Pe 7 octombrie 1989, câteva zeci de tineri au ieșit în piața centrală din Chișinău și au început să afișeze placarde cu următoarele înscrisuri: „Cerem alternativă PCUS!”, „Jos Constituția stalinistă!”, „Jos limba rusă de stat!” etc. Miliția RSSM a intervenit în forță și au avut loc ciocniri cu tinerii demonstranți.

 Împotriva politicii Partidului și Statului

 În ziua următoare, 8 octombrie 1989, Frontul Popular din RSSM a organizat un miting la Teatrul de Vară din Chișinău. „Această formațiune ne ținea mereu în tensiune. Recunosc, uneori mă supăram pe conducătorii Frontului care nu ne dădeau măcar un mic răgaz pentru soluționarea altor probleme legate de viața republicii. Ulterior însă am conștientizat că dacă ei nu erau atât de insistenți, schimbările aveau să decurgă mult mai lent, cu întârziere”[1], mărturisea Mircea Snegur. Manifestanții și liderii FPM au pus în discuție proiectele de legi intitulate „Cu privire la alegerile de deputați ai poporului ai RSSM” și „Despre modificările în Constituția RSSM”, precum și modul în care urmau să fie aleși Procurorul General al RSSM și președintele Comitetului Securității Statului (KGB) al RSSM. Liderii FPM au criticat în mod vehement activitatea conducerii de vârf a RSSM, în special a lui Simion Grossu care susținuse la Plenara CC al PCUS faptul că cetățenii din RSSM erau de acord cu decretarea limbii ruse ca limbă de stat în RSSM. Anatol Șalaru, unul dintre liderii FPM, proclama FPM drept succesor al autorităților republicane și a emis lozinca: „Toată puterea – Consiliului Frontului Popular din Moldova!”. Totodată, FPM a condamnat activitatea forțelor care au „au desfășurat o activitate febrilă de izolare a poporației găgăuze prin separare, cerând autonomie teritorială pe baza limbii ruse”[2], menționându-se faptul că, totuși, „găgăuzii au fost aduși pe pământurile Basarabiei de către țarul rus, în vederea constituirii unei baze sociale a expansiunii în Balcani”[3]. Participanții la miting au protestat față de intenția guvernului RSSM de-a crea o autonomie teritorial-administrativă găgăuză deoarece astfel ar fi lezate drepturile „populației moldovenești, bulgare, ucrainene care locuiește în cele 5 raioane și ar duce la crearea unui Karabah de expresie locală”[4].

În cursul zilei de 22 octombrie 1989, zeci de mii de oameni s-au strâns într-un miting neautorizat, în Piața Victoriei din Chișinău, și au cerut înregistrarea legală a FPM până la data de 29 octombrie 1989. Manifestanții au respins legea cu privire la referendum și au cerut crearea unei Comisii a Sovietului Suprem al RSSM, cu participarea reprezentanților FPM, pentru „elaborarea platformei Republicii în problema Pactului Ribbentrop – Molotov și prezentarea unei declarații a sesiunii din 21 noiembrie către Comisia respectivă a Sovietului Suprem al URSS”[5]. Pe 28 octombrie 1989 se constituia Mișcarea Verzilor (Acțiunea Verde – AVE), în frunte cu scriitorul Gheorghe Malarciuc, iar pe 9 noiembrie 1989 se publica, de către săptămânalul „Literatura și arta”, Protocolul adițional secret la Pactul Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939, precum și un set de documente privind raporturile dintre Germania național-socialistă și URSS în ceea ce privește spațiul dintre Nistru și Prut în perioada 23 august 1939 – 28 iunie 1940[6].

La începutul lunii noiembrie 1989 aveau să se petreacă o serie de fapte care vor complica raporturile dintre autoritățile republicane și mulțimea de protestatari. Parada militară și demonstrația oamenilor muncii din RSSM în cinstea celei de-a 72-a aniversări a Marii Revoluții Socialiste din 25 Octombrie/7 Noiembrie 1917 a constituit prilejul unei confruntări violente a adepților FPM cu autoritățile de ordine ale RSSM. „Pentru Chișinău, anul 1989 a fost anul mitingurilor de masă. Unii ieșeau în stradă cu revendicări politice, iar alții doar pescuiau în ape tulburi. S-a înregistrat o creștere fără precedent a criminalității stradale. Organizatorii acțiunilor neautorizate îndemnau la blocarea clădirilor administrative, îi instigau pe oameni să se înarmeze cu ce au la îndemână și să «dea o lecție» Miliției. Se auzeau chemări la incendierea mașinilor de miliție și atacarea polițiștilor. (…) Societatea aștepta un răspuns la întrebarea: Cine va restabili ordinea în cele din urmă? Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Interne, condus pe atunci de Vladimir Voronin[7], s-a comportat cu totul inadecvat: în fapt, s-a delimitat de probleme și nu a făcut nimic pentru a opri revoltele, atitudine care era o reflectare a strategiei «struțului» adoptate de CC al PCM”[8], mărturisea generalul (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova.

În dimineața zilei de 7 noiembrie 1989, la ora 07.30, liderii FPM s-au întâlnit în fața Spitalului de Boli Infecțioase din Chișinău cu coloana de simpatizanți ai Frontului Popular pentru a se îndrepta către celebrarea Marii Revoluții Socialiste din 1917. Manifestanții scandau: „Tancurile – în câmp, la arat!”, „Combustibilul tehnicii militare – tehnicii agricole!”, „Vrem viață mai bună, nu tancuri!”, „Vrem produse alimentare, nu rachete!”. Forțele de ordine (trupe speciale și milițieni) au agresat coloana de demonstranți ai FPM, au fost bătuți și oamenii de pe trotuar. „Se auzeau numai răcnete și strigăte tradiționale pentru karatiști: «Ia! Ia!». Au fost bătuți și oamenii care stăteau pe trotuar, au aruncat în oameni și cu coșurile de gunoi puse la stația de troleibuz. Un bolnav de la spital i-a aruncat unui rănit un ștergar să-și panseze rana. Acest ștergar plin de sânge a fost purtat de oameni ca un drapel până la tribună, dar tovarășii «conducători» au dat bir cu fugiții îndată ce au zărit coloana Frontului Popular cu tricolorul”[9], mărturisea Vladimir Dorogan, martor ocular la eveniment[10]. Referindu-se la acele momente, Mircea Snegur, președintele Sovietului Suprem al RSSM, consemna: „În primul rând, organele miliţiei au dispersat coloana Frontului Popular, folosind metode inadecvate unei societăţi libere, democrate. Mulţi participanţi au fost reţinuţi, alţii bătuţi, ceea ce a stârnit un val de nemulţumire generală. Se inten­ţiona împiedicarea acestora de a ajunge în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Aceste evenimente aveau loc în zona concentrării teh­nicii militare pentru paradă, care aşa nu a mai avut loc din cauză că un grup de manifestanţi s-au culcat pe asfalt înaintea blindatelor. A fost unicul caz în URSS de zădărnicire a paradei tehnicii mi­litare. Cei de la tribuna centrală eram informaţi în permanenţă despre situaţie. Deciziile le luam din mers. Ministrul de Interne V. Vo­ronin a avut, până la urmă, o poziţie raţională pe care, perso­nal, am susţinut-o (erau şi unii înfierbântaţi care cereau aplicarea unor măsuri drastice). (…) Co­loa­nele raioanelor din Chişinău au trecut rapid, sărbătoarea comu­nistă fiind compromisă. De fapt, aceasta a fost ultima manifestare festivă organizată de către au­torităţile comuniste şi sovietice. Ea s-a finalizat cu oprirea coloanei Frontului Popular în faţa tribunei şi scandarea de lozinci împotriva conducerii republicii”[11]. Televiziunea de stat a RSSM va prezenta secvența în care Simion Grossu, împreună cu întregul activ de partid și de stat al RSSM, părăsea tribuna oficială a manifestației. Totodată, Agenția ATEM informa opinia publică despre faptul că manifestanții FPM au scandat lozinci[12] „antipartinice”, „antisocialiste”, „provocatoare” la demonstrația din 7 noiembrie 1989, iar Agenția TASS consemna că „acțiunile Frontului Popular au implicat încălcarea ordinii publice, întunecând prin aceasta atmosfera sărbătorească din 7 noiembrie”[13].

 10 noiembrie 1989 – revanșa forțelor conservatoare

În cursul zilei de 10 noiembrie 1989 (Ziua Miliției în URSS), se vor desfășura în Chișinău o serie de evenimente sângeroase cu implicarea activiștilor FPM și a structurilor Ministerului Afacerilor Interne. La ora 15.30 începea ședința Prezidiului Consiliului de Miniștri al RSSM unde erau invitați și liderii FPM pentru a li se înmâna decizia guvernului cu privire la evenimentele din 7 noiembrie 1989. Începând cu ora 16.50, un grup de șapte tineri, cu vârste cuprinse între 17 – 20 de ani, s-au postat în fața clădirii Ministerului Afacerilor Interne al RSSM cu pancarte pe care era scris: „Violența naște violență!”, „Jos Miliția antipopulară!”, „De ce loviți frații voștri?”, „Să topim bastoanele de cauciuc pentru a fabrica preservative!” și „Democrație începând cu 7 noiembrie!”. Conducerea MAI al RSSM fusese informată, în jur de ora 14.00, de faptul că un grup de aproximativ 200 de persoane, care se aflau adunate la monumentul lui Ștefan cel Mare, intenționau să blocheze sediul MAI.

La ora 14.30, prim-viceministrul Afacerilor Interne, generalul-maior Gheorghi Jukov, i-a ordonat prin telefon comandantului UM 5447, locotenent-colonelul Petru Jivora, să aducă în stare de pregătire efectivul regimentului de miliție în ipoteza că va fi nevoie de sprijin pentru apărarea sediului MAI. Până la ora 15.00, va ajunge în curtea MAI un detașament format din 84 de colaboratori ai Detașamentului de Miliție cu Destinație Specială (OMON), iar până la ora 16.30 li se vor alătura și 147 de militari din cadrul UM 5447 (Regiment de Miliție). În acest interval de timp se desfășura ședința Consiliului de Miniștri al RSSM în prezența liderilor FPM, iar ministrul Afacerilor Interne, Vladimir Voronin, se apropie de nenumărate ori, începând cu ora 16.30, de Ivan Călin, președintele Sovietului de Miniștri al RSSM, pentru a-l informa despre evoluția evenimentelor din fața sediului MAI. Iuri Bondarenco, șeful Departamentului de Apărare a Ordinii Publice din MAI al RSSM în acele momente din noiembrie 1989, mărturisea: „Eram pregătiți să ținem piept încă unui miting neautorizat. Voronin m-a întrebat: «Ei bine, ne vom bate? Câți oameni sunt acolo?». I-am răspuns: «În jur de 1.500». «Du-te, așteaptă, mă voi coordona cu Kuzmici[14]». Am plecat. Cu un minut înainte de a ne pregăti să folosim mijloacele speciale, ministrul ne-a transmis prin stație: «Opriți!»”[15].

La ora 17.00, șeful unității de alarmă a MAI, Vladimir E. Zaporojțev, revenit la sediu, din piața centrală, nu a putut intra și a ordonat să fie reținut unul dintre protestatari. În semn de solidaritate alte șase persoane l-au urmat. Colonelul Mihail Popov, șeful Secției politice din MAI, începe un dialog cu tinerii protestatari și află că erau studenți care dezaprobau violențele din ziua de 7 noiembrie 1989. Toți tinerii au fost trimiși la Secția de Miliție din Sectorul Lenin pentru întocmirea proceselor-verbale. Alți patru tineri veniți imediat, după reținerea celor dintâi, vor protesta împotriva arestărilor efectuate. Ofițerii MAI observă că un alt grup de protestatari se aflau sub arcada unei case de peste drum de MAI și, totodată, o serie de persoane „de serviciu”, rămase lângă monumentul lui Ștefan cel Mare, mobilizau mulțimea către sediul MAI. Un grup de 30 – 40 de persoane aflate ocazional în fața sediului MAI vor cere eliberarea arestaților, însă neprimind un răspuns au început să scandeze: „Arestații – eliberați!”. Negocierile desfășurate între protestatari și reprezentanții MAI păreau să nu aibă vreun succes, în timp ce mulțimea scanda: „Arestații – eliberați!”, „Hunta!”, „Călăilor!”, „Fasciștilor!”.

În jurul orei 18.15 vor sosi, în curtea MAI, 150 de militari din UM 5447, iar pe scările sediului MAI se vor posta pe două rânduri, din ordinul generalului-maior Gheorghi Jukov, cei 84 de luptători OMON. La ora 18.20, generalul-maior Gheorghi Jukov a ordonat ca protestatarii să fie îndepărtați de pe treptele MAI. „Când mulțimea a fost împinsă în jos pe trepte, cineva a aruncat o petardă. La acest zgomot, dinspre arcada casei de pe cealaltă parte a trăzii, încă vreo mie de persoane au luat-o la fugă, traversând bulevardul și începând să arunce în milițieni cu pietre, sticle, bare de metal. În acest moment, împotriva mulțimii a fost folosit agentul «PR-73»[16] sau, altfel spus, bastoanele de cauciuc. În timp ce împingeau mulțimea furioasă, milițienii au reținut persoanele cele mai agresive și le-au dus la Secția raională a afacerilor interne (SOAI)”[17], adnotează generalul (r) Ion Costaș. Totodată, o serie de cadre ale MAI al RSSM au fost trimise, din dispoziția viceministrului Valeri Garev, să întărească paza sediilor CC al PCM și Sovietului de Miniștri al RSSM în condițiile în care exista posibilitatea ca mulțimea să le ia cu asalt. La ora 18.30, generalul-maior Gheorghi Jukov a ordonat ca 150 de militari să iasă pe bulevard din curtea MAI și să-i îndepărteze pe manifestanți spre străzile Kotovski (Hâncești, astăzi) și Armenească. Concomitent, prim-viceministrul Afacerilor Interne, Gheorghi Jukov, a dispus să se pună în aplicare planul de păzire a sediului MAI în situaţii excepţionale și au fost alarmate şi chemate efective din secţiile orăşeneşti şi raionale de interne din RSSM, precum şi alte subunităţi.

Cei aproximativ 3.000 de protestatari aflați în fața sediului MAI al RSSM vor cunoaște furia milițienilor sovietici într-un mod care va rămâne de neuitat. „Militarii se fugăreau după cetățenii în civil la distanța de două cartiere de la MAI. Sunt înșfăcați la nimereală trecători, inclusiv cei ocazionali și care nu aveau nimic comun cu cei care scandau, oamenii întruna bătuți sunt târâți cu forța spre clădirea MAI. Militarii continuă să-i bată pe cei doborâți la pământ. Oamenii țipă de groază, cei măcelăriți cer ajutor, însă cu cetățenii care încearcă să-i ajute se procedează și mai crunt. Trecând pe lângă vitrine, unii soldați lovesc în ele. În timpul bătăilor, militarii strigă sudalme și înjurături, amenințări: «Vot vam za sedmoe!» («Na-vă pentru ziua de șapte!»), «Vot vam za latinițu!» («Na-vă pentru alfabetul latin!»), «Mî pokajem vam Rossiiu!» («Vă vom arăta noi Rusia!»). De la unii dintr-înșii miroase a alcool. La 18.40, vreo 6 – 8 soldați în frunte cu un ofițer au năvălit într-o cafenea și la comandă au prins a bate oamenii, a răsturna mese, scaune, altă mobilă. În tot timpul acesta milițienii și militarii au manifestat o deosebită cruzime: băteau femei, oameni în vârstă, copii, nemaivorbind de bărbați tineri, îi târau de păr, sucind oamenilor mâinile, îi băteau cu bastoanele”[18], mărturisea un martor al acelor clipe.

La ora 19.00, manifestanții au început să spargă vitrinele magazinelor de pe Bulevarul Lenin și exista pericolul vandalizării magazinului de bijuterii din aur Aureola. Forțele de miliție vor riposta, din ordinul generalului Jukov, cu cinci grenade de tip Ceriomuha, însă au funcționat doar trei dintre ele. Totodată, din dispoziția ministrului Vladimir Voronin, viceministrul Vladimir Molojen a luat legătura cu Statul-Major al Trupelor de Interne ale MAI din URSS și cu Direcția Trupelor Interne pentru Ucraina și Moldova pentru a cere aprobarea pentru implicarea UM 7481 în apărarea sediului MAI al RSSM. Aprobarea a venit la ora 20.45.

Pe măsură ce evenimentele luau o turnură dramatică și tragică, în același timp, un grup de deputați ai Sovietului Suprem al URSS (Nicolae Dabija, Anton Grăjdieru, Leonida Lari, Grigore Vieru, protoiereul Petru Buburuz) și lideri ai FPM (Iurie Roșca, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Matei și Mihai Ghimpu) au ajuns la sediul MAI și au încercat să detensioneze situația. Dorința protoiereului Petru Buburuz de-a se adresa manifestanților, la început cu megafonul de pe o mașină a Inspectoratului Auto de Stat (IAS), apoi printr-un megafon luat de pe carosabil, a eșuat și acesta a fost nevoit să se ascundă în sediul MAI. Autoritățile estimau că se aflau în fața sediului MAI, în jurul orei 20.00, un număr de 10.000 de manifestanți. Forțele de ordine au mai lansat un atac cu grenade de tip Ceriomuha ceea ce i-a mai dispersat pe protestatari. În sediul MAI al RSSM au ajuns și vicepreședinții Sovietului de Miniștri al RSSM, Mihail Platon și Andrei Sangheli, precum și președintele Comitetului Executiv Orășenesc Chișinău, Vladimir Dobrea, și adjunctul acestuia, Vladimir Tkacenko. În pofida eforturilor făcute de către reprezentanții autorităților statului și liderii FPM, manifestanții nu doreau să se disperseze și să meargă în Piața Victoriei pentru un alt miting. La sugestia liderilor politici, ministrul Afacerilor Interne, Vladimir Voronin, a ordonat forțelor de miliție să se retragă în sediul MAI. La ora 21.00 va ajunge la sediul MAI un grup mixt format din 150 de militari din cadrul UM 7481. Noile forțe de ordine se vor desfășura pe holurile MAI.

În condițiile în care mulțimea de manifestanți se îndrepta spre Piața Victoriei, cedând, în cele din urmă, insistențelor liderilor FPM de-a se retrage pentru a formula o serie de revendicări clare și concrete, dintr-o curte alăturată străzii Komsomolului, circa 30 – 40 de militari ai MAI au atacat mulțimea. Cuprinsă de furie, mulțimea de manifestanți a atacat, din nou, clădirea MAI. În urma intervențiilor liderilor politici, mulțimea a fost convinsă să se retragă, însă a cerut eliberarea arestaților. Cu foarte mare greutate, s-a obținut eliberarea unui număr de arestați (75 de persoane), însă asupra mulțimii care se retrăgea s-a deschis foc de la parterul clădirii MAI, cu gloanțe oarbe, apoi, de la etaj, au izbucnit o serie de rafale de pistol-mitralieră. Mulțimea reia atacul asupra clădirii MAI. Ofiţerii de miliție au tras focuri de avertisment în aer cu cartuşe oarbe şi de război. Coctailurile Molotov au provocat incendii în câteva cabinete ale MAI şi pe balconul în care dădea uşa anticamerei ministrului Voronin. Maşinile de pompieri nu au reuşit să se apropie de clădire, protestatarii împiedicând accesul acestora. Un om din mulțime s-a urcat în balcon și a încercat să arboreze tricolorul, însă a fost arestat de către milițieni. Unii dintre manifestanți au urcat pe pervazurile unor cabinete incendiate. În intervalul de timp 22.10 – 23.00, forțele MAI al RSSM au folosit 162 de mijloace speciale pentru a opri avansul manifestanților în sediul MAI[19].

După ora 23.00, manifestanții s-au retras în Piața Victoriei unde se va desfășura un miting la care au participat liderii FPM și deputații din Sovietul Suprem al URSS. Mitingul s-a încheiat la ora 00.30, în dimineața zilei de 11 noiembrie 1989, iar la ora 02.30 nu mai era nimeni în piață. În acest interval de timp, conducerea de partid și de stat a RSSM era în stare de alertă totală și dispusă să instituie starea de urgență pe întreg teritoriul Republicii. Președintele Sovietului Suprem al RSSM, Mircea Snegur, a fost împotriva acestei soluții, însă a acceptat dislocarea în Republică a unui contigent redus de forțe ale MAI al URSS. „Totuși, consider că această soluție, chiar dacă era impusă, a fost justificată pentru calmarea situației. În tot cazul, s-a dovedit a fi mai rațională decât starea de urgență”[20], mărturisea Mircea Snegur. În conferința de presă din 12 noiembrie 1989 de la sediul MAI al RSSM s-a aflat că în noaptea de 10 spre 11 noiembrie au aterizat, pe Aeroportul Chișinău, 11 avioane militare. La bordul avioanelor se aflau peste 2.000 de militari din unitățile speciale ale MAI al URSS, aflați sub comanda generalului-locotenent Vladimir Dubeniuk. „Aceste unități au fost plasate în orașul dumneavoastră la chemarea conducerii republicii. Să nu credeți însă că scopul aflării noastre la Chișinău e de a sparge eventuale mitinguri. Noi, pur și simplu, suntem chemați să ajutăm miliției moldovenești, fără a strangula, desigur, procesul de democratizare. Și poporul trebuie să știe acest lucru”[21], declara generalul-maior Evgheni Neceaev, șef-adjunct al Direcției Politice a MAI al URSS.

 Democratizarea sub semnul întrebării

Evenimentele din ziua de 10 noiembrie 1989 au fost supuse analizei în ședința comună a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM și al Sovietului de Miniștri, din ziua de 11 noiembrie, cu participarea unor membri ai Biroului Politic al CC al PCM. Discuțiile au fost tensionate, Simion Grossu fiind extrem de hotărât să împiedice continuarea procesului de democratizare a societății. Prim-secretarul CC al PCM propunea blocarea accesului în Chișinău a tuturor mijloacelor de transport interurban, închiderea tuturor magazinelor cu băuturi alcoolice, a restaurantelor, închiderea tuturor școlilor profesional-tehnice din Chișinău, lărgirea drepturilor Miliției, inclusiv în utilizarea armelor de foc, crearea a 4.000 de formațiuni populare care urmau să fie coordonate de către organele de miliție etc. „Desigur, astfel de propuneri erau ieșite din comun. Realizarea lor putea provoca noi tulburări. Totodată, trebuia de întreprins ceva. Gândurile mele erau concentrate asupra unei decizii care nu numai că ar stabiliza situația, dar ar și asigura neadmiterea devierii de la cursul democratizării și renașterii. Nutream speranța că multe lucruri se vor clarifica la întâlnirea cu liderii Frontului Popular”[22], consemna Mircea Snegur.

În discuția dintre Mircea Snegur și Ion Hadârcă, reprezentantul FPM, acesta din urmă a declinat orice responsabilitate a FPM în declanșarea evenimentelor din 10 noiembrie 1989, punând provocarea pe seama extremiștilor care se strecuraseră în rândul manifestanților. Ion Hadârcă a cerut garanții din partea conducerii RSSM că activitatea FPM nu va fi interzisă și procesul de democratizare va continua. Analistul Oazu Nantoi considera că „societatea reprezintă un butoi cu pulbere înconjurat de doritorii de confruntări cu chibrituri în mână”[23]. Nicolae Dabija accepta ideea că FPM nu mai putea coordona mulțimea de manifestanți și cerea crearea unui front comun împreună cu CC al PCM, Prezidiul Sovietului Suprem și Sovietul de Miniștri. În opinia liderului FPM, manifestanții erau nemulțumiți de faptul că nu fuseseră pedepsiți autorii grevelor, nici măcar nu fuseseră criticați la recenta Plenară a CC al PCM, iar Miliția îi bătea pe oameni cu ocazia unor sărbători sovietice (7 octombrie – Ziua Constituției, 7 noiembrie – Ziua Marii Revoluții Socialiste, 10 noiembrie – Ziua Miliției). Nicolae Costin, un important lider al FPM, a acuzat conducerea de partid și de stat de faptul că există o inconsecvență a acesteia în aprecierea grevelor politice, a tendințelor separatiste și a acțiunilor mișcărilor politice, a atitudinii față de problema găgăuză, precum și superficialitate în modul în care a fost tratat comportamentul organelor de miliție în ziua de 10 noiembrie 1989. Viitorul primar al Chișinăului, Nicolae Costin, lider al FPM, a propus „consolidarea forțelor care conștientizau situația excepțională creată, în scopul de a o readuce la normalitate în numele restructurării și evitării neplăcerilor pe viitor”[24].

Săptămânalul „Literatura și arta” realiza o analiză a celor petrecute în ziua de 10 noiembrie 1989 și concluziona că totul a fost programat din timp de către acele forțe interesate în compromiterea Uniunii Scriitorilor din RSSM și a FPM. „De ce totuși n-a curs sânge, când armele erau gata să tragă? Nu cred că prezența noastră, a câtorva scriitori deputați în parlamentul URSS, i-ar fi oprit. Motivul mi se pare a fi fost altul: în ajun, la 9 noiembrie 1989, căzuse Zidul Berlinului și cei care plănuiseră «baia de sânge» de la Chișinău se poate să fi fost derutați de eveniment: nu mai știau cum să procedeze, prăbușirea zidului berlinez însemnând, de fapt, prăbușirea întregului lagăr socialist, asumarea unei alte linii atât a «partidului comunist», cât și a conducerii URSS în politica națională. Numai așa îmi explic de ce la Tbilisi, la Vilnius, la Baku, la Alma-Ata, la Riga etc. avuseseră loc în 1989 masacre, iar la Chișinău nu”[25], mărturisea scriitorul Nicolae Dabija la zece ani după cele petrecute în ziua de 10 noiembrie 1989.

În cursul conferinței de presă din 14 noiembrie 1989, inițiată de conducerea de vârf a RSSM, răspunsurile la puținele întrebări incomode ale jurnaliștilor au fost decupate din reportajul transmis de Televiziunea RSSM. Totodată, hotărârea comună a Prezidiului Sovietului Suprem și Sovietului de Miniștri al RSSM, intitulată Despre măsurile de neamânat pentru stabilizarea situației social-politice în orașul Chișinău, interzicea: 1) manifestațiile, mitingurile, întrunirile; 2) intrarea în oraș a mijloacelor de transport care nu erau implicate în funcționarea gospodăriei municipale; 3) comercializarea băuturilor alcoolice; 4) prezența minorilor în stradă și în alte locuri publice după ora 20.00 a.m. etc. Pe 16 noiembrie 1989, Ion Hadârcă, președintele Comitetului Executiv al Sfatului FPM, declara, într-o conferință de presă, că „după aprilie ’85 în RSSM se întâmplă lucruri stranii și curioase: restructurarea e în toi, dar, totodată, cadrele de conducere, regenerarea cărora ar fi o condiție primară pentru evoluție, rămân neschimbate încă de pe timpul lui I. Bodiul (lucru menționat chiar și de fostul ex-prim), ucenicii lui «depășindu-și» cu mult dascălul”[26]. Ion Hadârcă avea să precizeze: „Astfel am ajuns într-o stare de criză, când lipsește un program eficient pentru dezvoltarea economico-socială, se acutizează problemele ecologice, demografice, în domeniul ideologiei rămâne un adevărat dictat, este stăvilită dezvoltarea etnocultrală etc. Și dacă se mai schimbă câte ceva, apoi doar în urma directivelor «de sus» sau sub presiunea maselor”[27].

În acele momente, găgăuzii vor convoca, pe 12 noiembrie 1989, un Congres Extraordinar la Comrat și vor decide formarea așa-zisei Republici Sovietice Socialiste Autonome Găgăuze (RASSG). Din păcate, Comisia Specială a Sovietului Suprem al RSSM, condusă de Victor Pușcaș, creată pentru a lămuri dacă etnia găgăuză este o națiune sau minoritate națională, nu a reușit să-și îndeplinească misiunea. Liderii Gagauz halkî au dorit să pună în fața faptului împlinit conducerea de partid și de stat din RSSM. Obiectivele noii entități erau: 1) obținerea independenței economice a regiunii; 2) afirmarea puterii poporului găgăuz; 3) renașterea statalității găgăuze; 4) restabilirea obiceiurilor și culturii naționale. Congresul de la Comrat a decis păstrarea mandatelor delegaților până la rezolvarea definitivă a problemei autonomiei găgăuze și a fost întrerupt în condițiile în care Sovietul Suprem al RSSM a considerat că este nevoie de o documentare suplimentară înainte de-a lua o decizie în problema găgăuză. Nemulțumit de deciziile forului legislativ de la Chișinău, Congresul de la Comrat s-a reunit pe 3 decembrie 1989 și a decis constituirea unui Comitet Provizoriu pentru sprijinirea afirmării Republicii Autonome, organizație care nu pretindea să fie o structură paralelă cu autoritățile puterii sovietice. Președintele Comitetului Provizoriu a devenit Ștefan Topal. „Apetitul lor era atât de mare încât au inclus în componența pretinsei autonomii teritoriale și unele sate vecine cu localitățile în care găgăuzii locuiau compact, fără a avea acceptul acestora. (…) Acțiunile nechibzuite ale liderilor găgăuzi au avut drept consecință contrapunerea (uneori, chiar confruntarea) oamenilor de diferite naționalități. Se pronunțau categoric împotriva aderării la autonomie și bulgarii, pe susținerea cărora găgăuzii mizau mult. În fond, primii acceptau dreptul găgăuzilor la crearea unei formațiuni autonome pentru soluționarea problemelor naționale, economice și sociale, dar fără dânșii”[28], consemna Mircea Snegur cu referire la această nouă provocare pentru statalitatea RSSM.

În acele momente a sosit la Chișinău un reprezentant al CC al PCUS, V. Babicev, ceea ce a amplificat zvonurile privind debarcarea lui Simion Grossu din fruntea PCM. În ședința din 14 noiembrie 1989 a Biroului Politic al CC al PCM, Simion Grossu și-a informat colegii de partid că și-a depus demisia din funcția de prim-secretar al CC al PCM în fața CC al PCUS. „Vă rog să mă susțineți ca să luăm o poziție comună la plenara CC”[29], declara Simion Grossu. Prim-secretarul CC al PCM recunoaștea că nu a fost presat de nimeni pentru a lua această decizie. În ședința din 16 noiembrie 1989 a Plenarei CC al PCM, V. Babicev i-a informat pe comuniștii moldoveni că Biroul Politic al CC al PCUS a acceptat demisia lui Simion Grossu.

Kremlinul l-a propus pentru funcția de prim-secretar al CC al PCM pe Petru Chiril Lucinschi, secretar II al CC al Partidului Comunist din Tadjikistan în acele momente. Propunerea Kremlinului a fost acceptată fără niciun fel de împotrivire. „Primul-secretar ales se bucura de autoritate, apărea la televizor, «la sfat cu poporul», vorbea în limba maternă, subtitrat în rusă – să fie «înțeles de toți». Dar Lucinschi a uitat că a lipsit din țară 12 ani, revenind acasă atunci când poporul nu era satisfăcut doar de pâinea cea de toate zilele, ci vroia și o satisfacție sufletească, spirituală, vroia să fie ascultată și auzită părerea majorității. El a revenit acasă într-o perioadă când se acutizaseră problemele limbii, grafiei latine, necesitatea întoarcerii la valorile morale strămoșești – credință, istorie, tradiție. Cu alte cuvinte, a revenit în altă țară, cu altă populație, cu alte cerințe – pe alocuri, conștient și inconștient, de acest fapt s-au folosit unii lideri ai mișcărilor”[30], consemna Grigore Eremei cu referire la această schimbare de lideri de partid și de stat la Chișinău. Ivan Călin, președintele Sovietului de Miniștri al RSSM, a demisionat la scurt timp după Plenara CC al PCM din 16 noiembrie 1989.

Noul lider al PCM a trecut la realizarea unor acțiuni menite a-i convinge pe cei din FPM că procesul de democratizare nu este oprit în RSSM, ci continuă, astfel încât au fost înlocuite numerele guvernamentale la mașinile de serviciu ale secretarilor CC al PCM și, totodată, au fost private de accesul la Casa de Odihnă de la Holercani, spitalul Direcției a IV-a a trecut sub gestiunea Institutului de Medicină, cantina CC al PCM la Direcția de Comerț a Municipiului Chișinău, iar în sediul Comitetului orășenesc de partid s-a instalat școala-internat de pictură. Totodată, la plenarele și consfătuirile CC al PCM erau examinate greșelile comise în trecut – deși ele mai fuseseră discutate la Plenara a VI-a a CC al PCM –, s-au făcut schimbări în componența Biroului Politic al CC al PCM, Sovietului de Miniștri și Sovietului Suprem al RSSM, în aparatul CC. „P. Lucinschi se străduia (și reușea) să se distanțeze de foștii săi tovarăși de lucru, de pe timpuri, să stabilească legături amicale și de serviciu cu cei care luptau pentru democrație, transparență și renaștere națională. Dar o bună parte din ei nu erau satisfăcuți de acțiunile noului lider. Ei vroiau altceva, mult mai mult”[31], consemna Grigore Eremei în memoriile sale. Referindu-se la acele momente, fostul lider de sindicat sovietic menționa faptul că, totuși, în ședințele Biroului Politic al CC al PCM și în Plenarele CC nu se abordau problemele serioase din RSSM, ci doar situația social-politică din republică, astfel încât „se vorbea succint, dar superficial, nu se făceau propuneri concrete, constructive”[32].

Numeroasele manifestații de protest față de conducerea de partid și de stat a RSSM, unele spontane, stârneau îngrijorarea noului prim-secretar al CC al PCM care întreținea contacte strânse și permanente cu liderii altor formațiuni înregistrate, cu intelectualii etc. Totodată, Petru Lucinschi călătorea în stânga Nistrului pentru a le explica celor de acolo că ceea ce se întâmplă în RSSM este caracteristic pentru întregul spațiu al URSS. Înmormântarea unui ilustru trompetist din trupa „Lăutarii”, V. Hangan, a prilejuit o demonstrație spontană în care lozinca „Jos conducerea!” a născut multă emoție și îngrijorare. „Mi-a telefonat dl. P. Lucinschi ca să ne sfătuim – cei de făcut? Până la urmă, am ieșit eu la tribuna centrală (încă nu era demolată), invitând cele câteva mii de demonstranți să înceteze «mărșăluirea» și să se apropie de tribună. M-au ascultat. Timp de circa două ore, am răspuns la întrebări. De unele răspunsuri erau satisfăcuți, altele erau întâmpinate cu țipete și fluierături. Până la urmă, situația s-a calmat, oamenii au mers liniștiți acasă”[33], consemna președintele Sovietului Suprem al RSSM, Mircea Snegur. Referindu-se la rolul jucat de aceste mișcări informale (ONG-uri) în democratizarea societății sovietice, în reformarea URSS și a republicilor componente,  Hélène Carrère d’Encausse consemna faptul că „Fronturile Populare și regrupările diferitelor mișcări au fost factorii decisivi ai descompunerii Imperiului”[34], astfel încât „în pofida sistemului de partid unic aflat încă în vigoare, ele au pătruns pe scena politică și au rivalizat triumfător cu Partidul, pe care l-au condamnat la prăbușire”[35]. Liderul sovietic Egor K. Ligaciov recunoștea că, totuși, existența acestor mișcări informale a condus la instaurarea „unei duble puteri (dvoevlastie)”[36].

În cursul zilei de 18 noiembrie 1989, Sfatul Frontului Popular din Moldova (FPM) solicita, printr-o declarație publică, ca ziua de 2 decembrie să devină, prin decret oficial, sărbătoare națională, respectiv Ziua Republicii Democratice Moldovenești, în amintirea zilei de 2 decembrie 1917 când Sfatul Țării a proclamat existența acestei Republici. Poetul Ion Hadârcă era cel care sugera crearea unei comisii, formată din specialiști și deputați, care urma să examineze importanța istorică a proclamării Republicii Democratice Moldovenești pe 2 decembrie 1917. Demersul va fi reiterat în cadrul unor mitinguri ale FPM, însă autoritățile republicane nu au acordat importanță acestei cereri și, cu timpul, aceasta va dispărea de pe agenda politică a FPM. „Nu știu cu cine s-a mai sfătuit, ulterior, poetul deputat, dar n-a mai insistat asupra acestei propuneri”[37], consemna Mircea Snegur.

Observatorii scenei politice de la Chișinău mai sesizau faptul că, după venirea noului prim-secretar al CC al PCM, părea să se fi instalat o perioadă de liniște, de acalmie. „Era însă o falsă impresie: în eșaloanele puterii, înainte de toate, în structurile de forță, avea loc o epurare masivă a funcționarilor cu demnitate și păreri proprii. La nivelul de sus, noul prim-secretar deschisese, totuși, câteva geamuri, aerisind ușor încăperea. Se înfiripase parcă o idee de vântuleț politic proaspăt, fiind deosebit de îmbucurător faptul că noul lider al PCM ținuse, la adunarea activului de partid, un discurs în chiar limba acestui popor”[38], consemna istoricul Gheorghe E. Cojocaru. Pe 3 decembrie 1989, Sfatul FPM a luat în dezbatere pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al RSSM din februarie 1990. Un contemporan al vremii, consemna faptul că „alegerile din februarie sunt definitorii pentru noi (cetățenii RSSM – n. n.): dacă le pierdem, am pierdut totul”[39], în condițiile în care comisiile electorale, în marea lor majoritate, erau formate și conduse de funcționari care luptaseră cu înverșunare contra introducerii limbii și alfabetului românesc în viața publică a RSSM.

În cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Sovietului Suprem al RSSM din perioada 21 – 24 noiembrie 1989, se vor adopta proiectele de legi care vizau alegerile de deputați ai poporului și de deputați ai sovietelor locale, precum și o serie de modificări și completări ale Constituției RSSM. În cursul zilei de 22 noiembrie 1989 se realiza amendarea Constituției RSSM în sensul stipulării ca alegerile să se organizeze în conformitate cu dreptul de vot universal, egal, direct, secret și liber. În opinia diplomatului și politologului Iulian Fruntașu, au fost obținute, astfel, două lucruri extrem de importante: „1) marginalizarea PCM, prin nominalizarea inechivocă a organului suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem, Prezidiul căruia îndeplinea rolul unui președinte colectiv al statului; 2) suveranizarea RSSM, prin dezvoltarea unor stipulări mai vechi (numirea și revocarea reprezentanților diplomatici ai RSSM în statele străine; primirea scrisorilor de acreditare; participarea la tratative și semnarea tratatelor internaționale) și atribuirea unor funcții noi, cum ar fi anularea acțiunii actelor Consiliului de Miniștri al Uniunii RSS pe teritoriul RSS Moldovenești, în cazul când ele nu corespund Constituției și legilor RSS Moldovenești”[40]. Referindu-se la raporturile dintre Putere și Opoziție, diplomatul și politologul Iulian Fruntașu menționează faptul că în RSSM „opoziția și-a câștigat ponderea necesară pentru a negocia cu regimul prin intermediul manifestărilor publice de opoziție, luări de atitudine, mitinguri, demonstrații etc.”[41], însă nu se poate vorbi despre un Pact clasic, în formula stabilită în Spania anului 1975: reforma pactada – ruptura pactada. „Moderații opoziției au fost selectați (…) o perioadă aparent mai îndelungată, deoarece opoziția regimului nu era suficient de bine structurată pentru a releva trăsăturile, componentele, radicalii și moderații proprii, pe când PCM, fiind o unitate consacrată, a avut un cadru mai clar stabilit și mai mult timp la dispoziție ca să-și determine actorii proprii, în special când a devenit clară ireversibilitatea schimbărilor politice”[42], consemnează Iulian Fruntașu.

Înțelegerea dintre moderații ambelor tabere se va realiza cel mai bine în domeniul distribuirii funcțiilor de conducere, un proces bazat de cele mai multe ori pe lipsa unei transparențe și pe afiliere personală, mai puțin pe profesionalism. Trebuie menționat faptul că, totuși, moderații regimului sovietic moldovenesc vor reuși să gestioneze tranziția cu pierderi minime pentru cercul lor de foști tovarăși de partid, preluând și utilizând vocabularul elitei FPM. „Acum zece ani, eu eram în vâltoarea evenimentelor, fiind vicepreședinte al Frontului Popular. După părerea mea, problema principală e că noi am venit la putere fără a fi pregătiți din punct de vedere politic și structural, fără a avea un guvern din umbră, cu persoane reale care ar fi schițat din timp planul de guvernare, lucru care ne-a fost sugerat de atîtea ori de colegii noștri din Republicile Baltice. În al doilea rând, o greșeală foarte mare s-a comis la Congresul II al Frontului Popular. S-au adunat oameni de diferite orientări, dar care se țineau de Front, erau și comuniști…Prin noul său statut, s-a luat o decizie greșită: să fie alungați cei cu bilete de partid, mulți dintre ei – destul de valoroși. Dar aceștia au aderat la Front ca să se salveze, și nu pentru a ne distruge din interior. Fiind izolați, ei s-au lăsat ușor manevrați de forțele distructive. Asta și-a făcut efectul”[43], mărturisea Petru Soltan, unul dintre liderii FPM din acele clipe.

 Abrogarea articolului 6 din Constituția URSS, începutul sfîrșitului

Ca un preambul la ceea ce avea să fie anul 1990 pentru popoarele din spațiul URSS, sfârșitul anului 1989 și începutul lui 1990 era dominat de disputa privind viitorul articolului 6 din Constituția URSS care se referea la rolul conducător al PCUS în societatea sovietică. În ședința Biroului Politic al CC al PCUS din iunie 1989, înainte de Plenara CC al PCUS din aceeași lună, se lua în discuție problema articolului 6 din Constituția URSS din 1977. S-au conturat trei puncte de vedere[44] în ceea ce privește redactarea acestui articol, în condițiile în care se căzuse de acord asupra faptului că era, totuși, necesar să fie schimbat conținutul lui. Din păcate, cele trei puncte de vedere erau niște paliative, prin care se urmărea conservarea regimului politic și nu accelerarea procesului de trecere la multipartitism. „E nevoie de o artă sublimă pentru a alege momentul oportun transmiterii puterii”[45], declara Mihail S. Gorbaciov cu referire la tranziția politică către pluripartitism. Secretarul General al CC al PCUS, împreună cu adepții săi, considera că PCUS trebuie să rămână „un garant al stabilității”[46] și că era nevoie de un timp de doi – trei ani „până când Parlamentul se va consolida și se vor crea condițiile normale pentru formarea sistemului multipartit”[47].

Desfășurarea lucrărilor celui de-al II-lea Congres al Deputaților Poporului din URSS oferea posibilitatea aducerii în discuție, pe ordinea de zi, în cursul zilei de 12 decembrie 1989, a chestiunii art. 6 din Constituția URSS. Deputata M. I. Lauristin, șefă de catedră la Universitatea de Stat din Tartu (Estonia), declara că „opinia Sovietelor Supreme, după cum și a organizațiilor de partid că trebuie modificat acest articol este că acesta este învechit pentru sistemul nostru politic, reprezintă o barieră pentru transformările rapide”[48]. În pofida numeroaselor discuții pro și contra generate de modificările ce urmau a fi realizate în cuprinsul acestui articol, Mihail S. Gorbaciov a menționat că, totuși, autoritatea PCUS, situația și prestigiul lui „nu depind de acest articol”[49]. Asupra subiectului, a viitorului articolului 6, va trebui să se pronunțe CC al PCUS și „întreg partidul”[50], astfel încât trebuie găsită o soluție „care să fie conformă situației partidului, funcțiilor lui noi ca avangardă politică, care să reflecte acel proces de separație a funcțiilor care se desfășoară în stat”[51].

La Plenara CC al PCUS din 5 – 7 februarie 1990, Petru Lucinschi, prim-secretarul CC al PCM, propunea inițierea unei discuții în PCUS asupra oportunității trecerii la un sistem politic bipartit, însă ambele partide urmau să aibă la bază opțiunea socialistă. Liderul PCM a susținut ideea existenței unei instituții prezidențiale, precum și pentru excluderea art. 6 din Constituție și independența partidelor din republicile unionale, unite printr-o ideologie unită. Petru Lucinschi a susținut formarea unei uniuni a statelor suverane pe baza unui nou tratat unional și, totodată, delimitarea clară a prerogativelor autorităților pan-unionale și cele ale republicilor unionale. În timpul desfășurării lucrărilor acestei Plenare, Eduard A. Şevardnadze, membru al Biroului Politic al CC al PCUS și ministru de Externe al URSS, declara că, totuși, PCUS „nu are nevoie de monopolul asupra puterii”[52] și el trebuie să recunoască „necesitatea pluralismului politic, cooperării cu toate celelalte uniuni social-politice sănătoase”[53]. Referindu-se la viitorul URSS, Eduard A. Şevardnadze menționa: „Dacă vrem să păstrăm comunitatea popoarelor frățești, atunci trebuie s-o recreăm ca o uniune contractuală într-adevăr a statelor suverane, să contribuim în fapt la umplerea principiului suveranității naționale a fiecărei republici cu un conținut real. Ar trebui să manifestăm o înțelegere deplină față de propunerile comuniștilor Rusiei de a forma structurile lor de stat și de partid, având în vedere transformările profunde din țară. Numai astfel noi putem conta pe păstrarea unui centru viabil și puternic”[54]. Totodată, V. T. Saikin, președintele Comitetului Executiv Moscova, a salutat atașamentul PCUS la principiul leninist privind dreptul popoarelor la autodeterminare până la secesiune și a menționat, extrem de clar, că „Rusia nu pretinde la o situație privilegiată, vrea să fie într-adevăr egală între egale și într-adevăr suverană între suverane”[55]. La finalul acestei Plenare, liderii PCUS au adoptat Platforma denumită Către un socialism democratic, uman care stipula în compartimentul VII, intitulat Pentru înnoirea partidului, că PCUS urma să se restructureze pentru a putea păstra pozițiile sale de avangardă în societate. „Partidul nu-și asumă prerogativele puterii de stat. Rolul lui este de a fi un lider politic recunoscut în mod democratic, care acționează prin comuniști, nepretinzând la avantaje și la fixarea situației sale speciale în Constituția URSS”[56], se consemna în Platforma votată de către membrii CC al PCUS.

În consecință, CC al PCUS urma să ceară Congresului Deputaților Poporului din URSS o inițiativă legislativă privind articolul 6 din Constituția URSS. PCUS renunța la anumite responsabilități, socotite neadecvate momentului istoric, intenționând să se concentreze asupra „elaborărilor teoretice, activității organizatorice și educaționale, consolidării societății pe calea «înnoirii ei revoluționare»”[57]. În conformitate cu principiile expuse în Platformă, „partidele comuniste ale republicilor elaborează propriile lor documente programatice, rezolvă în mod independent chestiunile organizatorice, de cadre și financiare, desfășoară activități editoriale, au dreptul de a participa direct la soluționarea problemelor principiale ale întregului partid”[58]. Totodată, prim-secretarii Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste din republicile unionale urmau să devină, din oficiu, membrii ai CC al PCUS. Comitetele Centrale ale partidelor comuniste unionale urmau să aibă dreptul, în caz de dezacord cu deciziile autorităților centrale, de a cere dezbaterea acestor probleme la Plenara CC al PCUS[59]. „Cu alte cuvinte, puterea reală în PCUS era deținută de 0,3% din membrii partidului, iar 99,7% din membrii lui nu exercitau nicio influență asupra cursului politic al puterii, ci doar executau deciziile luate la vârf”[60], concluziona istoricul Gheorghe E. Cojocaru. În condițiile unei opoziții tacite și constante a aparatului de partid, CC al PCUS a funcționat până la 1 octombrie 1989 în conformitate cu instrucțiunile interne existente până la introducerea perestroikăi, iar comitetele de partid din restul URSS s-au subordonat vechilor instrucțiuni până la 1 iulie 1989.

Referindu-se la atmosfera existentă în RSSM, la începutul anului 1990, Mircea Snegur, președintele Sovietului Suprem al RSSM, consemnează în memoriile sale: „Noi, cei din conducere, aveam sarcina de a calma spiritele, explicând comuniștilor din teritoriu că și noi pledăm pentru independența Partidului Comunist al Moldovei, dar aceasta în niciun caz nu poate să însemne părăsirea structurii PCUS, ceea ce ar conduce la transformarea partidului într-un club federal, constituit din grupuri autonome. Cei drept, la momentul respectiv, aveam deja dreptul să vorbim deschis despre renunțarea la articolul 6 din Constituție, care fixa rolul de avangardă al PCUS în societate”[61].  

 (Va urma)

______________________________________________________________________________________________

* Articolul este parte din studiul intitulat De la suveranitate la independență. Cazul Republicii Moldova (II) apărut în revista Archiva Moldaviae, nr. IX (2017), Iași, 2017, p. 63 – 95.

[1] Mircea Snegur, op. cit., p. 633 – 634.

[2] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 186.

[3] Ibidem, p. 187.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ministrul plenipotenţiar al României la Berlin, Radu Crutzescu, comunica, la 19 ianuarie 1940, ministrului Afacerilor Externe de la Bucureşti, următoarele: „Sunt dator a semnala Excelenţei Voastre, în legătură cu dorinţa cercurilor oficiale germane de a vedea o Rusie cât mai liniştită şi deci, satisfăcută, întrebările ce mi se pun destul de des în ultimul timp, învăluite fireşte în toate rezervele, cu titlu de informaţie pur personală şi «fără să ne amestecăm într-o chestiune care nu ne priveşte» asupra posibilităţii unei rezolvări «definitive» a chestiunii Basarabiei prin cedarea părţii, recte regiunea Hotinului, cu majoritate ucraineană (fiindcă trebuie să spun că ucrainenii au devenit deodată, în ochii specialiştilor germani, ruşi de cea mai pură speţă). Mi se aminteşte cu binişorul că o asemenea soluţie ar avea toţi sorţii de a fi cu atât mai «definitivă» cu cât ruşii au dovedit cu prilejul trasării liniei de demarcaţie din Polonia că principiul naţionalităţilor este singurul lor îndreptar. Preciziunile de ordin etnografic şi geografic ce mi s-au dat în privinţa Basarabiei trădează însă unele cunoştinţe ce-mi dau de bănuit că această chestiune a fost supusă în birourile competente ale Ministerului Afacerilor Străine [german – n. n.] unui studiu mai amănunţit” (Vezi Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei, Bucureşti, Editura Libra, 2000, p. 30).

[7] Vladimir Voronin s-a născut pe 25 mai 1941 în satul Corjova din stînga Nistrului, aflat pe atunci în RSS Moldovenească. Mama sa, Palagheia Sârbu, era fiica lui Isidor Sârbu, refugiat în România din calea forțelor sovietice. Tatăl său, Nicolae Bujeniță, moldovean de origine, a murit la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anul 1961 a absolvit Școala Profesională Cooperatistă din Chișinău și a început să lucreze în industria panificației. A fost membru al PCUS. Până în anul 1966 a fost șef al brutăriei din satul Criuleni. Între anii 1966-1971 a lucrat în funcția de director al Fabricii de Pâine din Dubăsari. În anul 1971 a absolvit Institutul Unional pentru Industria Alimentară. Ulterior va absolvi Academia de Științe Sociale de pe lângă CC al PCUS (1983). După 1971 va fi promovat ca președinte al Comitetului Executiv Orășenesc Dubăsari și, mai apoi, la Ungheni ca președinte al Comitetului Executiv Orășenesc și Raional. În 1983, Vladimir Voronin a fost numit inspector în aparatul politic al PCM, iar în primăvara anului 1985 a trecut la conducerea unui Departament din cadrul Sovietului de Miniștri al RSSM. În toamna lui 1985 va deveni președintele Comitetului Orășenesc Bender al PCM, iar din 24 decembrie 1985 va îndeplini funcția de președinte al Comisiei pentru știință, cultură și educație a Sovietului Suprem al RSSM. Pe 17 februarie 1989, Vladimir Voronin a devenit ministrul Afacerilor Interne al RSSM. În 1990, Vladimir Voronin a fost trecut în rezerva de cadre ale MAI al URSS și a fost trimis ca student la Academia Ministerului Afacerilor Interne al URSS. După absolvire (1991) a devenit un pensionar rus, iar în 1994 a devenit prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. În perioada 7 aprilie 2001 – 11 septembrie 2009 a fost preşedintele Republicii Moldova.

[8] Ion Costaș, op.cit., p. 37.

[9] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 186.

[10] Ion Dub, un alt cetățean al RSSM, șofer de troleibuz pe ruta nr. 22 din Chișinău, internat în Spitalul Clinic Orășenesc nr. 4, va mărturisi: „Mă aflam la lucru. Pe la ora 18.20 am ajuns aproape de strada Armeană, circulând pe bulevardul Lenin, înspre Buiucani. Din cauza afluenței de lume, transportul în comun a fost blocat. Am oprit troleibuzul, lumea a început să coboare, eu am îmbrăcat vesta galbenă, echipament obligatoriu pentru șoferi în asemenea situație. După ce am scos troleibuzul din rețea, am revenit în salon. În acel moment a intrat un locotenent superior și mi-a spus să pun troleiele la loc și să-mi continui drumul, asigurîndu-mă că partea carosabilă va fi imediat eliberată și că milițienii nu se vor atinge de mine. Văzînd cum lovesc în toți delaolaltă și cum îi îmbrâncesc în vitrinele din apropiere, am ezitat un moment, dar funcționarul de la miliție a insistat să fac ce-mi poruncise. M-am dat, deci, jos, am făcut ceea ce trebuia să fac, dar n-am reușit să ajung până la ușa troleibuzului, că am fost înconjurat de vreo 5 milițieni, care s-au năpustit cu bastoanele asupra mea. Le arătam că sunt la lucru, având și jileta galbenă pe mine, le-am spus și în voce tare că sunt șoferul troleibuzului, dar degeaba. După ce m-au lovit cumplit cu bastoanele în cap, până am căzut jos, au început să mă bată sălbatic cu picioarele. În momentul când am simțit sânge pe obraz, mi-am dat seama că sunt în stare să mă omoare și spre norocul meu am reușit să mă rostogolesc sub troleibuz. După ce acești călăi în uniformă s-au retras, niște femei m-au scos de acolo, de unde mă aflam, cu haine rupte și însângerate. (…) Am văzut cu ochii mei cum loveau în femei, bătrâni, copii. (…) O grozăvie, nu alta!” (Vezi 7 noiembrie 1989, prin ochii participanților, pe http://glasul.md/7-noiembrie-1989-prin-ochii-participantilor/, accesat pe 10.06.2017).

[11] Mircea Snegur, op. cit., p. 636.

[12] Se scanda: „Jos mentalitatea imperială!”, „Jos dictatura comuniștilor!”, „Jos Demidenko!”.

[13] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 189.

[14] Simion Kuzmici Grossu, prim-secretarul CC al PCM.

[15] Ion Costaș, op. cit., p. 45.

[16] Acestea fuseseră introduce în dotare în anul 1973 și aveau lungimea de 65-70 cm, diametrul de 30-32 mm şi greutatea de 0,7-0,75 kg.

[17] Ion Costaș, op. cit., p. 48.

[18] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 191.

[19] În urma asaltului asupra MAI, au fost răniți 145 de militari, 34 dintre aceştia fiind spitalizaţi, patru în stare gravă. Au fost răniţi 73 de colaboratori ai Miliţiei, nouă dintre ei fiind internaţi în spital. O evaluare a prejudiciilor provocate sediului MAI a relevat faptul că au fost sparte geamurile la 142 de ferestre, au fost deteriorate 16 rame de ferestre şi 7 uşi, 28 de maşini de scris, 148 de aparate de telefon, pupitrul de comandă al centralei telefonice, o staţie radio staţionară, și, totodată, a fost incendiat un automobil de patrulare VAZ-2101, sparte parbrizurile la maşini de serviciu, distruse alte bunuri din cabinetele incendiate.

[20] Mircea Snegur, op. cit., p. 639.

[21] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 194.

[22] Mircea Snegur, op. cit., p. 639.

[23] Ibidem, p. 642.

[24] Ibidem, p. 643.

[25] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 193.

[26] Ibidem, p. 194.

[27] Ibidem.

[28] Mircea Snegur, op. cit., p. 645.

[29] Grigore Eremei, op.cit., p. 280.

[30] Ibidem, p. 281 – 282.

[31] Ibidem, p. 282 – 283.

[32] Ibidem, p. 283.

[33] Mircea Snegur, op. cit., p. 648.

[34] Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 159.

[35] Ibidem, p. 160.

[36] Ibidem.

[37] Mircea Snegur, op. cit., p. 650.

[38] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 196 – 197.

[39] Ibidem, p. 197.

[40] Iulian Fruntașu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812 – 2002), Chișinău, Editura Cartier, 2002, p. 246 – 247.

[41] Ibidem, p. 250.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem, p. 252 – 253.

[44] 1) Grupul conservator (Egor K. Ligaciov, Viaceslav A. Nikonov, Volodîmîr Șcerbițki) propunea o modificare cosmetică care să nu afecteze situația exclusivă a PCUS în cadrul sistemului politic din URSS; 2) Grupul adepților prestroikăi (Vadim A. Medvedev, Aleksandr N. Iakovlev și Eduard A. Şevardnadze) respingea ideile conservatorilor, însă nu propunea nimic; 3) Grupul centrist (Nikolai I. Rîjkov, Viktor M. Cebrikov, Vorotnikov, Sliunkov) propuneau mai multe formule de rescriere a acelui articol 6, însă doreau păstrarea rolului de „avangardă” al PCUS în societatea sovietică.

[45] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune…, p. 327.

[46] Ibidem, p. 328.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem, p. 328 – 329.

[49] Ibidem, p. 330.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem, p. 334.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem, p. 335.

[56] Ibidem, p. 337.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem, p. 338.

[59] În 1988 au părăsit benevol PCUS un număr de 18.000 de membri, alți 140.000 de membri în 1989, iar în 1990 un număr de 1.800.000 din care 1.000.000 au depus carnetele de partid în perioada octombrie – decembrie 1990. În 1990 erau înscriși în PCUS un număr de circa 19.000.000 de oameni, respectiv: 1) 18.700.000 erau membri simpli de partid; 2) 439.000 erau membrii organelor de conducere alese, de la comitetele rationale la Comitetele Centrale ale republicilor unionale; 3) 86.000 de membrii erau secretarii comitetelor rationale și centrale, împreună cu aparatul lor; 4) 477 erau membrii și membrii supleanți ai CC al PCUS; 5) 32 de oameni erau membrii și membrii supleanți ai Biroului Politic al CC al PCUS și secretarii CC; 6) 1.363 erau membrii aparatului CC al PCUS.

[60] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 339.

[61] Mircea Snegur, op. cit., p. 674.