anului 1989 va reprezenta o etapă nouă, marcată de radicalism, în drumul spre suveranitate și, mai apoi, independență al unui spațiu cu o importanță geopolitică și strategică aparte pentru URSS.

Revolta transnistreană, preludiul destrămării statului

În perioada 4 – 9 septembrie 1989, activitatea liderilor politici ai RSSM a fost supusă verificărilor de către o Comisie venită de la Moscova din însărcinarea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu misiunea de-a stabili cauzele tensiunilor[1] existente în spațiul moldav, precum și soluțiile de calmare a acestora. Liderul Comisiei, E. N. Auelbekov – președintele Comisiei pentru problemele politicii naționale și relațiilor interetnice a Sovietului Naționalităților al Sovietului Suprem al URSS –, și colegii lui veniți de la Moscova au concluzionat că la „principala cauză a grevelor a servit la neluarea la timp de către organele de partid și sovietice a măsurilor radicale față de extremiști, naționaliști, șoviniști, separatiști, atunci când au fost comise acte de pângărire a drapelului sovietic și a început isteria de izgonire a populației nemoldovene din teritoriul republicii[2], precum și faptul că declanșarea grevelor s-a datorat adoptării legilor privind funcționarea limbilor. Funcționarii de partid veniți de la Moscova considerau că, totuși, „o serie de prevederi ale Legii privind funcționarea limbilor se abat de la normele legislației unionale sau le contrazic[3]. Comisia Prezidiului Sovietului Suprem al URSS a propus includerea în lege a unor garanții juridice, astfel încât „necunoașterea limbii moldovenești în limitele minimului necesar în momentul intrării în vigoare a legii nu ar fi servit drept motiv pentru concedierea din serviciu[4] și, totodată, „RSSM să asigure condițiile pentru însușirea de către aceste persoane a limbii oficiale[5].

Experții de la Moscova[6] considerau că prevederile art. 9, 12, 13, 16, și 19 contraziceau principiile de funcționare a complexului economic unitar al URSS. Articolele de lege care făceau referire la schimbarea numelui unor localități, înregistrarea numelor de familie, dublarea traducerii textelor oficiale, în limba rusă sau în funcție de limba vorbită în spațiul respectiv, precum și reglementarea modului în care avea să fie folosită limba în mass-media sau în presa minoritarilor au provocat nemulțumiri din partea experților Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Și totuși, trebuie menționat faptul că liderul comuniștilor din Tiraspol, Leonid V. Țurcan, avea să recunoască, la 26 octombrie 1989, că „deși unele din articolele legii privind limbile nu sunt perfecte, nu există temeiuri pentru suspendarea lor[7]. Referindu-se la impactul adoptării legislației privind limba de stat în RSSM, fostul ministru al Apărării și de Interne al Republicii Moldova, generalul (r) Ion Costaș, consemna: „Din păcate, în Moldova, dimensiunea etnică nu a fost luată în considerare la sfârșitul anilor ’80, la elaborarea legislației privind limba, iar în anii ’90 nu s-a elaborat o politică pentru perioada de tranziție privind adaptarea populației rusofone la noile realități și integrarea acesteia în noua societate. Oficialii moldoveni au demonstrat o încredere naivă în faptul că se va rezolva de la sine problema existenței, în statul moldovenesc, a unei mase imense de moldoveni rusificați, ruși-orășeni, ucraineni din raioanele nordice, găgăuzi și bulgari care locuiesc compact în sud, de ruși staroveri din zona rurală. Toți acești oameni au fost excluși în mod grosolan[8] și rapid din procesul de renaștere națională, motiv pentru care au și devenit o unealtă în mâinile liderilor separatiști[9].

Mircea Snegur, Ivan Călin și Grigore Eremei vor încerca să-i convingă pe locuitorii din Tiraspol, Bender și Râbnița să renunțe la grevele și protestele lor care păreau exagerate și neîntemeiate, în esență. „La mitingul din 3 septembrie în piața centrală a orașului Tiraspol, care a adunat circa 40.000 de greviști, am fost întâmpinat cu fluierături și strigăte de a nu urca în tribună. Conducătorul orașului L. Țurcan care, spre deosebire de mine, s-a bucurat de ovații și aprecieri «bravo», nici de gând nu avea să liniștească mulțimea. Dimpotrivă, era nemaipomenit de satisfăcut. Numai după implicarea dlui G. Eremei (președintele Consiliului Republican al Sindicatelor din RSSM – n. n.), strigătele au mai contenit. La momentul oportun mi s-a oferit microfonul[10], mărturisea Mircea Snegur cu referire la atmosfera de dincolo de Nistru din acel septembrie 1989. Președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM va încerca să-i facă pe tiraspoleni să înțeleagă că, totuși, era bine „să citească atent, cu creionul în mână fiecare rând și ei (transnistrenii – n. n.) se vor convinge că ele (legile despre limbi – n. n.) nu lezează drepturile cetățenilor, ci asigură pe pe teritoriul republicii bilingvismul real rus-național și național-rus[11]. În discursul său, Mircea Snegur a cerut ca discuțiile despre bilingvism să înceteze, grevele să fie oprite și a promis că o Comisie Specială a Sovietului Suprem al RSSM va analiza revendicările greviștilor. Totodată, președintele Sovietului Suprem al RSSM a respins acuzațiile care i se aduceau referitor la faptul că înclina către naționalism. În finalul discursului, Mircea Snegur a făcut o mărturisire de credință: „Totodată, întreaga mea viață conștientă am fost un internaționalist din fire și pledez pentru prietenia între toate popoarele ce locuiesc pe teritoriul Moldovei. Nu veți găsi niciun reprezentant al altei naționalități pe care l-aș trata cumva altfel. Așa cum nu-mi puteți imputa pledoarii ce ar contravenii concepției prieteniei între popoare[12]. Adevărul este că și familia mea este una internaționalistă, dar soția rusoaică a învățat limba moldovenească[13]. Această mărturisire ar putea fi înțeleasă, având în vedere desfășurarea evenimentelor istorice în acele clipe, însă, cele ce aveau să se petreacă, mai apoi, confirmă faptul că a fost, totuși, o mărturisire de credință[14]. Din păcate, rezoluția adoptată la miting a confirmat faptul că deciziile sesiunii Sovietului Suprem al RSSM cu privire la problemele limbii erau considerate ca fiind nevalabile pentru orașul Tiraspol[15]. Mircea Snegur, Simion Grossu, I. Guțu, Victor Pușcaș și I. C. Ciobanu au primit vot de neîncredere. „Greva a continuat, conducătorii unităților economice mai păstrându-și iluzia că se poate reveni pentru modificarea legilor adoptate[16], mărturisea Mircea Snegur. Foaia de presă „Bastuiușcii Tiraspol” („Tiraspolul în grevă”), editată în fiecare zi de către greviști, a devenit catalizatorul unor poziții românofobe[17] extrem de virulente ale cetățenilor RSSM din stânga Nistrului. În timpul desfășurării grevelor din spațiul transnistrean s-au înregistrat și acțiuni huliganice, provocatoare și insultătoare, precum scrierea unor lozinci noaptea de 21 spre 22 septembrie 1989, respectiv: „Trăiască limba rusă!”, „Jos latinița” (așa era denumită de către rusofoni grafia latină – n. n.)!, „Moarte catârilor!”, „Jos Grossu!”, „Jos moldovenii!”, „Catârilor, cărați-vă în România!”, „Bate-i pe catâri, salvează Tiraspolul![18].

Continuă protestele și grevele

Pe parcursul întregii luni septembrie 1989 au continuat grevele[19] și protestele publice față de cele decise la Chișinău pe 31 august 1989[20]. „Orice acțiuni propagandistice în mijlocul populației nemoldovenești stârneau ură față de moldoveni și de limba lor. Era de ajuns să vorbești în limba română în stradă, în salonul mijloacelor de transport în comun sau în locurile de agrement, că pe loc erai considerat om rău, naționalist[21], consemnează Mircea Snegur. Analizând evenimentele petrecute pe scena Republicii Moldova, după 31 august 1989 și nu numai, ambasadorul Ion Bistreanu pune câteva întrebări extrem de pertinente care relevă că, în acele vremuri, echilibrul în relațiile interetnice din republică dispăruse, iar pasiunile și-au spus cuvântul. „De ce, după ce s-au declanșat, justificate sau nu, reacțiile agresive ale rusofonilor la legea pri­vind limba de stat și după ce, la unele mitinguri, unii manifestanți mult prea înfierbântați cereau ca rușii să plece din republică, parlamentarii nu s-au grăbit să adopte, chiar într-o formă primară, o lege a minorităților, care să potolească cât de cât spiritele? De ce în majoritatea lor, acțiunile mișcării democratice au avut loc numai în capitală și nu și în provincie, inclusiv în localitățile din stânga Nistrului?”[22], adnotează ambasadorul Ion Bistreanu.

În cuvântarea ținută cu ocazia celei de-a XV-a Plenare a CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM), din 30 septembrie 1989[23], Grigore Eremei, membru al Biroului Politic al CC al PCM, recunoaștea că, totuși, organizația de partid republicană a scăpat de sub control procesul de restructurare, democratizare, transparență și creștere a conștiinței naționale. „Prin inconsecvența, iar adeseori și prin incompetența noastră, am semănat neîncredere în rândul populației multinaționale a republicii, am dezorientat organele de partid sovietice, de pe teren, adeseori au fost adoptate hotărâri contradictorii, care îi iritau pe oameni, provocau proteste din partea lor[24], declara fostul lider al sindicatelor sovietice din RSSM. Grigore Eremei considera că fisura care a apărut în relațiile dintre naționalități în legătură cu necesitatea conferirii statutului de limbă de stat limbii moldovenești se datorează și CC al PCM, precum și unor organe de presă subordonate. Organele de presă ale PCM susținuseră o campanie de presă prin care încercaseră să demonstreze că cererile majorității de a-și proteja limba schilodită erau absurde. „Vreau ca membrii Comitetului Central al partidului să știe că toți membrii și membrii supleanți ai Biroului înainte de Sesiunea Sovietului Suprem din august 1989 s-au pronunțat în unanimitate pentru statutul de limbă de stat a limbii moldovenești și pentru ca limba rusă să devină de comunicare pe teritoriul republicii. Nu înțelegem de ce acum, după adoptarea Legii cu privire la funcționarea pe teritoriul Moldovei a limbilor tuturor minorităților naționale care trăiesc în republică, ea trezește îndoieli din partea unora dintre ei. Legea trebuie respectată[25], declara Grigore Eremei în plenul reuniunii de partid din 30 septembrie 1989.

Totodată, Grigore Eremei punea în discuție și activitatea CC al PCUS, respectiv faptul că problema limbii a fost abordată la Plenara CC al PCUS, din 19 – 20 septembrie 1989, abia după ce în multe republici fuseseră adoptate legi cu privire la limba de stat a acestora. „De ce Comitetul Central al PCUS n-a pus această chestiune în discuție la Conferința XIX unională de partid?[26], întreba Grigore Eremei. În același timp, Grigore Eremei semnala faptul că apăruseră forțe care declarau „fără echivoc că intenționează să creeze structuri paralele ale puterii[27]. Referindu-se la înființarea așa-zisei Uniuni a Oamenilor Muncii din RSSM, Grigore Eremei îi învinuia pe V. F. Semionov, secretar al CC al PCM, și pe P. I. Șapa, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, pentru faptul că au participat la adunarea organizatorică a unei organizații „ale cărei acțiuni pot să ducă la ațâțarea vrajbei interetnice[28].

Declinul Partidului

În cadrul lucrărilor Plenarei CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov pledase pentru dreptul tuturor republicilor de a oficializa limba națiunii majoritare și, totodată, pentru acordarea statutului de limbă oficială la scara URSS, ca mijloc de comunicare interetnică, pentru limba rusă. Primul-secretar al CC al PCM, Simion Grossu, sprijinea ideea declarării limbii ruse drept limbă oficială în cadrul URSS și, totodată, „s-a pronunțat împotriva vocilor care cereau o asemenea suveranitate pentru republici, ceea ce ar fi dus la destrămarea Uniunii, aderând la lozinca: «Un Centru puternic – Republici puternice»[29]. Plenara CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989 extindea, ca urmare a adoptării platformei intitulată Politica națională a partidului în condițiile actuale, principiul leninist al autodeterminării naționale, exact în sensul celor dorite de Mihail S. Gorbaciov, respectiv respingerea dreptului popoarelor la autodeterminare până la separare. „Noi suntem pentru un stat unional, pentru o federație a popoarelor și, totodată, pentru unitatea partidului, care se manifestă ca un important factor de consolidare a societății[30], declara Mihail S. Gorbaciov pe 23 septembrie 1989, cu ocazia Plenarei CC al PC al Ucrainei. Secretarul general al PCUS respinsese, în mod categoric, cu o zi înainte, în discursul din finalul Plenarei, „federalismul la edificarea și funcționarea partidului[31].

În cursul zilei de 30 septembrie 1989 s-a desfășurat cea de-a XV-a Plenară a CC al PCM, unde Simion Grossu a prezentat raportul Situația social-politică, relațiile dintre națiuni și sarcinile organizațiilor de partid din republică ce decurg din hotărârile Plenarei din septembrie 1989 a CC al PCUS[32]. Liderul comuniștilor moldoveni considera că, totuși, situația social-politică negativă din RSSM își avea originea „din punct de vedere politic, în sistemul administrativ de conducere prin directive, încă nelichidat, în inerția organelor de stat și de partid, în activitatea departe de a fi democratică, a diferitelor formațiuni neformale[33]. Simion Grossu a respins în mod categoric ideea federalismului în ceea ce privește funcționarea PCM și, implicit, a PCUS[34]. Totodată, primul-secretar al CC al PCM a acuzat FPM, Edinstvo și Gagauz-halkî de acțiuni distructive ce se concretizau prin împărțirea populației republicii după criteriul national”[35].

Analizând activitatea FPM, Simion Grossu menționa faptul că, la multe mitinguri ale acestei organizații neformale, „adeseori se pune problema privind schimbarea granițelor, se fac auzite lozinci antirusești, se simte nostalgia după perioada ocupației (românești – n. n.), se neagă și se ponegrește totul, ce a realizat în deceniile de Putere Sovietică poporul nostru talentat și harnic[36]. În ceea ce privește activitatea Edinstvo, participanților la manifestările acesteia li se reproșa că „adeseori adoptă rezoluții ultrarevoluționare, susțin grevele politice, lansează apeluri la răsturnarea guvernului, la crearea unei autonomii rusofone, precum și lozinci antimoldovenești, își permit atacuri insultătoare la adresa conducătorilor republicii[37]. Prim-secretarul CC al PCM a acuzat faptul că „unele persoane, care pretind să fie lideri, au pornit o activitate ilicită în jurul ideii cu privire la așa-zisa «autonomie nistreană»[38] în care s-au angajat și unii dintre membrii PCM. „S-a ajuns până acolo că această idee absurdă a fost discutată la sesiunile Sovietelor orășenești Tiraspol, Bender și la sesiunea Sovietului raional Râbnița. Emisarii «autonomiei» se duc prin sate, caută să-i convingă pe locuitorii lor să adopte hotărâri în sprijinul acestei «inițiative»[39], declara Simion Grossu în fața activului de partid din RSSM. Liderul comuniștilor moldoveni a subliniat că „ideea autonomiei nistrene nu este altceva decât o nouă încercare de a provoca haos în mințile oamenilor, de a escalada încordarea în relațiile dintre națiuni[40] și a reamintit că „hotărârile Sovietelor locale cu privire la crearea autonomiei nu sunt întemeiate din punct de vedere juridic[41] în conformitate cu Constituția RSSM. Simion Grossu a militat, totodată, pentru elaborarea și punerea în discuția opiniei publice a unei Legi cu privire la garanțiile drepturilor grupurilor naționale din RSSM.

Referindu-se la acele momente de maximă tensiune de pe scena publică a Republicii Moldova, în contextul desfășurării și a unei ședințe speciale a Biroului Politic al CC al PCUS dedicată valului de greve din spațiul URSS, Mircea Snegur mărturisea: „La reîntoarcerea dumnealui (Simion Grossu, de la Moscova – n. n.), Biroul Politic al CC al PCM a întocmit un nou plan de măsuri care includea mai mult umilințe din partea conducerii decât acțiuni pentru a-i pune la punct pe cei care provocaseră pierderi immense. Cât nu ne-ar fi fost de greu, eram nevoiți să acceptăm anumite cedări morale, numai să ieșim din greve. Dar adevărul este că, odată cu încheierea moratoriului grevist, în mentalitatea celor de la Tiraspol, Bender, Râbnița și Comrat nu s-a produs nicio schimbare, ei rămânând a fi zombați de idea fixă a separatismului”[42]. Începând cu 25 septembrie 1989, activitatea întreprinderilor a fost restabilită pe întreg teritoriul RSSM. Din păcate, odată cu valul de greve din august – septembrie 1989 a început să se prefigureze și „discordia dintre Transnistria și restul republicii[43].

 (Va urma)

___________________________________________________________________

* Articolul este parte din studiul intitulat De la suveranitate la independență. Cazul Republicii Moldova (II) apărut în revista Archiva Moldaviae, nr. IX (2017), Iași, 2017, p. 63 – 95.

[1] Confruntarea de forță dintre autorităţile republicane de la Chişinău şi cele de la Tiraspol a debutat pe 16 august 1989 când circa 2.170 de muncitori de la patru întreprinderi industriale, de pe malul stâng al Nistrului, au intrat în grevă pentru două ore. Motivul grevei a fost generat de prevederile Legii privind funcționarea limbilor în RSSM care legifera limba moldovenească (română) drept limbă de stat ceea ce era considerat ca fiind un gest discriminatoriu pentru populaţia rusofonă. Rusofonii cereau ca şi limba rusă să aibă statut de limbă de stat în RSSM. Populaţia a fost incitată să declanşeze greva de apariția în presa de la Tiraspol, în data de 11 august 1989, a unui „proiect” inexistent al legii cu privire la limba moldovenească (română). Și totuși, în contextul în care o imensă majoritate a populației nu citise legea în original, precum și faptul că la unele întreprinderi o bună parte dintre muncitori (chiar şi 50%) nu au dorit să ia parte la grevă, munca lor a fost oprită prin deconectarea curentului electric. Grevele muncitorilor, în special la întreprinderile din industria militară, unde domnea o disciplină de fier, s-au realizat cu acceptul sau la ordinul liderilor politico-militari rusofoni și românofobi.

[2] Gheorghe E. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2001, p. 146.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 147.

[5] Ibidem.

[6] „De fapt, comisia avea sarcina de a contribui la încetarea grevelor. Pe membrii comisiei nu-i interesa starea de spirit și trăirile noastre sufletești”, mărturisea președintele Mircea Snegur în memoriile sale (Vezi Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, Chișinău, Fundația „Draghiștea”, vol. I, 2007, p. 611).

[7] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 148.

[8] Referindu-se la raporturile inter-etnice din Republica Moldova și la modul de reprezentare al majorității și minorităților în viața politică din spațiul moldav, generalul (r) Ion Costaș menționează faptul că Parlamentul de la Chișinău, încă din 14 noiembrie 1990, a decis: „La crearea tuturor organelor de stat ale puterii și administrației la toate nivelurile să se asigure reprezentarea cetățenilor de toate naționalitățile, care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova, în concordanță cu structura etnodemografică a populației” (Vezi Ion Costaș, Transnistria. 1989 – 1992. Cronica unui război nedeclarat”, București, 2012, p. 174). O prevedere trecută cu vederea și sub tăcere de către toate forțele politice din Republica Moldova.

[9] Ibidem, p. 173 – 174.

[10] Mircea Snegur, op. cit., p. 602.

[11] Ibidem.

[12] Ambasadorul Ion Bistreanu, fost ministru-consilier însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Republica Moldova (20 ianuarie 1992 – 1 mai 1993), consemnează faptul că ministrul de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu, îi mărturisea, în toamna anului 1992, cu referire la celebra declarație a președintelui Mircea Snegur, respectiv „să ne ţinem de neamuri”, din februarie 1991: „«Nu aţi înţeles nimic, voi românii, atunci când pre­şedintele Snegur a zis să ne ţinem de neamuri. Aţi interpretat cum aţi vrut dumneavoastră!». Și mi-a explicat ministrul cum să ne ținem de neamuri: da, vorbim aceeași limbă, avem o istorie aproape comună, dorim să dezvoltăm relațiile cu România în toate domeniile dar…cursul spre independența reală este esențial!” (Vezi Ion Bistreanu, Chișinău ’92. File de Jurnal, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012, p. 386).

[13] Mircea Snegur, op. cit., p. 605.

[14] „24 decembrie (1992 – n. n.) rămâne, în opinia mea, o dată care va trebui marcată în mod distinct în istoria relațiilor dintre România și Republica Moldova. Atunci, chiar în ajunul Sărbătorilor de Crăciun pe stil nou (în Moldova, Cră­ciunul va fi sărbătorit peste 13 zile, pe stil vechi), președintele Snegur a ros­tit în Parlamenul de la Chișinău un discurs care, pe fond, a ridicat o nouă și solidă barieră în calea integrării economice și culturale dintre cele două state românești. Și, mai grav, a dat undă verde românofobiei. L-am calificat, cu amărăciune, drept un «dar» făcut de un «Moș Gerilă sovietic». (…) Încă din vara anului 1992, după semnarea înțelegerii cu Boris Elțîn, par­tea română a sesizat că, sub unduirea rece a vântului de la răsărit, Snegur se îndepărta tot mai mult de România. Amintesc o deplasare a sa, «pentru re­culegere», la Putna, la mormântul lui Ștefan cel Mare, când a refuzat orice contact cu oficialitățile române, evitarea unei întrevederi cu președintele Iliescu, reticența sa și a anturajului său imediat la propunerile noastre de a pune la punct mecanismele interdepartamentale româno-moldovene pentru demararea mult trâmbițatei, cu un an în urmă, integrări economice, blocarea deschiderii centrului cultural Miorița (apropo de integrarea spirituală pe care o susținea la un moment dat chiar Snegur), «protestul» de la 20 decembrie în legătură cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Pe plan intern, era tot mai evidentă iritarea conducerii moldovene în fața activismului proromânilor și unioniștilor și multe-multe altele”, consemnează ambasadorul Ion Bistreanu, cu referire la credințele și atitudinile publice ale fostului președinte Mircea Snegur (Vezi Ion Bistreanu, op. cit., p. 408 – 409). În ședința de guvern din 18 septembrie 1991, Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, referindu-se la imnul de stat declara: „(…) Pentru că, vasăzică, de acum ni se spune să ne sculăm cu «Deșteaptă-te române», ne culcăm cu «Deșteaptă-te române» și așa mai departe. Dar ce, până acum am dormit? Dați-ne voie oleacă să fim independenți. Dați-ne voie să vedem ce putem!” (Ibidem, p. 296). În 1994, imnul de stat al Republicii Moldova a fost schimbat. Poezia „Limba noastră” a lui Alexei Mateevici a devenit noul imn de stat al Republicii Moldova. Referindu-se la teoria unui plan secret de Unire a Republicii Moldova cu România, propus de partea moldavă cu acordul lui Mircea Snegur, ambasadorul Ion Bistreanu consemnează: „Nu știu dacă, într-adevăr, Snegur și Iliescu au discutat atunci despre Unire (pe 21 martie 1992, la București – n. n.), dar știu sigur că, la prima ședință a Consiliului de Securitate al R. Mol­dova, Snegur nu s-a plâns că nu a fost ascultat și înțeles la București în legă­tură cu dorința sa de reunificare, ci le-a relatat îndelung celor prezenți despre imaginea dezolantă, din avion, a terenurilor arabile din România, nearate, ne­îngrijite” (Ibidem, p. 122).

[15] „Revoluția lingvistică pe care o cunoaște Uniunea Sovietică are multiple consecințe. Dezbaterea a contribuit la înfruntarea între naționalități; victoria limbilor naționale provoacă amărăciunea comunităților rusești din republici și a poporului rus în general. Această respingere a limbii lor este simbolul fragilității «prieteniei dintre popoare». Fratele mai mare este abandonat. Efectul acestei victorii asupra celorlalte popoare ale Uniunii Sovietice nu este de neglijat. Este vorba de un efect moral care încurajează naționalismul, dar și de un efect politic. Popoarele unite printr-un alfabet comun, ermetic celorlalte, vor avea tendința de a forma o comunitate închisă. Există și un efect internațional: anumite frontiere ale Uniunii Sovietice dobândesc astfel o porozitate lingvistică, popoare separate se vor apropia”, consemnează politologul Hélène Carrère d’Encausse în Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic, București, Editura Remember- Sic Press Group, 1993, p. 159.

[16] Mircea Snegur, op. cit., p. 605.

[17] „…Am suportat șaptezeci de ani în care s-a tăiat din rădăcină, s-a cosit, s-a lăsat să putrezească în închisori cei mai buni fii ai Patriei – conștiința tuturor popoarelor țării, ca să ajungem la acest moment când s-a dezlănțuit pseudoconștiința – aceste lepădături ale sistemului putrezit, toți acești larii, vierii, volontirii, cimpoii”, scriau realizatorii foaia de presă Bastuiușcii Tiraspol” (Ibidem, p. 607).

[18] Ibidem, p. 609.

[19] Conform proiectului de acord intervenit între Comitetul republican de grevă, condus de către B. Ștefan, și oficialii RSSM, grevele trebuiau să înceteze pe 8 septembrie 1989.

[20] În condițiile în care în rândul opiniei publice este încetățenită ideea că rusofonii din Republica Moldova au devenit adversarii drumului spre suveranitate și independență ai acestei republici unionale, ambasadorul Ion Bistreanu menționează faptul că „jumătate dintre aceștia tră­iau și munceau pe malul drept al Nistrului și, chiar dacă nu agreau politica de stat, nu au organizat după independență nici măcar o grevă sau manifestație cu revendicări politice similare celor din stânga Nistrului” (Ion Bistreanu, op. cit., p. 430).

[21] Mircea Snegur, op. cit., p. 609.

[22] Ion Bistreanu, op. cit., p. 430-431.

[23] În volumul său de memorii (Fața nevăzută a Puterii, Chișinău, Editura Litera, 2003, 680 p.), Grigore Eremei menționează Plenara CC al PCM ca fiind cea de-a XI-a și ca data a desfășurării ziua de 4 octombrie 1989. Numeroase alte surse istoriografice indică ziua desfășurării Plenarei ca fiind 30 septembrie 1989 și, totodată, este cea de-a XV-a Plenară.

[24] Ibidem, p. 260.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, p. 261.

[28] Ibidem, p. 262.

[29] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 151.

[30] Ibidem, p. 152.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 153 – 158.

[33] Ibidem, p. 153.

[34] În perioada 1986- 1989 și-au depus carnetele de membru de partid un număr de 500 de membri, iar 920 au părăsit PCUS din cauza pierderii legăturii cu organizațiile de partid.

[35] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 154 – 155.

[36] Ibidem, p. 155.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 156.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Mircea Snegur, op. cit., p. 613.

[43] Ibidem.