În contextul evoluțiilor militare de pe Frontul de Est de după încheierea Bătăliei de la Stalingrad (19 august 1942 – 2 februarie 1943), se vor declanșa acțiunile politico-diplomatice pentru scoaterea României din război de către Conducătorul Statului român, Mareșalul Ion Antonescu, precum și de către opoziția politică în frunte cu regele Mihai I. Tratativele de armistiţiu au fost purtate pe canale diplomatice semioficiale la Ankara, Berna, Madrid, Lisabona, Vatican, precum şi pe două canale principale: Cairo şi Stockholm. Acest teribil efort de scoatere a României din război avea să se încheie cu Actul de 23 August 1944 care avea să nască una dintre marile întrebări ale istoriografiei românești, precum și a românilor: a venit de la Stockholm o telegramă din partea Uniunii Sovietice cu condiții de armistițiu mai bune oferite Mareșalului Ion Antonescu sau NU?! Dacă DA, de ce nu a fost informat și nu a scos el România din război, ci opoziția politică internă?!

Împinși spre eșec

Dialogul politico-diplomatic purtat cu reprezentanții diplomatici ai Aliaților Occidentali pentru scoaterea României din război, în diferite capitale europene, avea să fie marcat de rezultatele Conferinţei de la Moscova a Miniştrilor de Externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii (19 – 30 octombrie 1943). Discuţiile celor trei puteri aliate în privinţa „cazului românesc” s-au încheiat cu concluzia că „România trebuie să capituleze necondiţionat în faţa celor trei aliaţi”, iar „Guvernul sovietic – opina Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii – trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele ţări cu care URSS este în stare de război”. În urma Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Statele Unite şi Marea Britanie au acceptat ca Uni­unea Sovietică să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov-Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa. În consecință, România era obligată să-și rezolvele singură problemele de existență statală nemijlocit cu Uniunea Sovietică sau să piară „luptând până la sfârşit alături de Germania”.

Declasificarea unor noi documente din arhivele serviciilor de informații anglo-americane relevă faptul că tratativele de armistițiu ale României duse la Cairo, precum și cele de la Stockholm, au făcut parte din Planul „Bodyguard”, respectiv planul de simulare şi înşelare a OKW-ului privind locul şi data deschiderii celui de-Al Doilea Front în Europa (Operaţiunea „Overlod”). Autorii lui îşi propuneau să dezinformeze inamicul, prin acţiuni combinate, să-l determine să evalueze greşit realitatea Frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. Conform Planului „Zerppelin”, o piesă componentă a Planului „Bodyguard”, iniţierea de către Aliații Occidentali și URSS a negocierilor de armistițiu cu România de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. La începutul lui martie 1944, planificatorii Planului „Zeppelin” au considerat că este momentul de-a se cere României capitularea necondiţionată, urmând a fi începute tratativele de armistiţiu. Într-un asemenea context politico-diplomatic și militar se va desfășura misiunea prinţului Barbu Ştirbey. El pleacă, prin Ankara, spre Londra pentru a negocia un armistiţiu pentru România, cu un paşaport eliberat din dispoziţia Mareşalului Ion Antonescu. Însă, Cabinetul de la Londra va decide să mute locul de desfăşurare a tratativelor de armistițiu de la Londra la Cairo, acolo unde se puteau afla şi diplomații Uniunii Sovietice. Prințul Barbu Ştirbey va sosi pe 16 martie 1944 la Cairo, însă, din păcate, pe 14 martie 1944, se va produce un eveniment nedorit care a rămas învăluit şi astăzi în „mister”: Agenţia britanică de ştiri REUTERS informa opinia publică internaţională că există un demers românesc serios pentru o pace separată cu Națiunile Unite, iar prinţul Barbu Ştirbey este negociatorul român pentru pace. A doua zi, 15 martie 1944, Agenţia română de presă RADOR a încercat să acopere „indiscreţia” petrecută, însă sovieticii aveau semne de întrebare în legătură cu utilitatea acestor tratative de la Cairo.

Pe 17 martie 1944 vor demara tratativelor „secrete” de la Cairo

Principele Barbu Ştirbey va comunica reprezentanţilor Naţiunilor Unite că tratează în numele lui Iuliu Maniu, deşi îl văzuse la plecare şi pe Mareşalul Ion Antonescu care îl informase că este hotărât să accepte un armistiţiu. Reprezentantul României i-a informat pe reprezentanţii Naţiunilor Unite că opoziţia de la Bucureşti urmărea scoaterea României din Axă în cele mai bune condiţii şi colaborarea cu Națiunile Unite. Iuliu Maniu cerea Națiunilor Unite asigurări pentru respectul libertăţii poporului român, al independenţei statului român, al drepturilor sale teritoriale, recunoaşterea calităţii de cobeligerant a României şi sprijin militar contra Ungariei şi Bulgariei, în cazul unei intervenţii militare a acestora. Chestionat de ambasadorul Nikolai V. Novikov privind utilizarea sintagmei „drepturi teritoriale”, prințul Barbu Ştirbey a precizat că această sintagmă includea  asigurarea că întreaga Transilvanie va reveni României, în timp ce plebiscitul avea să reprezinte formula de rezolvare a altor revendicări teritoriale.

După întrevederea cu prințul Barbu Ştirbey, ambasadorii Aliaților Occidentali au apreciat că misiunea acestuia pare să fie lipsită de finalitate practică, deoarece emisarul român nu adusese cu el împuternicire „de niciun fel care să-l califice ca negociator”, iar planul opoziţiei politice interne era, totuşi, îndoielnic, astfel încât Mareșalul Ion Antonescu rămânea singura persoană capabilă să rezolve situaţia României, mai ales în cazul unei acţiuni în forţă împotriva germanilor. Pe 22 martie 1944, Viaceslav M. Molotov i-a comunicat ambasadorului britanic la Moscova, având în vedere rapoartele preliminare ale negocierilor de la Cairo, că discuţiile cu prințul Barbu Ştirbey nu puteau duce la „rezultate pozitive”. Pe 12 aprilie 1944, prințului Barbu Ştirbey îi erau înmânate, la Cairo, condiţiile preliminare de armistiţiu: a) capitularea trupelor române de pe Frontul de Est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 28 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. Pe 1 iunie 1944, reprezentanţii Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice au comunicat că prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate. În lumina desfăşurării acestor evenimente şi a dezvăluirilor făcute de către unii participanţi la confruntările din culise, se poate conchide că lansarea tratativelor de la Cairo s-a constituit într-o capcană pentru România, atrasă deliberat de către Aliaţii Occidentali într-un plan de disimulare şi de înşelare menit să faciliteze debarcarea trupelor anglo-americane în Normandia pe 6 iunie 1944.

 Stockholm, capitala tuturor speranțelor

Pe canalul suedez, inaugurat în decembrie 1943, tratativele de armistițiu vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele Guvernului Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, George I. Duca, cel care reprezenta interesele opoziţiei politice interne, în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I. Partea sovietică l-a ţinut permanent la curent cu evoluţia tratativelor pe ambasadorul britanic la Stockholm, Victor Mallet. Ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care George I. Duca, reprezentantul opoziţiei politice interne române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Alexandra Kollontay evolua. Sosit la Stockholm pe 8 august 1943, George I. Duca va menţine un contact secret permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, directorul Cabinetului Ministrului şi al Secţiei Cifru din MAE, fără ştiinţa ministrului Frederic C. Nanu.

În prima decadă a lunii decembrie 1943, ambasadorul britanic la Stockholm a oferit Alexandrei Kollontay detalii ale discuţiilor avute cu George I. Duca. Ambasadorul sovietic la Stockholm şi-a exprimat dorinţa de a discuta cu emisarul opoziţiei române. Pe 6 decembrie 1943, George I. Duca a cerut instrucţiuni de la liderii opoziţiei din ţară în condiţiile în care Alexandra Kollontay îl invitase la un dialog. După sosirea unui răspuns afirmativ de la Bucureşti, George I. Duca va intra în contact cu reprezentanta Uniunii Sovietice la Stockholm. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de la Cairo, contactele lui George I. Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Alexandra Kollontay la cererea lui Grigore Niculescu-Buzeşti.

Pe 12 aprilie 1944, sovieticii îi vor comunica ambasadorului Frederic C. Nanu următoarele „condiţiuni minimale” ale viitorului armistiţiu: „În primul rând: Trupele române care cooperează cu germanii împotriva Armatei Roşii constau din şapte divizii în Crimeea, trei sau mai multe divizii în regiunea Odessei, trei sau mai multe divizii în regiunea Chişinău. Aceste divizii româneşti trebuie fie să se predea Armatei Roşii, fie să atace spatele germanilor şi să desfăşoare operaţii împotriva acestora alături de Armata Roşie. Dacă se realizează acest lucru, guvernul sovietic se angajează să completeze armamentul acestor divizii şi să le pună deîndată la dispoziţia Mareşalului Antonescu şi a lui Maniu.

În al doilea rând: condiţiile minimale ale armistiţiului sunt:

  • Desprinderea de germani, iar trupele române să lupte alături de trupele aliate, inclusiv de Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României.
  • Restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 1940.
  • Despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operaţiile militare şi ocuparea unor teritorii sovietice de către România.
  • Eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, precum şi a persoanelor internate în lagăre.

Aceste condiţii minimale se pot înăspri, dacă România nu le acceptă curând.

În al treilea rând: Guvernul sovietic nu cere ocuparea României de trupele sovietice pe durata armistiţiului, dar trupele sovietice, precum şi alte trupe aliate trebuie să aibă posibilitatea, dacă situaţia militară o cere, de a se deplasa în orice direcţie pe teritoriul românesc, iar guvernul român trebuie să-i acorde în acest scop întreaga asistenţă sub forma mijloacelor de comunicaţie pe pământ, pe apă sau prin aer.

În al patrulea rând: Guvernul sovietic consideră hotărârea arbitrajului de la Viena ca nedreaptă şi consimte să acţioneze împreună cu România împotriva ungurilor şi germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei României. Acest lucru trebuie confirmat cu ocazia reglementărilor de pace.

În al cincelea rând: Dacă România doreşte să aibă, pentru contactele cu Uniunea Sovietică, pe lângă un general, ca reprezentant militar pentru probleme militare, şi un reprezentant politic pentru chestiunile politice, guvernul sovietic nu are nici o obiecţie”.

Ministrul Frederic C. Nanu a protestat printr-un memoriu împotriva acestor condiţii. Pe 31 mai 1944, diplomatul sovietic Semenov a comunicat că punctele unu, doi și patru ale condiţiilor minimale de armistiţiu formulate la 12 aprilie 1944 nu puteau fi schimbate, iar în ceea ce priveşte punctul trei, sovieticii erau dispuşi ca, ţinând seama de situaţia grea a României, să reducă într-o oarecare măsură suma reparaţiilor. Guvernul URSS nu avea nicio obiecţie împotriva propunerii de a se acorda trupelor germane un termen de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. În ceea ce priveşte cererea Guvernului României privind păstrarea administraţiei civile româneşti, se putea ajunge la un compromis în favoarea României, însă era respinsă cerinţa de a se pune la dispoziţia Guvernului României un district în care să nu pătrundă nicio forţă armată străină. Pe 2 iunie 1944, Frederic C. Nanu s-a întâlnit din nou cu sovieticii pentru a discuta unele „neclarităţi”. Cu acel prilej, Uniunea Sovietică a comunicat că dacă, prin imposibil, germanii părăsesc România de bună voie în termen de 15 zile, Guvernul URSS nu avea nicio obiecţiune ca România să rămână neutră. O delegaţie română era aşteptată la Moscova pentru semnarea armistiţiului. Pe 4 iunie 1944, sovieticii îi vor transmite lui Frederic C. Nanu, dar şi lui George I. Duca, dorința părții sovietice de a-i fi comunicate informațiile privind semnele distinctive ale avionului sau parola delegaţiei, precum şi locul şi ora trecerii delegaţiei române sau a avionului. Discuţiile de la Stockholm vor fi tergiversate pe parcursul lunilor iunie – august 1944, în condiţiile în care începuseră discuţiile secrete Semenov-Kleist privind o pace separată între Germania și URSS.

Mareşalul Ion Antonescu va încerca să obţină toate condiţiile cerute de el, precum şi garanţia anglo-americană, fiindcă în sovietici nimeni nu avea încredere, iar o ieşire din Axă în clipele premergătoare debarcării din Normandia (6 iunie 1944) ar fi fost o mare greşeală politico-militară pentru România. Putem conchide că Mareşalul Ion Antonescu era călăuzit de trei principii, în demersurile sale pentru încheierea unui armistiţiu cu Națiunile Unite, respectiv Uniunea Sovietică: a) o înţelegere prealabilă cu Reich-ul; b) asigurări că România nu se va afla singură în faţa Uniunii Sovietice, prin prezenţa unei forţe militare anglo-americane în ţară; c) numai dacă Germania ar fi refuzat, la capătul perioadei de 15 zile, să-şi dea acordul pentru ieşirea României din război şi, în condiţiile prezenţei militare anglo-americane în ţară, Armata română ar fi întors armele împotriva trupelor germane. Dorinţa Mareşalului era ca trupele sovietice să accepte un culoar de trecere prin nordul României (foarte probabil prin Maramureş) pe direcţia generală strategică Budapesta. Obţinând asentimentul Germaniei pentru armistiţiu şi urmând ca trupele germane să se retragă din România în termen de 15 zile, Mareşalul Ion Antonescu ar fi putut să acopere Carpaţii Orientali, din care s-ar fi retras trupele germane ale Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, cu trupe române care ar fi putut interzice accesul sovieticilor prin trecătorile şi defileele Carpaţilor Orientali.

În cazul unei defecţiuni de natură militară care ar fi permis sovieticilor să pătrundă în Câmpia Munteniei, rezistenţa s-ar fi mutat pe contraforturile Carpaţilor şi în „căldarea” Transilvaniei. Se putea realiza un triunghi de aur, ale cărui laturi erau reprezentate de cele trei grupe ale lanţului carpatic. În interiorul lui se putea asigura existenţa statului român. Ordinul de mutare a Marelui Cartier General al Armatei române la Dumbrăveni (jud. Sibiu), dat în dimineața zilei de 23 august 1944, întăreşte convingerea în existenţa acestor dorinţe şi intenţii de viitor. Aceasta era miza acelei zone neutre pe care Mareşalul Ion Antonescu o solicita Moscovei: asigurarea independenţei statului român, fie el şi embrionar. Drama statului român, din cursul anului 1878, era vie în mintea şi sufletul Mareşalului Ion Antonescu. Putem înţelege astfel motivaţiile care au generat cele trei principii, care au stat la baza negocierilor cu Uniunea Sovietică.

Pe 1 iulie 1944, George I. Duca va expune sovieticilor planul răsturnării regimului Antonescu şi dorinţa semnării, la Cairo, a unui armistiţiu de către emisarii români şi reprezentanţii celor trei puteri aliate, care urma să intre în vigoare în momentul înlăturării Mareșalului Ion Antonescu. Sovieticii nu vor oferi niciun fel de răspuns propunerilor lui George I. Duca. Pe 7 august 1944, George I. Duca a fost informat de către Grigore Niculescu-Buzeşti de faptul că s-a decis ca generalul (r) Aurel Aldea să fie trimis la Moscova, în numele opoziţiei politice interne, pentru a trata şi semna armistiţiul iar acest lucru trebuia să fie adus la cunoştinţa sovieticilor prin intermediul doamnei Kollontay. George I. Duca va comunica sovieticilor, la 10 august 1944, că opoziţia este gata să-l trimită pe generalul (r) Aurel Aldea la Moscova, peste linia frontului, învestit cu puterile necesare pentru semnarea unui armistiţiu. Problema „Misiunii Aldea” a fost tergiversată de Moscova până la 23 August 1944, când nu mai era de utilitate, având în vedere evenimentele de la Bucureşti.

Duplicități interaliate și nevoia unei soluții

În contextul blocării ofensivei Armatei Roșii în fața Varșoviei, din motive strict militare dublate de cele politice, Stalin se afla în fața luării unei decizii strategice cu implicații în economia războiului, precum și în epoca postbelică, respectiv să mențină ofensiva Armatei Roșii în Vest, pe calea cea mai directă spre Berlin, sau să o întoarcă înspre sud, în Balcani astfel încât putea să invadeze trei sau patru state într-o succesiune rapidă nepermiţând astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic asupra a jumătate din Europa. Referindu-se la opțiunile geopolitice și strategice ale Uniunii Sovietice, istoricul Norman Davies concluziona: „Perspectiva invadării Balcanilor, în schimb, oferea compensaţii mult mai bogate. Într-un joc strategic lărgit, era o mişcare extrem de atrăgătoare. Ar fi putut nărui visele lui Churchill despre câştigarea «punctului slab» al Europei pentru Vest şi ar fi deschis o rută alternativă în interiorul Reich-ului, via Budapesta şi Viena. Nu împiedica o ofensivă împotriva Berlinului într-o fază ulterioară”. Într-un astfel de context politico-diplomatic și strategic avea să înceapă, în dimineața de 20 august 1944, Operaţiunea „Iaşi – Chişinău” a trupelor sovietice, „Bătălia Moldovei” sau „Bătălia Armistițiului” pentru România.

Profundele neînţelegeri dintre Mareşalul Ion Antonescu, opoziția politică internă şi comandanţii de unităţi de pe front, implicaţi în conjuraţia de la 23 august 1944, privind modalitatea de ieșire a României din război, se vor manifesta din plin în Bătălia Moldovei (19-23 august 1944) şi în executarea planului de retragere prin luptă pe poziţii succesive. Planul de retragere al Mareşalului Ion Antonescu avea în vedere, după străpungerea frontului româno-german, la 20 august 1944, despărţirea trupelor române de cele germane şi constituirea unei poziţii de rezistenţă în spatele căreia ar fi putut negocia cu sovieticii pentru obţinerea unor condiţii de armistiţiu favorabile României. Planul nu a putut fi realizat datorită incapacităţii de decizie, în anumite momente, a unor factori militari, lipsei de voinţă în ducerea luptei, atitudinii defetiste, precum şi trădării onoarei militare prin participarea la complotul care impunea alte soluţii decât cea preconizată de Mareşalul Ion Antonescu.

Privind harta frontului, observăm că, în cursul zilelor de 22 şi 23 august 1944, trupele Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene au făcut eforturi mari pentru atingerea primelor obiective stabilite în ordinul pe care l-a emis, la 2 august 1944, Marele Cartier General sovietic (STAVKA). Situaţia operativă din seara zilei de 22 august 1944 lăsa să se întrevadă faptul că trupele aliate româno-germane reuşeau să se retragă pas cu pas, prin lupte grele, în ciuda străpungerilor sovietice. În seara de 22 august 1944, STAVKA observa existenţa unui succes tactic de prestigiu, dar existenţa unei rezistenţe germane pe Siret, între Roman şi Adjud, precum şi faptul că centrul şi flancul stâng al Armatei 4 române îşi păstraseră capacitatea de luptă astfel încât nu existau speranțe prea mari într-o viitoare deschidere rapidă, prin luptă, a drumului pentru Armata 6 Tancuri Gardă sovietică, în vederea înaintării spre depresiunea, importantă din punct de vedere operativ, dintre Focşani şi Galaţi, cheia rezistenţei sau pierderii României. Putem conchide că Bătălia Moldovei se anunţa a fi, în continuare, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, foarte grea, ceea ce impunea cu necesitate o soluţie politică, respectiv obţinerea şi realizarea unui armistiţiu.

Totodată, progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc. Analiştii de la STAVKA înregistrau cu îngrijorare aceste progrese tactice şi strategice. Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto – britanic din 12 iunie 1944 privind definirea unor „sfere de influență” în Răsăritul Europei, care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil. O decizie politică majoră a sovieticilor trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor Aliaților Occidentali pe Frontul de Vest să fie transformat în avantaj.

Trebuie subliniat faptul că pe 12 august 1944, feldmareşalul Günther von Kluge, comandantul-șef al trupelor Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest, adept al ideilor organizaţiei „Schwarze Kapelle” care a pregătit puciul din 20 iulie 1944, dar lipsit de curaj în aplicarea lor, la 20 iulie 1944, va încerca să-şi ia revanşa, urmând a trata un armistiţiu şi mai apoi pacea cu anglo-americanii. În seara zilei de 12 august 1944, blindatele generalului George S. Patton s-au oprit, creându-se astfel Breşa de la Falaise. Cine a dat ordinul şi din ce raţiuni? Politice sau militare? Consecinţele unui armistiţiu sau ale unei păci separate pe Frontul de Vest sunt greu de evaluat în perspectiva timpului, dar fără îndoială că acordul de trei luni privind sferele de influenţă în Europa Răsăriteană n-ar mai fi fost respectat, deoarece Aliaţii Occidentali ar fi obţinut un avantaj militar care ar fi înclinat balanţa de putere în favoarea lor şi, implicit, s-ar fi constituit într-un avantaj major din punct de vedere politic la viitoarea Conferinţă de Pace. Breşa de la Falaise a fost închisă pe 20 august 1944, după ce aproximativ 200.000 de soldaţi germani au reuşit să scape din încercuire, luând cu ei tancuri, vehicule de toate felurile şi o cantitate uriaşă de material de război. Ca o consecinţă, o dată cu negocierile de armistiţiu din perioada 12-15 august, Statul-Major al Comandamentului Unificat al Şefilor de Stat-Major (SHAEF) a elaborat un document intitulat Capitularea Forţelor Germane. Redactarea lui a început la 13 august 1944, în momentul în care trupele Aliaţilor Occidentali deschideau Breşa de la Falaise. 15 august 1944 reprezintă unul dintre momentele cele mai grele şi mai delicate din istoria raporturilor interaliate, având drept consecinţă o imensă neîncredere a Uniunii Sovietice faţă de Aliaţii Occidentali.

În timp ce Aliaţii Occidentali începuseră „cursa pentru Berlin”, sovieticii se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge. Nimeni în acele momente nu se gândea că, în curând, Aliaţii Occidentali se vor opri, deoarece realizările lor depăşiseră prevederile din plan, iar căile  de asigurare se extinseseră, subţiindu-se, ceea ce avea să creeze dificultăţi trupelor aflate în marş. Când şi unde se vor opri Aliații Occidentali?! O întrebare fără răspuns, în acele clipe. O decizie politică majoră a sovieticilor trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj. Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, în opinia noastră, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova. Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării „telegramei de la Stockholm”.

Telegrama de la Stockholm ne influențează destinul istoric

În opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) care conţinea acceptul sovietic privind modificarea articolului unu din clauzele de armistiţiu, respectiv neîntoarcerea armelor contra germanilor ca fiind o condiţiune formală, şi nu numai, a sosit, după părerea mea, în noaptea de 22 spre 23 august 1944 şi a fost sustrasă de către Grigore Niculescu-Buzeşti, directorul Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Externe, membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi omul de încredere al lui Iuliu Maniu. O dovadă a faptului că telegrama a sosit ne este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc: „(…) În ce ne priveşte, avem distinse mărturii şi documente din care reiese felul cum am pregătit noi armistiţiul. Acest lucru este important, alături de discuţiunile pe care le duceam noi pe sub mână, în mod foarte timid. A avut nişte tentacule şi dl. Mihai Antonescu, răspândite în mai multe părţi ale Europei. Prin aceste tentacule, dânsul a prins câte ceva şi a avut unele sugestii. Între altele a avut sugestia şi i s-a pus în vedere că dacă se va face armistiţiu se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliaţii. Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi. Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia (Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere)”.

 

Putem adăuga la acest fragment de stenogramă şi dialogul desfăşurat la procesul din mai 1946, dintre Iuliu Maniu şi Mihai Antonescu, consemnat în depoziţia lui Iuliu Maniu, din ziua de 11 mai 1946, sâmbătă, ora 08.20: „D-le Preşedinte, dacă d-l Maniu îşi aminteşte că a comunicat vreodată d-lui Mareşal Antonescu, mie sau oricărui membru al Guvernului despre ceea ce domnia sa afirmă azi, anume că Uniunea Sovietică ar fi consimţit modificarea articolului unu din clauzele de armistiţiu, şi anume neîntoarcerea armelor, drept condiţiune formală, în propriii termeni, a clauzelor de armistiţiu?, întreba cu durere şi profundă indignare, la proces, Mihai Antonescu. „Nu, nu mai puteam să fac lucrul acesta, fiindcă modificarea s-a întâmplat în ultima fază a tratativelor”, mărturisea Iuliu Maniu.

Succesul Armatei Roșii

 Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi mai apoi, credem noi, au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric. Sovieticii au căutat să obţină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, şi originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

Fostul diplomat Neagu Djuvara recunoaşte faptul că în dimineaţa de 23 august 1944 a venit o telegramă de la Stockholm la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului din Ministerul Afacerilor Străine român. „A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm. Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. (…) Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu. Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus”, scrie Neagu Djuvara într-un articol din cotidianul Adevărul din 5 februarie 2012. Conţinutul acelei telegrame sosită de la Stockholm în dimineaţa de 23 august 1944 continuă să rămână învăluit în mister, cele afirmate de Neagu Djuvara neputând a fi luate în consideraţie ca un adevăr absolut. Trebuie remarcat faptul că, totuși, unul dintre intimii cercului de „complotişti” recunoaşte că o telegramă de la Stockholm a sosit.

Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.072 din 6 septembrie 1940 privind numirea președintelui Consiliului de Miniștri al României și prerogativele regale. Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”. În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”. Decizia luată la 23 August 1944 reprezintă cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

______________________________________

*Articol publicat în revista Evenimentul Istoric,  nr. 77 (26 iulie – 30 august 2024), p. 26 – 33.