În zorii zilei de 22 iunie 1941, la orele 03.30, trupele Wehrmachtului, în cooperare cu cele româno-ungaro-finlandeze, au trecut la executarea prevederilor Directivei nr. 21 (Operaţiunea „Barbarossa”). Începea astfel să se deruleze una dintre cele mai importante operaţiuni militare ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cu profunde implicaţii în geopolitica şi evoluţia relaţiilor internaţionale. Planul „Barbarossa” prevedea folosirea a 120 – 130 de divizii germane, care urmau, prin manevre de încercuire, să distrugă Armata Roşie, înaintând pe trei direcţii: a) spre nord, de la Königsberg la Leningrad; b) spre centru, de la Varşovia la Moscova și c) spre sud, de la Lublin la Kiev şi dinspre România spre Odessa. La finalul celor două etape de lupte, principalele elemente ale Armatei Roşii urmau să fie încercuite şi distruse, iar linia frontului urma să fie stabilită de la Arhanghelsk, din nord până la Marea Caspică în sud. Luftwaffe urma să domine regiunea cuprinsă între linia frontului german până departe spre estul Munţilor Urali.

 Un război total, rasial și ideologic

Pregătirile pentru aplicarea Directivei nr. 21 au generat tensiuni între Hitler şi Statul Major al Forțelor Terestre (OKH). Führerul dorea capturarea Leningradului şi preluare controlului, în cooperare cu Finlanda, asupra Mării Baltice. Aceste acţiuni trebuiau să fie urmate, pe fronturile de Centru şi Sud, de cucerirea zonelor bogate în resurse naturale ale Ucrainei, a complexe­lor industriei de apărare din bazinul Doneţului şi, mai târziu, a câmpurilor petrolifere din Caucaz. OKH milita pentru zdrobirea definitivă a Armatei Roşii, ale cărei prin­cipale concentrări de trupe s-ar fi aflat în zona Moscovei. Capitala sovietică era importantă, în opinia planificatorilor de la OKH, datorită zonelor industriale stategice din jurul Moscovei şi de la est de aceasta, precum şi poziţiei deţinute în reţeaua căilor de comunicaţii europene.

Cucerirea Moscovei ar fi prilejuit ruperea în două a dispoziti­vului strategic sovietic şi ar fi împiedicat o acţiune unitară şi coerentă împotriva Germaniei. „Văzută din punct de vedere strict strategic – conchidea feldmareşalul Erich von Manstein –, diferenţa de opinii dintre Hitler şi OKH  putea fi rezumată astfel: Hitler dorea să lupte pe ambele aripi ale frontului răsăritean (o soluţie pentru care, dată fiind vastitatea teatrului de operaţiuni şi raporturile de forţe, Germania nu poseda resurse suficiente), iar OKH căuta rezolvarea conflictului în zona centrală a frontului”[1]. Și, totuși, cei doi factori de putere de la Berlin au fost de acord asupra faptului că forţele principale ale Armatei Roşii trebuiesc nimicite într-o singură bătălie de încercuire (Kesselschlacht), nepermiţându-le acestora să se retragă spre Est. Referindu-se la desfășurarea operațiunii „Barbarossa”, analistul militar B. H. Liddell Hart avea să concluzioneze: „Deznodământul războiului din Rusia a depins nu atât de strategie şi de tactică, cât mai ales de spaţiu, logistică şi mecanică. Deşi deciziile operaţionale au avut o mare însemnătate, deficienţele mecanice, în combinaţie cu enormitatea spaţiului, s-au dovedit mai importante, iar efectul lor trebuie apreciat în raport cu aceşti factori de bază”[2].

Războiul început de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice a fost un război total, un război marcat de ideologia nazistă și rasism, un război în care slavii erau considerați suboameni. Referindu-se la acest brutal conflict ideologic și rasial, marcat de „Ordinul comisarilor” (12 mai 1941) sau de „Codul Stülpnagel” (împuşcarea ostatecilor reţinuţi pentru atentatele asupra militarilor germani), istoricul Anna Reid scria: „Alte ordine au autorizat «măsuri colective» împotriva civililor «care participă sau doresc să participe la acte ostile» şi a retras tribunalelor militare dreptul de a judeca delictele – inclusiv viol şi omor – comise de soldaţii germani împotriva civililor sovietici. Individual, ofiţerilor li s-a permis efectiv să îi trateze pe ruşii cu care aveau de-a face după bunul plac. De asemenea, de la început au fost luate în calcul rechiziţii de alimente. Trupele de ocupaţie trebuiau să trăiască din ceea ce puteau găsi pe plan local, chiar dacă asta însemna ca toţi civilii să moară de foame. «Ruşii trebuie să îndure sărăcia vreme de secole!», glumea Herbert Backe, secretar de stat la Ministerul Alimentaţiei şi Agriculturii. «Stomacul lor este flexibil, prin urmare nicio falsă milă!». Goebbels a declarat că ruşii vor trebui să-şi «mănânce şeile de cazaci»”[3].

Generalul Franz Halder va nota în jurnalul său, la 17 martie 1941, cu referire la viitoarea organizare a Uniunii Sovietice: „Zonele din spatele frontului: în nordul Rusiei, nici o dificultate (preluată de Finlanda). Statele Baltice, la fel. Ucraina, nu se ştie. Uniunea Sovietică trebuie împărţită pe republici izolate. Clasa intelectuală, distrusă. Maşinăria ce controlează Imperiul Rus trebuie zdrobită. În Rusia cea Mare trebuie folosită forţa, în cea mai brutală formă posibilă.Ideologia ce uneşte poporul rus nu este încă foarte puternică; imediat ce vor fi eliminaţi funcţionarii naţiunea va ceda. Caucazia va fi cedată Turciei, dar numai după ce o vom exploata noi”[4]. Conform planului elaborat de Alfred Rosenberg, teritoriul cucerit de Wehrmacht urma să fie împărţit după următoarea formulă: Comisariatul Imperial Moscova, având în subordine 8 comisariate generale (Moscova, Tula, Leningrad, Gorki, Veatka, Kazan, Ufa, Perm), Comisariatul Imperial Ostland, cu patru comisariate generale (Estonia, Letonia Lituania, Bielorusia)”, Comisariatul Imperial Ucraina, cu 14 comisariate generale: (Volîno-Podolia, Jitomir, Kiev, Cernigov, Harkov, Nikolaev, Taurida, Dnepropetrovsk, Stalino, Rostov, Stalingrad, Saratov şi germanii de pe Volga, Voronej ) şi Comisariatul Imperial Caucaz, cu 7 comisariate generale (Cuban, Calmucia, Stavropol, Gruzia, Armenia, Azerbaidjan, comisariatul Regiunii de munte).

Trecerea Prutului de către Armata Română, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26 – 28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich. Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor politice PNL și PNȚ: „În Transnistria, la Odessa şi în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviaţiei ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele ameninţate de o debarcare. (…) Transnistria şi Crimeea au reprezentat şi reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre est şi gajul nostru politic”[5]. În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria: „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. (…) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâm­tori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”[6]. Scrisoarea Conducătorului Statului român reflectă nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci şi o realitate geopolitică şi geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi mult mai periculoasă decât Uniunea Sovietică.

Războiul din Est avea să evidenţieze din plin problemele de comandament ale celui de-Al III-lea Reich, fricţiunile existente privind tactica şi strategia care trebuiau urmate pentru a zdrobi Uniunea Sovietică. O serie de comandanţi germani mai în vârstă susţineau ideea unei bătălii decisive, pe structura încercuirii clasice, declanşată cât mai curând posibil după trecerea frontierei. Specialiştii în tancuri susţineau ca grupurile de tancuri să înaineze „cât mai adânc şi cât mai rapid posibil”[7], precum în campania franceză (mai – iunie 1940). Obsedat de ideea de a vedea Armata Roşie prinsă într-o singură încercuire gigantică, Hitler a optat pentru „bătălia de încercuire”, care îl  va purta dincolo de Nipru şi se va solda cu „ratarea obiectivului strategic în încercarea de a completa etapele tactice”[8].

Pe 8 iulie 1941, generalii Franz Halder şi Walther von Brauchitsch i-au raportat Führerului că din cele 164 de mari unităţi sovietice identificate de cercetarea germană, 89 au fost nimicite, 18 se află pe fronturi secundare şi numai 46 sunt capabile de luptă. Noua situaţie operativă impuneau OKW-ului un răspuns la modul în care urmau să fie dezvoltate operaţiile şi dacă schimbarea de direcţie se va executa spre nord sau spre sud. Răspunsul la această „hamletiană” întrebare avea să se constituie în ceea ce a fost definit drept „cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului”[9]. OKH a insistat pentru continuarea atacului asupra Moscovei, în condiţiile în care tancurile germane străbătuseră două treimi din distanţa care le separa de Moscova la 22 iunie 1941, deşi situaţia Grupului de Armate „Sud”, la începutul lui iulie 1941, devenise extrem de delicată. În memoriile sale, feldmareşalul Friedrich Paulus mărturiseşte că în „jocul de război” executat în decembrie 1940, în cadrul căruia a fost probat planul „Barbarossa”, s-a luat în calcul ipoteza ca Grupul „Sud” să rămână în urmă faţă de înaintarea Grupului „Centru”. În acest caz, comandantul Grupului „Sud” a solicitat ca Grupul „Centru” să schimbe direcţia de înaintare spre Sud ceea ce avea să se întâmple şi în campania din vara anului 1941.

Schimbarea de direcţie a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât „dacă Germania era victorioasă în Rusia – mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului şi la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un braţ către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două braţe germane (cel care pleacă din Sudeţi prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic – n.n.), ceea ce ar fi (…) dus la înghiţirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (…) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa şi deci să ne prindă aceste două braţe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german”[10]. Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea „masă a păcii”, unde spera că vor fi reconsiderate interesele şi aspiraţiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (…) Am obţinut cât se poate obţine în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile şi loialitatea noastră vor fi răsplătite». (…) Experienţa catastrofală a Iugoslaviei şi Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeaşi politică va realiza şi mărirea ei”[11], afirma Mareşalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată lui Iuliu Maniu, liderul PNȚ.

 „Era chiar frontul rus…”!

Pe 23 iunie 1941 a început, în mod oficial, mobilizarea generală a Armatei Roşii. Pe 1 iulie 1941 se aflau sub arme 5.300.000 de oameni. La începutul războiului, Armata Roşie avea 303 divizii, respectiv 5.710.000 oameni sub arme în timp ce în 1939 se aflau sub arme 1.900.000 de oameni. La 22 iunie 1941, doar 7% dintre ofiţeri aveau o instrucţie militară superioară, 37% dintre ei nu aveau nici măcar o educaţie secundară completă, iar ¾ dintre comandanţi şi 70% dintre comisari se aflau pe funcţii de mai puţin de un an. În perioada 1940-1941, nouă uzine de aviaţie au produs 5.100 de avioane, deşi trebuiau construite mai mult de 16.000 de avioane în 1941, conform planului, şi, totodată, au fost deschis 190 de noi aerodromuri. Înaintarea fulgerătoare a Wehrmachtului pe teritoriul URSS a dus la o masivă dezertare a cetăţenilor sovietici de la obligaţia de a se prezenta la unităţi, astfel încât în lucrarea 1941 god: uroki i vyvody (1992) se menţionează: „În total, pe teritoriul temporar ocupat de inamic au fost lăsaţi 5.631.600 de oameni din resursele de mobilizare ale Uniunii Sovietice. (…) În RMS Pribaltica aceste pierderi erau de 810.844, în RMS Vest de 889.112, în RMS Kiev de 1.625.174 şi în RM Odessa de 813.412 de oameni”[12].

Pe 16 iulie 1941, unităţile de avangardă ale grupului de armate condus de feldmareșalul Fedor von Bock se aflau în suburbiile Smolenskului. Înaltul Comandament sovietic a decis să nu permită, cu orice preţ, înaintarea Wehrmachtului dincolo de Smolensk şi a aruncat în luptă rezervele pe un front larg, de la Velikie Luki până la Mozîr. STAVKA a introdus în lupta de la Smolensk, pe direcţia vestică, 104 noi divizii şi 33 de brigăzi, iar pe alte două direcţii strategice (Leningrad şi Kiev) au fost trimise alte 140 de divizii şi 50 de brigăzi. Lupte grele s-au dat în a doua jumătate a lunii iulie şi în luna august în condiţiile în care frontul se stabilizase la circa 30 – 40 km est de Smolensk, pe aliniamentul Iarţevo – Elnea – Desna. Potrivit surselor germane au fost capturaţi, în încercuirea de la Smolensk, 384.000 de militari sovietici, peste 3.000 de tunuri şi 3.000 de tancuri.

În ciuda acestei victorii, drumul spre Moscova, aflată la 320 km, era blocat în continuare de forţe considerabile, al căror număr creştea permanent prin întăririle ce soseau întruna. Bătălia de la Smolensk avea să exercite o mare influenţă asupra moralului Armatei Roşii, astfel încât „panica a cedat tot mai mult locul unui sănătos sentiment de ură”[13]. O uriaşă însemnătate militară, dar mai ales psihologică a avut folosirea unui aruncător de mine cu reacţie care producea un efect devastator („Katiuşa”). „Am experimentat noua armă la Rudnea – mărturisea mareşalul A. I. Eremenko -, localitate situată la nord-vest de Smolensk. La 15 iulie, în a doua jumătate a zilei, sunetul neobişnuit al minelor cu reacţie a făcut să se cutremure văzduhul. Minele se înălţau spre cer ca nişte comete cu coada roşie. Explozii dese şi puternice uluiau auzul şi văzul prin bubuitul lor asurzitor şi prin strălucirea lor orbitoare. Efectul produs de explozia simultană a multor zeci de proiectile a întrecut toate aşteptările. Soldaţii inamici fugeau cuprinşi de panică. S-au dat înapoi şi soldaţii noştri aflaţi în prima linie în apropierea locului unde s-au produs exploziile (deoarece, pentru păstrarea secretului, nimeni nu fusese avertizat de proiectata folosire a acestei arme)”[14].

Conducerea politico-militară sovietică şi-a revenit, relativ repede, din şocul produs de atacul german. Stalin a primit, chiar din primele zile de război, în biroul său, nenumărate vizite[15], ceea ce însemna că „nu era nici bolnav de disperare, şi nici paralizat de panică”[16]. În data de 23 iunie 1941, a fost creat Marele Cartier General al Armatei Roşii (STAVKA), care reunea principalii şefi militari şi anumiţi membri ai Biroului Politic al PC (b) al URSS. Începând din 30 iunie 1941[17], avea să funcţioneze un Comitet de Stat al Apărării (GKO) condus de V. M. Molotov, G. M. Malenkov şi L. P. Beria. Un sistem de transmisiuni avea să asigure legătura lui Stalin cu toţi liderii militari, până la cel mai mărunt comandant. La 19 iulie 1941, I. V. Stalin a devenit Comisar al Poporului la Apărare. „Lucrând optsprezece ore fără întrerupere – scria Lily Marcou -, dormind adesea pe canapeaua din biroul său, îmbrăcat precum un soldat, Stalin mânuia din Kremlin sforile frontului rus. Era chiar frontul rus…”[18]. În discursul radiodifuzat, din 3 iulie 1941, Stalin a cerut poporului sovietic: „Distrugeţi podurile, distrugeţi comunicaţiile, daţi foc pădurilor şi satelor, evacuaţi turmele de animale, hărţuiţi şi goniţi pe inamic până la distrugerea lui, ardeţi pământul. (…) Niciun kilogram de grâu, niciun litru de carburant, nicio locomotivă, niciun vagon să nu cadă în mâna agresorului”[19].

Pe 16 iulie 1941 va fi reintrodus sistemul comisarilor politici în Armata Roşie, iar pe 20 iulie 1941 Stalin va emite un ordin prin care cerea ca toate unităţile să fie epurate de elementele inconsecvente şi ca toţi ofiţerii şi soldaţii care scăpau din încercuirea germană să fie interogaţi de către secţiile speciale (OO-Osobie otdelîi) ale NKVD, subordonate Departamentului Special al Administraţiei Securităţii de Stat a NKVD, care răspundea de contraspionajul militar şi de securitatea politică în interiorul Armatei Roşii. O mie de oameni au fost împuşcaţi, la 25 iulie 1941, de către aceste detaşamente de ordine ale NKVD[20]. „Comandanţii de front, de armată şi de divizie, care au simţit în scurt timp greutatea acestei noi direcţii staliniste – scria John Erickson -, au învăţat, de asemenea, măsurile drastice care îi pândeau pe cei pe care Stalin îi eticheta «laşi». Pentru aceşti nefericiţi, lipsiţi de orice apărare, Stalin împărţea moarte şi degradare; ei au fost seceraţi în acţiuni furioase şi incorecte de pedeapsă de către Beria, implantat ferm în GKO ca stăpân al unui NKVD arogant. (…) Mâna dreaptă a lui Stalin, împărţitoare de pedepse, a coborât pentru a-i salva autoritatea. (…) Armata Roşie, aflată sub loviturile inamicilor din exterior, trebuia acum să-şi înfrunte duşmanii din interior, între care Beria şi Mehlis – conducătorul Administraţiei Politice – nu erau cei din urmă”[21].

Referindu-se la corpul de comandă al Armatei Roșii, istoricul Mark Solonin menționează faptul că în perioada 1938 – 1939 au fost încadrați 158.000 de comandanți, activiști politici și alți specialiști militari. Între 1939 și 1941, 48.000 de ofițeri au absolvit școlile militare, iar alți 80.000 cursurile de perfecționare. În primul semestru al anului 1941, alți 70.000 de ofițeri au absolvit școlile și academiile militare ale URSS. La 1 ianuarie 1941, corpul de comandă al armatei și flotei era de 579.581 de persoane[22], cărora li se puteau adăuga alți 448.000 de ofițeri de rezervă pregătiți în perioada 1937 – 1940. În perioada 1937 – 1940 avea să crească, totuși, numărul ofițerilor cu studii militare medii și superioare, adică de la 164.000 de ofițeri la 385.000. La 22 iunie 1941, procentul ofițerilor fără studii militare care ocupau funcții de la comandant de batalion în sus era de 0,1%, iar dintre comandanții de divizii, la 1 ianuarie 1941, 40% aveau studii militare superioare și 60% studii militare medii; printre comandanții de corpuri de armată procentele erau: 52% cu studii militare superioare și 48% cu studii militare medii. „În ceea ce priveşte modul în care au funcţionat statele majore sovietice în timpul operaţiunilor, trebuie de remarcat că, ordinele întocmite erau clare, scurte şi precise (…); din declaraţiile prizonierilor sovietici – rezultă că în general ordinele şi diferitele dispoziţiuni se dădeau la timp şi în orice situaţiune. (…) Din felul cum s-au comportat, atât ofiţerii, cât şi trupa pe câmpul de luptă, rezultă că, fiecare ofiţer activ în sfera lui de acţiune era foarte bine pregătit, mai ales ca cultură militară. Deşi am avut ocazia să stau de vorbă cu puţini ofiţeri sovietici prizonieri şi numai inferiori, totuşi am găsit printre ei şi elemente care cunoşteau nu numai comanda unităţii corespunzătoare gradului, dar şi chestiuni de istorie militară, tactică generală etc. Cei mai mulţi însă, chiar dacă nu aveau cunoştinţe generale militare solide, erau în schimb, foarte bine pregătiţi pentru comanda unităţii corespunzătoare gradului, foarte buni executanţi şi pătrunşi de spiritul de sacrificiu”[23], consemnau ofiţerii români de informaţii ai Centrului „H” la 19 august 1941. În cei patru ani de război aveau să dispară fără urmă: 163 de comandanţi de divizie (brigadă), 221 de şefi de stat-major de divizie (brigadă) şi 1.114 comandanţi de regimente. Totodată, trebuie menţionat faptul că mormintele a 44 de generali ai Armatei Roşii au rămas complet necunoscute chiar şi la începutul anilor ’90.

Pe 26 iunie 1941, la cererea lui V. M. Molotov, ambasadorul sovietic la Washington, Konstantin A. Umanski, a angajat convorbiri cu preşedintele Franklin D. Roosevelt, cu secretarul de stat Cordell Hull şi cu subsecretarul de stat Sumner Welles, pentru a afla poziţia Statelor Unite faţă de războiul germano-sovietic. Diplomatul sovietic a fost informat că susţinerea americană este şi va fi totală. Lawrence Steinhardt, ambasadorul american la Moscova, a confirmat, la 29 iunie 1941, sprijinul moral şi material pentru URSS. Lista înaintată, la 29 iunie, cuprindea următoarele nevoi strategice: a) 3.000 de avioane de vânătoare şi 3.000 de bombardament; b) maşini-unelte, piese pentru fabrici de avioane în valoare de 30.000.000.000 de dolari; c) aproximativ 22.000 de tunuri antiaeriene de calibrul 20 – 47 mm; d) materii şi produse industriale etc. „Dacă războiul se va prelungi, ajutorul pe care vi-l vom putea acorda va fi din ce în ce mai mare”[24], telegrafia, la 7 iulie 1941, premierul W. S. Churchill către liderul sovietic. Premierul britanic a promis că RAF va intensifica bombardarea centrelor industriale şi a obiectivelor strategice ale Germaniei şi a propus un schimb de misiuni militare pentru coordonarea planurilor de viitor. O misiune militară sovietică, condusă de generalul-locotenent Filipp I. Golikov, s-a deplasat la Washington, urmând să colaboreze cu secţia specială a colonelului Philip Faymonville, fost ataşat militar la Moscova, pentru aplicarea prevederilor legii „Lend-Lease”.

O înfrângere strategică

Operaţiile desfăşurate de Armata 3 română între Nistru şi Marea de Azov (17 iulie – 12 octombrie 1941) aveau să contribuie la înfrângerea trupelor sovietice din cadrul Frontului de Sud-Vest şi deschiderea căilor de pătrundere spre Crimeea, Caucaz şi Volga. Armata 3 română a constituit „aripa ocolitoare” a manevrei germane, deplasân­du-se, zi şi noapte, cu o viteză care a reamintit de marşul din 1914 a lui von Kluch între frontieră şi Marna. Operaţiile pe care le-a desfăşurat în această perioadă au scos în evidenţă şi unele grave lipsuri în înzestrarea trupelor, îndeosebi cu tunuri antitanc grele, tancuri şi mijloace motorizate, a căror necesitate în războiul modern devenise imperioasă. Aceste deficienţe nu au putut fi, remediate de conducerea superioară a Armatei, lipsind posibilităţile de fabricare, iar germanii nu au putut da un sprijin substanţial, suferind şi ei pierderi mari. În ceea ce priveşte inamicul, responsabilii militari români au observat că Armata Roşie a dovedit o dârzenie deosebită, o bună pregătire a comandanţilor, statelor majore şi a trupelor, superioritate evidentă în dotarea cu mijloace moderne de luptă (faţă de armata română) şi o deosebită predilecţie pentru acţiunile de ascundere şi inducere în eroare. Totodată, pe măsură ce luptele pentru Odessa erau în curs de desfăşurare, unităţi române aflate în cooperare cu Armata 11 germană intrau în luptă pentru cucerirea Crimeii. Campania din Crimeea reprezintă o perioadă de zece luni de lupte neîncetate, de acţiuni ofensive şi defensive, confruntări de blindate în câmp deschis, cu libertate deplină de acţiune, operaţii de urmărire, debarcări ale sovieticilor de pe mare, lupte de partizani şi, în final, asaltul fortăreţei-port Sevastopol.

Înaintarea germană spre Moscova a fost reluată la 30 septembrie 1941, după succesul din bătălia de la Kiev (650.000 de prizonieri). Hitler avea să aprecieze, în cursul războiului, că luptele de la Kiev s-au dovedit a fi o mare greşeală strategică. Timpul pierdut cu bătălia de la Kiev a produs întârzierea declanşării atacului spre Moscova înainte de venirea iernii. Generalul Heinz Guderian a calificat această victorie ca fiind un mare succes tactic, dar fără mari avantaje strategice. Bătălia Moscovei a avut trei mari etape: etapa I (30 septembrie – sfârşitul lui octombrie 1941), etapa a II-a (17 noiembrie – 5 decembrie 1941) şi etapa a III-a (6 decembrie 1941-primăvara lui 1942).

Evoluţia operaţiilor militare a impus conducerii de la Kremlin să ordone evacuarea în­treprinderilor industriale. În intervalul iulie – noiembrie 1941 au fost transferate 1.523 de întreprinderi industriale (dintre care 1.360 de uzine mari): 226 în regiunea Volgăi, 667 în Ural, 244 în Siberia apuseană, 78 în Siberia răsăriteană şi 308 în Kazahstan şi Asia Centrală. Moscova începuse să fie părăsită încă din vară. În noaptea de 21 spre 22 iulie 1941, se desfăşurase primul raid aerian german asupra capitalei sovietice. La 12 şi 13 octombrie, Kremlinul a hotărât ca o serie de instituţii de stat, o parte a aparatului de partid şi întregul corp diplomatic din Moscova, să fie evacuate la Kuibîşev. Pe 16 octombrie 1941, a izbucnit o stare de panică la vestea că Stalin va părăsi oraşul. Populaţia a luat cu asalt magazinele de alimente, iar unele dintre acestea au fost devastate. O masă compactă de oameni s-a deplasat spre gara Kazan. Miliţia sovietică a ridicat baraje pentru a îndigui această mulţime dezordonată care părea că nu poate fi calmată. „Stalin rămâne la Moscova…!” a fost zvonul care a împânzit oraşul şi a calmat populaţia.

Ritmul de muncă al lui Stalin, din timpul războiului, a fost extenuant. „Adormea – scrie Lilly Marcou – în general dimineaţa, către ora 6. Gărzile de corp îl găseau pe o canapea, în spatele scării sau pe terasă, într-un scaun, cu o caschetă pe faţă pentru a-l proteja de soare. Suferea, în continuare, de reumatism şi îl dureau permanent picioarele – aceasta fiind şi explicaţia acelui dute-vino permanent pe care-l făcea în biroul său în timpul întâlnirilor de lucru. Mai era afectat în acelaşi timp de o angină a pieptului şi suferea de hipertensiune arterială. Nu avea grijă de el şi de sănătatea lui; nimic nu-l putea opri în hotărârea de a conduce războiul, de a urmări desfăşurarea operaţiunilor militare şi diplomatice. A ieşit din această încercare la 67 de ani, slăbit, îmbătrânit, cu părul albit şi rar”[25]. Valentin Berejkov, interpretul de limbă germană al lui Stalin, opina că liderul sovietic reuşea să fie de-a dreptul fermecător cu interlocutorii săi, fiind un mare actor, care juca rolul omului afabil, modest, obişnuit, ceea ce influenţa percepţia occidentală. Toate delegaţiile străine, începând cu cea americană, erau, la început, pesimiste dar când plecau de la Moscova erau convinse că poporul sovietic va continua să lupte şi că, în cele din urmă, va câştiga. Pe 7 noiembrie 1941, de la înălţimea Mausoleului lui Lenin, în faţa trupelor Armatei Roşii care plecau din Piaţa Roşie direct pe front, Stalin a rostit unul dintre discursurile lui celebre, amestecând într-o simbioză uimitoare pagini glorioase ale istoriei ruse cu simboluri ale Revoluţiei din Octombrie 1917. Referindu-se la acele clipe din noiembrie 1941, Pavel A. Sudoplatov consemnează: „Ningea atât de abundent, încât nemţii nu puteau trimite avioane ca să bombardeze Piaţa Roşie. Cu toate acestea, trupele care participau la paradă (din 7 noiembrie – n.n.) primiseră ordine foarte stricte: indiferent ce s-ar întâmpla, rămâneţi calmi şi păstraţi disciplina. Parada ne-a întărit încrederea în posibilitatea de apărare a Moscovei şi în victoria finală”[26].

Într-un asemenea context politico-militar se încheia, la 1 noiembrie, campania anului 1941 pentru România și Armata Română. Armata 4 română a fost readusă în ţară, la Iaşi, şi demobilizată. La 4 noiembrie 1941, Armata 3 română a primit misiunea de-a asigura siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Nipru. Corpurile 2 şi 6 armată, totalizând șase divizii de infanterie, o brigadă de fortificaţii şi două divizii de cavalerie, au preluat paza teritoriului menţionat. La sfârşitul anului 1941 se mai aflau la est de Nistru aproape 180.000 de militari români, dintre care 52.243 erau angajaţi în acţiuni militare. Restul se aflau în misiuni de pază şi supraveghere a litoralului pontic şi a teritoriului dintre Nistru şi Bug.

Înaintarea germană spre Moscova va fi reluată pe 15 noiembrie 1941, când s-a trecut la executarea celei de-a doua etape din Operaţia „Taifun”, printr-o lovitură împotriva Armatei 30 sovietice din cadrul Frontului Kalinin. Sectorul Kalinin – Volokolamsk, unde germanii aveau de trei ori mai multe tancuri şi de două ori mai multe tunuri decât sovieticii, a fost ţinta predilectă a efortului ofensiv german. Pe 22 noiembrie 1941, trupele germane au pătruns în Klin, la nord de Moscova, iar la vest au intrat în Istra de unde se putea vedea Moscova cu un binoclu de campanie. Însă, venirea iernii şi-a gerului avea să afecteze capacitatea ofensivă a Wehrmachtului. Pe 17 noiembrie 1941, potrivit mărturisirilor generalului Heinz Guderian, unităţile Diviziei 112 infanterie germane au intrat în contact cu trupele siberiene care soseau continu pe calea ferată. Efortul sovietic pentru apărarea capitalei a fost impresionant. Locuitorii Moscovei au construit 700 de km de şanţuri antitanc, 30.000 de locuri amenajate pentru tir şi 1.500 km de obstacole. Totodată, STAVKA trimitea zilnic 100 de trenuri cu trupe spre frontul de la Moscova. Referindu-se la înaintarea germană spre Moscova, generalul Franz Halder consemnează: „(Trupele germane – n.n.) având un potenţial energetic enorm, continuă să înainteze, deşi, în mod normal, despre aripa de sud şi centrul Armatei a 4-a nu se poate spune decât că sunt terminate (în vechea Divizie a 7-a, un regiment este comandat de un locotenent; batalioanele sunt comandate de locotenenţi-majori). Aripa de nord a Armatei a 4-a şi Grupul 3 Blindate au şanse de succes şi fac tot ce se poate pentru a-l obţine. Von Bock compară situaţia cu bătălia de la Marne, unde ultimul batalion disponibil a fost cel care a schimbat cursul luptei”[27]. În seara zilei de 29 noiembrie 1941, o unitate de tancuri germană a pătruns de cealaltă parte a canalului Moscova-Volga, în raionul Iahroma, unde a fost oprită după lupte grele de unităţile înaintate ale Armatei 1 de izbire sovietice comandată de generalul-locotenent V. I. Kuzneţov. Generalul Franz Halder va nota în jurnal, la 29 noiembrie 1941, următoarele: „Discuţie telefonică cu von Bock: grupul de armată nu are obiective definite. (…) Totuşi, dacă atacul Moscovei dinspre nord nu va avea succes, se teme că operaţiunea va deveni un al doilea Verdun”[28].

În primele zile ale lui decembrie 1941, comandanţii militari sovietici şi-au dat seama, după caracterul acţiunilor şi puterea de izbire a tuturor grupărilor germane, că inamicul îşi pierde suflul şi nu mai dispune de forţe şi mijloace pentru a desfăşura acţiuni ofensive. Desfăşurându-şi grupările de izbire pe un front larg şi ţintind departe cu pumnul său blindat, Wehrmachtul şi-a întins în aşa măsură unităţile, încât în luptele finale pe căile de acces apropiate spre Moscova ele şi-au pierdut capacitatea de penetrare. Contraofensiva din apropierea Moscovei s-a conturat din contralovituri, la dezvoltarea cărora a contribuit introducerea în raioanele de luptă a unor noi mari unităţi, precum şi loviturile aviaţiei sovietice. Conform relatărilor mareşalului G. K. Jukov, au existat o serie de discuţii între generalul A. M. Vasilevski, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, şi comandantul trupelor Frontului Kalinin, generalul Ivan S. Konev, în legătură cu faptul că acest front trebuie să se angajeze în contraofensivă. Discuţiile erau pur retorice, deoarece nu exista un plan elaborat în prealabil nici la Statul Major al Frontului Kalinin, nici la Marele Cartier General al Comandamentului Suprem.

Pe 5 ianuarie 1942, la consfătuirea cu Stalin, avea să se ia hotărârea cu privire la desfăşurarea unei ofensive strategice generale în iarna anului 1942 în afara contraofensivei fronturilor de pe direcţia Vest. În ciuda împotrivirii generalului G. K. Jukov care avertiza că fronturile aveau nevoie de noi efective, tehnică de luptă şi unităţi de tancuri, altfel obiectivele preconizate erau greu de realizat, Stalin a hotărât să atace, deși, în final, nu a existat un rezultat general strategic pozitiv. Analiza pe care o va face generalul Franz Halder, la 30 noiembrie 1941, cu privire la starea Armatei de Uscat germane pe Frontul de Est, indica o situaţie catastrofală: lipseau 340.000 de oameni (50% din puterea de luptă a infanteriei), din totalul camioanelor funcţionau doar cel mult 60%, timpul necesar pentru reabilitarea unei divizii blindate devenise de şase luni, nu se puteau înlocui nici măcar 50% din pierderile de motociclete, doar cinci divizii blindate puteau beneficia de echipament complet nou, în proporţie de 50% puteau fi asigurate camioane pentru cele trei divizii de infanterie motorizată care urmau să se contopească cu divizii de blindate, doar trei divizii (22, 23 şi 24) puteau beneficia de camioane în proporţie de 100%, reabilitarea a patru divizii motorizate se putea asigura în proporţie de 50% iar a două divizii blindate de doar 75%. Contraloviturile tancurilor generalului G. K. Jukov se vor concretiza în oprirea manevrelor blindatelor germane la Kalinin şi Tula. Contralovitura se va transforma, treptat, în contraofensivă.

Nemulţumit de prestaţia corpului de comandă al OKH în ofensiva asupra Moscovei, Hitler va începe să se implice personal, din 7 decembrie 1941, în conducerea operaţiilor de pe Frontul de Est. Pe 19 decembrie 1941, Hitler a preluat comanda supremă a OKW şi OKH. Neîncrederea lui Hitler în comandanţii subordonaţi avea să se soldeze curând cu distrugerea lanţului de comandă, astfel încât, pe termen lung, nici măcar un grup de armate nu va mai putea acţiona fără directive de la Hitler, mai ales dacă făcea parte dintr-un front mai mare şi era în contact direct cu alte grupuri de armate pe ambele flancuri.

Începutul sfârșitului

Un bilanţ al efortului german de pe Frontul de Est, realizat în aprilie 1942, de către generalul Franz Halder, evidenţia că pierderile se ridicau la circa 1.041.000 de oameni (31.812 ofiţeri, 1.009.000 soldaţi şi subofiţeri), 74.000 de vehicule şi 2.340 de tancuri. Grupurile de Armate „Centru” şi „Nord” mai posedau doar 33% din puterea de luptă iniţială, iar Grupul de Armate „Sud” doar 50%, ceea ce-l va determina pe Hitler să declare că „războiul va fi câştigat sau pierdut în Sud”[29]. În 1942, decizia privind ofensiva de primăvară a Wehrmacht-ului a fost luată în funcţie şi de necesităţile de petrol ale Germaniei. Stocurile de benzină ale celui de al III-lea Reich au scăzut la 800.000 de tone, la sfârşitul lui decembrie 1941, iar aprovizionarea cu benzină sintetică (patru milioane de tone) era departe de a satisface necesităţile. Sub presiunea experţilor economici şi a propriilor dorinţe, de a se întreprinde ceva pozitiv şi ofensiv, Hitler a decis să atace în sud.

În ziua de 28 martie 1942, la Cartierul General al Führer-ului de la Rastenburg, generalul Franz Halder a prezentat planul cunoscut sub denumirea de „Fall Blau” (Planul Albastru), devenit apoi, de la 30 iunie 1942, „Braunsweig”. Planul era foarte îndrăzneţ, deoarece acţiunile se desfăşurau oblic în raport cu frontul existent. Prima grupare de forţe care începea mişcarea, respectiv cea din regiunea Kursk – Harkov, trebuia să înainteze spre sud-est, de-a lungul fluviului Don, în timp ce o altă grupare de forţe, situată mai la sud, trebuia să înainteze spre est, joncţiunea urmând să se producă la vest de Stalingrad. Prin această manevră, erau încercuite şi distruse totalitatea forţelor Frontului de Sud-Vest şi ale celui de Sud. Deoarece se acorda o prea mare libertate de acţiune comandantului Grupului de armate „Sud”, Hitler a refuzat să accepte planul. După Bătălia Moscovei, îşi pierduse încrederea în generalii săi şi nu mai voia să audă de „ordine elastice”, cerând ca ele să fie redactate în detaliu şi executate cu stricteţe. Proiectul a fost refăcut personal de Hitler. Rezultatul a fost prezentat a doua zi, pe zece pagini dactilografiate, devenind faimoasa Directivă nr. 41, care s-a dovedit a fi un amestec de ordine operaţionale, decizii de principiu, modalităţi de execuţie şi prescripţii relative la secret. Stalingradul era un obiectiv secundar, intermediar, care nici măcar nu trebuia neapărat cucerit, obiectivul principal fiind Caucazul. Planul campaniei anului 1942 nu ţinea seama de disproporţia dintre forţele la dispoziţie şi obiectivele fixate şi conducea la extinderea frontului sovieto-german, având ca efect dispersarea forţelor.

Ofensiva generală a Wehrmachtului va începe la 28 iunie 1942 cu scopul de a încercui şi nimici, în sudul Uniunii Sovietice, Armata Roşie printr-o imensă operaţie de învăluire. Grupul de Armate „Sud”[30] constituia „Schwerpunkt” (forţa de şoc), fiind format din 59 de divizii de infanterie, şapte Panzerdivisionen, şase divizii motorizate şi trei divizii de cavalerie. Opt divizii de infanterie, două Panzerdivisionen, două divizii motorizate şi o divizie de cavalerie se aflau în rezerva OKH. În acelaşi timp, înainte de atacul din 28 iunie 1942, trupele sovietice executaseră o operaţiune ofensivă în direcţia Harkovului. Armata 6 germană a generalului Friedrich Paulus va reuşi, prin executarea operaţiilor „Fredericus I” şi „Fredericus II”, să lichideze atacurile sovietice de la Izium şi Volceansk („Bătălia defensivă de la Harkov”). La acţiunile desfăşurate pe căile de acces spre Stalingrad şi Caucaz au luat parte în mod nemijlocit și opt mari unităţi române, din totalul celor 15 existente în vara anului 1942 pe Frontul de Est. Două au fost misiunile încredinţate trupelor române: cooperarea cu acţiunea de mare desfăşurare întreprinsă de Wehrmacht cu scopul de a împinge frontul spre Volga şi Marea Caspică şi participarea la ocuparea Caucazului, cu bogatele sale resurse petrolifere, care au condus la „Bătălia Kubanului” şi „Bătălia Caucazului”.

Pe 28 iulie 1942, Stalin va emite celebrul ordin: „Niciun pas înapoi, fără ordinul Comandantului Suprem!”. Stalingradul avea o însemnătate imensă pentru Uniunea Sovietică, deoarece era veriga de legătură dintre Caucaz şi Rusia Centrală, dintre Moscova, petrolul din Marea Caspică şi grânele din Kuban. În timpul asaltului asupra Stalingradului[31] (10 septembrie -19 noiembrie 1942), Armata 3 română (11 divizii) şi Corpul 6 armată (patru divizii) au acoperit stânga, respectiv dreapta grupului de forţe german (Armata 6 şi Armata 4 blindată), care atacau fortificaţiile marelui oraş. Corpul de Cavalerie român (patru divizii) va desfăşura acţiuni ofensive şi apoi de apărare în Caucazul de Vest, în timp ce Divizia 10 infanterie va asigura siguranţa litoralului Mării Negre la nord-vest de Novorosiisk. Divizia 2 munte va acoperi stânga Armatei 1 blindate germane pe timpul înaintării în capul de pod de la Mozdok şi va flanca ofensiva germană spre Orjonikidze, ocuparea oraşelor Nalcik şi Alagir, precum şi blocarea tuturor defileurilor din Caucaz. Prin aceste acţiuni trupele române vor asigura o perfectă libertate de acţiune grupului de forţe de la Stalingrad, respingând toate atacurile sovieticilor, cărora le provoacă mari pierderi.

În contextul evoluției situației militare din toamna anului 1942 de pe frontul de la Stalingrad, toate eforturile autorităţilor militare române pentru reducerea capetelor de pod sovietice şi îmbunătăţirea dotării trupelor (artilerie grea şi anticar, artilerie antiaeriană, aruncătoare de flăcări, detaşamente de pionieri, echipament de iarnă, combustibil pentru puţinele mijloace auto, lemne sau cărbune pentru foc, rezerve de hrană pentru cel puţin zece zile, material genistic etc.) au fost zadarnice în condiţiile în care Hitler, la 12 septembrie 1942, îi va informa pe generalii von Weichs şi Paulus că sovieticii „nu mai erau în stare să facă dovezi de reacţiuni strategice pe spaţii mari, susceptibile de-a crea dificultăţi”[32].

Rapoartele Eşalonului Mobil al Serviciului Special de Informații (SSI) au avertizat conducerea politico-militară a statului român de contrariul situaţiei. „Armata sovietică se pregăteşte – informa Eşalonul Mobil al SSI, la 20 septembrie 1942 – pentru o puternică ofensivă în Cotul Donului. În acest scop, sunt în curs de concentrare mari unităţi cu efective proaspete, aduse din Siberia, bine echipate şi instruite. Ofensiva va dispune de o masă de circa 600 – 700 tancuri. Ea urmează să înceapă la data de 25 octombrie 1942, cu efort probabil pe direcţia Kleţkaia-Rostov”[33]. Serviciul Special de Informaţii a înaintat, la 21 septembrie 1942, un raport privind resursele în oameni şi material ale Uniunii Sovietice, în care admitea că rezistenţa înverşunată a Armatei Roşii la Stalingrad este motivată de faptul că „Înaltul Comandament Sovietic îşi dă seama că, dacă Volga va fi depăşită de către forţele Axei, regimul sovietic se va prăbuşi, Japonia găsind momentul favorabil de a intra în acţiune împotriva URSS”[34]. Istoricul Antony Beevor apreciază că Armata Roşie a beneficiat de două avantaje majore în realizarea planurilor de păstrare a secretului contraofensivei şi de inducere în eroare a inamicului prin camuflarea pregătirilor, respectiv faptul că „Hitler a refuzat să creadă că Uniunea Sovietică avea armate de rezervă, ca să nu mai vorbim de marile unităţi de tancuri necesare pentru operaţiunile în adâncime”[35]. Totodată, toate atacurile sovietice de pe flancul de nord al Stalingradului au fost respinse ceea ce a făcut ca „Armata Roşie să pară incapabilă să monteze o ofensivă periculoasă în regiune, şi cu atât mai puţin o încercuire rapidă şi masivă a întregii Armate 6”[36].

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 05.20, trupele sovietice au trecut la contraofensivă pe întuneric şi pe o ceaţă deasă, după o puternică pregătire de artilerie. STAVKA gândise un atac concentric contra celor două flancuri ale săgeţii aventurate germane de la Volga prin străpungerea fronturilor Armatelor 3 şi 4 române în direcţia Kalaci, pentru a izola şi a încercui Armata 6 germană de la Stalingrad şi continuarea, ulterior, a operaţiilor în direcţia Rostov. Atacul sovietic s-a executat cu mase mari de tancuri[37], care au căutat, în trei valuri, să scoată aproape concomitent din acţiune linia de luptă a infanteriei, artileria şi comandamentele, prin focul tunurilor şi mitralierelor din tancuri, prin grenadele şi pistoalele mitralieră ale infanteriştilor urcaţi pe tancuri sau, în fine, prin simpla strivire sub şenile. Istoricul Lothar Gruchmann consemna cu referire la Bătălia Stalingradului: „Încercuirea de la Stalingrad a format un inel oval cu o întindere de 50 km pe direcţia est-vest şi un diametru de 30 până la 40 de km pe direcţia nord-sud şi care includea şi două aeroporturi. Era înconjurat de cinci armate sovietice şi a legat pentru o perioadă 143 de formaţiuni inamice mari – la final încă 50 până la 60, care au fost angajate în distrugerea strategică a întregului front german de sud. Dacă din perspectiva războiului pierdut se încearcă acordarea unui sens luptei de moarte a Armatei a 6-a şi a tragediei ei de nedescris, atunci acela a fost de a lega, în situaţia dată, un număr mare de forţe inamice cât mai mult timp, pentru a contribui astfel la salvarea frontului german de sud şi de a permite retragerea din Caucaz a corpului A de armată”[38]. Pe 2 februarie 1943, trupele Armatei 6 germane, care apărau „Festung Stalingrad”, au capitulat, în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus. Istoricul militar John Erickson apreciază că, din punct de vedere politic, bătălia de la Stalingrad „reprezenta o victorie cu consecinţe de durată, asemeni unui fitil care arde încet, influenţând cursul ulterior al războiului, atât pe frontul de Est, cât şi în general”[39] iar dacă bătălia de la Poltava din 1709 a transformat Rusia într-o putere europeană, atunci „lupta de la Stalingrad a făcut din Uniunea Sovietică o putere mondială”[40].

Înțelegeri și neînțelegeri inter-aliate

În contextul generat de evoluția operațiunilor militare de pe Frontul de Est, respectiv Bătălia Moscovei (2 octombrie 1941 – 7 ianuarie 1942) avea să se deruleze dialogul anglo-sovietic la nivel înalt de la Moscova (15 – 21 decembrie 1941). Pe agenda discuțiilor diplomatice s-a aflat stabilirea frontierelor unor state europene şi tratamentul care urma să fie aplicat Germaniei după obţinerea victoriei. Stalin a cerut redarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Austriei în limitele graniţelor de stat din 12 martie 1938 şi recunoaşterea de către Marea Britanie a frontierelor Uniunii Sovietice existente la 22 iunie 1941. Totodată, s-a analizat situaţia Iugoslaviei, care trebuia să fie reconstituită în limitele antebelice, a Albaniei, Greciei şi Cehoslovaciei, care urmau să revină în graniţele fireşti. Turciei trebuia să i se restituie arhipeleagul Dodecanez şi, eventual, unele fracţiuni teritoriale pe seama Bulgariei. În privinţa frontierelor de vest ale Uniunii Sovietice în corelaţie cu Polonia, sovieticii au indicat „Linia Curzon” ca poziţie definitivă. În privinţa Germaniei, discuţiile s-au referit la două aspecte: dezmembrarea teritorială şi reparaţiile. Ambele delegaţii au căzut de acord asupra principiului disoluţiei Germaniei și reorganizarea ei teritorială în state suverane sau aflate sub un protectorat. Ministrul britanic de Externe, Antony Eden, nu a respins sugestiile sovietice, întrucât multe dintre ele concordau cu interesele britanice privind dezmembrarea celui de-al III-lea Reich în mai multe state şi anihilarea puterii economice şi militare a Prusiei. Şeful diplomaţiei britanice a lansat ideea formării unei confederaţii de state în Centrul Europei, însă Stalin, cât şi Molotov, deşi nu erau adepţi ai confederaţiilor postbelice, nu au respins categoric soluţia, în cazul în care unele state o vor dori. Telegrama premierului britanic din 7 martie 1942 adresată preşedintelui Franklin D. Roosevelt confirma disponibilitatea britanicilor pentru încălcarea principiilor Chartei Atlanticului şi acceptarea frontierelor pe care le avea Uniunea Sovietică, în momentul în care a fost atacată de Germania.

În ciuda „cedării” din cadrul discuţiilor privind încheierea Tratatului politic anglo-sovietic din 26 mai 1942, V. M. Molotov va redeschide, la Washington, seria de negocieri privind epoca postbelică. Preşedintele F. D. Roosevelt i-a prezentat lui Molotov alternativa americană la ideile sovietice: un aranjament de securitate colectivă patronat de cele patru Puteri (SUA, URSS, Marea Britanie şi China), ceea ce „avea să ofere Uniunii Sovietice o securitate mai bună decât tradiţionalul echilibru al puterii”[41]. În ceea ce priveşte chestiunile coloniale, Uniunea Sovietică era invitată să facă parte dintr-un viitor Consiliu de Administraţie internaţional pentru toate fostele colonii care urmau „să fie luate naţiunilor slabe”[42]. Propunerea americană îi reamintea lui Veaceslav M. Molotov de acelaşi mod în care fusese tratată Uniunea Sovietică, în noiembrie 1940, la Berlin, respectiv perspectiva obținerii influenței politice în ţinuturilor exotice din sud. Ministrul de Externe sovietic a reiterat cererile privind recunoaşterea frontierelor existente la 22 iunie 1941, a influenţei sovietice asupra Bulgariei, României şi Finlandei, a unor drepturi speciale în Strâmtorile Bosfor și Dardanele şi „nu şi-a permis să se lase abătut de la urmărirea hotărâtă a obiectivelor sovietice imediate, aflate la îndemâna Armatei sovietice”[43].

Analizând rezultatele turneului lui V. M. Molotov, Stalin a înţeles că Aliaţii Occidentali, în principal Statele Unite, amânau o reglementare politică pentru perioada postbelică şi, ca atare, s-a decis să amâne discuţiile politice şi să obţină „cât mai multă pradă, fie şi numai pentru a folosi acest câştig ca monedă de schimb la o Conferinţă de Pace”[44], fiind conştient de „vechea zicală conform căreia posesia înseamnă nouăzeci la sută din lege”[45]. Arthur Schlesinger Jr. a susţinut, referitor la atitudinile lui F. D. Roosevelt, că acesta pregătea o poziţie de retragere în cazul deteriorării relaţiilor sovieto-americane, concretizată în formula „o mare armată, o reţea de baze dincolo de Ocean, planuri pentru pregătirea militară obligatorie pe vreme de pace şi monopolul anglo-american asupra bombei nucleare”[46]. După încheierea vizitei lui Winston S. Churchill la Moscova (12 – 17 august 1942), Stalin a înţeles că negocierile viitoare asupra sferelor de influenţă vor depinde, iremediabil, de poziţiile militare.

Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) va impulsiona Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte posibilitatea întreţinerii unor viitoare raporturi de forţă în arena relaţiilor internaţionale. „La prima întâlnire a celor Trei Mari, la Teheran, în noiembrie 1943, exista  – mărturisea Oleg Gordievski – o enormă disparitate între informaţia de care dispunea Stalin şi cea furnizată lui Churchill şi Roosevelt. NKGB avea agenţi atât la Londra, cât şi la Washington. SIS şi OSS nu posedau nici un singur agent la Moscova”[47]. Delegaţia americană de la Teheran a fost spionată permanent de către NKGB, în condiţiile în care aceasta acceptase să locuiască într-o clădire a Ambasadei sovietice. Succesul sovietic de la Teheran rezidă nu numai în eficienţa spionajului sovietic, ci şi în fascinaţia pe care o exercita Stalin asupra celor doi lideri occidentali. „Corespondenţa de război a conducătorilor din Marea Alianţă – aprecia concluziona Lilly Marcou – ilustrează foarte bine această înţelegere pe care unii au tendinţa s-o considere imaginară, şi care a fost, în ciuda dificultăţilor politice, reală. Între admiraţie şi neîncredere, între fascinaţie şi suspiciune, între complicitate şi rezervă, această Alianţă s-a înfăptuit şi a traversat perioada de război. Dincolo de Realpolitik, asupra acestei relaţii complexe plana un fel de fascinaţie difuză. Statura ţarului roşu atrăgea. Churchill ar fi vrut să-l întâlnească pe Stalin cel puţin o dată pe săptămână; Roosevelt de asemenea voia să-l vadă mai des”[48].

Harry Hopkins, consilierul președintelui F. D. Roosevelt la Teheran şi principalul agent de influenţă al NKGB la Washington, sublinia ca un preambul la viitoarele evenimente că, „din moment ce Rusia este factorul decisiv în război, ei trebuie să i se acorde toată asistenţa şi toate eforturile trebuie făcute pentru a-i câştiga prietenia”[49]. Înaltul consilier american aprecia că după înfrângerea Germaniei va veni momentul când Uniunea Sovietică va domina Europa, iar atunci prietenia sovieto-americană va reprezenta cheia de boltă a lumii postbelice. Harry Hopkins avea să declare într-o conversaţie particulară cu Lordul Moran, medicul lui Winston S. Churchill, că la Teheran, în pofida pregătirii pentru luptă, americanii se vor situa de partea sovieticilor. „Ceea ce este neplăcut – constata Franklin D. Roosevelt – este că Winston se gândeşte prea mult la epoca de după război. Lui îi este teamă ca ruşii să nu devină prea puternici. Nu văd de ce aş pune în pericol viaţa soldaţilor americani, numai cu scopul de a proteja interesele britanice, reale sau imaginare, pe continentul european”[50]. Preşedintele american dorea să desfiinţeze, în colaborare cu Uniunea Sovietică, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război. În urma Conferinţei de la Teheran, Statele Unite[51] şi Marea Britanie au acceptat ca Uni­unea Sovietică să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv păstrarea regiunilor câştigate prin pactul Molotov-Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herţa. Stalin va reafirma pretenţiile sale asupra Sud-Estului Europei prezentate lui Hitler (noiembrie 1940) şi lui Anthony Eden (decembrie 1941).

Asaltul final și noua ordine internațională

În cursul zilei de 22 iunie 1944, sub protecţia focului dezlănţuit de 31.000  de tunuri şi aruncătoare de mine, precum şi a peste 6.000 de avioane, 166 de divizii sovietice şi 5.200 de tancuri şi autotunuri, forţe aparţinând Fronturilor 1 Baltic, 1, 2 şi 3 Bielorus vor ataca, în câmpiile Bielorusiei, trupele germane ale Grupului de Armate „Centru”. Începea marea ofensivă de vară a Armatei Roşii.„Rezultatul acestei lovituri violente – recunoştea generalul Heinz Guderian – a fost nimicirea Grupului de Armată «Centru». Am suferit o pierdere de aproximativ 25 de divizii”[52]. În intervalul 22 – 28 iunie 1944, trupele sovietice au rupt apărarea germană în şase sectoare şi au încercuit numeroase forţe în raioanele Vitebesk şi Bobruisk. Trupele sovietice au ocupat, la 3 iulie, capitala Bielorusiei, oraşul Minsk. Germanii aveau să sufere noi pierderi, aproximativ 70.000 de morţi şi 35.000 de prizonieri.

Începând cu 25 iulie şi până la sfârşitul lui august 1944, Armata Roşie îşi va încetini ofensiva, datorită mai multor motive: linii de comunicaţie extrem de întinse, oboseala trupelor şi aruncarea în luptă de către germani a unor mari rezerve, cu scopul de a împiedica înaintarea sovieticilor dincolo de Neman, în Prusia Orientală, şi de-a lungul Narevului şi al cursului superior şi mijlociu al Vistulei, în Polonia Centrală. „În ultimele faze ale războiului, Frontul de Est n-a mai reprezentat un motiv major de îngrijorare pentru calculele strategice ale puterilor vestice, fiind desemnat de comun acord ca fiind o sferă nedefinită de influenţă sovietică. Astfel că Londra şi Washingtonul erau destul de mulţumite pentru a lăsa problemele Europei de Est pe seama partenerilor lor de la Moscova. Armata sovietică era foarte admirată pentru că ducea greul luptei împotriva Wehrmachtului, şi, după cum devenea din ce în ce mai clar, pentru că avea contribuţia cea mai semnificativă la înfrângerea Reich-ului. În ochii vesticilor, cea mai îngrijorătoare ameninţare reieşea din posibilitatea ca Stalin, după ce-i scosese pe germani în afara teritoriului sovietic, să fie tentat după aceea să încheie o pace separată, sau, şi mai rău, să ocupe o mare bucată din Europa Centrală”[53], apreciază istoricul Norman Davies cu referire la relaţiile dintre Aliaţii Occidentali şi Uniunea Sovietică. În fundamentarea atitudinii sale faţă de insurecţia din Varşovia, Stalin a luat în considerare şase factori: 1) ştirile din Varşovia; 2) discuţiile cu premierul polonez Stanislaw Mikolajczyk; 3) şansele militare ale lui Rokossovski pe front; 4) relaţiile cu Comitetului Lublin; 5) evaluările NKVD privind securitatea în Polonia eliberată şi 6) marea sa strategie. 

În contextul opririi operațiunilor militare sovietice în fața Varșoviei, din motive militare și politice, Stalin se va confrunta cu o serioasă problemă de opțiune strategică. „Odată ce armatele sale ocupaseră întregul teritoriu pe care-l revendica pentru URSS, a trebuit să se hotărească dacă să le menţină în cursa spre Vest, pe calea cea mai directă spre Berlin, sau să le întoarcă înspre sud, în Balcani. Sovieticii aveau şansa reală de a cuceri capitala Reich-ului înainte ca Wehrmacht-ul să-şi poată organiza apărarea şi înainte ca puterile vestice să ajungă la Berlin. Dacă se întorceau spre sud, probabil că puteau să invadeze trei sau patru ţări într-o succesiune rapidă, nepermiţând astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic asupra a jumătate din Europa. În cele mai bune condiţii, ei puteau să găsească resursele pentru a urmări ambele variante. În prima săptămână a lunii august, oricum, Moscova n-ar fi putut avea informaţii sigure despre drumurile blocate din Varşovia şi nici despre situaţia exactă a lui Rokossovski. Astfel că nu era deloc lipsit de înţelepciune să se stopeze înaintarea până când se clarificau toate aspectele problemei”[54], concluziona istoricul Norman Davies.

În noul context politico-militar și strategic generat de evenimentele petrecute la București în după-amiaza zilei de 23 august 1944, sub impulsul succesului Armatei Roșii din cadrul Operațiunii „Iași – Chișinău” începută pe 20 august 1944, Marele Stat Major român va ordona Armatei 1 române (7 divizii operative[55] și 19 divizii de instrucție)[56] să treacă la apărarea unui aliniament de acoperire strategică care pornea de la Întorsura Buzăului și mergea până la Gilău, în lungul liniei de demarcație din Transilvania și, în continuare, frontiera de vest și sud-vest a României până la Orșova. Cooperarea româno-sovietică în luptele pentru oprirea contraofensivei Grupului de Armate „Ucraina de Sud” de la începutul lui septembrie 1944, precum și în operațiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria, avea să influențeze evoluția raporturilor politico-diplomatice dintre România și Națiunile Unite. O evoluție în care problema statutului Transilvaniei de Nord, răpită în urma Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), a fost mereu sub semnul întrebării având în vedere ambiguitățile politico-diplomatice ale Aliaților Occidentali, precum și presiunile Ungariei din perioada 1946 – 1947. În pofida evoluțiilor politice interne din perioada de după 23 august 1944, Uniunea Sovietică a sprijinit dreptul României de-a reveni la frontiera de stat existentă între Ungaria și România la 30 august 1940. Din păcate, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant în pofida sacrificiilor făcute pe Frontul de Vest (23 august 1944 – 12 mai 1945), iar frontiera de est a României a fost consfințită ca fiind cea din seara de 28 iunie 1940 în conformitate cu Convenția de Armistițiu semnată la Moscova pe 12 septembrie 1944.

Între 12 şi 14 ianuarie 1945, Armata Roşie a declanşat o vastă ofensivă, străbătând, în 23 de zile, aproape 500 de km. Ocupând un cap de pod pe malul occidental al Oderului, trupele sovietice s-au stabilit pe poziţii solide, la 60 de km de Berlin. Trupele Aliaţilor Occidentali se aflau încă la 500 de km de Berlin. Conferinţa de la Ialta (4 -11 februarie 1945) desfăşurată în condiţiile înaintării Armatei Roşii în Europa, nu lăsa decât o singură posibilitate: războiul sau negocierea. Cei trei Mari vor cădea de acord asupra următoarelor puncte: 1) dezmembrarea Germaniei; 2) despăgubiri de război pe care Germania urma să le plătească, de ordinul a 20 de miliarde dolari, din care jumătate Uniunii Sovietice; 3) demilitarizarea şi denazificarea Germaniei, dizolvarea cartelurilor din această ţară, pedepsirea criminalilor de război. Totodată, Uniunea Sovietică a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei și la crearea Organizației Națiunilor Unite (ONU), respectiv a unui nou sistem de relații internaționale bazat pe principiile dreptului internațional. „După Conferinţa de la Ialta, Rusia a devenit unul din centrele puterii politice care stabileau viitorul omenirii. (…) Principiile ideologice nu sunt întotdeauna decisive când este vorba de înţelegeri între superputeri. Aceasta este una din regulile jocului”[57], conchide Pavel A. Sudoplatov la cinci decenii după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

După căderea Berlinului și capitularea Germaniei naziste pe 9 mai 1945, liderii SUA, URSS și Marii Britanii se vor întâlni, în ziua de 17 iulie 1945, la Conferinţa de la Potsdam. În palatul dinastiei de Hohenzollern se vor întâlni Winston S. Churchill şi apoi, din 28 iulie, Clement Attlee (Marea Britanie), Harry S Truman (SUA) şi I. V. Stalin (URSS). Cei prezenţi la Conferinţă vor accepta propunerea lui Stalin pentru o împărţire economică şi, desigur, politică a Europei pe o linie Baltica – Adriatica. Aliaţii anglo-americani vor ceda sovieticilor toate investiţiile din Europa Răsăriteană, despăgubind-o astfel pentru neparticiparea ei la împărţirea tezaurului german preluat de către Aliaţii Occidentali. Statele Unite şi Marea Britanie au sprijinit ideea alegerilor libere prin trimiterea de observatori, fapt respins cu vehemenţă de Uniunea Sovietică pentru România şi Bulgaria, dar acceptat pentru Grecia şi Italia. În încheierea Conferinţei, Aliaţii au anunţat condiţionarea, în prealabil, a viitoarelor tratate de pace de „recunoaşterea guvernelor democratice” din cele şapte state fost inamice, printre care şi România. Conferinţa a hotărât crearea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii Chinei, Franţei, Marii Britanii, Statelor Unite şi Uniunii Sovietice, care să funcţioneze ca organ permanent pentru încheierea viitoarelor tratate de pace cu Germania, Italia, Japonia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România. În problema recunoaşterii guvernelor din ţările ajunse sub ocupaţia trupelor sovietice, Conferinţa a decis ca fiecare dintre cele trei puteri participante să acţioneze independent.

În conformitate cu datele adunate de către generalul G. F. Krivoșeev, în 1997, Uniunea Sovietică a mobilizat în Marele Război pentru Apărarea Patriei un număr de 34.476.000 de oameni din care au murit 11.444.000 de oameni aflați sub arme. Istoricul Richard Overy apreciază că 11.000.000 de soldați au murit pe câmpul de luptă, alte 18.000.000 au fost răniți și aproximativ 16.000.000 de civili au fost uciși. . „De aceea, cifra totală de aproximativ 27 de milioane de ruși uciși este, probabil, cea mai corectă, o cifră care, într-un conflict care a dus la pierderea a 50 de milioane de vieți omenești, se traduce prin aceea că URSS a pierdut mai mulți oameni decât tot restul lumii, luat împreună”[58], concluzionează istoricul Andrew Roberts.

Uniunea Sovietică şi-a lăsat deschise, după război, două opţiuni pentru atitudinea sa faţă de sfera proprie de influenţă în Europa de Est. Ambele porneau de la premisa de neocolit pentru Kremlin că statele de aici trebuiau să manifeste un comportament prietenesc faţă de Uniunea Sovietică și să nu ameninţe cu niciun chip interesele de securitate ale acesteia. Prima dintre aceste opţiuni viza aplicarea în Europa de Est a aşa numitei „finlandizări” (după modelul reprezentat de situaţia Finlandei în raport cu URSS), iar cea de-a doua opţiune, asumată de Moscova, preconiza o comunizare completă a acestor state. În ordinea internațională statornicită după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, precum și în epoca Războiului Rece, Uniunea Sovietică și-a întemeiat dreptul la întemeierea și dominarea unui glacis strategic pe jertfa celor 27 de milioane de cetățeni sovietici. Pericolele născute de ideologiile național-socialistă și fascistă la adresa existenței statalității sovietice, a cetățenilor sovietici, a reprezentat un subiect major pe agenda de politică externă a Uniunii Sovietice după 1945 și, mai apoi, a Federației Ruse în contextul evenimentelor de la începutul secolului XXI.

____________________________________

*Comunicare prezentată la Conferința Internațională intitulată Marea Victorie și rolul memoriei istorice în construirea arhitecturii relațiilor internaționale contemporane –  organizată de către Ambasada Federației Ruse în România (București, 20 iunie 2025)

[1] Erich von Manstein, Victorii pierdute, Iași, Editura Elit, 2000, p. 169.

[2] B. H. Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, București, Editurile Orizonturi&Lider, 1998, p. 211.

[3] Anna Reid, Leningrad. Tragedia unui oraş sub asediu, 1941-1944, București, Editura Corint, 2013, p. 45.

[4] Franz Halder, Jurnal (1939-1942), București, Editura Elit, 1998, p. 301 – 302.

[5] Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul Infernului (editor Mihai Pelin), București, Editura Viitorul Românesc, 1993, p. 398.

[6] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond Președenția Consiliului de Miniștri (PCM), dosar nr. 10/1941, f. 175.

[7] B. H. Liddell Hart, op. cit., p. 216.

[8] Ibidem.

[9] L. A. Bezîmenski, Generalii germani cu şi fără Hitler, București, Editura Ştiinţifică, 1962, p. 238.

[10] Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediţia Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum IO&Europa Nova, 1995, p. 210.

[11] Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul…, p. 174.

[12] Mark Solonin, Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, Iași, Editura Polirom, 2012, p. 321. NKVD-ul a descoperit şi reţinut, până în iunie 1944, un număr de 457.000 de persoane care s-au sustras mobilizării. Totodată, 1.210.000 de cetăţeni sovietici au fost arestaţi de către NKVD pentru dezertare din Armata Roşie în perioada 22 iunie 1941 – iunie 1944. În perioada 22 iunie – 10 octombrie 1941, pe baza sentinţelor Tribunalelor Militare şi Secţiilor Speciale ale NKVD au fost împuşcaţi 10.201 militari sovietici. Tribunalele militare sovietice au condamnat, în perioada 22 iunie 1941 – 9 mai 1945, un număr de 994.000 de militari sovietici, dintre care 157.593 au fost împuşcaţi, adică aproximativ zece divizii. În Wehrmacht au fost împuşcaţi 7.810 soldaţi şi ofiţeri în perioada 1 septembrie 1939 – 1 septembrie 1944. La 11 decembrie 1941, Hitler, luând cuvântul în Reichstag, declara că Armata Roşie a pierdut 21.000 de tancuri, 17.000 de avioane, 33.000 de tunuri şi 3.806.865 de prizonieri de război. Pe 25 iulie 1941 a fost emis Ordinul nr. 11/4590 al generalului-intendent al Wehrmacht-ului prin care s-a dispus eliberarea masivă a prizonierilor de război de diferite naţionalităţi: ucraineni, bieloruşi, din ţările baltice etc. Până la 13 noiembrie 1941 au fost trimişi acasă 318.770 de foşti soldaţi sovietici, din care 277.761 erau ucraineni.

[13] Alexander Werth, Un corespondent englez pe frontul de Est, București, Editura Politică, 1970, p. 112.

[14] Ibidem, p. 110.

[15] Registrul intrărilor de la Kremlin relevă faptul că în ziua de 22 iunie 1941, de la ora 05.45 şi până la 12.00, I. V. Stalin i-a primit pe şefii militari (G. K. Jukov, S. K. Timoşenko), pe responsabilul serviciilor secrete şi al afacerilor interne (L. P. Beria), cadre ale Internaţionale a III-a (Gheorghi M. Dimitrov şi D. Z. Manuilski), precum şi anumiţi membri ai Biroului Politic şi ai CC al PC (b) al URSS (K. E. Voroşilov, G. M. Malenkov, A. I. Mikoian).

[16] Lilly Marcou, Stalin. Viaţa privată, Oradea, Editura Antet, 1997, p. 186.

[17] În seara zilei de 30 iunie 1941, V. M. Molotov a reunit în biroul său pe L. P. Beria, G. M. Malenkov, Andrei A. Voznesenski şi K. E. Voroşilov pentru a discuta despre necesitatea constituirii unui Comitet pentru Apărare (GKO) care să deţină toată puterea în URSS, inclusive asupra PCUS. Înalţii demnitari de partid şi de stat sovietici vor merge la dacea lui Stalin pentru a-i propune să preia conducerea acestui nou organism al statului sovietic.

[18] Lilly Marcou, op. cit., p. 186.

[19] Leonida Loghin, Mari conferinţe internaţionale (1939-1945), București, Editura Politică, 1989, p. 206 şi a se vedea: Discursul lui Stalin din 3 iulie 1941, în Historia, Anul XI, nr. 115, iulie 2011, p. 64 – 66.

[20] În primele șase luni ale războiului, 63 de generali ai Armatei Roșii au fost luați prizonieri de către germani, iar în toată perioada războiului un număr de 79 de generali. După 9 mai 1945 au fost spânzurați sau împușcați, pentru predarea de bunăvoie în mâinile inamicului și colaborarea cu ocupanții, 23 de foști generali ai Armatei Roșii.

[21] Amy Knight, Beria – o mitologie a crimei, Editura Elit, Ploieşti, 1999, p.166.

[22] În perioada 1937 – 1938 au fost arestați cel mult 10.000 de ofițeri (comandanți și activiști politici). Istoricul O. F. Suvenirov în volumul Tragedia RKKA (1937 – 1938), apărută la Moscova în 1998, prezintă lista celor 1.634 de comandanți arestați, torturați în timpul „anchetelor” și împușcați.

[23] Pavel Moraru, Momente din activitatea Serviciilor Secrete ale Armatei Române pe Frontul de Răsărit. Istorie în documente (1941 – 1944), București, Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2009, p. 116 – 117.

[24] Ministerul Afacerilor Externe al URSS, Corespondenţa preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS cu preşedinţii SUA şi cu prim-miniştrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (vol. I), București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1958, doc.1, p. 9.

[25] Lilly Marcou, op. cit., p. 193.

[26] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale. Arhitectura terorii, București, Editurile Elit Comentator&Eleusis, 1995, p. 139.

[27] Franz Halder, op. cit., p. 482.

[28] Ibidem, p. 487.

[29] Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 290.

[30] La 7 iulie 1942, Hitler a împărţit Grupul de Armate „Sud” în Grupurile de Armate „A” (comandant – feldmareşalul Wilhelm von List) şi „B” (general-colonel Maximilian von Weichs).

[31] La asaltul Stalingradului au participat voluntar de partea Wehrmachtului şi 51.800 de militari ruşi, belaruşi şi ucraineni, fiind denumiţi „colaboratori voluntari” (Hilfswillige, sau mai pe scurt Hiwi). În diviziile 71, 76 şi 297 germane încercuite la Stalingrad, voluntarii ruşi se aflau în proporţie de 40%. O serie de noi descoperiri documentare ale istoricului britanic Antony Beevor, în arhivele militare ruseşti din Podolsk, relevă faptul că 13.500 de soldaţi sovietici au fost executaţi de către NKVD pentru trădare, dezertare, laşitate sau „agitaţii antisovietice”. În aprilie 1942, Wehrmachtul număra 200.000 de Hiwi, iar în iulie 1943 avea 600.00 de Hiwi. Armata 11 germană a lui von Manstein număra, în vara anului 1942, un număr de 47.000 de Hiwi. Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, la jumătatea lui iulie 1944, numărul efectivelor de Hiwi din unităţile Wehrmachtului, SS, poliţie şi auxiliare depăşea 800.000 de oameni.

[32] General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Iași, Editura Fides, 1997, p.155.

[33] Cristian Troncotă, Dezastrul de la Stalingrad în versiunea SSI, în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr.7 (35), 1999, p. 38.

[34] Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 260.

[35] Antony Beevor, Stalingrad, Buucrești, Editura RAO, 2005, p. 273.

[36] Ibidem.

[37] Aproximativ 60% din întregul efectiv de tancuri al Armatei Roşii a participat la operaţiunea „Uranus”, precum şi un efectiv de 1.000.000 de soldaţi care nu cunoşteau detaliile operaţiunii care se pregătea.

[38] Lothar Gruchmann, Al Doilea Război Mondial. Strategie şi politică, București, Editura RAO, 2011, p. 211.

[39] John Erickson, The Road to Berlin, Boulder, Colorado, 1983, p. 43 – 44.

[40] Ibidem.

[41] Henry Kissinger, Diplomaţia, București, Editura All, 1998, p. 371.

[42] Ibidem, p. 372.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem, p. 373.

[47] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, București, Editura All, 1994, p. 236.

[48] Lilly Marcou, op. cit., p. 199.

[49] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 237.

[50] Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, vol. IV, Veneția, Editura Nagard, Cannaregio, 1986, p. 18.

[51] Conducerea Joint Chiefs of Staff (JCS – Comitetul Reunit al Şefilor de Stat-Major) a US Army conştientiza, la 16 septembrie 1943, într-un document pregătit pentru observatorul militar american la Teheran, generalul de brigadă John R. Deane, că „SUA nu vor putea câştiga războiul împotriva Germaniei şi Japoniei decât cu ajutor rusesc; în consecinţă, influenţa acestora din urmă (a ruşilor – n.n.) în Europa de Est şi Centrală urma a creşte considerabil” (Apud Alexandru Ştefănescu, Diferenţa între a dori şi a putea, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXVIII, nr. 8/449, august 2004, p. 15).

[52] Heinz Guderian, Erinnerungen eines Soldaten, Heidelberg, Vowinckel Verlag, 1950, p. 390.

[53] Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, București, Editura RAO, 2007, p. 95.

[54] Ibidem, p. 323.

[55] Diviziile 19 Infanterie, 1, 2, 3 Munte, 6, 7, 8 și 9 Cavalerie.  Divizia 8 Cavalerie avea efectivele complete și dotarea de război, celelalte fiind în curs de refacere după evacuarea din Peninsula Crimeea din mai 1944.

[56] În compunerea Armatei 1 române intrau Corpul de Munte, Corpul de Cavalerie, Corpurile 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 7 teritoriale, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Corpul 2 Armată (Diviziile 9 și 10 Infanterie) din Dobrogea, diferite unități neîndivizionate, școli militare și centre de instrucție. Efectivul total însemna 328.000 de oameni, la care se adăugau 37.000 de militari din Dobrogea.

[57] Pavel Sudoplatov, op. cit., p. 228.

[58] Andrew Roberts, Furtuna războiului, București, Editura Litera, 2013, p. 786.