În contextul procesului de destrămare a URSS-ului, ca urmare a politicii de glasnosti și perestroika inițiate de către Mihail S. Gorbaciov, drumul spre suveranitate și, mai apoi, independență al locuitorilor trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru a fost condus de o parte a elitei culturale autohtone, basarabene, reunită, mai apoi, sub stindardul Frontului Popular din Moldova (FPM) în contextul apariției și afirmării Fronturilor Populare în tot spațiul URSS.
Eseul intitulat Veșmântul ființei noastre, scris de Valentin Mândâcanu în 1988, și publicat în revista Nistru (publicație a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească) avea să impulsioneze și, totodată, să revoluționeze dezbaterea publică despre destinul limbii române la est de Prut. Autorul eseului aducea în atenție faptul că limba româna fusese supusă unui puternic proces de rusificare și combătea existența unei limbi moldovenești. Lupta începută de Valentin Mândâcanu va fi continuată de doctorii în filologie Constantin Tănase și Vasile Bahnaru care vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la adevărata identitate a moldovenilor basarabeni, precum și pentru utilizarea limbii moldovenești în grafie latină în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă, în spațiul RSSM.
Pe 27 mai 1988, Adunarea Generală a Scriitorilor din RSS Moldovenească a decis crearea Mișcării Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MDR), iar pe 3 iunie 1988 a avut loc ședința de constituire a Mișcării și s-au ales liderii. MDR-ul a militat pentru susținerea proceselor de perestroika și glasnosti în RSS Moldovenească, pentru recunoașterea unității limbii moldovenești și române și pentru reabilitarea tuturor clasicilor literaturii, picturii și muzicii moldo-române. În anii 1988 – 1989, MDR-ul se va implica în efortul de a-i coaliza pe românii basarabeni și elita lor politico-culturală și economică în lupta pentru afirmarea și impunerea limbii moldovenești cu grafie latină ca limbă de stat, precum și în afirmarea identității românești. Pe 20 mai 1989 se va desfășura, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească, ședința de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocată de Grupul de inițiativă al MDR. Frontul Popular din Moldova va deveni port-drapelul Mișcării de Renaștere Națională care va desfășura o suita de acțiuni publice de mare amploare, pe tot parcursul anului 1989, menite a impune conducerii politice de la Chișinău existența românilor ca majoritate a republicii, precum și a limbii române.
În contextul vremurilor, FPM a solicitat ca cetățenii din RSS Moldovenească și Republica Socialistă România, având în vedere faptul că „poporul român și cel moldovenesc au o istorie seculară comună”, să aibă „dreptul de a vizita reciproc locurile istorice, de a sărbători împreună evenimentele ce țin de trecutul comun”. Folosirea noțiunilor de popor moldovenesc și limbă moldovenească de către reprezentanții FPM, în documentele oficiale, provenea din grija de a nu supăra, mai mult decât era normal, autoritățile sovietice care vegheau cu strictețe, totuși, în pofida vremurilor, la respectarea „binomului ideologic națiunea moldovenească/limba moldovenească – națiunea română/limba română”. Problema limbii și a identității românești avea sa devină, încă din acel moment, nodul gordian al disputelor politice de la Chișinău în perioada de până la 27 august 1991, precum și după, fiind, totodată, și mărul discordiei dintre Chișinău și București.
Problema „limbii” avea să devină și un factor agravant al crizei dintre Tiraspol și Chișinău în perioada de până la proclamarea independenței. În contextul noilor raporturi româno-sovietice, de după 22 decembrie 1989, ministrul de Externe sovietic Eduard A. Şevardnadze a ținut să sublinieze, pe 6 ianuarie 1990, că în ceea ce privește raporturile dintre RSSM și România, „noi ne-am înțeles că vor fi create condițiile care să faciliteze vizitele și contactele reciproce” dintre locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului.
Opțiunea unei reunificări în forță sau de altă natură, în acele clipe, nu s-a aflat pe agenda nici publică și nici secretă a noilor autorități române. Relațiile moldo-române aveau să capete o turnura nouă după ce în ianuarie 1990, la București, după 46 de ani de izolare forțată, s-a semnat Protocolul tratativelor dintre reprezentanții unor ministere și departamente din RSSM și România. Începea, astfel, o relație bilaterală ce avea să se dovedească a fi extrem de dificilă pe parcursul celor două decenii scurse și în care dosarul identitar avea să joace un rol major. În contextul extrem de delicat, din punct de vedere politic, de la Chișinău, din primăvara anului 1990, premierul Mircea Druc avea să declare, în pofida convingerii că „suntem o singură națiune, dar formăm două state”, că, totuși, trebuie mai întâi „să facem câteva sute de întreprinderi mixte și să punem la cale câteva zeci de mii de căsătorii comune și apoi să mai vorbim”. Referindu-se la nevoia unei uniri grabnice între cele două state, Mihai Rosseti de la Radio Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist și previzionar când declara, în iunie 1990, că drumul spre unire „trebuie curățat și el poate fi curățat, întâi și întâi, cu ajutorul României”, însă este nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existența Uniunii Sovietice scotea din discuție orice posibilitate de a se aborda problema unirii celor doua state românești. La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a reintrodus steagul României ca drapel oficial al Republicii Moldova. La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem de la Chișinău a luat în discuție proiectul Declarației cu privire la suveranitatea RSSM.
Declarația a fost adoptată în urma apelului nominal cu 240 de voturi pentru (64,69%), 16 împotrivă (4,31%) și 27 abțineri (7,28%) dintr-un total de 380 de deputați aleși. Au lipsit 83 de deputați, dintre care doi erau motivați, iar cinci deputați, prezenți la apel, nu au votat. RSSM a fost declarată stat unitar și indivizibil, ale cărui frontiere „pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între RSSM și alte state suverane, în conformitate cu voința poporului, adevărul istoric și ținându-se seama de normele dreptului internațional unanim recunoscute”. Totodată, deputatul Alexandru Moșanu a dat citire textului Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridica a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor lui pentru Basarabia și Bucovina de Nord care întregea mesajul Declarației de suveranitate a RSSM.
Congresul al II-lea al Frontului Popular din Republica Moldova (FPM), desfășurat între 30 iunie – 1 iulie 1990, a readus în atenția opiniei publice interne și internaționale, ca urmare a rezoluției cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului popor român și a glotonimului limba română, faptul că „vehicularea etnonimului «popor moldovenesc» și a glotonimului «limba moldovenească», atât în perioada dominației țariste, cât și în anii de teroare sovietică, a fost operata în scopul deznaționalizării românilor basarabeni și creării unei pseudoconștiințe, pentru a justifica anexarea pământurilor românești la Rusia și, respectiv, la URSS”. FPM cerea ca „la preschimbarea buletinelor de identitate ale cetățenilor Republicii Române Moldova, etnonimul «ROMÂN» sa fie pus în drepturile sale”. Ideea de „Republica Română Moldova” a fost o propunere a FPM născută în vâltoarea evenimentelor din spațiul ex-sovietic și avea drept obiectiv edificarea unui stat la est de Prut în care populația trebuia să fie conștientă de identitatea sa etnică.
În contextul evenimentelor din spațiul RSSM, Institutul de Cercetări Social-Politice al CC al PCM a dat publicității un sondaj de opinie, la 17 iulie 1990, în care se investiga atitudinea populației față de perspectiva unei uniri cu România. La întrebarea „Ce atitudine aveți față de afirmațiile cu privire la unirea RSSM cu România?”, 82,5% au declarat că nu susțin așa ceva, 7,5% susțin unirea și 9% au refuzat să rrăspundă. În continuarea chestionarului, 52% doreau o republică suverană în cadrul federației înnoite a URSS, 42% vroiau o republică moldovenească independentă și 5% o republică moldovenească în componența României.
Pe 16 decembrie 1990, peste 800.000 de români s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Națională de la Chișinău și au cerut să se declare independența națională a românilor din teritoriile ocupate în condițiile în care articolul 8 al Actului Final de la Helsinki prevedea că „toate popoarele au întotdeauna dreptul în deplină libertate, de a defini, atunci când doresc și dacă doresc, statutul lor politic intern și extern fără amestec din afară și de a urma așa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală”. Trebuie menționat faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american: „1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, și să elaboreze o hotărâre în acest sens; 2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic, dacă o dorește, reunificarea Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internațional și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.
Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a efectuat prima sa vizită oficială în România în perioada 11 – 17 februarie 1991. La 12 februarie 1991, președintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a ținut să mmenționeze, în prezența lui Mircea Snegur, în plenul camerelor reunite ale Parlamentului, faptul că prezența președintelui moldovean în Parlamentul României „deține, mai presus de aspectele protocolare, o valoare simbolică și o puternică încărcătură emoțională” deoarece „nu pot fi eludate sau înăbușite legăturile sufletești, care leagă românii de pe ambele maluri ale Prutului”. În pofida faptului că s-a vorbit, în epocă, că vizita președintelui Mircea Snegur ar fi avut loc și „la sugestia unor cercuri de la Kremlin” interesate ca FPM să nu „monopolizeze românismul”, în perspectiva alegerilor prezidențiale din RM, convorbirile au fost calificate „drept «un sfat» între doi conducători care doresc să amplifice cât mai mult legăturile între țările lor”. Ana Blandiana, președinta Alianței Civice, în numele opoziției politice din Romania, avea să declare, ulterior, cu referire la cele spuse de Mircea Snegur în finalul discursului său, că, totuși, „nu credem că suntem neamuri, noi credem că suntem aceeași ființă”.
Unirea dintre Republica Moldova și România avea să devină, pe măsura curgerii evenimentelor în spațiul dintre Prut și Nistru, un ideal de neatins, o iluzie pentru unii dintre contemporani. Mircea Snegur avea să declare într-un interviu că elita politică de la Chișinău nu dorea să realizeze unirea cu România. „Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l știe toți. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”, mărturisea Mircea Snegur.
În complicata și tumultoasa relație dintre cele doua state, Congresul „Casa Noastră – Republica Moldova” organizat de către Alianța Civică din Republica Moldova, la 5 februarie 1994, a reprezentat începutul în forță al unei politici interne și externe a Republicii Moldova în care se va ține „seama de diferența dintre noțiunile de «român» și «moldovean»”. Mircea Snegur a anunțat reorientarea politicii interne și externe a Republicii Moldova, iar în cuvântarea sa el s-a bazat pe date pseudo-istorice referitoare la „națiunea moldovenească”, „poporul moldovenesc” și a cerut înlocuirea Istoriei Românilor cu Istoria Moldovei.
În perspectivă, politica față de România va urmări ca ideea statalității Moldovei să fie întărită în timp ce „problema unirii va fi scoasă de pe ordinea de zi”. Diferența de interpretare a Istoriei Românilor avea să fie ridicată la rang de politică de stat în perioada 1994 – 2003, deoarece „poporul moldovean nu mai vrea sa fie monedă de schimb și nici jertfă cuiva, nu vrea să mai audă cum țara lui e dorită ca teritoriu, de parcă nu ar avea stăpâni adevărați”. Menționăm faptul că adversarii Istoriei Românilor din spațiul moldav și-au adjudecat întregul arsenal de „argumente” născocite de Komintern în perioada interbelica și pe care, ulterior, și le-au însușit și reprezentanții istoriografiei sovietice. Ideologia moldovenismului sau a „fundamentalismului moldovenesc”, precum și „proiectul lingvistic” al Kremlinului aveau să fie un eșec iar „31 august 1989” rămâne mai mult decât o dată de referință în istoria spațiului moldav, rămâne ziua reafirmării plenare a identității naționale, a conștiinței de neam și limbă. Pe 7 iunie 1994, la inițiativa fracțiunii parlamentare a PDAM a fost abrogat Imnul de Stat al Republicii Moldova care era „Deșteaptă-te, Române!”.
În contextul schimbării atitudinii politice a guvernanților de la Chișinău, prima tentativă de a introduce cursul de Istoria Moldovei în locul Istoriei Românilor s-a petrecut în primăvara anului 1995 în guvernarea lui Andrei Sangheli când Istoria Românilor a fost înlocuită cu Istoria Moldovei, inclusiv din sistemul de cercetare științifică. Tinerii au ieșit în stradă și a fost declanșată greva generală. Președintele Mircea Snegur a intervenit în dispută și a reușit să instituie un Moratoriu asupra dezbaterii subiectului.
În planul relațiilor bilaterale oficiale, după venirea la putere a PCRM și a președintelui Voronin, s-a înregistrat o „răceala” din ce în ce mai accentuată, ce a culminat cu un adevărat blocaj declanșat prin desființarea Comitetului Interministerial pentru relațiile Republicii Moldova cu România și aprobarea Comisiei interguvernamentale mixte moldo-române de colaborare economică, comercială și tehnico-știintifică (aprilie 2003). Partea moldovenească a încercat să explice această asimetrie prin dorința de a impulsiona relațiile comercial-economice bilaterale, însă era evident faptul că este vorba de o decizie politică, prin care se dorea limitarea acțiunilor României în domeniile cultural, educațional etc. În același timp, au fost înregistrate o serie de atacuri la adresa României lansate de autoritățile de la Chișinău la diverse forumuri europene în care se încerca descalificarea statului român ca țară modernă, cu aspirații occidentale, care nu se poate ridica la nivelul standardelor UE. Totodată, procesul de „rusificare” înregistrat după 1993 în societatea moldovenească și cuprinzând toate domeniile vieții economice, culturale etc. avea să se accentueze după revenirea la putere a lui Vladimir Voronin, astfel încât în economia oficială s-a înregistrat o puternică ostilitate față de cooperarea cu omologi din România, dându-se prioritate firmelor și intereselor ruse și ucrainene.
În sectorul cultural și educațional procesul de rusificare s-a manifestat similar cu perioada de dinainte de 1989. Eforturile de integrare ale Republicii Moldova în UE, amplificate de către noua elită politică de la Chișinău, de după aprilie 2009, au readus într-o normalitate relațiile dintre București și Chișinău. Relația dintre România și Republica Moldova s-a dovedit a fi în ultimii 25 de ani, prin prisma dosarului identitar și nu numai, extrem de dificilă și, de cele mai multe ori, impredictibilă.
Rămâne, totuși, pentru eternitate și pentru adevărul istoric faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român”, după cum se menționează în Declarația de recunoaștere a Independentei Republicii Moldova (27 august 1991) de către Guvernul României.
