În timpul vizitei în RSSM a Comisiei de la Moscova, condusă de E. N. Auelbekov, prim-vicepreședintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli I. Lukianov, a telefonat, în cursul zilei de 7 septembrie 1989, la Comitetul Orășenesc al PCM Tiraspol și a discutat cu primul-secretar L. V. Țurcan și cu V. M. Râleakov, liderul OSTK și co-președintele Comitetului republican de grevă, despre situația locală și cea din RSSM. Trebuie menționat faptul că uzinele care formau complexul militaro-industrial din stânga Nistrului participau la realizarea a mai mult de 18% din volumul producției industriale din RSSM, însă numai 18% din venituri erau îndreptate către bugetul local în timp ce restul mergea către bugetul URSS și cel al RSSM.

 Erodarea stabilității și statalității RSSM

 „Elitele transnistrene erau perfect conștiente de faptul că ieșirea Moldovei din componența URSS și proclamarea independenței vor conduce la transferul proprietăților și al activelor productive la dispoziția nomenclaturii republicii. (…) În perioada «romantică» a politicii moldovenești, «directorii tiraspoleni», lipsiți de orice sentimente, fără a mai pierde timpul, au planificat cu cinism și obrăznicie confiscarea întreprinderilor moldovenești din stânga Nistrului, cu scopul de a le subordona intereselor lor personale”[1], consemnează generalul (r) Ion Costaș. Consiliul Directorilor de la Tiraspol, care reunea pe directorii celor mai importante întreprinderi ale complexului militaro-industrial[2], era condus de către Anatoli I. Bolșakov, directorul-general al Uzinei „Tocilitmaș”, și se baza pe ROSM-urile (Detașamentele muncitorești pentru sprijinirea Miliției) și OSTK-urile (Sovietele Colectivelor de Muncă). Pe 13 septembrie 1989, Sovietul Orășenesc din Tiraspol decidea, cu ocazia celei de-a XIII-a sesiuni extraordinare, să sprijine acordarea statutului de limbă oficială limbii moldovenești și, totodată, să declare nesupunere civică și să suspende în orașul Tiraspol efectele art. 70 din Legea privind statutul limbii de stat în RSSM, precum și art. 1, 3, 4, 7, 9, 12, 13, 19, 22, 24 și 30 ale Legii privind funcționarea limbilor în teritoriul RSSM. Liderii rusofoni de la Tiraspol au decis ca limbile moldovenească, rusă și ucraineană să fie declarate drept limbi de lucru și de secretariat în orașul Tiraspol. Totodată, a fost lansat un apel către toți oamenii muncii din orașele și raioanele Tiraspol, Bender, Râbnița[3], Slobozia, Camenca, Bălți, Dubăsari și Grigoriopol „de a crea o republică autonomă în cadrul RSSM”[4]. 1 ianuarie 1990 era un termen limită în ceea ce privește proclamarea unei republici autonome în condițiile în care oamenii muncii erau de acord. „Unicul care s-a pronunțat împotriva ideilor separatiste a fost secretarul doi al Comitetului raional Slobozia al PCM, I. Luca. Domnia sa a dovedit prin argumente caracterul ilegal și inoportunitatea politică ale creării unei formațiuni autonome. Dar nu a fost auzit. Trebuie să recunosc că și noi, cei din conducere (a RSSM – n. n.), în virtutea multiplelor probleme de a căror soluționare eram preocupați, nu prea credeam în seriozitatea acestor intenții. Evenimentele ulterioare au demonstrat însă că ne înșelam amarnic. Dar, de fapt, nimeni nu putea să presupună atunci că se va ajunge atât de departe în aspect separatist”[5], mărturisea Mircea Snegur.

Liderii secesioniști din spațiul transnistrean au alcătuit un calendar al destrămării RSSM: 1) până la 10 octombrie 1989 trebuia discutată chestiunea autonomiei în toate colectivele de muncă din Tiraspol, în rândul locuitorilor din oraș, precum și desfășurarea referendumului; 2) pe 20 octombrie 1989, o nouă sesiune a Sovietului orășenesc din Tiraspol urma să se pronunțe asupra rezultatelor înregistrate la referendum; 3) urmau să fie create Comisii economice și administrative-teritoriale, formate din deputați și reprezentați ai OSKT-urilor, care trebuiau să elaboreze, până la 25 noiembrie 1989, principiile de creare în baza proiectului platformei naționale a PCUS a republicii autonome.

Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a fost informat că trebuia să stabilească o nouă structură a Parlamentului, respectiv bicamerală, în contextul alegerilor de la începutul anului 1990. Totodată, cetățenii RSSM din spațiul transnistrean au început să depună bani în conturile deschise de OSTK la JILSOȚBANK din Tiraspol. În perioada august 1989 – 1 mai 1990 s-a depus în conturi suma de 1.443.216 ruble care au fost, mai apoi, cheltuiți prin decizia președintelui OSTK din acel moment, Vladimir Riliakov. Imense sume de bani urmau a fi cheltuite în perioada imediat următoare, liderii secesioniștilor transnistreni profitând din plin de avantajele funcției și de fondurile adunate prin manipularea conștiințelor și a fricilor conaționalilor lor. Generalul (r) Ion Costaș consemnează: „Într-o scrisoare destinată procurorului de la Tiraspol, N. Ursu, fotograful OSTK, P. Hitaenko, a relatat despre numeroase cazuri de mașinațiuni cu banii pe care oamenii creduli din Moldova îi donaseră Sovietului colectivelor de muncă, despre modul în care membrii organizației obștești îi terorizau pe comercianți, cerându-le produse deficitare, cum își însușeau aparatura cumpărată pentru Soviet sau despre cum au fost cheltuiți banii pe restaurante și «sandviciuri pentru oaspeții străini». Potrivit martorului, activitatea «departamentului ideologic» al OSTK (eliminat din structura PCUS!) consta în numeroase falsuri. (…) Deși o parte uriașă din sumele colectate de OSTK nu era înregistrată și era dată în stânga și în dreapta, fără nicio evidență, toate acestea au fost un flec. Amploarea jefuirii activelor din Transnistria, începută după formarea republicii separatiste, nu a fost evaluată până acum”[6]. În baza raportului Comisiei condusă de E. N. Auelbekov, precum și al concluziilor Institutului Dreptului de Stat al Academiei de Științe a URSS, Comisia pentru problemele politicii naționale și relațiilor interetnice a Sovietului Naționalităților al Sovietului Suprem al URSS a emis o hotărâre specială, pe 22 septembrie 1989, prin care s-a recunoscut faptul că nu au fost făcute încălcări ale procesului legislativ la aprobarea legii Cu privire la funcționarea limbilor în teritoriul RSSM. Totodată, s-a cerut „doar intensificarea activității de tălmăcire a prevederilor legii – consemna Mircea Snegur, prezent la ședința din 22 septembrie 1989, alături de C. Oboroc –, precum și crearea condițiilor necesare pentru funcționarea liberă și deplină a legilor despre limbi”[7].

În contextul evoluțiilor din RSSM, Comisia privind fundamentarea juridică a creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene în cadrul RSSM a publicat, pe 14 octombrie 1989, concluziile analizei privind posibilitatea juridică a creării RASS Nistrene. Membrii Comisiei au concluzionat că „singura fundamentare juridică, în condițiile bazelor juridice existente, la crearea republicii autonome poate fi doar libera exprimare a poporului care locuiește compact pe teritoriul concret al regiunii nistrene și care are, în afară de amplasarea teritorială compactă, și alte condiții arătate mai sus pentru dobândirea unei independențe politice”[8]. Pe 19 octombrie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM s-a întrunit și a luat în dezbatere situația social-politică din RSSM și a adoptat o hotărâre specială privind îndeplinirea recomandărilor Comisiei de la Kremlin, respectiv să se manifeste „perseverență, consecvență și tact în realizarea prevederilor legilor în toate sferele vieții”[9]. Totodată, se cerea să se intensifice „controlul asupra aplicării lor în cunoștință de cauză și la timp, neadmițând lezarea drepturilor și intereselor naționalităților și grupurilor etnice care locuiesc în republică”[10]. Liderii rusofoni din spațiul transnistrean au recunoscut că s-au comis încălcări ale legislației în vigoare, însă au cerut ca Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM să nu se amestece în procesul de anulare a deciziilor luate la Tiraspol, invocând faptul că „abrogarea acestora de către organul ierarhic superior va provoca un nou val de destabilizare a situației”[11]. Din păcate, autoritățile republicane legitim alese și constituționale vor fi înșelate de către deputații transnistreni care au promis că vor anula decretele și legile neconstituționale, adoptate de către Sovietele din Transnistria, însă nu au făcut-o. Singurul politician de la Chișinău care nu a crezut în onestitatea celor de la Tiraspol a fost Victor Pușcaș, care efectuase numeroase deplasări la Râbnița unde dialogase, din păcate fără efect, cu separatiștii. „Virusul separatismului îi molipsise pe liderii transnistreni atât de mult, încât ei nu au mai dat înapoi”[12], consemna Mircea Snegur.

 Împotriva statului, împotriva limbii române

Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a analizat, totodată, situația creată la Bender unde forțele de ordine au intervenit în forță asupra manifestanților care protestau, în cursul zilei de 2 august 1989, împotriva creării RASSN. Miliția a arestat 14 demonstranți, iar Comitetul Executiv Orășenesc al Benderului a decis că vinovați de cele întâmplate sunt liderii Clubului Literar Vatra, organizatorul manifestației. Cu ocazia discuțiilor din Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM privitor la situația din Bender au fost puse în discuție și problemele simbolicii statal-naționale a RSSM. Ion Hadârcă, deputat în Sovietul Suprem al URSS din partea RSSM, a subliniat importanța tricolorului în cadrul manifestațiilor de pe cuprinsul RSSM accentuând faptul că „sub drapelul acesta străbunii noștri mureau la Șipca, iar culorile lui vin de la Ștefan cel Mare”[13]. Totodată, deputatul poporului din URSS, C. Oboroc, le-a reproșat conducătorilor unor raioane că rămâneau pe poziții vechi, conservatoare, precum și faptul că „nu admit nicio altă manifestare decât cele organizate de organele locale ale PCM”[14]. Concluziile ședinței Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM aveau să fie marcate de dorința liderilor RSSM de-a realiza o împăcare între cetățenii RSSM astfel încât „hotărârea – consemnează Mircea Snegur – a purtat un caracter mai mult de recomandare la o mai bună înțelegere reciprocă între putere și formațiunile obștești în activitățile lor de mai departe”[15].

Totodată, o serie de lideri românofobi, din sânul conducerii PCM, au profitat de desfășurarea lucrărilor Plenarei CC al PCM, în care au fost analizate rezultatele Plenarei CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989[16], pentru a-i incrimina pe adepții Mișcării de Renaștere Națională din PCM și RSSM. Referindu-se la atmosfera din timpul desfășurării Plenarei CC al PCM, Mircea Snegur consemna: „Frontului Popular din Moldova i s-au pus în cârcă toate păcatele, pe când Interfront-ul a fost numai dojenit ușor. În referat se trecea sub tăcere rolul unor demnitari de rang republican în crearea așa-zisei «Uniuni a truditorilor din Moldova» cu pretenții de putere paralelă în stat. Și nu numai! Această așa-zisă organizație social-politică își propunea să dirijeze toate domeniile vieții, controlând organele de partid, sovietice și economice care, la rândul lor, urmau să coordoneze cu dânsa (cu filialele ei în orașe și raioane) orice proiecte de decizii. Frumos, nu? Și toate aceste idei au fost încuviințate de către secretarul CC al PCM V. Semionov și viceprim-ministrul P. Șapa”[17].

În contextul extrem de tensionat generat de discuțiile de la Plenara CC al PCM, referitor la problemele limbii în RSSM, activitatea Mișcării de Renaștere Națională și situația social-politică din republică, N. Domentii, prim-secretar al Comitetului Raional Orhei al PCM, a menționat faptul că, totuși, la cererea populației rusofone, au fost deschise, în întreprinderi și în organizații obștești, cursuri de studiere a limbii moldovenești. Pedagogii Raionului Orhei s-au angajat să învețe populația să scrie în limba latină și să ajute la însușirea limbii ucrainene de către cei doritori. Problema autonomiei diferitelor raioane componente ale RSSM avea să genereze discuții extrem de aprinse. P. Dubalari, prim-secretarul Comitetului Raional Camenca al PCM, a avertizat asupra faptului că problema autonomiei se baza mai mult pe emoții, neavând nimic comun cu platforma națională a PCUS, iar o dezvoltare a situației în acest sens va duce divizarea populației pe principii naționale și va genera descompunerea raionului. Vasile M. Iovv s-a pronunțat tranșant împotriva oricăror forme de autonomie și a cerut elaborarea, de către liderii PCM și ai formațiunilor neformale, unei platforme de compromis de natură să-i mulțumească pe toți cetățenii RSSM.

În cadrul Plenarei a fost abordată de către P. Cojuhari, președintele Comisiei Controlului de Partid de pe lângă CC al PCM, problema retragerilor din PCM. „Oamenii părăseau partidul din mai multe considerente: unii motivau că partidul, în condițiile restructurării, a cedat inițiativa diferitelor formațiuni neformale, alții – pentru că organizațiile de partid s-au transformat în cluburi de discuții inutile, cei din a treia categorie nu doreau să facă parte dintr-un partid cu cei care propagă naționalismul, iar o parte declarau că în condițiile haosului admis de CC, de comitetele raionale și orășenești nu vor să împartă cu cineva responsabilitatea. (…) Abandonarea masivă a partidului comunist s-a transformat, ulterior, într-un proces ireversibil”[18], adnota Mircea Snegur cu referire la evoluțiile din PCM. La finalul Plenarei CC al PCM, Mircea Snegur și Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM au fost mandatați să elaboreze concepția juridică de reglementare a relațiilor interetnice și de garantare a protecției drepturilor tuturor etniilor din RSSM. „Deși nu prea eram de acord cu o atare tratare a problemei (se subînțelegea că aceste relații ar fi avut de suferit din cauza legilor lingvistice), încă mai trebuia să mă supun deciziei forului partinic”[19], mărturisea Mircea Snegur.

Totodată, liderii OSTK au înțeles că tactica elaborată și aprobată la sesiunea a XIII-a a Sovietului Orășenesc Tiraspol era greșită și au anulat rezoluția referitoare la acțiunile de nesupunere civică în legătură cu neacceptarea legilor privind limbile vorbite în RSSM. În timpul desfășurării lucrărilor sesiunii a XIV-a a Sovietului Orășenesc de la Tiraspol, OSTK-ul a propus desfășurarea unui referendum privind autonomia și care trebuia să se desfășoare înainte de 21 noiembrie 1989. Liderii OSTK erau îngrijorați de faptul că la sesiunea Sovietului Suprem al RSSM, care urma să înceapă pe 21 noiembrie 1989, se preconiza a fi adoptată o lege privind referendumul pe teritoriul RSSM. „Sunteți pentru sau împotriva creării unui raion autonom în teritoriul Sovietului Orășenesc Tiraspol, ca o bază pentru RASSN?”[20], era întrebarea la care trebuiau să răspundă locuitorii Tiraspolului.

Pe 13 noiembrie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a anulat deciziile Sovietelor de la Bender, Râbnița și Tiraspol privind organizarea de referendumuri pe tema autonomiei, calificându-le drept anticonstituționale. Sesiunea a XIV-a a Sovietului Orășenesc de la Tiraspol a decis ca 136.000 de locuitori ai orașului Tiraspol să se prezinte la vot pe 28 ianuarie 1990 și să răspundă la următoarele două întrebări: „1) cu privire la atribuirea orașului Tiraspol, cu teritoriile de subordonare administrativă, a statutului de teritoriu independent pe baza principiilor de autodirijare, de autogestiune regional și autofinanțare, cu egalitatea deplină în drepturi a limbilor și 2) cu privire la oportunitatea intrării or[așului] Tiraspol în componența RASS Transnistrene, în caz de formare a ei”[21].

Pe măsură ce evoluțiile social-politice din RSSM se amplificau, cei din stânga Nistrului deveneau preocupați de declararea autonomiei și pedepsirea lui Mircea Snegur, precum și a altor lideri politici din RSSM, care se făceau vinovați, în opinia lor, de degradarea situației social-politice. Trimisul Chișinăului pentru dialogul cu cei de la Tiraspol, V. Pșenicinikov, a aderat la atitudinea separatiștilor și le-a comunicat că: „asupra liderilor Frontului Popular sunt intentate dosare penale, se acumulează materialele necesare și ei vor fi pedepsiți; corespondentul ziarului «Pravda» a avut dreptate în publicațiile sale obiective, dar la sesiune nu a putut fi îndreptățit, deoarece fiecare deputat este în drept să-și expună poziția; Snegur a participat la Marea Adunare Națională cu consimțământul Biroului CC (al PCM – n. n.), dar greșeala lui a fost că nu a combătut cuvântările extremiste; crearea unui sistem bicameral e posibilă și trebuie de insistat; comitetul de grevă nu a fost tratat la Plenară la fel ca și Frontul Popular, acțiunile ultimului fiind condamnate; poziția PCM față de greve pornește de la convingerea că ele au fost inițiate de clasa muncitoare, și nu de conducătorii de întreprinderi; secretarul CC (al PCM – n. n.) V. Semionov va fi protejat ș.a.m.d.”[22].

Referindu-se la acest conflict transnistrean, politologul și geopoliticianul Oleg Serebrian consemna faptul că acesta „are mai curând la origine un conflict intercultural ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai mare pronunțat caracter de conflict geopolitic”[23] în condițiile în care faptul că Nistrul a fost o frontieră naturală a condus la o „conjunctură etnică, psihologică și de identitate regională diferită pe ambele sale maluri”[24]. Evoluția evenimentelor va confirma faptul că acest conflict transnistrean, după cum concluziona Oleg Serebrian, „nu este un conflict etnic, ci de natură morfopolitică, având un mobil pur geopolitic nu atât pentru Tiraspol, cât pentru Moscova și Kiev”[25]. 125.000 de locuitori ai orașului Tiraspol (92,3%) vor participa la referendul privind secesiunea spațiului transnistrean, iar 96,7% dintre cei prezenți în fața urnelor au votat „pentru” la prima întrebare și 96% „pentru” la cea de-a doua întrebare. Totodată, sub presiunea OSTK, se decidea organizarea de alegeri locale concomitent cu alegerile în Sovietul Suprem al RSSM care urmau a se desfășura pe 25 februarie 1990. „În cazul discriminării legislative continue a cetățenilor de orice naționalitate, (…) împreună cu alte raioane ale Transnistriei va fi continuată activitatea de creare a unei regiuni cu autoconducere, în urma unui referendum”[26], menționa OSTK în platforma electorală afișată în toamna anului 1989. Lista candidaților pentru Sovietul Suprem al RSSM, propusă de către OSTK, includea numele celor care fuseseră liderii[27] grevelor împotriva limbii române.

 (Va urma)

_____________________________________________________________________________________

* Articolul este parte din studiul intitulat De la suveranitate la independență. Cazul Republicii Moldova (II) apărut în revista Archiva Moldaviae, nr. IX (2017), Iași, 2017, p. 63 – 95.

[1] Ion Costaș, op. cit., p. 29.

[2] În conformitate cu datele statistice publicate în cursul anului 1989 la Chișinău, în Transnistria s-a realizat 20,7% din producția industrială globală a RSSM, iar în sudul republicii doar 6,1%. Transnistria furniza 83,3% din energia electrică produsă în RSSM, 100% din industria grea constructoare de mașini, circa 100% din producția de laminate și ciment, 50% din producția de țesături. În zona transnistreană se afla 23,5% din potențialul industrial al RSSM și 16% din totalitatea întreprinderilor de construcție. În raioanele din stânga Nistrului locuiau 700.000 de cetățeni (17% din întreaga populație a RSSM), din care 480.000 în zona urbană și 220.000 în zona rurală. La 1 ianuarie 1989, cetățenii RSSM de etnie românească care erau socotiți ca fiind moldoveni reprezentau 64,5% din totalul populației, 13% erau de etnie rusească, 13,8% – ucraineni, 3,5% – găgăuzi, 2% – bulgari, 3,2% – celelalte etnii.

[3] Sovietul din Râbnița a adoptat un regulament cu privire la referendumul pentru autonomie și a fixat și data desfășurării acestuia pe 3 decembrie 1989.

[4] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 173.

[5] Mircea Snegur, op. cit., p. 613 – 614.

[6] Ion Costaș, op. cit., p. 34 – 35.

[7] Mircea Snegur, op. cit., p. 614.

[8] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 174.

[9] Mircea Snegur, op. cit., p. 615.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 617.

[13] Ibidem, p. 619.

[14] Ibidem, p. 620.

[15] Ibidem.

[16] La Plenara CC al PCUS din 19 – 20 septembrie 1989 s-a pus în discuție proiectul de platformă intitulat Cu privire la problema națională, iar în finalul Plenarei s-a adoptat Platforma PCUS intitulată Politica națională a partidului în condițiile actuale. Plenara CC din PCUS din septembrie 1989 avea să fortifice pozițiile centrului moscovit și „a extins principiul leninist al autodeterminării naționale” (Vezi Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 297). Mihail S. Gorbaciov a câștigat prin impunerea principiului respingerii dreptului națiunilor la autodeterminare până la secesiune. La sfârșitul Plenarei, secretarul general al PCUS a militat „pentru consolidarea suveranității republicilor și extinderea drepturilor tuturor entităților naționale, pentru umplerea federației sovietice cu un conținut real” (Ibidem) și, totodată, „pentru unitatea PCUS – în deplină concordanță cu ideile lui Lenin, care a fost pentru o federație a popoarelor, pentru o uniune de state, dar a respins categoric federalismul la edificarea și funcționarea partidului” (Ibidem).

[17] Mircea Snegur, op. cit., p. 622.

[18] Ibidem, p. 627 – 628.

[19] Ibidem, p. 632.

[20] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 182.

[21] Ibidem, p. 183.

[22] Mircea Snegur, op. cit., p. 635.

[23]  Ion Chirtoagă, Ion Jarcuțchi, Elena Negru, Demir Dragnev, Vasile Ciubuc, Rodica Solovei, Igor Cașu, Gheorghe E. Cojocaru, Larisa Harea, O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Editura Civitas, Chișinău, 2007, p. 361.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 183.

[27] Aceștia erau: V. M. Arestov, A. P. Manoilov, V. I. Glebov, A. Z. Volkova, A. E. Saidakov, V. M. Konstantinov, V. N. Ordin, G. N. Dereveanko, V. A. Zagreadski, V. I. Emelianov, A. F. Kokoșko, V. Ia. Potașev, A. I. Bolșakov, A. Gr. Punga, V. P. Cicikin, V. M. Dvoreanko, V. M. Rîleakov, P. A. Zalojkov, Igor N. Smirnov. Majoritatea candidaților OSTK au devenit deputați ai Sovietului Suprem al RSSM și, totodată, adepții OSTK au câștigat și majoritatea locurilor de consilieri în Sovietul Orășenesc. Pe 24 martie 1990, Igor N. Smirnov a câștigat competiția electorală cu Leonid V. Țurcan, liderul PCM din Tiraspol, și a devenit președintele Sovietului Orășenesc Tiraspol, iar V. M. Rîleakov, fost secretar de partid la Elektromaș și primul președinte al OSTK, a devenit vicepreședintele Sovietului.