La aniversarea celor 90 de ani de existență, Mihail S. Gorbaciov (n. 02.03.1931) rămâne omul politic care nu a luat nimic după retragerea sa din viața politică, însă a oferit enorm omenirii. „Domnea o stare de «așteptându-l pe Gorbaciov» încă de la moartea lui Andropov. Țara era deja o rușine sub Brejnev. Sub Cernenko a devenit o farsă odioasă”, nota în jurnalul său Anatoli Cerniaev. Pe 11 martie 1985, „delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail S. Gorbaciov avea să fie ales secretar general al PCUS în condițiile în care Konstantin U. Cernenko, secretarul general în funcție, în­ce­tase din viață pe 10 martie 1985. CIA comunicase decidenților politici de la Casa Albă faptul că serviciile de informații finlandeze considerau că va urma o luptă pentru putere între „reacționarul Grigori Romanov, șeful partidului comunist din Leningrad, băutor învederat, pe care finlandezii, dată fiind apropierea, îl cunoșteau cum nu se putea mai bine, și o altă persoană, care ar putea marca o schimbare în bine, «tipul» acesta nou, Mihail Gorbaciov[1].

Biografia unui destin uman

Mihail S. Gorbaciov s-a născut pe 2 martie 1931 în satul Privolinoe din ținutul Stavropol, în sudul Rusiei, într-o familie de ță­rani. Era pasionat de matematică, fizică și literatură, însă se implica și în munca câmpului. La 17 ani va fi decorat cu Ordinul „Drapelul Roșu al Muncii” pentru ajutorul acordat tatălui său pe combină. Mihail S. Gorbaciov a absolvit Facultatea de Drept a Universității de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova în 1955. În 1952 a fost primit în PCUS, iar în 1953 s-a căsătorit cu Raisa Maximovna Titarenko, studentă la Facultatea de Filosofie a aceleiași Universități. A lucrat pentru puțină vreme la procuratura din orașul Stavropol, iar, mai apoi, pe linia organizației de Komsomol din postura de adjunct al șefului Secției de Propagandă a Comitetului de Komsomol al ținutului Stavropol.

În perioada 1966-1968 a condus Comitetul orășenesc de partid Stavropol, iar în anii 1968-1970 a fost secretar al Comitetului de ținut Stavropol al PCUS. În aprilie 1970 a fost ales prim-secretar al Comitetului de ținut Stavropol al PCUS la recomandarea fostului prim-secretar L. N. Efremov și a lui F. D. Kulakov, devenit secretar cu probleme agrare al CC al PCUS, iar în 1971 a devenit membru al CC al PCUS. În 1967, Mihail S. Gorbaciov a absolvit cursurile fără frecvență ale Facultății de Științe Economice din cadrul Institutul Agronomic din Stavropol. În noiembrie 1978 a devenit secretar cu probleme agrare al CC al PCUS în locul lui F. D. Kulakov, care decedase.

În perioada studenției, Mihail S. Gorbaciov va lega o mare prietenie, una aparte, cu doi tineri intelectuali, respectiv Zdeněk Mlynář (viitor adept al reformelor lui Alexander Dubček din 1968) și Vladimir Liberman, un intelectual care va intra în anii următori în conflict cu linia PCUS, din cauza gândirii sale neortodoxe și pătrunzătoare. Îl va cunoaște în studenție și pe Anatoli I. Lukianov, fost secretar al Biroului de Komsomol al Facultății de Drept, viitor șef al Secretariatului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (1977 – 1982) și, mai apoi, președinte al Sovietului Suprem al URSS. Președintele KGB, Iuri V. Andropov, îl va proteja și sprijini în cariera politică de la Moscova pe Mihail S. Gorbaciov. Fostul președinte al KGB, Vladimir A. Kriucikov, mărturisea: „Cred că Andropov și Gorbaciov au avut aceeași poziție, aceeași ideologie și poate chiar aceeași metodologie în rezolvarea problemelor”[2].

 În culisele ascensiunii spre putere

Secretarul de partid al Leningradului, Grigori Vasilievici Romanov (62 ani), era unul dintre principalii adversari politici ai lui Mihail S. Gorbaciov și nu dorea ca acesta să fie secretar general al PCUS, astfel încât sprijinea candidatura lui Viktor V. Grișin (70 ani). Jurnalistul Gerd Ruge adnotează cu referire la acele clipe istorice din 11 martie 1985: „În Biroul Politic nu exista o majoritate clară. Grișin și Gorbaciov obținuseră același număr de voturi. La această ședință furtunoasă a Biroului Politic s-a ajuns la o ceartă violentă care s-a tot prelungit. Atunci a intervenit în discuție ministrul de externe Andrei Gromîko, într-o stare emoțională nemaiîntâlnită până atunci la el. În intervenția sa Gromîko a spus că Biroul Politic nu trebuie să mai aleagă din nou un bătrân, așa cum era el însuși. Este nevoie de un secretar general care să poată conduce Uniunea Sovietică peste pragul secolului următor. Și Viktor Cebrikov, șeful KGB-ului, a intervenit în favoarea lui Gorbaciov, reproșându-i contracandidatului Viktor Grișin scandalurile din anturajul lui Brejnev în care fusese și el implicat. Aici lupta pentru putere s-a dus prin toate mijloacele. Funcția de secretar general nu i-a căzut lui Gorbaciov din cer”[3].

În Biroul Politic al CC al PCUS, noul secretar general al PCUS se va baza pe spri­ji­nul politic și votul lui Viktor M. Cebrikov, Egor K. Ligaciov și Nikolai I. Rîjkov, care „con­­si­derau imperios necesară reînnoirea partidului și a apa­ratului său în­chis­tat”[4]. Trebuie menționat faptul că sprijinul lui Andrei A. Gromîko (n. 1909), mi­nistru al Afacerilor Externe al URSS din 1957, a fost hotărâtor pentru destinul politic al lui Mihail S. Gorbaciov. În seara zilei de 10 martie 1985 va avea loc o întâlnire, ținută mult timp secretă, între Mihail S. Gorbaciov și Andrei A. Gromîko. Întâlnirea fusese pregătită, încă din 1984, de către Anatoli A. Gromîko, directorul Institutului pentru Africa al Academiei de Științe a URSS, fiul lui Andrei A. Gromîko, academicianul Evgheni M. Primakov, directorul Institutului pentru Orientalistică al Academiei, Aleksandr N. Iakovlev și V. A. Kriucikov, locțiitor al președintelui KGB. Conform înțelegerii finale dintre Anatolii A. Gromîko și Aleksandr N. Iakovlev, Mihail S. Gorbaciov urma să fie sprijinit la conducerea PCUS de către Andrei A. Gromîko care urma să preia postul de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. În Memoriile sale, Mihail S. Gorbaciov va consemna: „În clasa politică a țării noastre nu era niciun alt responsabil alături de care să fi petrecut mai mult timp, de care să fi fost mai legat și căruia să am a-i fi mai recunoscător decât lui Andropov[5].

Referindu-se la relațiile dintre KGB și Mihail S. Gorbaciov, fostul ofițer KGB Oleg Gordievski scria: „În timpul ultimelor două luni de viață ale lui Cernenko, KGB-ul a depus mari eforturi pentru a-l instrui pe Gorbaciov, astfel încât el să poată impresiona Biroul Politic cu nivelul cunoștințelor sale în domeniile cele mai diverse. (…) În perioada inițială a administrației sale, în care a acordat un puternic suport KGB-ului, Gorbaciov s-a ridicat la înălțimea celebrei descrieri pe care i-o face Gromîko: «un om cu zâmbet prietenos și cu dinți de oțel»”[6].

 O personalitate care impresionează

În 1984, Mihail S. Gorbaciov a efectuat o vizită în Marea Britanie unde a impresionat asistența occidentală, implicit pe premierul britanic Margaret Thatcher, care a descoperit în el o persoană cu care se putea discuta în contradictoriu, dar se puteau face și afaceri. Jurnalistul Gerd Ruge consemnează: „Opinia publică engleză îl omagia ca pe un «copil-minune» și ca pe o nouă stea roșie a Estului. Uimită, lumea occidentală descoperea un conducător sovietic de stil nou, un om dinamic, care lăsa o cu totul altă impresie decât bătrânii săi predecesori și care și ca înfățișare părea să reprezinte o Uniune Sovietică schimbată”[7]. Ofițerii CIA men­ționau în biografia oficială a lui Mihail S. Gorbaciov, întocmită pentru uzul președintelui SUA, următoarele: „Când Gorbaciov a condus o delegație sovietică într-o vizită de schimb la Parlamentul Britanic, în decembrie 1984, însoțit de către rafinata sa soție, a demonstrat simț al umorului, inteligență vioaie și stil sofisticat, care l-au făcut imediat o senzație media. Chiar Margaret Thatcher, primul ministru, al cărei anticomunism este dincolo de orice îndoială, a fost foarte impresionată de el și a remarcat: «Îmi place domnul Gorbaciov. Putem face afaceri împreună»[8]. Referindu-se la relația dintre viitorul secretar general al PCUS și KGB, Oleg Gordievski scria: KGB-ul îl susținea pentru că el era omul nou, un om al viitorului, un om cinstit care avea să lupte cu corupția și cu alte aspecte negative ale societății sovietice”[9].

În octombrie 1985, François Mitterrand se va întâlni cu Mihail S. Gorbaciov, noul secretar general al PCUS, iar Jacques Attali va consemna: „Omul mi s-a părut, în mod decisiv, diferit de ceilalți conducători sovietici: nu bâlbâia, ca aceia, note redactate de serviciile Comitetului Central; im­pro­viza și nota el însuși idei care îi veneau ascultând. Mi-a creat sentimentul că aspira la o reală schimbare în societatea sovietică, spre un plus de libertate, dar fără a se atinge de structurile economice. Credea că comunismul este compatibil cu democrația”[10]. Jack Matlock, consilierul pe probleme sovietice al președintelui Ronald Reagan, va scrie: „Gorbaciov era ca o gură de aer proaspăt. Merge, vorbește, costumul stă bine pe el… a uluit pe toată lumea”[11]. Referindu-se la prezența lui Mihail S. Gorbaciov la Kremlin, sovietologul Zbigniew Brzezinski va scrie: „Implicațiile prezenței unui secretar general revizionist la Kremlin erau însemnate. Nu doar pentru că el era menit să alimenteze o dezbatere intensă și pătimașă înăuntrul Uniunii Sovietice privind mai toate aspectele vieții sovietice. Ci era menit să reînvie și să intensifice revizionismul est-european, mult mai ambițios, lipsind Kremlinul de amvonul ideologic de la care să fie exco­mu­ni­cați ereticii. Se crea pericolul deosebit de grav de dizolvare a nucleului dogmelor marxist-leniniste ale comunismului mondial. Pe scurt, chiar și un revizionism mo­dest la Moscova avea să accelereze dezintegrarea și eclipsa doctrinală a comunis­mului ca fenomen istoric distinctiv”[12]. 

 Premisele exploziei interne a unui sistem

Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înțelege și accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvân­ta­rea pe care a ținut-o în aprilie (1985 – n. n.) în fața oamenilor de știință – consem­nea­ză jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de uni­tă­ți economice și a plenarei Comi­te­tu­lui Central, Gorbaciov a considerat că accele­rarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika și glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») și povorot («cotitură»)”[13].

La 16 decembrie 1986, Mihail S. Gorbaciov i-a telefonat lui Andrei Saharov, aflat în exil la Gorki, și l-a anunțat că poate să se reîntoarcă la Moscova. În februarie 1987, KGB-ul și Ministerul Afacerilor Interne au primit ordinul de a face mai puțin rigide formalitățile de emigrare și, totodată, majoritatea deținuților politici închiși în GULAG au început să fie eliberați. La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika și politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatis­fă­cătoare a cadrelor din domeniul științelor sociale, ale căror viziuni și mentalități se aflau la nivelul anilor ’30 – ’40, și, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizațiile de partid, cât și în organele puterii de stat. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existența legală a opoziției anticomuniste”[14] în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlo­cuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supraviețuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce privește apa­ratul de stat sovietic, 40% dintre miniștri erau nou-veniți, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniștri se aflau în funcție, în 1988, datorită lui Gorbaciov. Ca urmare a ședinței Birou­lui Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activității Biroului Politic, principalele probleme ale activității interne și externe, repartizarea cadrelor, pro­ble­mele generale ale economiei, apărarea și securitatea de stat, comerțul exterior, precum și coordonarea principalelor secții ale CC al PCUS. Totodată, după 11 martie 1985, Direcția Generală I din KGB (Informații Externe) avea să emită instrucțiuni extrem de severe „cu privire la interzicerea deformărilor stării reale de fapt în mesajele și rapoartele informative transmise Comitetului Central al PCUS și altor organe conducătoare”[15].

Secretarul general al PCUS avea să fie înconjurat de un grup de consilieri, cunoscuți la Moscova sub denumirea de „praghezii”. Membrii acestui grup trăiseră și lucraseră la Praga în perioada 1965-1968, în calitate de colaboratori ai revistei Problemele păcii și ale socialismului. „Praga a fost universitatea noastră. Acolo am învățat. Acolo am avut posibilitatea unor contacte in­ter­na­țio­nale, care la Moscova erau rare pentru noi. Tot acolo s-a format un mănunchi de oameni care au început să reflecteze asupra problemelor noi”[16], mărturisea Ivan Frolov, unul dintre asistenții secretarului general al PCUS. „Nu este o întâmplare că sub Gorbaciov ei („praghezii” – n. n.) au ajuns în funcții importante și că trei din cei patru colaboratori apropiați provin din acest cerc. Acest lucru demonstrează că încercările de reformă din Cehoslovacia au influențat și au schim­bat politica Uniunii Sovietice chiar și după invazia Armatei Sovietice în această țară”[17], va consemna jurnalistul Gerd Ruge.

Mihail S. Gorbaciov a avut drept obiectiv primordial modernizarea, iar nu destructurarea sistemului comunist, însă dezbaterile purtate în cercul intimilor secretarului general au dus la concluzia că numai o deschidere a sistemului politic prin democratizarea instituțiilor și acceptarea ideii unui stat de drept pot garanta succesul reformelor economice preconizate inițial. În plenul CC al PCUS, în 1987, a lan­sat conceptul de glasnosti („acțiunea de a face public” și nu „transparență” ) și a criticat aspru epoca lui Leonid I. Brejnev, carac­teri­zând-o ca fiind una de stagnare. „Un singur criteriu: trebuie să fim atenți și să luăm în considerare tot ceea ce poate întări socialismul; în schimb, ne vom opune tu­tu­ror curentelor străine socialismului, dar, repet, în cadrul unui proces democratic”[18], scria Mihail S. Gorbaciov, în 1987, lăsând să se înțeleagă că rămânea, totuși, fidel dog­mei. În timpul desfășurării celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există și nu poate exista democratism, creație poli­tică a maselor, participarea lor la conducere”[19].

În această perioadă au fost publicate romanele Copiii din Arbat (1987), scris de Anatoli Rîbakov, încă din anul 1960, Straie albe (1987) de V. Dudințev și apărut după 20 de ani de la scriere, Noua destinație (1986) de A. Bek, scris în 1965, precum și romanele Treizeci și cinci și alți ani (1985), Frica (1990), Praf și cenușă (1994), nuvela Incendiul, a scriitorului rus Valentin Rasputin, romanul Eșafodul al scriitorului kîrghiz Cinghiz Aitmatov, micro-romanul scriitorului rus Viktor Astafiev, Un roman polițist trist. „Glasnostul a însemnat de asemenea întoarcerea pe rafturi a filmelor interzise, publicarea textelor extrem de critice, permisiunea de a tipări practic întreaga literatură «disidentă» și edi­tarea sau reeditarea emigranților. (…) Generația noastră fusese văduvită în spirit, hrănită cu tainul mizer al ideologiei oficiale, lipsită de posibilitatea de a compara singură diferitele curente ale gândirii filosofice și de a face singură alegerea”[20], mărturisea Mihail S. Gorbaciov. Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că po­litica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”[21], astfel încât „sistemul leninist a devenit neputin­cios”[22], deși Gorbaciov „a repetat – conchide Dmitri A. Volkogonov – greșelile lui Hrușciov la Congresul al XX-lea, crezând că înlăturându-l pe Stalin de pe piedestal și revenind la Lenin totul va merge ca pe roate”[23].

La Plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Mihail S. Gorbaciov a confirmat atașamentul său față de cauza lui Lenin, fidelitatea față de „idealurile socialiste”, astfel încât „Gorbaciov – opina Dmitri A. Volkogonov – a rămas prizonierul dogmelor leniniste, al iaco­bi­­nis­­mului și politicii antipopulare a acestuia…”[24]. Andrei S. Graciov, fostul con­silier de pre­să al lui Mihail S. Gorbaciov, considera „revoluția gorbaciovistă” ca fiind „preventivă, concepută ca un mijloc de a evita o criză iminentă având drept conse­cință o revoluție adevărată cu toate grozăviile rusești: răzvrătire, violență, răz­boi civil etc.”[25]. Lilly Marcou scria, în 1988, cu referire la reformele de la Moscova: „Mihail Sergheievici nu m-a dezamăgit, dimpotrivă, nu încetează să mă surprindă prin amploarea reformelor sale, prin profunzimea gândirii sale, prin ritmul accelerat al mu­ta­țiilor care se înscriu încă de pe-acum în secolul al XXI-lea, dar mai ales prin co­erența sa și în fine, prin curajul său. (…) Da, cred în forța acestei schimbări. Da, cred că prin el, URSS va cunoaște, în sfârșit, un nou avânt, de data asta, cel potri­vit”[26].

 Crearea condițiilor pentru „parada suzeranităților”

Pe măsură ce secretarul general își impunea principiile de perestroika și glasnosti în sânul societății sovietice, lupta „pentru a reduce influența politică deținută în mod tra­­dițional de anterior sacrosanta instituție militară”[27] s-a accentuat. Mihail S. Gorbaciov încerca să slăbească influența Statului-Major General și să modifice pri­oritățile sovietice în domeniul militar, politic și economic. Miza „conflictului” era generată de prerogativele și pretențiile tradiționale ale militarilor în conce­pe­rea și implementarea politicii de apărare, respectiv dreptul armatei de a mono­poliza informațiile, analizele și recomandările referitoare la politica de apă­rare și de asemenea în privința mai multor decizii de politică din trecut. Alexandr N. Iakovlev și Anatoli F. Dobrînin, ambasadorul URSS la Washington, au insistat pentru crearea de „centre de evaluare concurente”, pentru „crearea unei rețele de in­stituții și analiști civili, ca o sursă alternativă de idei și recomandări în beneficiul conducerii politice”[28], urmând ca această sursă să fie exploatată și, totodată, să sprijine contestarea monopolului tradițional deținut de Statul-Major General sovietic.

În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca moda­li­tate de formare a puterii reprezentative”[29] și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”[30].

Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”[31]. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov „a demolat întregul edificiu al acestei orân­duiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice”[32], care devenise un „instrument de conducere a uriașei proprietăți de stat create după 1917”[33]. În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtați între 700.000 – 800.000 de activiști de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional și orășenesc urmau a fi eliberate din funcții circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiți 82,2% dintre se­cretarii comitetelor raionale și orășenești de partid și 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ținut și republicane. „Organizațiile republicane – scria isto­ricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiții leagănul separatismului național, au pregătit condițiile pentru «parada suzeranităților» care avea să înceapă peste un an”[34].

O „nouă gândire politică” externă

„Perestroika” şi „glasnosti” aveau să contribuie în mod substanţial la reformarea URSS-ului, favorizînd o „nouă gândire politică” în domeniul relaţiilor internaţionale. Conceptul de „Casă Comună Europeană” avea să devină unul dintre obiectivele strategice a politicii externe ale lui Mihail S. Gorbaciov şi va influenţa reconfigurarea relaţiilor internaţionale în anul 1989. Tratativele diplomatice pentru unificarea Germaniei şi amplificarea procesului de integrare economică, politică şi monetară a statelor membre ale CEE, având drept ţintă naşterea UE de astăzi, au fost favorizate de această „nouă gândire politică” în domeniul relaţiilor internaţionale a liderului URSS.

Mihail S. Gorbaciov avea să-şi afirme noile principii şi metode de politică externă, cu ocazia unei conferinţe ţinute, în mai 1986, în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”[35]. Referindu-se la acele clipe de început ale mandatului lui Mihail S. Gorbaciov, diplomatul Serghei Tarasenko scria: „Aveam în spate o moştenire negativă…astfel că trebuia cumva să ne desprindem de ea. Primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost să schimbăm imaginea ţării. Trebuia să devenim un stat «normal». Nu mai puteam juca rolul unui stat sălbatic. Din toate punctele de vedere, ne loveam de un zid…În opinia publică mondială eram la nivelul unor barbari. Eram temuţi, însă, în acelaşi timp, nimeni nu ne respecta…Eram «imperiul cel rău». Trebuia să ieşim din colţul în care fuseserăm băgaţi în ceea ce priveşte drepturile omului, libertatea de a emigra, Afghanistanul şi altele. Însă tot ce puteam face era să lovim poporul. Peste tot aveau loc demonstraţii împotriva ministrului de externe Gromîko. Doar câţiva oameni citeau Pravda, însă toţi citeau New York Times. Cei care citeau Pravda erau Fidel Castro…şi Consiliul Mondial al Păcii, pentru serviciile căruia plăteam”[36]. În iulie 1985, Andrei A. Gromîko, ministrul de Externe al URSS, a fost înlocuit în funcţie cu Eduard A. Şevardnadze.

În ianuarie 1986, Mihail S. Gorbaciov va lansa celebra „Propunere din ianuarie”, care va lua prin surprindere cancelariile diplomatice și opinia publică internațională: sovieticii propuneau eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și, totodată, a tuturor armelor nucleare până în anul 2000. După o primă întâlnire, la Geneva (19 – 21 noiembrie 1985), liderii sovietic și american aveau să se reîntâlnească la Summit-ul de la Reykjavik (11 – 12 octombrie 1986). Întâlnirea dintre preşedintele Ronald Reagan şi secretarul general Mihail S. Gorbaciov a produs surprize şi emoţii, sugerând posibilitatea existenţei unor noi formule de reducere a tensiunilor dintre cele două superputeri. Cei doi lideri au convenit să reducă numărul de rachete balistice cu rază medie de acţiune și să elimine toate armele nucleare în termen de 10 ani din acel moment, în loc de anul 2000, cum propusese inițial Gorbaciov.

La Washington (7-8 decembrie 1987), Mihail S. Gorbaciov și Ronald Reagan vor semna Tratatul INF (Intermediate Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune din Europa, respectiv trecerea în conservare, și nu distrugerea, începând cu 1 iunie 1988, a 17.552 rachete sovietice și 859 americane, respectiv 2.600 de rachete nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune instalate în Europa (859 de rachete Pershing II americane și 1.836 de rachete SS-20 sovietice). Observatorii atenți ai relațiilor internaționale, cu precădere cele sovieto-americane, reținuseră că Mihail S. Gorbaciov încerca să impună planul său de dezarmare complexului militaro-industrial sovietic, în pofida „unei armate ai cărei comandanți mai vârstnici condamnaseră cu îngrijorare reducerea forței militare sovietice”[37].

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail S. Gorbaciov, cu acceptul președintelui Bush, organizarea unor întâlniri şi negocieri la nivel înalt (SUA – URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri – unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se consulte, conform declaraţiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Şahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger. „Din punct de vedere geopolitic, importanţa ţărilor socialiste europene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de securitate, care a creat o acoperire strategică centrului socialismului. Astăzi, cu toate schimbările produse în situaţia internaţională, acest rol al Europei de Est, şi în special al RDG, Poloniei şi Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură nemodificat. (…) În realitate toţi au nevoie de schimbări, dar noi nu putem să le-o spunem în mod public pentru a nu fi criticaţi că încercăm să impunem prietenilor noştri perestroika. (…) Noi trebuie să înţelegem clar că în viitor posibilitatea rezolvării situaţiilor de criză prin mijloace militare trebuie exclusă cu desăvârşire”[38], scriau, la începutul anului 1989, analiştii de politică externă din anturajul secretarului general al PCUS.

În contextul noilor transformări din arena relaţiilor internaţionale, Bettino Craxi, prim-ministru al Italiei în exerciţiu şi preşedinte al Consiliului European, a vizitat Moscova după venirea lui Mihail S. Gorbaciov la putere, şi a dat semnalul unui nou început în relaţiile dintre Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Blocul Estic. Mihail S. Gorbaciov avea să declare după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul „de a organiza relaţii reciproc avantajoase între CAER şi CEE în chestiuni economice”[39]. Liderul de la Kremlin comunica, totodată, faptul că „în măsura în care ţările CEE acţionează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea şi asupra problemelor internaţionale”[40]. La întâlnirea „G-7” de la Paris din 14 – 16 iulie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul actor al relaţiilor Occidentului cu Blocul Estic reformator. Liderii „G-7” au decis că politica faţă de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să se subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenţiona să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare ţară din Europa de Est să se integreze în economia mondială şi 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională.

 Lipsa unui drept moral și politic

Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a Consiliului NATO, președintele George H. W. Bush va ţine un discurs în sala Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și întreagă[41] și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism politic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”[42]. Președintele SUA va declara: „Nu poate exista o Casă Europeană Comună atâta timp cât locuitorii ei nu sunt liberi să se miște dintr-o cameră în alta”[43]. Discursul președintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de către Gheorghi H. Şahnazarov care va considera că „toate condițiile lui Bush puteau fi îndeplinite[44]. Polonia și Ungaria erau libere, în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere”[45], singura excepție fiind Germania, care era „un caz special[46]. Pe 21 iunie 1989, Mihail S. Gorbaciov se va întâlni cu amiralul Wiliam J. Crowe, președintele Statului Major Inter-Arme al SUA, aflat la Moscova într-o vizită particulară, la invitaţia omologului sovietic, şi care va fi uimit să afle că relațiile dintre cele două super-puteri erau definite, de către sovietici, ca fiind relații de parteneriat.

În cursul dimineţii de 18 iulie 1989, preşedintele Bush îi va scrie o scrisoare lui Mihail S. Gorbaciov în care va insista pentru obţinerea acordului liderului sovietic pentru o întâlnire la cel mai înalt nivel, „fără mii de asistenţi care privesc peste umărul nostru (al lui Bush şi Gorbaciov – n. n.), fără informările omniprezente[47] şi fără mass-media. Scrisoarea olografă cu antetul Casei Albe a fost predată peste zece zile consilierului militar al lui Gorbaciov, mareşalul Serghei Ahromeiev, cu ocazia vizitei acestuia în Biroul Oval. Mihail S. Gorbaciov a primit-o din mâna consilierului său militar şi a fost convins că era timpul pentru o discuţie faţă în faţă cu preşedintele Statelor Unite.

În cursul zilei de 25 octombrie 1989, Mihail S. Gorbaciov, aflat în vizită oficială la Helsinki, va declara public că Uniunea Sovietică „nu avea niciun drept, nici moral, nici politic[48], să se amestece în evenimentele aflate în curs de desfăşurare în Europa Răsăriteană şi presupunea că „nici alţii nu vor interveni[49]. Purtătorul de cuvânt al MAE sovietic, Ghenadi Gherasimov, va declara reporterilor că Doctrina Brejnev a murit şi că în locul ei va fi proclamată Doctrina Frank Sinatra. Pe 1 decembrie 1989, Mihail S. Gorbaciov a fost primit la Vatican de către Papa Ioan Paul al II-lea în condițiile în care secretarul general al PCUS declarase, la 30 noiembrie 1989 în Parlamentul Italiei, că „religia ajută perestroika” și făcea un apel la „revoluțio­na­rea sufletelor oamenilor”. În discursul ținut în Capitoliul italian, secretarul general al PCUS declara: „Am renunțat să pretindem că deținem monopolul asupra adevă­rului… Nu îi mai considerăm pe aceia care nu sunt de acord cu noi, ca fiind duș­mani”[50].

Summit-ul de la Malta (2 – 3 decembrie 1989) s-a desfăşurat în condiţiile unui amplu efort de reconstrucţie a sistemului de relaţii internaţionale ca efect al politicii de perestroika şi glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Memorialistica referitoare la acest summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că discuțiile s-au axat pe problematica generată de în­cheierea tratatelor START și a celui asupra forțelor convenționale din Europa în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor – cu precădere cel naval. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania).

Secretarul general sovietic a comunicat că sovieticii vor lua în calcul orice soluție politică care vine în întâm­pi­narea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea în spațiul URSS. Preșe­din­tele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze „probleme mari” Uniunii Sovietice, însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămâne valabilă. „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei țări la libera opțiune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opțiunii sale inițiale și s-o modifice. Este foarte dureros, dar e un drept esențial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară”[51], va declara Mihail S. Gorbaciov la Summit-ul din Malta. Referindu-se la „problema germană”, Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce priveşte problema Germaniei, am o politică prudentă şi precaută”[52]. Ghennadi I. Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic, avea să declare la finalul Summit-ului de la Malta: „Am înmormântat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane”[53].

Istoricul și diplomatul rus Valeri L. Musatov, referindu-se la „noua gândire politică externă” a lui Mihail S. Gorbaciov, va consemna: „Justificându-şi propria politică, M. Gorbaciov susţine că este acuzat pe nedrept, că el ar fi predat Europa de Est, lăsându-le libertatea popoarelor respective. Nu le-a putut opri, ele aveau dreptul la libertate. În fapt, evoluţia evenimentelor, neprevăzută de el, a dus la rezultatul ce trebuia aşteptat: ţările Europei de Est s-au separat de Moscova, la nivelul conducerii superioare a acestora creştea dorinţa de despărţire, e adevărat, nu în formele dramatice pe care le-a luat destrămarea URSS. Regiunea a luat calea schimbării orânduirii sociale, mergând în direcţia SUA şi a Europei Occidentale. Justificându-se, M. Gorbaciov i-a spus lui Helmuth Kohl, în iulie 1991: «S-au săturat de noi. Dar şi noi ne-am săturat de ei»[54].

Pe 25 decembrie 1991, Mihail Sergheievici Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al URSS. Îmi părăsesc postul cu nelinişte. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fiecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă”[55], avea să declare Mihail S. Gorbaciov în faţa presei şi, implicit, a compatrioţilor săi. Ziarul Moskovskaia Pravda” scria, la 26 decembrie 1991, că perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii”[56], şi, totodată, perestroika ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe”[57].

____________________________________________

*Studiu apărut în Revista de Istorie a Moldovei nr. 1 – 2 (125 – 126), ianuarie – iunie 2021, p. 84 – 96.

[1] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, București, 1994, p. 17.

[2] Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București, 2008, p. 25

[3] Gerd Ruge, , Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 170.

[4] Ibidem, p. 173.

[5] Thierry Wolton, op. cit., p. 25.

[6] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 438.

[7] Gerd Ruge, op. cit., p. 170.

[8] CIA, Gorbachev, Mikhail Sergeyevich-Current Biography, august 1985, p. 21, la http://www.foia.cia.gov/docs/DOC_0001088022/DOC_0001088022.pdf.).

[9] Oleg Gordievski, Următorul Pas: Execuția, Editura ALL, București, 1998, p. 288 – 289.

[10] Jacques Attali, François Mitterrand aşa cum a fost, Editura Historia, Bucureşti, 2008, p. 231.

[11] Victor Sebestyen, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2009, p. 118.

[12] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 168.

[13] Gerd Ruge, op. cit., p. 173.

[14] Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura INST, Bucureşti, 2007, p. 47.

[15] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew,  Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa și în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, București, 2003, p. 553.

[16] Gerd Ruge, op. cit., p. 201.

[17] Ibidem.

[18] Mihail Gorbaciov, Perestroïka. Vues neuves sur notre pays et sur le monde, Flammarion, Paris, 1987, p. 76.

[19] Vasile Buga, op. cit., p. 37.

[20] Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Editura Litera, București, 2013, p. 407 – 409.

[21] Vasile Buga, op. cit., p. 41.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 39.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea Zidului. Europa reconfigurată, Editura Cartier, Chișinău, 2009, p. 39.

[27] Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, Editura RAO, București, 2013, p. 539.

[28] Ibidem, p. 542.

[29] Françoise Thom, Sfârșiturile comunismului, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 84.

[30] Vasile Buga, op. cit., p. 50.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem, p. 51.

[35] Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, București, 1994, p. 135.

[36] Victor Sebestyen, op. cit., p. 140.

[37] Gerd Ruge, op. cit., p. 242.

[38] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 17 – 18.

[39] Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București, 2004, p. 61.

[40] Ibidem.

[41] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 299.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 122.

[45] Ibidem, p. 123.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem, p. 139.

[48] Ibidem, p. 191.

[49] Ibidem.

[50] Carl Bernstein, Marco Politi, Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea și Istoria secretă a timpurilor noastre, Editura Papyrus, Oradea, 1999, p. 500.

[51] Constantin Vlad, Diplomația Secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 663.

[52] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.

[53] Ibidem, p. 233.

[54] Valeri L. Musatov, Metamorfoza atitudinii lui Mihail Gorbaciov față de conducerile din țările blocului sovietic, în Accentuarea crizei de regim în țările socialiste (1980-1990), IRRD/coordonator: Lorin Ioan Fortuna, Editura Artpress, Timișoara, 2009, p. 47.

[55] Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 251.

[56] Pascal Lorot, Perestroika, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 139.

[57] Ibidem.