Susținută generos de aliatul Alfa, isteria europeană în jurul propriei securități capătă spirale noi. Războiul informațional propagă perspective sumbre pentru bătrânul continent, cu o veche civilizație și sute de milioane de locuitori ce ar fi în pericol nemaivăzut, ca niște puișori. Perfid, ni se bagă în cap că obediența cu orice preț și ignorarea intereselor naționale înseamnă solidaritate, suveranitate și ordine internațională. Prin amenințări, sancțiuni și duble standarde, politicului i se diminuează potențialul constructiv, dar se dezvoltă psihoza războiului.

Obsesia iminentei agresiuni ruse împotriva Ucrainei este, deocamdată, un prim răspuns la garanțiile cerute de Federația Rusă și continuă cu episoade noi care sugerează conflictul militar ca unică soluție. La Moscova se susține tot mai răspicat că o asemenea perspectivă ar declanșa un tragic război ruso-rus inacceptabil pentru ea, dar folositor SUA, tot mai iritate că armata rusă nu pornește odată la ofensivă, deși i se ridică mingea la fileu. Este o explicație simplă. Pentru Statele Unite războiul a fost întotdeauna o afacere, deoarece teritoriul lor nu a fost niciodată supus distrugerilor reale. Așa ar fi și acum, ele deja câștigă miliarde din cazul Ucraina doar folosind propaganda. De asemenea, un război ruso-ucrainean ar exclude pentru câțiva ani o confruntare directă SUA-Rusia pe care Moscova și-o asumă deschis. Cu cât războiul cu un Kiev susținut din toate părțile va dura mai mult, cu atât Rusia va avea mai mult de lucru lângă propria curte. Oricum, propaganda trebuie să fie în mare criză când transmite că președintele Zelenski declară că situația este sub control, nu va exista nicio agresiune și cere Occidentului să nu mai cultive psihoza războiului, iar a doua zi președintele Joe Biden îi spune prin telefon că nu prea știe ce vorbește și să se pregătească de impact.

Rusia se teme de provocări și afirmă că doar forțe din Ucraina ar putea iniția conflictul. În acest caz, va răspunde, probabil, cu elemente ale războiului hibrid, sancțiuni economice și lovituri de la distanță asupra infrastructurii militare și critice, căutând să evite provocarea de pierderi printre civili. Fondul informațional ascunde realitatea. Propaganda occidentală acuză în unanimitate Rusia că și-a constituit o grupare de forțe, rușii nu neagă, dar afirmă că reprezintă un răspuns la activitățile NATO, nu pentru o ofensivă antiucraineană. În același timp, liderii secesiunii transmit că armata ucraineană, în loc să constituie dispozitivul de apărare împotriva agresiunii ruse, concentrează forțe și armele, tocmai primite din Occident, împotriva lor, departe de potențialul agresor.

Europa nu va avea nimic de câștigat, dimpotrivă, ar putea plăti multe oale sparte. Dar a apărut și prima breșă în propaganda insistent monotonă a Occidentului. Neașteptat, un ziar polonez, Mysl Polska, cu vechi tradiții naționale și unic, probabil, în analiza spațiului estic, publică un articol în care autorul susține că Statelor Unite le este necesar un război în Ucraina la care ele să nu participe, dar în care va curge și sânge polonez. Ruși și ucraineni, cu rădăcini comune culturale, religioase și în bună măsură etnice, ar urma să se omoare unii pe alții într-o confruntare amplă. Mai afirmă autorul că din acest conflict Rusia va ieși întărită. Breșa informațională este neașteptată, pentru că se produce într-un spațiu rusofob unde tulburările din Est sunt considerate răzbunare a istoriei și oportunitate geopolitică. Revitalizarea bruscă a perspectivei unui război european major reprezintă eșecul strategiei Occidentului în alegerea alternativei pentru construcția securității post-bipolare a lumii.

Occidentul s-a autoproclamat învingător și unic apărător al valorilor binelui căruia tot el îi stabilește puritatea. Cum se cuvine într-o astfel de paradigmă, binele și-a făcut de lucru căutând răul prin lume, precum cavalerii Mesei Rotunde. Când nu l-a găsit, l-a generat, cum a fost povestea cu armele de distrugere în masă irakiene arătate într-o eprubetă. A ales drept spadă a dreptății și libertății exact cel mai nedemocratic și intolerant instrument – expansiunea militară în Europa și intervenții prin jur. A transformat în numai câțiva ani Organizația Atlanticului de Nord dintr-o alianță politico-militară, cum era după încheierea Războiului Rece într-una eminamente militară profitând de dezechilibre și convins că acestea vor dura secole. Alianța Nord-Atlantică este militară pentru că aceasta este dinamica și retorica sa de ani buni, iar discursul politic tot în acest ton se rostește. O elită politică măruntă și complexată, incapabilă să înțeleagă fereastra post-bipolară, s-a lovit de istorie și a aplicat o cumplită lovitură ordinii în lume. S-a autodefinit apărător generos al unor valori pe care le-a călcat în picioare de câte ori i-a prins bine. Urmașii acelei elite se joacă de-a războiul, hipnotizată de scenarii hollywoodiene și ignorându-i tragedia, deși au văzut-o în Balcani, Irak, Libia, Siria. Au folosit idealul libertății doar pentru a genera haos. Acum se lovesc de liniile roșii ale unei superputeri nucleare.

În Organizația Tratatului Atlanticului de Nord de acum se imită exercițiul democrației. Procedural este neschimbat, dar funcționează sub presiunea unei amenințări care nu exista acum trei decenii, de aceea se transformă în democrație de război fără multe subtilități sufocând politicul. Rusiei i s-a stabilit în propagandă rolul pe care l-a avut URSS, ignorându-se toate transformările ei interne, amenințarea rusă a început să fie invocată pentru că era folositoare extinderii până a devenit reală. Este capcana în care Occidentul a intrat după succesul à la Pirus din Iugoslavia, atac brutal la ordinea europeană, așa cum a mai fost dictatul de la München.

Să mergi mai departe înseamnă să-ți asumi consecințe imprevizibile, să te oprești aduce a înfrângere. Aceasta este marea dilemă. Soluțiile, inclusiv cele politice, nu pot fi decât radicale și nu doar pan-europene, pentru că după ce a obținut victorii militare, una după alta, peste tot în lume, Occidentul singur nu a construit nimic de durată. În schimb, a devenit parte a haosului, dependent de o dimensiune militară în care nu mai deține supremația. Eșecul din Afganistan a ridicat definitiv vălul. În războiul informațional în desfășurare, Rusia este imaginea inamicului, mai timid, China, dar nominalizările reflectă mai curând nevoia planificatorilor de a opera cu date precise decât de a controla situația. În realitate, lucrurile sunt cu mult mai complexe: întreaga lume participă, într-un fel ori altul, la haosul dinaintea schimbării, iar pentru statutul de inamic poate candida cam jumătate din omenire. Desigur, principalii actori ai jocurilor globale dispun de suficient potențial pentru a rămâne cu fața curată. Dar actorii europeni de margine sunt situați într-o zonă unde tradiția războaielor spune că aliatul de azi este inamicul de mâine, eventual din nou aliat, poimâine.

Acestea sunt condițiile în care Rusia a ales să ceară garanții de securitate amintind de indivizibilitatea securității și să-și expună viziunea asupra viitorului Europei și lumii. A făcut-o mai întâi public, apoi în fața delegației SUA, în Consiliul NATO-Rusia și la OSCE. A prezentat-o sub forma a două proiecte de documente internaționale ca bază pentru viitoare negocieri: Tratat între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii privind garanțiile de securitate și Acord asupra măsurilor de asigurare a securității Federației Ruse și statelor membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Preambulurile proiectelor prezintă fundamentele de drept internațional care îi susțin demersul, precum și motivele care au determinat-o să ceară garanții internaționale de securitate. Cele 17 articole incluse exprimă ce-și dorește. Au fost propuneri radicale, greu de imaginat că vor fi acceptate, dar au reprezentat un punct de plecare. Tot atât de greu de imaginat a fost și că președintele Ronald Reagan va începe negocieri cu Imperiul Răului. Deocamdată, cele două documente sugerează că pe continent securitatea este doar o iluzie. De asemenea, transmit că Rusia încă își leagă propriul viitor de Europa. Ca de obicei, în așteptarea pașilor următori, propaganda euroatlantică și-a intensificat avertismentele și amenințările cu năprasnice sancțiuni și a redus totul la Ucraina, abătând atenția de la ceea ce era principal. În momentul când au pornit noua cruciadă, cavalerii războiului informațional au lăsat impresia că nu citiseră încă proiectele.

Reacțiile instituționale au fost contradictorii, unele propuneri, cum ar fi continuarea lărgirii NATO ori retragerea infrastructurii sale militare la configurația din 1997, când s-a semnat Tratatul NATO – Rusia, ar fi inacceptabile, altele, cum ar fi rachetele și controlul armamentelor pot fi discutate. La Moscova s-a așteptat contrapropuneri doar de la Washington, nu din altă parte. În funcție de acestea, Rusia și-ar modela comportamentul viitor. Din declarații reiese că are în vedere reacții militare și tehnico-militare, dacă securitatea îi va fi ignorată în continuare, pentru că totul se petrece la granițele ei. Cândva, când lumea era bipolară, includerea principiului indivizibilității securității în documente internaționale a fost considerată o mare realizare, astăzi lumea multipolară trebuie să se hotărască ce va face cu el. Ucraina rămâne o temă esențială pentru securitatea Europei, dar este doar una dintr-un pachet mult mai cuprinzător, în care nici măcar nu e amintită. Propaganda nu va reuși să acopere multă vreme această realitate.

În mod real, capcana în care s-a ajuns nu are decât o ieșire și aceasta trebuie negociată, pentru că un război mult mai perfid se desfășoară oricum pe continent, violența armată ar completa tabloul. Rusia are propuneri radicale pe care dorește să le negocieze doar cu SUA, NATO ar însemna interminabile proceduri și până la urmă tot la SUA s-ar ajunge, iar despre OSCE crede că a devenit doar o asociație de vânători electorali. Totuși, principiul indivizibilității securității a fost prima dată inclus în documentele fondatoare ale OSCE, semnate la Helsinki în 1975. Se doresc negocieri cu SUA deoarece acolo s-au adoptat legi care declară Rusia stat inamic și, în consecință, împotriva ei s-ar putea adopta oricând și oriunde orice măsură, deoarece întregul discurs de politică externă este dominat de rusofobie și ele, Statele Unite, sunt statul care s-a retras unilateral din toate acordurile care au asigurat încrederea pe continent și adoptă măsuri de limitare a relațiilor bilaterale.

Reducând totul la Ucraina, propaganda sugerează că nu există încă soluții nici pentru garanțiile de securitate cerute de Rusia, nici pentru situația din jurul vecinului nostru. Occidentul se baricadează cu principii care nu fac decât să releve dublele standarde și ipocriziile. Când în mass-media rusă s-au vehiculat idei despre eventuale instalații militare rusești prin America Latină, secretarul de stat al SUA a avut o reacție violentă amenințând cu răspunsuri energice. Este greu de închipuit că diplomația americană nu a sesizat similitudinile de situație și vulnerabilitățile, statele europene sunt suverane în alegerea mecanismelor de securitate, cele de lângă grădina lor, nu.

Ucraina se află în situația clasică de pre-război,  când se îndatorează nu din motive economice, ci pentru arme letale și întreținerea personalului militar propriu și străin în vederea apărării, spun unii, pentru a trece la provocări și represalii împotriva populației proprii, spun alții. Întreaga propagandă vorbește doar despre ceea ce Rusia ar urma să facă și ignoră documentele de la Minsk. Acolo se prevede că ea nu este parte a conflictului civil, ci garant al negocierilor alături de Germania și Franța. De asemenea, scrie că guvernul de la Kiev este cel care trebuie să negocieze soluțiile cu liderii separatiștilor, pe puncte, într-o ordine convenită și acceptată de toți participanții. Zonele separatiste contestă realitățile politice de după lovitura de stat, nu apartenența la statul ucrainean, locuitorii lor sunt cetățeni ai Ucrainei, nu inamici, deci doleanțele lor trebuie luate în seamă, nu reprimate violent. Nici oficialii de la Moscova n-au afirmat vreodată că acele teritorii aparțin altcuiva.

Pe fondul inflexibil al propagandei, al dezinformărilor, amenințărilor și sancțiunilor, al declarațiilor intransigente despre principii care nu vor fi abandonate vreodată, al mișcărilor de trupe se poate spune că negocierile au început. Există o mare disproporție între propunerile rusești despre indivizibilitatea securității și concentrarea întregului Occident doar asupra sprijinului actualei puteri politice de la Kiev. Chiar și negocierea garanțiilor cerute ar schimba totul, de aceea modelarea răspunsurilor nu este ușoară nici măcar pentru SUA. Avansarea propunerilor SUA înseamnă negociere și, probabil, tema Ucrainei își va pierde mult din relevanță, s-ar putea ajunge la compromis, cum se întâmplă la negocieri.

La 26 ianuarie 2022, Rusia a primit din partea SUA și NATO răspunsul scris. Contrapropunerile nu au fost publicate, dar au fost explicate de inițiatori când le-au anunțat. Ele corespund declarațiilor exprimate în tot acest timp. În esență, SUA și NATO sunt dispuse să negocieze probleme militare, nu și politice, ușile rămân deschise, infrastructura NATO rămâne acolo unde este, iar pentru a convinge, Alianța Nord-Atlantică va spori prezența efectivelor sale pe Frontul de Est. MAE rus a declarat că a primit documentele, ele vor fi analizate pe îndelete, iar președintele Vladimir V. Putin va decide pașii următori. Purtătorul lui de cuvânt a afirmat că propunerile n-au răspuns la majoritatea îngrijorărilor ei, dar sunt o bază pentru discuții serioase.

Între timp, China și-a domolit retorica anti-SUA, susține poziția Rusiei privind lărgirea NATO, dar îndeamnă la reținere pe tema Ucrainei. În definitiv ei îi convine ca adversarul geopolitic, SUA, să nu-și poată folosi întreaga putere doar în Pacific, așa se manifestă multipolaritatea. UE, sub președinția Franței, a reluat mai vechea idee a sporirii suveranității în probleme de securitate și și-a amintit de India, Iranul își vede de programul său nuclear, președintele Vladimir V. Putin a avut consultări telefonice cu cunoștințe mai vechi din America Latină, în timp ce este amenințat că i se va interzice shopping-ul de week-end la Paris. Donald Trump, fostul președinte al SUA îl acuză pe actualul președinte al Statelor Unite că generează încă un război mondial.

Intensitatea războiului informațional din ultima lună a anihilat realitățile crizei energetice, amenințarea inflației, ecologia și poluarea globală au cam fost uitate, efectele încălzirii globale au devenit doar discuții de salon, iar pandemia a început să genereze teroriști interni, iar cine era bogat înaintea ei este acum și mai bogat. Își mai amintește cineva despre găurile din stratul de ozon care, cu doar puțini ani în urmă, amenințau să ne facă una cu cosmosul? Ce s-a întâmplat cu ele?

*

*    *

Cu o societate fragilizată și vulnerabilă la crizele ce se succed una după alta, cu conducători fugind de responsabilitățile reale, corupți, cu un formidabil simț al banului, incapabili să rezolve probleme interne, dar gata să facă ordine în lume, statul român așteaptă războiul la granițele sale și aleargă printre perdele de fum. Trebuie să fim orbi dacă nu observăm ce se întâmplă cu adevărat în Europa. După modelul practicat în spațiul românesc încă din secolul al XIX-lea, Occidentul construiește în Estul european încă o zonă fărâmițată, care să perceapă, cartezian, amenințarea doar dinspre Est, iar binele doar dinspre Vest, percepție ideală pentru marile jocuri geopolitice. O zonă care va face din supraviețuire ideal național și va privi la Occident veșnic îndatorată, prin gaura cheii, convinsă că vede întreaga panoramă. E greu de înțeles ce va câștiga România din aceste evoluții, dar vârfurile politicii sale își fac demult socotelile participând cu abnegație la ele, precum ucenicul vrăjitor. Spațiul est-european devine o scenă a interminabilelor vendete, spre măreția regizorilor. Dacă situația de astăzi reprezintă conceptul modern și atât de amăgitor al României furnizor de securitate înseamnă că trăim în multe lumi paralele. Adevărata amenințare este realitatea este că politicienii noștri ignoră că în intimitatea sufletească a românilor patria are două fețe: pe mulți i-a alungat prin lume pentru a putea trăi decent, pe alții îi ține într-un dulce El Dorado.

Cei care ne conduc au văzut arme doar în filme și muzee, dacă le-au trecut pragul vreodată. Se îndoapă cu patriotism privindu-le din tribună la paradele militare, fără să priceapă prea multe și convinși, probabil, că nu e treaba lor, ci a militarilor. Nu am auzit ca vreun lider – ori vreo odraslă de lider –  să se ceară la armată pentru a-și forma aptitudini de apărător al unei patrii care le-a oferit cam tot ce și-au dorit, pentru generații. Politica românească doarme liniștită fiindcă vor veni soldați americani și francezi. De ani de zile, sondajele de opinie transmit că pentru cetățenii României, Biserica și Armata sunt instituțiile care prezintă cea mai mare încredere. Conducătorii n-au observat că această încredere este motivată de teamă, dar se răfuiesc cu Armata, cu Biserica e mai greu. Sociologii au devenit artileria grea a propagandei de serviciu și nu se prea înghesuie să explice fenomenul, nici de ce cetățenii României au spus de atâtea ori că statul lor merge într-o direcție greșită, deci tot nesiguranță transmiteau.

Politica de azi simte acum efectele argumentului propagandistic, susținut doct de strategii de pe Dâmbovița pentru a fi admisă în NATO: Marea Neagră este potențator al securității. Pe atunci, Flota rusă a Mării Negre, uzată fizic și moral, era pe cale de redislocare, în bună parte, la Novorossiisk, departe de litoralul românesc, Crimeea aparținea Ucrainei, aceasta era neutră, granița pontică a statului rus era de doar câteva zeci de kilometri, Moscova însăși se mai hrănea cu iluzii după prăbușirea zidului Berlinului.

Oferta de atunci a fost mărul întins de politicienii români Occidentului care l-a acceptat rapid, avea socotelile sale. Astăzi avem Articolul V, baze militare ale SUA, în schimb: Peninsula Crimeea a devenit portavion nescufundabil al Rusiei, bine protejat de trupe și tehnică militară, Flota Mării Negre s-a stabilizat în Crimeea, s-a modernizat rapid, atinge cu rachetele sale obiective până în Câmpia Panonică, Marea Adriatică și îndeplinește misiuni permanente în Siria și estul Mării Mediterane, pacea este oricând în pericol, Rusia vorbește ostil despre iluzii înșelate, iar în Europa crește numărul actorilor care văd în ea mai curând oportunitate decât adversar. Dar, cu adevărat șocantă este confirmarea a ceea ce se bănuia și anume că, puțini sunt cei care doresc cu adevărat să lupte împotriva Rusiei și e greu de bănuit că rușii n-au observat. Formula probabilă pare a fi cea în care Occidentul s-ar bate cu Rusia până la ultimul ucrainean, dar la Kiev s-au desfășurat primele manifestații de stradă împotriva războiului, se vorbește despre dezescaladare, iar la Beijing, cu ocazia Jocurilor Olimpice, ar putea avea loc o întâlnire Zelenski-Putin.

În sud-estul țării noastre, zonă cu un puternic potențial de dezvoltare, tocmai datorită deschiderilor pe care ar fi trebuit să i le ofere Marea Neagră, unde înainte existaseră multe obiective industriale, nu s-a făcut nicio investiție importantă, iar ceea ce a mai rămas după revenirea la economia de piață reprezintă obiective prioritare pentru planificatorii loviturilor preventive. Întregul glob se schimbă, prioritățile dezvoltării și amenințările la adresa securității globale impun concertarea mecanismelor și politicilor statelor, noi măsurăm securitatea în fregate și avioane, calculându-ne datoriile. Poate aceasta este adevărata explicație pentru tărăgănarea finalizării proiectului gazelor din Marea Neagră. Cine este dispus să investească miliarde într-un butoi cu pulbere înconjurat cu torțe? Cam asta e tot ce am obținut, plus nesfârșita îmbâcseală de interese mărunte ridicate la rang național. Marea Neagră se răzbună.

Nu din cauza României și nu împotriva ei și-a modificat Rusia post-sovietică, neideologizată, comportamentul. Până la apariția bazelor militare americane în zonă teritoriul românesc nu era prioritate pentru planificatorii militari ruși, chiar dacă era membră a Alianței. A devenit după ce au apărut instalațiile de la Deveselu și după înființarea bazelor militare americane. NATO este la Marea Neagră, dar noi rostim securitate și înțelegem conceptul de apărare pură. Tot nu e suficient și nici nu va mai fi.

În noua configurație geopolitică, România se află în aliniamentul întâi al Frontului de Est, deci acolo unde se vor aplica primele lovituri și este zonă a spiralei escaladărilor militare. Nu era deloc greu de înțeles că aici se va ajunge. Ceea ce se întâmplă acum se poate petrece oriunde la limita estică a NATO, pentru că nu despre Europa este vorba, ci despre SUA și dominația lor în lumea viitorului. Este o scenă pe care politicul din România s-a cerut fără să o poată controla, așa cum a fost și în Al Doilea Război Mondial, dar atunci, cel puțin, a avut obiective concrete. Orice suplimentare a forțelor superpotentului nostru aliat pe Frontul de Est va fi urmată de contramăsuri ale adversarului său, Rusia, răspunsurile acesteia vor fi considerate, desigur, amenințare de către statul român, aliatul va plusa, pentru că nu-i amenințat direct, el dorește, noi plătim dacă vrem să fim apărați ș.a.m.d., afacerea e prosperă. Dimensiunea politică a NATO pare anihilată, făcând loc dezvoltării democrației de război unde decizia se adoptă în cerc restrâns. Nu rămâne decât să ne punem întrebări aupra motivelor pentru care Statele Unite nu au vrut să-și publice contrapropunerile lor.