Începând cu ora 18.30 se va petrece unul dintre cele mai misterioase fenomene ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi, în acelaşi timp, tragice, respectiv atacul unor forţe rămase necunoscute, denumite ca fiind ,,teroriste”, asupra unităţilor MApN, TVR, Radioului şi populaţiei civile. Problema existenței/inexistenței unei structuri secrete de rezistență (Rețeaua „R”) a constituit subiectul unui material realizat de către jurnalistul Cristian RĂUȚĂ de la TVR pentru rubrica Reportajele Jurnalului. Președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, autorul volumului Victorie însângerată. Decembrie 1989 (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, 780 p.), a acordat un interviu realizatorului TVR în legătură cu acest aspect extrem de controversat și, încă, neelucidat pe deplin privind fenomenul terorist din decembrie 1989 și implicarea unor structuri secrete paramilitare în acesta.

În condiţiile în care mulţimea din Piaţa Palatului scanda ,,Fără comunişti!, Fără comunişti!”, preconizându-se astfel o epocă nouă, precum şi al apariţiei lui Ion Iliescu, considerat ca fiind un apropiat al lui Mihail S. Gorbaciov, sunt de părere că o reţea secretă de rezistenă a PCR (Reţeaua internă „246” din subordinea DIA) a deschis focul. Motivaţia?! Onoare şi fidelitate împinse până la extrem, naţionalism exacerbat, fanatism?! În fundamentarea unei astfel de ipoteze se pot exemplifica câteva acţiuni:

  • cazul lui Sorin Botar de la Alba-Iulia care a fost împuşcat, după arestare, într-un schimb de focuri declanşat ca urmare a cererii sale exprese de-a se deschide focul pentru reinstaurarea socialismului în România[1];
  • arestarea fostului prim-secretar de la Alba-Iulia, Ion Savu, ca urmare a faptului că deţinea în servieta-diplomat mai multe tuburi goale ale unor rachete de semnalizare;
  • cazul lui Tudor Molan, factor poştal din Braşov, care a fost prins de populaţie în Cimitirul Evanghelic de pe Strada Karl Marx din Braşov, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, având asupra sa o puşcă semiautomată cu lunetă cu care trăgea asupra oamenilor;
  • distribuirea de către locotenentul-major de securitate Morariu din Braşov a unor arme (PSL, pistol-mitralieră, pistol) şi muniţii către Victor Adochiţei, Ion Budileanu, Vasile Petrache, Florin Irimia, Ioan Pinochi, Ilie Duţu, Luca (Florin) Dorin şi Imbrea Nagy[2];
  • reţinerea maiorului de securitate Mihai Brândă de la Securitatea Municipiului Bucureşti, în seara de 22 decembrie 1989, în jurul orei 22.30, de către cetăţenii din cartierul Drumul Taberei, ca urmare a faptului că asupra lui s-au găsit un încărcător cu şase cartuşe, o lanternă halogen cu 4 acumulatori, acte de identitate false pe numele de Mihai Barbu (ofiţer de miliţie)[3];
  • reţinerea locotenent-colonelului de securitate Grigore Zăgărin de la SMB, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, ca urmare a faptului că avea asupra sa un pistol şi muniţie[4];
  • cercetările efectuate în Dosarul nr. 1380/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare care a evidenţiat faptul că din blocul în care locuia maiorul de securitate Paul Baciu (Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 24, sc. A, et. 5, ap. 1, în dreptul fostei străzi Oneşti) s-au executat focuri de arme;
  • telefoanele de ameninţare date la TVR privind intenţia de aruncare în aer a unor tuburi cu azot şi hidrogen de la garajul din Bucureştii Noi, al fostului CC al PCR, în cazul în care Nicu Ceauşescu nu era eliberat imediat;
  • răspândirea de zvonuri şi de informaţii false[5] de către maiorii Gheorghe Nicolaescu şi Jilavu, ambii pe atunci în Serviciul de Protocol şi Relaţii Externe al MApN (DIA), care intrau din oră în oră în biroul generalului-locotenent Victor A. Stănculescu, unde se afla şi viceamiralul Ştefan Dinu, iar la ieşire declarau: „Se va deschide foc asupra elicopterelor care vin din partea de vest”, „Blindate venind dinspre Târgovişte vor ataca Buucreştiul”, „Sibiul este înecat în sânge de către Securitate”;
  • informaţiile strânse de membrii „Club – TV 22” privind producerea, în perioada august – septembrie 1989, la Uzina de armament Sadu (judeţul Gorj) a unor cartuşe explozive şi perforante în urma ordinelor venite de la conducerea superioară a PCR;
  • în perioada 22 – 31 decembrie 1989, unităţile MApN au reţinut[6] un număr de 532 persoane considerate a fi suspecte, dintre care 516 cetăţeni români şi 16 cetăţeni străini;
  • 299 de persoane suspecte au fost predate organelor de miliţie/poliţie pentru cercetări şi 113 procuraturii, în timp ce 120 de militari au fost cercetaţi de către comenduirile de garnizoană.

În opinia unor memorialiști ai fostei Securități[7], Direcția de Informații a Armatei (DIA), din subordinea Marelui Stat-Major, a fost implicată nu numai în nașterea și organizarea unei rețele secrete „R”, denumită codificat „Rețeaua internă 246”, ci și într-o serie de pregătiri pentru o lovitură de stat împotriva lui Nicolae Ceaușescu, în toamna anului 1988, precum și în operațiuni specifice și ultra-strict-secrete începând cu 17 decembrie 1989. Ofițerul de contrainformații militare Valentin Raiha susține că aplicația efectuată în zona Făgăraș – Brașov, în perioada 8 mai – 30 septembrie 1988, de către Mari Unități și Unități subordonate Armatei a IV-a, viza „arestarea lui Nicolae Ceaușescu și apropiaților lui cu ocazia exercițiului demonstrativ ce urma să se prezinte” conducerii partidului și statului. Valentin Raiha insistă asupra faptului că cercetașii-diversioniști din subordinea DIA, respectiv Batalionul 404 Cercetare în Adâncime prin Parașutare de la Buzău, aflați în perimetrul aplicației din 1988 „aveau misiuni mult mai importante și secrete, decât cele de rutină” și care trebuiau să vizeze verificarea siguranței dispozitivului militar al aplicației.

Într-un interviu aflat în Arhiva Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA în decembrie 1989, a recunoscut existența acestei rețele interne „246”, însă a declarat că ea s-a numit, mai apoi, „276” iar componenții ei nu au putut lucra deoarece DIA nu reușise să realizeze dotarea membrilor rețelei cu aparatură de emisie-recepție. „În doctrina militară a războiului întregului popor, născută după 21 august 1968, după intrarea sovieticilor în Cehoslovacia, se prevedea pentru situația în care anumite părți din teritoriul țării ar fi fost ocupate de inamic și s-ar pierde legătura cu acele zone, să avem pregătite condiții de a menține legătura din punct de vedere informativ. Atunci s-au creat niște grupuri de oameni pregătiți în domeniul informativ care trebuiau să rămână pe teritoriul ocupat, indiferent de ocupație: muncitor la uzină, profesor, CFR-ist etc. Îi mai convocam la un centru de pregătire, din când în când, și le reîmprospătam cunoștințele. Dacă vreodată teritoriul național ar fi fost ocupat de inamic, le ceream să-și ia notițe și să ne transmită mișcările trupelor, unitățile care se constituiau etc. Noi îi pregăteam, rămânând însă, totdeauna, deschisă problema modului în care comunicam cu oamenii din rețea pentru a obține acele date. Trebuia să-i înzestrăm cu un fel de aparatură de emisie-recepție, însă nu s-a putut rezolva niciodată această problemă cu ajutorul produselor industriei noastre naționale. Colonelul Paul Șarpe se afla la comanda acestei structuri informative interne. Nu aveam decât legături telefonice cu oamenii din această rețea”[8], mărturisea viceamiralul (r) Ștefan Dinu.

Această rețea este o rețea care se poate identifica cu fidelii regimului Ceaușescu? O rețea care a manipulat masele în tumultul Revoluției Române sau care s-a implicat în lupta pentru putere începută de către diferitele grupuri aflate, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în clădirea fostului CC al PCR? Menționăm faptul că această „Rețea internă 246” din cadrul DIA s-a născut cu ajutorul și sub atentul control al Secției pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR. Colonelul (r) Remus Ghergulescu, fost comandant al Batalionului 404 Cercetare, susține faptul că au existat, în decembrie 1989, luptători din Rețelele „R” (a MApN) și „S” (a DSS). În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naționale a RSR, la articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuțiile pe care le aveau consiliile locale de apărare de la nivelul județelor, municipiilor, sectoarelor și municipiului București, orașe și comune era și aceea de a constitui și pregăti „unități, subunități și grupuri ale luptei de rezistență în condițiile ducerii acțiunilor de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic” și conduce „acțiunile acestora în timp de război”. Colonelul (r) Remus Ghergulescu va declara: „La nivelul MApN pentru constituirea forțelor de rezistență în cadrul «războiului întregului popor», doctrina de atunci, erau selecționați rezerviști care majoritatea își satisfăceau stagiul militar în unități și subunități de cercetare a trupelor de la diverse eșaloane. (…) Am această convingere, deoarece în unele situații în care mergeam la Centrul Militar Județean pentru a-mi actualiza situația rezerviștilor, ce urmau să fie mobilizați în caz de mobilizare, unii dintre ei erau scoși din evidențele unității și transferați în mapa «R». Care și pentru Centrul Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situații de mobilizare se creau structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN”[9]. Colonelul Anghel Constantinescu, ofițer în centrala DIA a Marelui Stat-Major va mărturisi: „Este incredibil cum aproape nimeni nu a înțeles acțiunile diversioniste ale celor de pe ștatul «R» din care sunt convins că făceau parte și destui cercetași care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câțiva ani în urmă”[10].

Centrele Militare Județene centralizau într-un dosar special pe acești luptători, iar pe dosar era scris „R”. La dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Județean, acesta fiind scos doar la ordin și în momentul în care avea nevoie ofițerul însărcinat de la București cu această problemă. Pavel Coruț, șeful Biroului Direcției a IV-a Contrainformații militare care a supravegheat activitatea DIA între 1985-1989, a declarat senatorilor din Comisia care a investigat evenimentele din decembrie 1989: „După evenimentele din 1968, când tensiunile dintre România și URSS au fost mari, s-a luat hotărârea ca pe întregul teritoriu românesc să se creeze grupuri speciale de cercetași ascunși care să rămână pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei rezidențe și în caz de ocupare să desfășoare activități de culegere de informații și de transmitere către MStM. Aceasta era Rețeaua 246. Ea era condusă de rezidenți din Direcția Informații, Secția a II-a, prin ofițeri activi în rezidență, ori cercetași rezerviști din rândul ofițerilor, subofițerilor și sergenților. În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată și a încetat să mai culeagă informații pe data de 22 decembrie”[11].

În conformitate cu stenograma nr. 46/14.02.1994, menționăm faptul că Pavel Coruț a mărturisit că unitatea era condusă de colonelul Paul Șarpe, adjunct al șefului DIA însărcinat cu activitatea compartimentului informativ-operativ, precum și de către coloneii Spătaru Dumitru și Șerban Zaharia care gestionau elemente ale rețelei propriu-zise. Pavel Coruț a declarat că pe 17 decembrie 1989 au plecat în teritoriul național pentru alarmarea rețelei de rezistență: maiorul Pleșan Dumitru la Timișoara, colonelul Vasile Păstrăvanu la Cluj și Bistrița, iar căpitanul Tohan Nicușor în Moldova. Deputatul Niculae Mircovici (Uniunea Bulgară din Banat – România), membru al Comisiei Parlamentare a Revoluționarilor din Decembrie 1989, susține că această Rețea „R” nu a avut capacitatea de a realiza acțiuni de rezistență și gherilă urbană. „Am fost comandant de centru militar și am fost singurul care aveam acces la acea mapă care aparținea acelei rețele R, de care se spunea, și care era deschisă în prezența mea de către ofițerul din Direcția de Informații, care venea să-și completeze niște elemente. Era acel element al războiului întregului popor. Erau, practic, oameni din colective de muncă care formau structura militară. N-aveau nici un fel de arme, nu aveau nici de unde să primească. Gărzile Patriotice erau prevăzute cu arme și urmau să le primească, aceștia nu aveau de unde. Cum să ajungă să tragă oamenii din această structură? S-a spus că au venit, în 16 decembrie, cercetașii, cei 40 de la Timișoara. Eu am luat contact cu cel care a venit, cu maiorul Pleșan, care era trimis de Direcția de Informații, Secția a II-a a Direcției de Informații, și au venit în data de 18”[12], a declarat deputatul Niculae Mircovici cu ocazia desfășurării în data de 21 decembrie 2006 a sesiunii științifice anuale a IRRD 1989 intitulată Armata în Revoluția din Decembrie 1989. Textul nu lămurește un lucru: domnul deputat Niculae Mircovici a fost comandant de Centru Militar Județean înainte de 22 decembrie 1989 sau după?

Rețeaua secretă „R” este comparabilă ca principiu de organizare și acțiune cu ceea ce a însemnat, în Occident, și foarte probabil că mai înseamnă încă, rețeaua secretă GLADIO. Rețeaua secretă GLADIO a fost constituită la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial în statele membre NATO, sub coordonarea Pentagonului, CIA și a Cartierului General al NATO, și reunea o serie de grupuri paramilitare clandestine (de tip stay behind). Grupurile din această rețea au fost folosite în diverse operațiuni ultra-strict-secrete menite a combate pericolul comunist în Occident, și nu numai, urmând să intre în luptă în cazul în care URSS invada Europa Occidentală. Bazele operațiunii și a rețelei GLADIO au fost puse în 1951, ca urmare a acordului dintre CIA și SIFAR (Serviciul de Informații al Armatei Italiene). Rețele de tip GLADIO vor fi coordonate de un Comitet Clandestin de Planificare (Allied Coordination Committee /ACC) care opera în SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe). În 1990, comandantul Gerardo Serravalle, șeful Secției 5 a Biroului R (Richerche/Cercetări) din cadrul SID (Servizio Informazioni Difesa/Serviciul de Informații al Apărării), va declara în fața Comisiei de anchetă: „Ei trăiau într-un climat precum cel din Deșertul tătarilor și gândeau astfel: în caz de invazie, sovieticii vor fi susținuți de partidele comuniste naționale. De ce să așteptăm această invazie? Să acționăm imediat!”[13].

Ultima întâlnire cunoscută a liderilor GLADIO s-a produs la Bruxelles, la sediul Comitetului Aliat Clandestin, în octombrie 1990. „Trebuia să atacăm civili, femei, copii, oameni nevinovați, fără legătură cu jocurile politice. Motivul era simplu: să forțăm opinia publică să solicite statului mai multă securitate și instituirea de noi forțe militare. Aceasta este logica politică ce se ascunde în spatele masacrelor teroriste care vor rămâne nepedepsite, căci statul nu se poate autocondamna sau autoculpabiliza…”, mărturisea, în 1984, fostul agent GLADIO, Vincenzo Vinciguerra, în ancheta instrumentată de judecătorul italian Felice Casson. Înalți responsabili ai Italiei, respectiv președintele Francesco Cossiga și premierul Giulio Andreotti, vor recunoaște existența rețelei secrete GLADIO abia în timpul anchetei desfășurate, în perioada octombrie-noiembrie 1990, de către magistrații italieni privind atentatele teroriste care au zguduit Italia în anii ’70 – ’80. Premierul Giulio Andreotti a insistat, în 1990, că Italia nu este singura țară occidentală care deține asemenea structuri militare paralele.

Într-un document secret la acea vreme elaborat de către Statul-Major al Gărzilor Patriotice, descoperit în arhiva unui Comitet de partid al unui sector din București, intitulat Plan de seminar – privind pregătirea și ducerea luptei de rezistență pe teritoriul național vremelnic ocupat de inamic se menționa faptul că organizarea și încadrarea formațiunilor de rezistență au ca principii de bază: 1) conducerea de partid a acestor formațiuni; 2) conspirativitatea; 3) voluntariatul și 4) principiul teritorial. Membrii Rețelei „R” urmau să execute acțiuni de informații, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forțelor inamice, în condițiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părți ale României. Cei care urmau să rămână în aceste zone ocupate de inamic erau tineri și oameni în vârstă, precum și intelectuali, muncitori și agricultori, abil mascați și gata să fie activați prin anumite semnale, parole etc. „În documentul respectiv se face distincția clară între organizarea unităților militare și cele ale formațiunilor de rezistență, cerința primordială fiind «înlăturarea șablo­nis­mului» și o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie și în localități erau vizate să predomine formațiuni mici, pentru cele de deal, munte și deltă erau preconizate formațiuni de rezistență puternice. Conform documentului, structura organizatorică a formațiunilor de rezistență cuprindea: organe de conducere, formațiuni de rezistență înarmate și formațiuni de sprijin. În privința formațiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistență era localizat la nivelul fiecărui sat, în orașe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnați în perioada de necesitate, iar acești oameni reprezentau viitorii comandanți. Pe structura nucleului de rezistență se constituia echipa de rezistență, formată din 15-30 de luptători și mai mulți. Această echipă de rezistență avea în compunere un comandant, un locțiitor politic, un locțiitor comandant și două-trei grupe a câte cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare – informare, minare – distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc. Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistență se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un județ erau între 70-90 de echipe, totali­zând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistență formau grupul de rezistență, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistență avea comandament, un locțiitor politic și stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistență și echipe independente, adică 500-700 de lup­tă­tori în faza inițială, alcătuiau detașamentul de rezistență. Acesta avea ca arie de operații o zonă geografică distinctă sau un oraș cu împrejurimile sale. Eșalonul superior al detașamentului era gru­parea de rezistență și brigada de rezistență”[14], scrie jurnalistul Răzvan Belciuganu.

Armamentul aflat în dotarea acestor luptători se compunea din pistoale, pistoale-mitralieră, puști, carabine, PSL, PM mitraliere, puști cu tromblon, cu amortizor de zgomot, AG, puști de vânătoare și armament alb. Planul de seminar menționează faptul că armamentul „se depo­zi­tează în locuri sigure, încă din perioada de necesitate sau mobilizare, iar pentru fiecare formațiune există mai multe depozite, cu cantități mici de armament”[15]. În conformitate cu cele enunțate în Planul de seminar, Gărzile Patriotice cooperează cu formațiunile de rezistență în do­me­nii precum: 1) procurarea și transmiterea de informații; 2) nimicirea unor obiective ale ina­mi­cului; 3) sprijinirea contraloviturilor; 4) interzicerea/întârzierea unor acțiuni de mare amploare a agresorului; 5) dezorganizarea conducerii inamicului; 6) descoperirea momentului pregătirii inamicului pentru trecerea la întrebuințarea armelor de nimicire în masă. Totodată, menționăm faptul că unul dintre obiectivele formațiunilor de rezistență era organizarea vieții politice în teritoriul vremelnic ocupat: „Una dintre sarcinile permanente, de cea mai mare importanță, ale comi­te­telor locale de partid și ale organelor conducătoare de partid din mișcarea de rezistență o considerăm întărirea permanentă a organizațiilor de partid și ale UTC (…) Formațiunile rezistenței, dând dovadă de spirit de inițiativă, rezolvă de-sine-stătător sarcinile ce le stau în față, orientându-se în raport cu situația concretă”[16].

Începând cu anul 1970, Batalionul 404 Cercetare avea în organigramă o structură nouă, respectiv Anexa „D”, care „avea menirea ca la război să asigure instruirea și completarea cu militari și tehnică a unității operative, respectiv a Batalionului 404 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare”[17]. Marele Stat-Major și DIA au decis ca Batalionul 404 Cercetare să instruiască anual, în două serii, timp de o lună, câte 15 – 20 de ofițeri cercetași aflați în rezervă. Misiunea acestora era de a constitui și conduce, în caz de război, grupele de cercetare în dispozitivul inamicului formate din cercetașii rezerviști. În programul de pregătire erau prevăzute 10 salturi cu parașuta, 2 – 3 ședințe de tragere specifice cu armamentul din dotare, precum și desfășurarea unor exerciții metodice la instrucția tactică de specialitate. Generalul de brigadă (r) Dumitru Miu, fost ofițer în Batalionul 404 Cercetare și șef al Secției Cercetare la Trupe din Statul-Major General al Armatei României, susține că ultima convocare cu cercetașii rezerviști s-a făcut în mai 1983, iar în decembrie 1989 nu s-a realizat nicio suplimentare de efective ale Batalionului 404 Cercetare cu cercetași rezerviști sau alți ofițeri de pe teritoriu, în condițiile în care „Batalionul 404 Cercetare nu a primit ordin de mobilizare”[18].

Memorialistul Valentin Raiha insistă asupra faptului că DIA și „Rețeaua internă 246” au fost implicate în organizarea și desfășurarea diversiunii de după 22 decembrie 1989, împotriva Armatei române și a structurilor Departamentului Securității Statului. „Din acest punct de vedere, forțele DIA dispuneau de o mare libertate de acțiune și, dacă luăm în calcul faptul că, responsabilii DIA au avut acces direct la ordinele și hotă­râ­rile ce se luau la MStM, nu este deloc surprinzătoare sincronizarea aproape per­fectă a acțiunilor «securiștilor-teroriști», aparițiile și dispariția lor misterioasă din punc­tele fierbinți. (…) Exactitatea cu care erau cunoscute numerele de telefon ale unităților militare, numele, gradul și funcția unor cadre de securitate și miliție, adresele acestora, nu poate să ne conducă decât la concluzia că diversiunea și dezinformarea asupra acțiunilor unor «securiști-teroriști» precum și zvonurile false lansate la adresa acestora, nu au fost rodul fanteziei unor străini. Toate acestea au presupus o pregătire anterioară (premeditare) și au fost «fabricate» de către forțe specializate. De aceasta nu au fost străină nici unii din Rețeaua 246-internă”[19], concluzionează Valentin Raiha.

Rivalitatea dintre Securitate și Direcția de Informații a Armatei își spune cuvântul și în ceea ce privește descifrarea enigmelor legate de modul în care Armata ar fi putut fi implicată sau chiar a fost în diferitele încercări, mai mult sau mai puțin știute, de răsturnare prin forță a lui Nicolae Ceaușescu. Volumul lui Aurel I. Rogojan, fost împuternicit la conducerea Serviciului Independent Secretariat-Juridic din Departamentul Securității Statului (DSS) în 22 decembrie 1989, cu gradul de locotenent-colonel, intitulat „1989. Dintr-o iarnă în alta…România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009, 228 p.), readuce în discuție, în capitolul intitulat Controlul Securității prin Direcția de Informații Militare (p. 87 – 94), rivalitatea fără precedent între DSS și DIA. Racolarea unor ofițeri din Direcția a III-a a DSS pentru a deveni „ofițeri acoperiți” ai DIA, în anii ’80, a reprezentat, în clipa descoperirii acestui lucru, un șoc pentru conducerea DSS. „În anii 1990 – 1992, am primit câteva confirmări importante cu privire la existența unor ofițeri acoperiți ai Direcției de Informații a Armatei, de data aceasta în structurile de conducere ale Departamentului Securității Statului, ca locțiitori ai șefilor unor direcții centrale”, scrie Aurel I. Rogojan la pagina 88 a lucrării sale. O afirmație șocantă care distruge mitul atotputerniciei Securității. Greu de acceptat, fără prea multe dovezi credibile, însă pare să sprijine teoria loviturii prin surprindere pe care a dat-o, în decembrie 1989, DIA.

Într-o astfel de situație, în cazul acceptării acestei teorii, ne putem întreba pe cine a reprezentat DIA: poporul român sau o putere străină? Domnul Rogojan nu ne convinge. Șeful de cabinet al lui Iulian Vlad lasă să se înțeleagă că personalul de conducere din Direcția a IV-a Contrainformații Militare, și nu numai, juca dublu, adică raporta și la DIA (a se vedea p. 88 – 89 din respectiva lucrare). Este regretabil faptul că nu ni se oferă, totuși, identitatea acelui colonel „ID” (supranumit în presa vremii „generalul roșu”) care s-a ocupat, după 1978, de „Ștatul Special Anexă” al DIA. Documentul respectiv conținea numele ofițerilor acoperiți ai DIA aflați în anumite obiective, păstrat la Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, și care au făcut concurență neloială ofițerilor DSS-ului. Consider că acel colonel „ID” este colonelul Ilie Drăgoi din DIA, fost șef al Secției a II-a din DIA care se ocupa de ofițerii sub acoperire ai serviciului secret al armatei. Ilie Drăgoi avea studii militare pe linie de informații la Moscova, în anii ’50, și a fost trecut în rezervă în 1980. După Revoluție a fost reactivat, avansat general de brigadă la 18 mai 1990 și numit la conducerea fostei Unități de Filaj a DSS-ului, integrată în MApN după 22 decembrie 1989. Generalul de brigadă (r) Ilie Drăgoi a fost implicat, din postura de consilier al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SRI, în scandalul „Timofte – KGB”. De neînțeles de ce Aurel I. Rogojan nu îi dă numele în clar. Îi este, totuși, frică? A acționat colonelul „ID” în virtutea unui plan prestabilit, sau a profitat de valul revoluționar pentru a prelua sub control anumite pârghii ale puterii, ca unul care știa ce însemnă PUTEREA? Câți ofițeri DIA care lucrau pentru KGB&GRU în anii ’80 a descoperit Direcția a IV-a, respectiv celebrul Pavel Coruț, șeful Biroului de Contrainformații din Direcția a IV-a, care supraveghea contrainformativ DIA? Răspunsul se lasă încă așteptat. Afirmația autorului cărții privind faptul că ofițerii DSS-ului priveau „armata – în ansamblul ei – cu simpatie, mândrie și simțăminte de fraternitate”[20] pare să fie contrazisă de cele petrecute după 22 decembrie 1989 în raporturile dintre Armată și Securitate, astfel încât afirmația domnului Rogojan („Pe fond, sentimentele erau reciproce”) este exagerată.

Referindu-se la această rivalitate dintre ofițerii de informații militare și cei de securitate, autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr consemnează următoarele: „În activitatea direcției au continuat să existe unele dintre greutățile întâlnite în perioadele ante­rioare. Colaborarea cu alte ministere și instituții centrale și mai ales cu organele de specialitate din Ministerul de Interne, absolut necesară pentru Serviciul de informații militare, nu s-a putut des­fășura nici în această perioadă (1964 – 1978 – n. n.) în limitele principiale stabilite prin pro­to­coalele încheiate la nivelul Ministerului Apărării Naționale. Unii ofițeri din cadrul Ministerului de Interne și-au depășit competențele, subordonându-și unele cadre din organul de informații militare, inclusiv de la posturile din străinătate. Prin această practică s-a creat o situație extrem de periculoasă și de neconceput în raport cu principiile muncii de informații militare și cu nece­si­tatea pentru Armată de a se subordona exclusiv conducerii superioare a statului român, fără a depinde de nimeni altcineva în procurarea informațiilor specifice (…) De asemenea, s-a încercat con­trolul pe mai multe căi a activității informative militare, însușirea unora din rezultatele obținute pe această linie și limitarea posibilităților operativ-informative ale Direcției Informații”[21].

Nicolae Ceaușescu va respinge o propunere de unificare a tutu­ror organelor de informații sub egida Ministerului de Interne, după cum va declara generalul Dumitru I. Dumitru, șeful DIA (1964 – 1978), însă defectarea lui Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978) avea să se intensifice „controlul organelor de securitate asupra Direcției Informații, a cărei activitate a început să fie din ce în ce mai afec­tată ca urmare a acestei imixtiuni”[22]. Începând din 1980, conducerea politică supe­rioară a României socialiste nu a mai permis trimiterea de ofițeri ai DIA în străinătate, la post, astfel încât numărul de atașați militari a scăzut de la 48 (în 1978) la 4 în decembrie 1989. „În deceniul nouă încer­cările eșuate anterior, foarte periculoase, de raportare centralizată și selectivă a informațiilor provenite pe diferite canale (inclusiv de la Marele Stat-Major – Direcția Informații) de către Ministerul de Interne au devenit realitate, o practică obișnuită”, menționează autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune…(p. 150).

Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, emite, în legătură cu fenomenul te­ro­rist-diversionist, în care foarte probabil să fi fost implicată și „Rețeaua internă 246”, următoarea ipoteză: „Eu presupun că au existat niște ordine pentru anumite unități de cercetare în adâncime, cum s-a spus atunci, că anumite ordine date unor co­man­danți care nu mărturisesc public nici astăzi acest lucru, de teama de a nu fi tri­miși în fața justiției pentru faptele respective, aceste unități și-au continuat mi­siunea lor în împrejurări excepționale, după căderea lui Ceaușescu și a regimului său, regim pentru care fuseseră îndelung îndoctrinați să-l apere. Ipoteza cea mai plauzibilă este că asemenea unități ale Armatei au intrat în acțiune potrivit unui cod profesional inaccesibil multora dintre cei care au făcut mărturisiri. (…) Abor­darea în această manieră și presupunerea că unități regulate, de mici dimensiuni, dar deosebit de eficace în privința armamentului și a dotării ar fi existat în Armata română, nu înseamnă un blam la adresa Armatei române”[23].

Referindu-se la acest fenomen, fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor A. Stănculescu va menţiona: ,,Fenomenul terorist a avut două componente. Componenta externă, sovietică[24], şi componenta internă, a celor care au acţionat ca oameni care, văzând că regimul a fost răsturnat, trebuiau să facă reacţia la această acţiune. Teroriştii prinşi la noi la Armată şi dovediţi au recunoscut că au plecat şi ofiţeri din unităţi. O să vă dau nişte date luate de la cineva care a lucrat la contrainformaţii şi care a raportat despre aceşti ofiţeri care au plecat din unităţi, au dispărut un timp de şi pe urmă au revenit în unităţi. Şi nu se ştie ce au făcut în timpul ăsta”[25].

În Raportul preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind evenimen­tele din decembrie 1989 se menţionează: ,,În perioada 22 decembrie 1989 – 6 ianuarie 1990, la Institutul Medico-Legal Bucureşti au fost aduse persoane decedate prin împuşcare, despre care personalul militar şi medical din institut afirma că sunt terorişti, asupra cărora s-au găsit arme de foc şi albe (unele total diferite de tipurile din dotarea Forţelor Armate obişnuite) şi muniţie; documente deosebite (paşapoarte şi legitimaţii în alb ori pe care figurau nume, locuri de muncă şi funcţii ce nu corespundeau realităţii; buletine false în care datele nu corespundeau cu cele din celelalte documente); îmbrăcă­minte deosebită: căşti de protecţie kaki, combinezoane kaki (căptuşite cu blană de miel), pulovere de tip militar, de culoare kaki sau albastră, lenjerie de corp chinezească, cizme cu carâmb scurt, care se închideau lateral cu ajutorul unei singure catarame, total diferite de cele militare (îmbrăcămintea era vizibil nouă şi nu era murdară); medica­mente despre care medicii din IML Bucureşti afirmau că au efecte stimulative şi de creş­tere a forţei şi capacităţii de rezistenţă. Conform relatărilor, asupra acestora se trăsese cu armament greu, mitraliere de 12,5 mm, «erau făcuţi praf», iar cadavrelor, după dezechipare şi ridicarea armamentului şi documentelor de identificare, li se aplica un regim special faţă de ceilalţi morţi,  respectiv erau introduşi într-o sală diferită de cea în care erau introduşi morţii «obişnuiţi», sală ce era păzită cu stricteţe de militari ai MApN şi în care nu aveau acces decât un număr limitat de persoane: prof. dr. Beliş Victor, şeful Insti­tutului; procurorul Vasiliu Eugen, cadrele de la Criminalistică (cinci ofiţeri superiori); autopsierul şef şi câteva persoane despre care s-a afirmat că ar fi fost ofiţeri MApN. Fotografiile acestor morţi nu au fost expuse, aşa cum se proceda în cazul celorlalţi (care nu aveau asupra lor acte), pe afişierul de la intrarea în Institut, în vederea identificării de către rude sau eventuale cunoştinţe, iar în sala respectivă nu era permisă intrarea celor veniţi să recunoască decedaţii, celor din sistemul de pază atrăgându-li-se atenţia că din această încăpere nu era permisă scoaterea nici unui cadavru fără ştirea celor de la Procuratură sau a cadrelor de la Criminalistică. Armamentul şi muniţia ridicată erau predate ofiţerului de serviciu din UM 01046 Bucureşti, iar actele în alb erau preluate de către procuror. Cadavrele erau întotdeauna aduse de maşini militare şi însoţite de ofiţeri MApN, iar întocmirea documentelor de predare se realiza într-un birou în care nu intrau decât aducătorii, procurorul, criminaliştii şi medicul de gardă”[26].

Cele enumerate mai sus îmi întăresc convingerea că acea grupare secretă de rezistenţă a PCR, formată din diverse persoane aflate în diferite funcţii din viaţa civilă şi militară, şi aflată în susţinerea logistică, şi nu numai, a DIA, a trecut la acţiune, însă fără o raţiune politică şi fără o perspectivă de viitor. Privind lucrurile din această perspectivă, putem înţelege astfel, mai uşor, faptul că după execuţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe 25 decembrie 1989, atacurile teroriste au încetat ca prin farmec.

________________________________________________________________

[1] Sorin Botar, şeful de cabinet al prim-secretarului Ion Savu, a dispărut din sediul fostului Comitet Judeţean de Partid Alba în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Începând din acea noapte s-au declanşat în Alba-Iulia primele acţiuni teroriste. Capturat de către forţele MApN în seara de 24 decembrie 1989, Sorin Botar va declara că face parte dintr-o reţea de rezistenţă care dispune de arme şi legături, nominalizând, printre alții, ca om de legătură pe maiorul Viorel Bârloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Alba-Iulia. În conformitate cu declaraţiile lui Sorin Botar, în timpul anchetei la care a fost supus de revoluţionari şi ofiţerii MApN, şefii Securităţii şi Miliţiei făceau parte şi ei din reţea. În timpul percheziţionării locuinţei sale, Sorin Botar va încerca să evadeze şi va striga să se tragă asupra grupului de revoluţionari din curtea casei sale („În numele lui Brihac şi Lupeş, trageţi!”), ceea ce s-a şi întâmplat. În schimbul de focuri din ambuscada pusă la cale de terorişti, Sorin Botar va fi ucis. A se vedea pentru amănunte asupra cazului, Mihai Babiţchi, Revoltă în labirint. Decembrie ’89, Editura Altip, Alba-Iulia, 2009, p. 179 – 187.

[2] A se vedea: Ioan Dan, Teroriştii din ’89, Editura Lucman, Bucureşti, 2012, p. 226 – 267.

[3] În clipa în care a fost predat la Circa 21 Miliţie, ofiţerul de securitate a scos din gheta semicizmă pistolul şi un al doilea încărcător. Ofiţerul a fost scos de sub urmărire penală, la 10 aprilie 1992, de către Secţia Parchetelor Militare care a clasat Dosarul nr. 2089/P/1991. Nu a fost verificată nici măcar versiunea ofiţerului care a declarat că se îndrepta spre domiciliul unei cumnate, deoarece acasă îi era frică să meargă.

[4] Ofiţerul s-a prezentat ca fiind avocat şi a fost dus în redacţia cotidianului Informaţia Bucureştiului. Va fi eliberat ca urmare a intervenţiei maiorului Ion Dosan de la SMB care răspundea de cotidianul Informaţia Bucureştiului. Pistolul ofiţerului a dispărut şi nu s-a putut stabili dacă s-a tras cu el sau nu. Dosarul nr. 2114/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare s-a clasat.

[5] Referitor la acuzaţiile privind rolul TVR în lansarea diversiunii mediatice, menită a bulversa noile structuri de putere şi pe susţinătorii lor, în speţă Armata Română şi structurile Ministerului de Interne (Miliţie şi Securitate), trebuie menţionat faptul că, totuşi, începând din seara de 22 spre 23 decembrie 1989 va funcţiona o comisie de verificare şi avizare a ştirilor care se vor da pe post. Această Comisie va funcţiona la etajul XI al TVR, în biroul în care se aflau membrii CFSN care avizau, uneori, personal aceste ştiri. Exista un sistem de curieri care aduceau ştirile la verificat şi apoi în Studioul 4 pentru transmitere. Începând din ziua de 22 decembrie 1989, ora 19.00, „nicio informaţie despre lupte – declară Constantin Bebe Ivanovici -, despre acţiuni teroriste nu s-a difuzat fără viza reprezentanţilor Armatei” (Apud Constantin Bebe Ivanovici, op. cit., p. 288).

[6] Sub presiunea timpului, şi în absenţa unor probe evidente asupra vinovăţiei lor, toţi cei suspectaţi de terorism şi reţinuţi de Armată au fost eliberaţi după o anchetă superficială.

[7] A se vedea: Valentin Raiha, În decembrie ’89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari, Editura Ziua – Omega Press Investment, București, 1995, 157 p. Valentin Raiha (n. 25 martie 1957 în comuna Țaga, județul Cluj) a absolvit Școala Militară de Ofițeri Activi din Sibiu și va lucra la UM 01331 și UM 01020 din Dej în calitate de ofițer de contrainformații militare.

[8] Înregistrarea audio se află în Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127.

[9] Apud Teroriștii din decembrie ’89: Luptătorii din „Rezistență”, pe http://jurnalul.ro/stiri/observator/teroristii-din-decembrie-89-luptatorii-din-rezistenta-657810.html.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Niculae Mircovici, Decembrie ’89 între adevărul istoric și interesul partinic, în Caietele Revoluției, nr. 1 (8), 2007, p. 60 – 61.

[13] Roger Faligot, Rémi Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, vol. III, Editura Nemira, București, 2002, p. 50.

[14] Răzvan Belciuganu în articolul Te­ro­riștii din decembrie ’89: Luptătorii din „Rezistență”, pe http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/teroristii-din-decembrie-89-luptatorii-din-rezistenta-531005.html, 20 decembrie 2009 (accesat pe 26.04.2014, ora 18.56).

[15] Idem, Manualul teroriștilor din de­cem­brie ’89, pe http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/manualul-teroristilor-din-decembrie-89-531055.html, 21 decembrie 2009; accesat pe 26.04.2014, ora 19.31).

[16] Ibidem.

[17] Dumitru Miu, Batalionul 404 Cercetare: istoria unor învingători, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012, p. 247.

[18] Ibidem, p. 250.

[19] Valentin Raiha, op. cit., p. 34 – 35.

[20] Aurel I. Rogojan, 1989. Dintr-o iarnă în alta…România în resorturile secrete ale istoriei, Editura Proema, Baia Mare, 2009, p. 93.

[21] Direcţia de Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, p. 147 – 148.

[22] Ibidem, p. 149.

[23] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO, București, 2008, p. 72 – 73.

[24] Această teorie se află în legătură directă cu prezenţa a numeroşi turişti sovietici în România socialistă şi cărora li se impută deschiderea focului asupra Armatei şi populaţiei civile. O astfel de teorie naşte o întrebare logică: care au fost raţiunile pentru care „teroriştii”, de provenienţă sovietică, ar fi deschis focul asupra unei echipe politice care nu manifesta nicio intenţie de a scoate România din lagărul Tratatului de la Varşovia?! Sau al cărei lider era perceput de către opinia publică internă ca un apropiat al secretarului general sovietic?! Fostul şef al DIA, viceamiralul (r) Ştefan Dinu va susţine în volumul Ștefan Dinu, Condamnat la discreție (Editura Neverland, București, 2009, p. 272) că numărul teroriştilor-diversionişti aflaţi în România s-ar fi ridicat la circa 10.000 de oameni.

[25] Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit adevărul…, Editura RAO, București, 2009, p. 123.

[26] Apud În decembrie 1989, DIA manipula Armata Română, pe http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/in-decembrie-1989-dia-manipula-armata-romana-2/ (accesat pe 01.11.2014, ora 19.15). Informaţiile pe care SRI le prezintă publicului, în legătură cu cele petrecute în decembrie 1989, sunt ca urmare a executării de către ofiţerii DSS-ului, cu precădere cei ai Direcţiei a I-a Informaţii Interne, a unor misiuni de culegere de informaţii menite a clarifica diversiunea cu teroriştii. Au fost trimişi în spitale o serie de ofiţeri de securitate, însoţiţi de civili veniţi în cadrul unităţii pe 22 decembrie 1989, care au obţinut date privind numărul şi soarta internaţilor suspecţi de terorism, care de regulă au fost preluaţi de reprezentanţi ai MApN, pierzându-li-se urma. În ceea ce priveşte situaţia de război psihologic, de paranoia am putea spune, menţionăm un fapt petrecut pe 27 decembrie 1989: postul naţional de Radio a difuzat o emisiune umoristică al cărei text a fost suspectat a reprezenta un mesaj pentru terorişti. În urma măsurilor de verificare întreprinse la Radiodifuziune a rezultat că, în fapt, înregistrarea fusese făcută de o formaţie umoristică studenţească cu 2-3 ani înainte şi fusese preluată din fonotecă pentru ocuparea spaţiului devenit disponibil ca urmare a restructurării conţinutului emisiunilor.