În perioada regimului comunist din România (1945 – 1989), Armata s-a aflat în centrul atenției factorului politic guvernamental în vederea transformării într-un braț înarmat și sigur al Partidului Comunist Român (PCR) pentru apărarea regimului politic, economic și social, precum și-a independenței și suveranității statului socialist împotriva unei intervenții străine, cu precădere, a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Instituția militară a fost „democratizată” după 6 martie 1945 și, mai apoi, împinsă pe panta unui naționalism cu vădite accente de anti-sovietism și anti-rusism. Studiul de față își propune să analizeze acest proces de desovietizare și re-naționalizare a Armatei Române după 1965, raporturile dintre Nicolae Ceaușescu și liderii Armatei, precum și capacitatea Armatei de-a se poziționa în raport cu eșecurile politice și economice ale regimului Ceaușescu, prin diferite formule de opoziție și disidență. Au gândit unii dintre generalii Armatei Române o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu, cu sprijinul URSS, sau a fost doar o teamă nejustificată a regimului Ceaușescu? Răspunsul la această întrebare, pe măsură ce noi documente și mărturii au intrat în circuitul istoriografic de după Decembrie 1989, confirmă faptul că reprezentanții regimului Ceaușescu și-au amplificat teama față de puterea Armatei și au încercat s-o controleze și s-o țină în frâu. În opinia unor decidenți militari din acea perioadă, conducerea Armatei României socialiste nu îndrăznea să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu.
Politizarea unei Armate
În desfășurarea procesului de comunizare/sovietizare a României transformarea și subordonarea Armatei politicii PCR a fost un obiectiv de maximă importanță a liderilor de partid de la București. În cursul lunii aprilie 1945 aveau să fie reintegrați în armata română o mare parte din voluntarii Diviziilor „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, care s-au bucurat de la data reintegrării „de toate drepturile, avantajele și obligațiile personalului militar care face parte din armata română”. La 8 mai 1945 a fost înființată, în cadrul Ministerului de Război, Direcția Superioară a Culturii, Educației și Propagandei, care va desfășura o intensă și agresivă propagandă în Armată în vederea orientării cadrelor militare și trupei către ideologia comunistă. Guvernul Groza a emis, la 19 martie 1945, Legea nr. 186 în urma căreia au fost trecuți în rezervă: 70 de generali, 1.878 de ofițeri, 4.081 de subofițeri și 1.139 de maiștri militari. „Greva regală” și simpatia de care s-a bucurat aceasta în cadrul Armatei, încă de la început, a determinat Biroul Politic al Comitetului Central (CC) al PCR, ca în ședința din 25 septembrie 1945, să ia hotărârea de a epura cel puțin jumătate din corpul ofițeresc.
Prevalându-se de reducerile militare, la alegerile din 19 noiembrie 1946 aproximativ 30% dintre ofițeri au votat împotriva PCR. În conformitate cu prevederile impuse de Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), guvernul a pus în aplicare, la 18 august 1947, Legea nr. 293, prin care au fost propuși pentru a fi trecuți în rezervă, în mod eșalonat, peste 100 de generali ai Armatei române. În baza acestei legi, în perioada septembrie 1947 – martie 1948, au fost trecuți în rezervă 83 de generali, 1.991 de ofițeri, 1.547 de subofițeri și 253 maiștri militari, în total 3.874 cadre militare care s-au dovedit ostile politicii partidului și guvernului democrat. În perioada 1945-1947 au fost trecute în rezervă 32.368 cadre militare, din care 12.003 ofițeri, 17.948 subofițeri și 2.417 maiștri militari, ceea ce înseamnă că cel puțin 2/3 din cadrele militare existente în activitate la 9 mai 1945 au fost îndepărtate din Armată, marea majoritate pe criterii politice.
În condițiile generate de retragerea trupelor sovietice din România în vara anului 1958, Armata a început să fie renaționalizată. Au fost vizate structurile organizatorice, pregătirea cadrelor și instruirea trupelor, învățământul militar, înzestrarea și dotarea cu armament și tehnică militară, simbolistica militară etc. În 1959 au fost contopite în cadrul Academiei Militare Generale cele patru academii de învățământ militar superior: Academia Militară de Stat-Major, Militară-Politică, a Spatelui și Tehnică. Prin decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR s-a instituit ziua de 25 octombrie ca zi a Armatei Române. Totodată, în iulie 1959 s-a reînființat corpul de subofițeri ce fusese desființat la 14 iulie 1950. „Anul 1960 reprezintă o nouă etapă a acestor mutații care și-au propus să elimine o parte din accesoriile modelului sovietic impus în organizarea militară a țării, între 1945 – 1950. (…) În ceea ce privește structurile organizatorice, s-a renunțat la sistemul regiunilor militare, introdus prin legislația din 1947 și importat de la sovietici. În locul acestora s-au constituit mari unități operative de tip armată, realizându-se un coeficient sporit de mobilitate a trupelor și o mai mare flexibilitate în exercitarea actului de conducere. Trebuie spus că o asemenea măsură se înscria parțial în tradițiile militare românești, deoarece armatele nu au existat decât ca structuri operative pe timp de război, la pace funcționând corpurile de armate cu o structură mixtă, operativă și teritorială. Tot în domeniul structurilor militare trebuie menționată și transformarea diviziilor de infanterie în divizii mecanizate, fapt ce a generat o schimbare de fond în trupele de uscat, care și-au sporit caracterul tehnic”[1], consemnează istoricul militar colonel (r) dr. Petre Otu.
În ședința Biroului Politic al CC al PMR din 31 martie 1960 se va decide reducerea efectivelor Armatei și a Ministerului de Interne[2] ceea ce a permis autorităților comuniste declanșarea unei campanii intense „ce trebuia să ilustreze, în concepția inițiatorilor, stabilitatea regimului, cât și vocația lui pașnică, non-agresivă”[3]. Au fost modificate criteriile de selecționare, formare și promovare a viitoarelor cadre militare, astfel încât pe primul plan au fost puse „devotamentul față de regim, în detrimentul pregătirii profesionale, nivelului de cultură și competenței”[4]. În ședința din 20 aprilie 1960, Biroul Politic al CC al PMR a adoptat un nou Statut al Corpului Ofițerilor care aducea prevederi noi în concordanță cu nevoile impuse de procesul de modernizare al Armatei, de instruire și dotare tehnică nouă. Prin noul Statut era prelungit cu un an stagiul în grad pentru locotenenții majori, căpitani, maiori și locotenenți-colonei și, totodată, s-a stabilit că înaintările în grad urmau să se facă o dată pe an, prin ordinul ministrului Apărării Naționale. Se impunea ca la admiterea în învățământul militar superior, candidații trebuiau să aibă studiile liceale terminate și diploma de bacalaureat. Obținerea gradului de maior și colonel se făcea prin examen, iar notarea ofițerilor se va realiza în fiecare an și nu la doi sau trei ani, ca până atunci. Ministerul Forțelor Armate (MFA) a primit dreptul de a putea retrage gradele militare până la cel de soldat „pentru fapte incompatibile pentru calitatea de ofițer”[5].
Controlul politic asupra Armatei va rămâne permanent în vigoare, în pofida anumitor schimbări de formă, însă nu de fond. La 5 octombrie 1948 se va înființa Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), în conformitate cu modelul existent în Armata Roșie, iar Nicolae Ceaușescu va conduce, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, această importantă structură politică de conducere și control a Armatei. Prin intermediul DSPA, influența PMR a devenit omniprezentă în toate structurile Armatei. În contextul politic intern de după Declarația din Aprilie 1964 a PMR, generalul de armată Leontin Sălăjan va propune Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (CC al PMR), la 27 iunie 1964, desființarea DSPA și înființarea Consiliului Politic Superior al Forțelor Armate (CPSA). La începutul lui iulie 1964, CC al PMR a aprobat componența CPSA (31 de membri) și a Biroului CPSA. „CPSA a menținut majoritatea scopurilor și obiectivelor DSPA. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizațiilor de bază, au preluat sarcinile locțiitorilor politici ai șefilor direcțiilor centrale din minister, ai comandanților de arme și ai șefilor de facultăți de la Academia Militară Generală, funcțiile acestora fiind desființate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create birouri de partid pe unitate, iar la comanda unității și pe batalioane au fost constituite organizații de bază. Totodată, au fost promovate o serie de schimbări în scopul dezvoltării spiritului patriotic la militari, iar din anul 1969 au fost depuse eforturi pentru fundamentarea și impunerea doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei”[6], consemnează istoricul Petre Opriș.
Desovietizarea și distanțarea de aliatul sovietic
Înăbușirea „Primăverii de la Praga” (21 august 1968) de către URSS și statele membre ale Tratatului de la Varșovia (OTV) a impus o nouă conduită în relațiile internaționale pentru România, precum și în raporturile cu Armata ca factor de putere în statul condus de către Nicolae Ceaușescu și PCR. Conducerea politică a României socialiste a trecut la luarea unor măsuri menite a păstra controlul asupra forțelor armate românești, respectiv: 1) decizia ca România să nu mai participe cu trupe la aplicațiile desfășurate pe teritoriul altor țări; 2) desfășurarea pe teritoriul național numai a aplicațiilor de comandament și pe hartă, fără trupe ale aliaților din OTV[7]; 3) neacceptarea tranzitării teritoriului și spațiului aerian românesc de către trupe sau aeronave străine, fără acordul autorităților militare și politice române; 4) încetarea trimiterii de ofițeri și generali la studii în școlile și academiile militare sovietice.
Rememorând acea perioadă din istoria Armatei Române, generalul-colonel (r) Constantin Olteanu, fost ministru al Apărării Naționale (29 martie 1980 – 16 decembrie 1985), mărturisește: „În anii 1949 – 1965, de exemplu, 467 de generali și ofițeri români au studiat în academii militare, au urmat școli militare și cursuri de specializare în Uniunea Sovietică. Față de primii ani, numărul celor trimiși la studii în URSS a fost în descreștere, până la sistare, după 1965. Din păcate, în timp, în această problemă s-au comis erori și într-un sens și în altul. Astfel, până la Declarația Plenarei CC al PMR din aprilie 1964, ofițerii și generalii care studiaseră în URSS se bucurau de o anumită prioritate în ocuparea unor funcții importante (…) Așa cum se cunoaște, marea majoritate a acestor cadre a dovedit competență profesională, contribuind efectiv la procesul de modernizare a Armatei române. (…) S-ar fi impus o mai mare atenție în încadrarea unităților, marilor unități, comandamentelor etc. cu ofițeri și generali care studiaseră în țară alături de cei care studiaseră în URSS, realizându-se o îmbinare firească, lipsită de animozități și suspiciuni”[8]. Totodată, s-a luat decizia ca în toate aplicațiile de comandament „să se lucreze – consemnează istoricul militar colonel (r) dr. Petre Otu – cu inamic nenominalizat, iar directiva anuală a comandantului-șef al Forțelor Armate Unite a fost considerată drept o recomandare”[9], marile unități române fiind subordonate Comandamentului Militar Național.
În cursul zilei de 3 mai 1966, generalul de armată M. I. Kazakov, șeful de stat-major al Comandamentului Forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia, a purtat convorbiri cu generalii Leontin Sălăjan și Ion Gheorghe referitor la subordonarea Comandantului Suprem al Forțelor Armate Unite față de ministrul Apărării Naționale al URSS. În raportul înaintat lui Nicolae Ceaușescu, pe 9 mai 1966, ministrul Forțelor Armate, generalul Leontin Sălăjan, a menționat faptul că generalul M. I. Kazakov „s-a referit la problema eliberării Comandantului Suprem din funcția de locțiitor al ministrului Apărării URSS, apreciind că, dacă va fi și locțiitor al ministrului, el se sprijină și pe Forțele Armate ale URSS și, dacă tovarășul Sălăjan vrea să ia rachete, atunci [mareșalul Andrei A.] Greciko poate scoate [rachetele] din planul armatei sovietice și să [le] dea [României]”[10]. Totodată, generalul M. I. Kazakov a menționat că „în cazul că [mareșalul Andrei A. Greciko] nu ar fi și locțiitor [al ministrului sovietic al Apărării], se va pune problema punerii de acord cu Ministerul Apărării [al URSS], să meargă să se roage”[11]. Eliberarea mareșalului Andrei A. Greciko din funcția de Comandant Suprem al Forțelor Armate Unite va însemna un câștig din punct de vedere al independenței, însă „se va pierde foarte mult din punct de vedere al înzestrării și din rapiditatea rezolvării acestor probleme”[12].
Pe 17 martie 1969 au fost adoptate la Budapesta, de către șefii delegațiilor participante la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al statelor membre OTV, o serie de documente extrem de importante pentru buna funcționare a OTV, respectiv: Statutul Comitetului Miniștrilor Apărării ai statelor membre ale OTV, Statutul Forțelor Armate Unite și Comandamentului Unificat ale statelor membre ale OTV, Statutul Consiliului Militar al Forțelor Armate Unite și Statutul Sistemului Unic al Apărării Antiaeriene a țărilor membre ale OTV. În Statutul Forțelor Armate Unite și al Comandamentului Unificat ale statelor membre ale OTV s-a prevăzut ca miniștrii apărării ai țărilor membre ale OTV să nu mai fie considerați în mod automat locțiitori ai Comandantului Suprem al FAU care era și locțiitor al ministrului Apărării al URSS. Trupele destinate de către statele membre ale OTV pentru a participa la acțiunile comune ale FAU nu au mai intrat în subordonarea nemijlocită a Comandantului Suprem al FAU ale OTV și au rămas sub conducerea și îndrumarea directă a comandamentelor militare naționale.
Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de Ministerul Apărării Naționale (MApN) către senatorul Șerban Săndulescu (PNȚCD), membru al Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În total, 1.858 de ofițeri ai MApN au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2 – 7 ani, astfel: 1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”); 2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație); 3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc; 4) 33 la Academia de Spate și Aprovizionare; 5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”. Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1 – 3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. „Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”, menționa MApN[13]. Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948 – 1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în URSS. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni.
În anii ’70, autoritățile militare române și-au îndeplinit obligațiile care decurgeau din prevederile OTV (participarea la aplicațiile organizate de autoritățile de la București de comun acord cu CFAU), în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „România este membră a Tratatului de la Varșovia. Pornind de la aceasta, avem obligația să acționăm pentru întărirea colaborării cu armatele statelor socialiste membre ale Tratatului de la Varșovia, să realizăm acțiunile corespunzătoare de pregătire comună[14], pentru a fi întotdeauna gata să ne îndeplinim angajamentele asumate”[15].
O doctrină militară proprie
În conformitate cu principiile de politică externă enunțate la începutul anilor ’70, Nicolae Ceaușescu solicită specialiștilor militari și civili realizarea unei doctrine militare românești, precum și a unui cadru legislativ adecvat. La 14 martie 1969 a fost înființat Consiliul Apărării Republicii Socialiste România[16] cu scopul „de a examina, coordona și soluționa principalele probleme în domeniul apărării țării și asigurării securității statului, atât în timp de pace, cât și în timp de război”[17]. Consiliul Apărării RSR se subordona CC al PCR, cât și Marii Adunări Naționale. În intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale, Consiliul Apărării RSR răspundea pentru întreaga activitate și în fața Consiliului de Stat al RSR. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 444/1972 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale (MApN) se renunță la denumirea de Ministerul Forțelor Armate și se specifică faptul că MApN își va desfășura activitatea sub conducerea și îndrumarea PCR, va executa ordinele Comandantului Suprem al Forțelor Armate[18] și va aduce la îndeplinire măsurile stabilite pe baza hotărârilor Consiliului Apărării al RSR.
Totodată, va fi elaborată Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România[19] și conceptul de război de apărare a patriei dus de către întregul popor[20]. Referindu-se la acest concept care reprezenta opțiunea strategică fundamentală[21] a doctrinei militare a României socialiste, generalul-locotenent Gheorghe Logofătu scria, în anul 1987, că acesta „exprimă în mod sintetic tipul de război pe care-l va purta statul nostru pentru respingerea oricărei agresiuni armate care s-ar declanșa împotriva sa[22], esența social-politică, trăsăturile și concepția strategică de ducere a acestuia”[23]. Totodată, dezvoltarea industriei de apărare românești[24] avea să reprezinte, în perioada 1965-1989, un obiectiv extrem de important pe agenda de lucru a secretarului general al PCR.
La Plenara CC al PCR desfășurată la Sala Palatului din București, în perioada 22-25 aprilie 1968, Nicolae Ceaușescu va anunța intensificarea efortului de a fabrica în România unele categorii de armament și de tehnică de luptă pentru înzestrarea Armatei române. În comunicatul oficial publicat în ziarul Scînteia, în ziua de 25 aprilie 1968, se preciza: „Plenara a ascultat raportul ministrului forțelor armate – tov. general-colonel Ion Ioniță – cu privire la pregătirea de luptă și politică a forțelor armate ale Republicii Socialiste România și la înzestrarea lor cu armament și tehnică militară”[25]. Totodată, „Plenara a stabilit măsurile corespunzătoare în vederea intensificării producției de armament și tehnică de luptă, pentru a satisface în cele mai bune condiții nevoile armatei”[26].
În cursul zilei de 26 aprilie 1968, Nicolae Ceaușescu va declara în fața activului de partid al Municipiului București: „Statul nostru a făcut și face mari eforturi financiare și materiale pentru înzestrarea forțelor noastre armate cu tehnică modernă de luptă. Este de înțeles că, atâta vreme cât există imperialismul și, ca urmare, se menține pericolul de agresiune și război, inclusiv pericolul unui război mondial, este necesar să facem totul pentru a asigura întărirea continuă a forțelor noastre armate, a capacității lor de luptă pentru apărarea patriei. După cum ați putut afla, plenara Comitetului Central a hotărât să fie luate noi măsuri pentru a asigura forțelor noastre armate tehnica de luptă necesară și modernă. În acest sens, au fost stabilite măsuri pentru a produce la noi în țară o parte mai mare a mijloacelor de apărare[27], importând în special acea tehnică de luptă a cărei producție în țară nu se justifică economic sau nu se poate realiza la un nivel satisfăcător”[28].
Înființarea Gărzilor Patriotice ale României socialiste
În contextul relațiilor extrem de tensionate cu URSS și aliații săi din OTV, precum și a prevederilor din doctrina războiului de apărare a patriei dus de întregul popor, Nicolae Ceaușescu a trecut la formarea și organizarea unor „formațiuni populare de luptă și de pregătire în vederea apărării patriei”, respectiv: Gărzi Patriotice, Formațiuni de Apărare Civilă[29] și cele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei. Primele Formațiuni de Luptă Patriotice (FLP) au fost alcătuite din muncitori și intelectuali, constituite în cursul anului 1944 de către Emil Bodnăraș, și au fost implicate în lovitura de stat de la 23 august 1944, preluând în custodie temporară pe Mareșalul Ion Antonescu și principalii săi colaboratori după arestarea de la Palatul Regal. Până la 6 martie 1945, membrii FLP au fost folosiți de PCR în acțiunile de cucerire a puterii politice, iar după instaurarea guvernului condus de către dr. Petru Groza au fost încadrați în aparatul de stat, la Ministerul de Interne și în Armată. Prin decretul nr. 442 din 20 noiembrie 1959 al Marii Adunări Naționale au fost constituite Gărzile Muncitorești ca formațiuni înarmate de luptă destinate să asigure atât apărarea întreprinderilor, cât și ajutarea organelor de stat în acțiunile de apărare a ordinii publice, împotriva „elementelor contrarevoluționare care ar încerca să lovească în cuceririle poporului”[30].
Gărzile Muncitorești dispuneau de un Comandament Central, state-majore în cadrul organelor de partid regionale, raionale și municipale, iar în anumite întreprinderi și la o serie de organe locale de partid au existat subunități de gărzi muncitorești alcătuite din plutoane, companii și batalioane. În 1959, Gărzile Muncitorești dispuneau de un efectiv de 37.000 de luptători, iar în anii care au urmat efectivele acestora au atins cifra de 46.000 – 47.000 de luptători. Ministerul Forțelor Armate a asigurat înzestrarea cu armament, muniții, echipament și tehnică de luptă, precum și cu specialiștii necesari pentru pregătirea militară a luptătorilor din Gărzile Muncitorești. La 22 ianuarie 1960, Biroul Politic al CC al PMR a hotărât preluarea de către Ministerul Afacerilor Interne a Comandamentului Central al Gărzilor Muncitorești, împreună cu „toate celelalte sarcini care rezultau din modificarea respectivă, urmând ca organele de partid să asigure în continuare controlul și îndrumarea politică a tuturor membrilor”[31] Gărzilor Muncitorești. În conformitate cu Hotărârea nr. 501 din 24 aprilie 1961 a Biroului Politic al CC al PMR, efectivele Gărzilor Muncitorești au fost reduse de la 46.636 la 23.000 de luptători începând cu 1 iunie 1961. Pe 15 ianuarie 1962, Gărzile Muncitorești au fost desființate în întregime, în contextul reducerii substanțiale a cheltuielilor militare ale României.
În contextul evenimentelor petrecute în noaptea de 20 spre 21 august 1968 în Cehoslovacia, la întrunirea de urgență a CEx al CC al PCR din dimineața zilei de 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a declarat: „Cred că în situația creată ar fi bine să ne gândim la reînființarea gărzilor muncitorești, ca unități înarmate ale clasei muncitoare, pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului nostru (…) Să facem tot gărzi patriotice și la țară”[32]. Propunerea respectivă a fost susținută imediat de Petre Lupu, Mihai Dalea și Manea Mănescu, iar membrii CEx al CC al PCR au decis în unanimitate „reînființarea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali (…) pentru a se asigura munca pașnică a poporului român, independența și suveranitatea națională a patriei”[33]. Comitetele județene de partid au trecut la organizarea Gărzilor Patriotice (GP) la nivel de întreprinderi, instituții și comune.
Pe 23 august 1968, cu ocazia zilei naționale a României, aveau să defileze primele detașamente ale Gărzilor Patriotice. Decretul nr. 765 privind înființarea Gărzilor Patriotice a fost promulgat pe 4 septembrie 1968[34], iar în Legea nr. 14/28 decembrie 1972 se menționa faptul că aceste Gărzi Patriotice sunt „unități înarmate ale oamenilor muncii de la orașe și sate, constituite în scopul întăririi capacității de apărare a patriei”[35], având menirea ca „împreună cu forțele armate, să participe activ la apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, a muncii sale pașnice, a suveranității și securității patriei, la apărarea orașelor și comunelor, a întreprinderilor, instituțiilor și celorlalte organe socialiste”[36]. Gărzile Patriotice[37] își desfășurau activitatea sub conducerea nemijlocită a CC al PCR, a Comandantului Suprem al Forțelor Armate și a organelor locale de partid[38]. Gărzile Patriotice au fost trecute în subordinea și structura MApN în baza Decretului nr. 35 din 31 decembrie 1989 privind trecerea gărzilor patriotice și a activității de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei[39]. În perioada 17 – 22 decembrie 1989, Gărzile Patriotice aveau să reprezinte un instrument de forță pe care Nicolae Ceaușescu a încercat să-l folosească pentru înăbușirea manifestărilor de opoziție la adresa sa și a regimului său politic.
Subordonarea totală a Armatei
Dincolo de dorința de întărire a organismului militar, având în vedere teama de o invazie sovietică menită a-l răsturna de la putere, Nicolae Ceaușescu a încercat să-și subordoneze întru-totul instituția militară[40]. „În ceea ce privește Armata și conducerea ei, aceasta a fost o nucă prea tare pentru dinții lui V. Patilineț și un zid aproape imposibil de dărâmat pentru N. Ceaușescu. Generalii Ioniță[41], Ion Gheorghe, Vasile Ionel, Militaru, Niculescu și alții se constituiseră într-un baraj puternic, impenetrabil la măsurile sau indicațiile de natură să lezeze interesele Armatei sau să-i reducă capacitatea de luptă. Ani întregi, N. Ceaușescu nu a avut curajul să înfrunte conducerea Armatei și a fost nevoit să înghită poziția acestora într-o serie de situații. Calul Troian l-a constituit Direcția de contrainformații militare care, potrivit modelului sovietic, era încadrată în structurile Ministerului de Interne”[42], mărturisește generalul-maior (r) Ionel Gal.
În baza rapoartelor Direcției a IV-a Contrainformații militare, Nicolae Ceaușescu cunoștea starea de spirit a Armatei, stadiul pregătirii de luptă, ordinea și disciplina militară, precum și loialitatea cadrelor de conducere și a statelor-majore din MApN. Pe măsură ce generalii Ion Ioniță și Ion Gheorghe se afirmau tot mai puternic în plan politic[43] în ceea ce privește luarea unor decizii privind Armata, Nicolae Ceaușescu a lansat și speculat, în mod abil, conceptul de întărire a conducerii economiei naționale cu militari astfel încât foarte mulți generali au fost trimiși la posturi de conducere[44] în economia națională. Totodată, ideea utilizării în economia națională a unor efective mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naționale avea să-l ajute pe Nicolae Ceaușescu în dorința lui de a-și subordona complet conducerea acestei instituții militare[45]. Pe 16 decembrie 1978, în cadrul ședinței cu activul de bază și de partid din Armată, Nicolae Ceaușescu a declarat: „Nu doresc să mă opresc la activitățile concrete desfășurate în această privință; mi-ar fi greu să enumăr toate unitățile industriale unde sunt prezenți militarii, toate șantierele, lucrările de irigații sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează[46]. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci și politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unității dintre armată și popor, o înțelegere mai profundă de către toți militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei și-au adus și își aduc contribuția activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât și în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”[47].
În cadrul raportului de activitate prezentat la Congresul al XII-lea al PCR, pe 19 noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu va susține necesitatea reducerii cheltuielilor militare cu cel puțin 10% până în 1985. Comandantul Suprem al Forțelor Armate considera că 50% din sumele acumulate, astfel, ar putea fi alocate pentru satisfacerea nevoilor sociale din fiecare țară, iar 50% pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. „Datele statistice publicate în epocă, referitoare la cheltuielile militare ale României din perioada 1965-1981, relevă faptul că raportul între cheltuielile de apărare și cele bugetare anuale a înregistrat o ușoară creștere și apoi o scădere: 5,1% în anul 1965, 5,4% în 1970, 4,3% în 1974, 4,1% în 1975, 3,8% în 1978 și 3,2% în anii 1980 și 1981. Concomitent, volumul cheltuielilor militare efective a crescut de la 4,735 miliarde lei (în anul 1965) la 7,067 miliarde lei (1970), 8,58 miliarde lei (1974), 9,71 miliarde lei (1975) și 12 miliarde lei (1978), pentru ca apoi să scadă la 10,39 miliarde lei (1980) și 10,40 miliarde lei în anul 1981. Aproximativ 60% din fondurile destinate armatei erau cheltuieli pentru înzestrare cu armament, muniții și tehnică de luptă”[48], concluzionează istoricul Petre Opriș.
Reflectând asupra acelor realități care privesc Armata României socialiste, generalul-maior (r) Ionel Gal consemnează: „Pentru acestea (sacrificiile umane și materiale făcute în economia națională – n. n.) și multe alte înfăptuiri Nicolae Ceaușescu a apreciat Armata și i-a acordat un credit uriaș, a participat la toate analizele și bilanțurile ei anuale, precum și la marile aplicații sau festivități militare. Armata, pentru Nicolae Ceaușescu, reprezenta scutul de granit, brațul înarmat al poporului, instituția cea mai fidelă și loială a regimului totalitar. Din rândurile armatei, ori de câte ori era nevoie, au fost promovate cadre pentru alte sectoare de activitate, în Securitate, în organele Ministerului de Interne, în economie, sport, știință, tehnică ș.a.”[49].
Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR a devenit, în acei ani, un auxiliar extrem de prețios în relația dintre Nicolae Ceaușescu și instituțiile de forță ale României socialiste[50]. „Până în anul 1964 secția, sub diferitele ei denumiri, a fost o anexă a Ministerului de Interne, rolul ei fiind de informare și legătură, deși a fost condusă de secretarul CC cu probleme organizatorice, respectiv Nicolae Ceaușescu. (…) Anii care au urmat, ce au consolidate puterea politică și executivă a președintelui țării și a Comandantului Forțelor Armate, au condus treptat la diminuarea rolului și competenței secției în exercitarea dreptului de control. Rolul ei a fost redus la «controlul muncii de partid», iar orice depășire a atribuțiilor era considerată imixtiune sau deconspirare a activității operative”[51], mărturisea generalul-maior (r) Ionel Gal. Materialele înaintate de către aceste instituții lui Nicolae Ceaușescu erau îndreptate spre Secție astfel încât „șefului statului nu-i era prezentat un material cu păreri diferite, evitându-se punerea acestuia în situația de arbitru”[52]. Secția pentru Probleme Militare și Justiție a fost puternic implicată în toate pregătirile care se făceau pentru mobilizarea și angajarea în luptă „a întregului popor”, participând „la organizarea gărzilor patriotice, la selecția oamenilor, la echiparea lor, inițierea unor ședințe de instrucție elementară, folosirea armamentului”[53], precum și „la identificarea tuturor celor care se afișaseră ca rusofili – consemnează generalul-maior (r) Ionel Gal -, erau legați de căsătorii contractate în URSS sau de alte obligații asumate în anii de studii făcuți la Moscova”[54].
Pe 16 mai 1975, ministrul Apărării Naționale, generalul de armată Ion Ioniță, îi va înainta șefului statului raportul secret nr. M 02495 în care se prezenta o analiză a Consiliului Politic Superior al Armatei privitoare la personalul MApN care aveau rude în străinătate sau întrețineau relații cu cetățeni străini: 410 cadre militare, dintre care 321 ofițeri, 17 maiștri militari, 72 de subofițeri, 10 elevi din școlile militare și 203 salariați civili[55]. „Cei mai mulți dintre cei care intrau în categoria «cu rude în străinătate» sau «legături cu străinii» erau, adesea, nevinovați. Viața, prin neprevăzutele ei meandre, îi punea într-o atare postură, de proscriși ai regimului, chiar dacă pregătirea și comportarea lor nu justificau un asemenea tratament. (…) În acest caz, cariera le era blocată, iar prezența în armată devenea problematică. Totuși, regimul a găsit și aici o soluție: transferul în economia națională, pe «șantierele construcției socialiste»”[56], consemna istoricul militar colonel (r) dr. Petre Otu. Cadrele militare cu studii în URSS și căsătoriți cu femei din spațiul sovietic erau mutați, de regulă, pe alte funcții, relativ echivalente, explicația dată aliaților sovietici fiind „rotirea cadrelor”.
Nicolae Ceaușescu îi va ordona generalului-maior Constantin Olteanu, în 1978, ca dosarele de cadre ale generalilor să fie scoase din circuitul Secției Cadre a CC al PCR și să fie aduse la Secția pentru Probleme Militare și Justiție. Propunerile pentru numirea sau eliberarea din funcții a unor generali din MApN sau din Ministerul de Interne urmau să se discute într-un cadru restrâns[57]. „Cele mai mari greutăți le întâmpinam din partea Elenei Ceaușescu în problema cadrelor militare pentru că nu cunoștea terminologia consacrată, eșaloanele, funcțiile, domeniile de activitate specifice. (…) La unele propuneri pentru înaintări la gradul de general comenta uneori, de maniera: «Dacă-l facem general devine mai deștept?», sau, la înaintarea unor generali de la un grad la altul, ea se exprima uneori la modul «Lasă că-i ajunge gradul pe care-l are!», ori se opunea, blocând propunerea în acest stadiu, întrucât ne interzicea să ajungem la Nicolae Ceaușescu cu propunerile pe care ea le respingea”[58], mărturisește fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu.
Referindu-se la relația dintre Nicolae Ceaușescu și Armată, politologul Anneli Ute Gabanyi menționa faptul că în Occident au ajuns informații privind frământările din rândul forțelor armate române în anii ’70 – ’80[59]. „Ofițerii trimiși în rezervă înainte de termen sau transferați în economia civilă[60] în 1978, 1983, 1984 și 1985 au creat un potențial de protest care a conlucrat cu elitele de funcție potrivnice lui Ceaușescu în partid și în securitate. De abia după schimbare au fost făcute cunoscute detalii despre diverse planuri și tentative de puci care puneau în pericol poziția deținută de Ceaușescu. Pentru a putea combate rezistența unor părți ale corpului ofițeresc, el a inițiat măsuri de «de-profesionalizare» a forțelor armate”[61], concluzionează politologul Anneli Ute Gabanyi.
Analiștii de la Radio Europa Liberă consemnau în ianuarie 1983 faptul că propaganda începea să vorbească în preajma zilei de naștere a lui Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie) despre liderul român de partid și de stat ca despre o figură militară. Revista Contemporanul din 26 ianuarie 1983 va tipări o fotografie a lui Ceaușescu în uniformă de general-maior rostind un discurs pe 9 mai 1950, în timp ce România literară[62] a reprodus o pictură a lui Mihai Mustață care îl înfățișa pe Nicolae Ceaușescu salutând steagul în fața unui grup de soldați înarmați. „O campanie în forță pro-Ceaușescu a fost declanșată în preajma Conferinței Naționale a PCR din decembrie trecut, când «în toate unitățile și instituțiile militare» au fost organizate ședințe și proiecții de filme elogiind înfăptuirile epocii Ceaușescu și «legătura indestructibilă dintre armată și popor». Serbările din unitățile militare și asociațiile culturale ale armatei au continuat în ajunul festivităților legate de cea de-a 35-a aniversare a republicii, cum ar fi festivalul «Avem un steag, avem o țară, avem un comandant suprem», relatat de către ziarul de partid Scânteia”[63], consemnau analiștii de la Radio Europa Liberă în februarie 1983.
În noiembrie și decembrie 1982 s-au desfășurat numeroase sesiuni care aveau ca temă rolul lui Nicolae Ceaușescu în conturarea doctrinei militare naționale a României[64], precum și o ședință a activului de bază al statelor-majore ale Gărzilor Patriotice[65], o întâlnire cu generali și ofițeri din MApN și DSS care fuseseră avansați în grad[66], o întâlnire a activului de partid și de comandă din DSS[67], o întâlnire a activului de partid și de comandă din Ministerul de Interne[68], o plenară a Consiliului Politic Superior al Armatei[69], una a Consiliului Politic al Marelui Stat-Major cu activul la care s-a adăugat sărbătorirea zilei de naștere a lui Nicolae Ceaușescu organizată la MApN cu participarea ofițerilor superiori din garnizoana București[70].
(Va urma)
__________________________________________________
*Articol apărut în limba engleză în revista Deutsche internationale Zeitschrift für zeitgenössische Wissenschaft, nr. 89/2024, p. 12 – 21.
[1] Petre Otu, Armata și partidul, de la „dezgheț” la „explozie”. O relație dificilă, în Dosarele Istoriei, Anul VI, nr. 5 (57), 2001, p. 39.
[2] Au fost trecuți în rezervă 2.512 ofițeri, 112 subofițeri și 1.100 angajați civili.
[3] Petre Otu, op. cit., p. 39.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 40.
[6] România 1945 – 1989. Enciclopedia Regimului Comunist. Instituții de Partid, de Stat, Obștești și Cooperatiste (coordonator Dan Cătănuș), București, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului/Academia Română, 2012, p. 265.
[7] Potrivit concepției generale a aplicațiilor militare desfășurate în România în anii ’70 – ’80, activități planificate de conducerea MApN împreună cu Comandamentul Forțelor Armate Unite (CFUA), odată la doi ani, generalii și ofițerii români aveau obligația de a elabora situațiile strategice și operativ-tactice care urmau să fie aplicate în cursul exercițiilor militare care se desfășurau pe hartă, precum și metodologia desfășurării operațiunilor. Reprezentanții României prezentau apoi la CFAU concepția de ansamblu a aplicațiilor, în vederea realizării cooperării cu cele două comandamente de armată, sovietic și bulgar, care formau un „Grup de Armate” („Front”, după terminologia sovietică/rusească) al cărui comandament era alcătuit din ofițeri și generali români.
[8] Constantin Olteanu, O viață de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, București, Editura Niculescu, 2012, p. 46.
[9] Petre Otu, op. cit., p. 41.
[10] Petre Opriș, România în Organizația Tratatului de la Varșovia. 1955 – 1991, București, Editura Militară, 2008, p. 91.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Apud Șerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluția Română, București, Editura Omega Press, 1996, p. 157.
[14]„Beneficiind de prevederile statutare din 1956, care nu-l obligau să-și consulte locțiitorii (reprezentanții armatelor aliate) pentru a analiza și soluționa cu ei problemele ivite, comandantul-șef a luat, de regulă, deciziile de unul singur, la indicațiile guvernului sovietic, fără a consulta guvernele statelor aliate (sau măcar pe locțiitorii săi). Mai mult, a ordonat ridicarea capacității de luptă a forțelor armate române cu ocazia crizei Berlinului (august 1961) și a celei din Marea Caraibelor (octombrie 1962). Prin darea acestor ordine, aprecia generalul Leontin Sălăjan, ministrul român al Forțelor Armate, guvernul sovietic nu numai că nu a respectat prevederile Tratatului de la Varșovia, dar a manifestat și tendința de a subordona celelalte țări Uniunii Sovietice, acestea fiind puse în situația de a fi angajate în război fără ca partidele și guvernele lor să fi hotărât acest lucru”, consemnează autorii (Constantin Olteanu, Alesandru Duțu, Constantin Antip) volumului România și Tratatul de la Varșovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, București, Editura Pro Historia, 2005, p. 42. În cursul consfătuirii șefilor Marilor State-Majore ai armatelor țărilor din OTV, care se va desfășura la Moscova în perioada 4 – 9 februarie 1966, se vor înregistra primele semnale care puneau în discuție rolul conducător al URSS în cadrul alianței de către România socialistă.
[15] Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 20, București, Editura Politică, 1981, p. 520.
[16] A se vedea: Legea nr. 5 din 14 martie 1969 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, în Buletinul Oficial, partea I, nr. 32 din 14 martie 1969.
[17] România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 150.
[18] „Comanda Forțelor Armate – declara Nicolae Ceaușescu – nu poate fi exercitată de nici un organ din afară; acesta constituie un atribut suveran al conducerii partidului și statului nostru” (Apud Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 3, București, Editura Politică, 1969, p. 366).
[19] Legea a fost publicată în Buletinul Oficial al RSR nr. 160 din 29 decembrie 1972.
[20] Generalul-locotenent Gheorghe Logofătu consideră că războiul de apărare a patriei dus de întregul popor reprezintă „riposta hotărâtă militară, economică, politică, ideologică, diplomatică și de altă natură dată oricărui agresor care ar atenta la independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Socialiste România, în care vor fi angajate, într-un efort unitar, toate resursele umane, materiale și spirituale ale țării până la obținerea victoriei” (Apud Generalul-locotenent Gheorghe Logofătu, Aspecte strategice ale războiului popular de apărare, în Studii de strategie militară, coordonator: general-locotenent Nicolae Eftimescu, București, Editura Militară, 1987, p. 103).
[21] „Obiectivul nostru strategic este apărarea patriei și nu ne propunem să ieșim în afara granițelor, deci nu avem altă strategie decât să asigurăm ca pământul românesc să nu fie victima vreunei agresiuni imperialiste, a politicii de forță”, declara Nicolae Ceaușescu în 1977 (Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste…, vol. 13, București, Editura Politică, 1977, p. 452).
[22] „Un viitor război va fi pentru România un război de apărare a cuceririlor revoluționare, împotriva oricărei agresiuni, pentru apărarea integrității și independenței țării și la el va participa nemijlocit întregul popor!”, afirma Nicolae Ceaușescu la 17 decembrie 1985, în cadrul Convocării-bilanț a activului de bază, de comandă și de partid din Armată (Idem, Cuvântare la convocarea-bilanț a activului de bază, de comandă și de partid din armată, 17 decembrie 1985, București, Editura Politică, 1986, p. 10).
[23] General-locotenent Gheorghe Logofătu, op. cit., p. 101.
[24] O astfel de decizie a fost luată ca urmare a analizelor desfășurate pe parcursul mai multor ani (1965-1967), după consultarea specialiștilor români și analizarea unor informații oferite în mod oficial de reprezentanții RSF Iugoslavia. La 25 martie 1965, generalul de armată Leontin Sălăjan, ministrul Forțelor Armate, s-a întâlnit la București cu generalul de armată Ivan Gosnjak, secretar de Stat pentru Apărarea Națională a RSF Iugoslavia și membru al delegației iugoslave care a participat la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu această ocazie, ministrul român al Forțelor Armate a dorit să obțină informații despre modul în care se realizează înzestrarea armatei iugoslave. În urma schimbului de informații privind modalitățile de înzestrare ale armatei iugoslave, generalul de armată Leontin Sălăjan a fost de acord cu observațiile și propunerile secretarului de stat iugoslav și i-a spus că „este bine ca anumite categorii de tehnică militară să fie achiziționate și din alte țări, monopolul unei singure țări în producția de armament nefiind indicat și că acesta contribuie la îmbunătățirea calității și lărgirea posibilităților de achiziționare” (Apud Petre Opriș, România în Organizația Tratatului de la Varșovia…, p. 192).
[25] Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 22-25 aprilie 1968, București, Editura Politică, 1968, p. 8-9.
[26] Ibidem.
[27] În cadrul reuniunii Prezidiului Permanent al CC al PCR desfășurate la 8 februarie 1971 s-a hotărât reducerea volumului de import de tehnică militară, prevăzut în planul de dotare al forțelor armate pe perioada 1971-1975 cu 601,7 milioane lei valută de la Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne, Consiliul Securității Statului și unitățile speciale aparținând Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini și Ministerului Industriei Chimice. Documentul intitulat „Anexa la Planul de măsuri privind promovarea de către RS România a unor acțiuni de cooperare în cadrul realizării «Programului complex al adâncirii și perfecționării în continuare a colaborării și dezvoltării integrării economice socialiste a țărilor membre ale CAER», precum și cu celelalte țări socialiste”, întocmit la sfârșitul anului 1971 și aprobat în ședința Prezidiului Permanent al CC al PCR din 17 ianuarie 1972, menționează faptul că, până în luna martie 1972, ministrul Industriei Construcțiilor de Mașini, președintele Comitetului de Stat al Planificării și ministrul Comerțului Exterior trebuiau să prezinte conducerii de partid propuneri de cooperare cu URSS în producția unor tipuri de muniții, armament și piese de schimb pentru tancuri și aviație în România, precum și cooperarea cu URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia și Ungaria pentru realizarea unor avioane utilitare și avioane de transport pe distanțe scurte.
[28] Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii…, vol. 3, p. 183-184.
[29] Pentru amănunte, a se vedea: România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 47 – 49.
[30] Ibidem, p. 291.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem, p. 292.
[33] Ibidem.
[34] Decretul a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România nr. 116 din 5 septembrie 1968 și a fost urmat de Legea nr. 39 din 13 noiembrie 1968 pentru aprobarea Decretului nr. 765/1968 privind constituirea, organizarea și funcționarea gărzilor patriotice, publicată în Buletinul Oficial al RSR nr. 150 din 16 noiembrie 1968.
[35] România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 293.
[36] Ibidem.
[37] În cadrul Gărzilor Patriotice intrau bărbații până la vârsta de 60 de ani și femeile până la 55 de ani. Studenții efectuau pregătire militară în cadrul Gărzilor Patriotice. Structura Gărzilor Patriotice era constituită precum cea a forțelor armate, respectiv subunități de pușcași (organizate pe batalioane, companii, plutoane și grupe), de arme (organizate pe baterii și plutoane) și asigurare (organizate pe plutoane și grupe). Începând cu 1976 s-a prevăzut în structura Gărzilor Patriotice și eșalonul Brigadă ca Mare Unitate tactică. Comandanții subunităților de Gărzi Patriotice erau numiți de către comitetele de partid din întreprinderi și instituții, iar locțiitorii politici ai comandanților de subunități erau selecționați de organele de partid. În 1989, România socialistă dispunea, la pace, de Gărzi Patriotice cu un efectiv de circa 1.500.000 de oameni a căror pregătire era realizată și coordonată de 1.064 de cadre militare permanente de la MApN.
[38] Primii secretari ai Comitetelor de partid din județe, municipii și sectoare ale municipiului București erau comandanții Gărzilor Patriotice, iar Statutul PCR prevedea conducerea de către partid a Gărzilor Patriotice la toate nivelurile. Statul-Major Central al Gărzilor Patriotice funcționa pe lângă CC al PCR și era încadrat cu cadre militare active detașate de la MApN și Ministerul de Interne.
[39] A fost publicat în numărul 9 al Monitorului Oficial al României din 31 decembrie 1989.
[40] „O mențiune specială merită muncitorii puși de N. C. în fruntea instituțiilor militare ale statului. Asupra Armatei populare o amprentă puternică pusese Emil Bodnăraș. Nu știu ce virtuți militare a avut omul (se spune că a fost șef de promoție), dar severitatea lui elegantă, de cavaler medieval mizantrop, opusă vulgarității cazone obtuze, nu putea să nu impună colaboratorilor de grad înalt ai statelor majore, să nu facă școală. (…) Oricum, de la Sălăjan, criteriul muncitoresc în alegerea capilor armatei a devenit de neclintit. Următorul a fost Ioniță, muncitor de uzină și militant în mișcarea de tineret, pe care Ceaușescu l-a promovat fără să șovăie. (…) Nu știu cum îl prizaseră generalii și trupa pe Ioniță, dar civilii vedeau în el imaginea neșlefuită a strungarului îngâmfat, suficient și mitocan, ce nu făcea nici cel mai mic efort să iasă din vechea-i carcasă. Ce o fi visat el? Să cucerească puterea în România sub oblăduirea lui Brejnev, cu care poate ar fi reușit să semene, întrucât aveau în compoziția intimă același minereu?”, consemna Dumitru Popescu, fost membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC al PCR, cu referire la conducerea MApN (Apud Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se…Angoasa putrefacției. Memorii, vol. IV, București, Editura Curtea Veche, 2006, p. 176 – 178).
[41] „Într-un context apropiat, generalul Ion Gheorghe își amintește: «Pot spune că de sute de ori am fost convocați amândoi – gl. Ioniță și cu mine – la Leontin Sălăjan, mai târziu, la Nicolae Ceaușescu sau la Ion Gheorghe Maurer pentru diferite probleme curente. Deși dezbaterile se desfășurau de obicei în parametri tensionați, nu pot evoca nicio împrejurare în care gl. Ioniță să fi făcut un pas înapoi de la atitudinea sa corectă și demnă, sau să-și fi abandonat, în mod nejustificat, opiniile»”, consemnează Cecilia Ioniță, soția fostului ministru al Apărării, cu referire la relația dintre Nicolae Ceaușescu și soțul ei (Ion Ioniță, Însemnări, București, Editura Curtea Veche, 2008, p. 309).
[42] Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne. 1965 – 1989, vol. I, Iași, Editura Domino, 2001, p. 248.
[43] Referindu-se la relațiile dintre generalul Ion Ioniță și persoanele din anturajul imediat al lui Nicolae Ceaușescu, fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, rememorează o vizită pe care Emil Bobu, secretar al CC al PCR și șef al Secției Organizatorice, coordonator al Secției pentru Probleme Militare și Justiție, al Secției Cadre a CC al PCR, al Statului-Major Central al Gărzilor Patriotice și al CC al UTC în 1976, a dorit să o facă la Ministerul Apărării Naționale. Adjunctul șefului Secției pentru Probleme Militare și Justiție, generalul-maior Constantin Olteanu, este rugat să intermedieze această vizită. „La încheierea convorbirii (cu Ion Ioniță – n. n.), acesta m-a întrebat în stilul lui abrupt: «Ce vrea Bobu ăsta?», dorește să vă viziteze, i-am răspuns eu. «Bine, să vină mâine după-amiază, la patru. Dar să vii și tu cu el!». Între timp, i-am anunțat și pe generalii Ion Coman, șeful Marelui Stat-Major și Gheorghe Gomoiu, secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, despre preconizata vizită. A doua zi, la orele 16.00, împreună cu Emil Bobu, ne-am prezentat la Ministerul Apărării Naționale. Generalul Ion Ioniță nu l-a întâmpinat pe Emil Bobu în antecameră sau în pragul ușii, ci stând la masa de lucru, fapt care nu avea cum să scape neobservat de oaspete. După acest moment lipsit de aspectele elementare de protocol, ministrul Apărării Naționale, afișând un aer de superioritate, i-a prezentat musafirului său, fără plăcere, câteva din preocupările curente ale conducerii ministerului, după care ne-am despărțit. (…) La sfârșitul acestei scurte vizite, Emil Bobu, vădit marcat de modul în care fusese tratat, a apreciat că generalul Ion Ioniță «S-a comportat ca un patron!»”, consemnează fostul ministru al Apărării Naționale. Peste câteva luni, în vara lui 1976, Ion Ioniță a fost eliberat din funcție.
[44] În iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniță a fost eliberat din funcția de ministru al Apărării Naționale și a devenit vice-prim-ministru însărcinat cu coordonarea Ministerului Transporturilor, Ministerului Sănătății, Comitetului de Stat pentru Ape, Canalului Dunăre-Marea neagră, Aviației Civile și Marinei Civile. Generalul Ion Gheorghe a fost trimis să întărească Comisia pentru coordonarea activității consiliilor populare.
[45] ,,În ultimul deceniu al regimului comunist s-a produs o reproletarizare a corpului de cadre al armatei române prin asigurarea, la admiterea în școlile militare, a unor locuri speciale pentru accesul așa-zișilor muncitori (tineri proveniți din «câmpul muncii») al căror nivel de pregătire era precar (motiv pentru care promovau examenul de admitere cu medii puțin peste 5!), dar care beneficiau de avantaje materiale și financiare în flagrantă discordanță cu tinerii proveniți din liceele militare. Practic, se revine la procesul de proletarizare a armatei române de la începutul anilor ’50, realizat sub ocupație militară sovietică, datorită faptului că, pe măsură ce regimul comunist se consolidează, în domeniile principale de interes încep să aibă acces specialiști care nu-și mai datorează poziția originii sociale și rolului jucat în partid, ci cunoștințelor și profesionalismului lor, ceea ce îi determină să fie mai puțin permeabili la dogme și, în consecință, ridică mari probleme regimului în a asigura conservarea dogmelor în raport cu o accelerată profesionalizare a elitelor militare. Răspunsul regimului a fost, așadar, în cazul armatei, o reproletarizare a corpului de cadre, cu militari a căror pregătire era modestă și care, întocmai ca în anii ’50, își datorau poziția în ierarhia militară mai degrabă respectării și repetării ad litteram a dogmelor (din care nici nu prea înțelegeau mare lucru!) decât profesionalismului care, într-o armată deprofesionalizată, nici măcar nu mai conta!”, consemnează istoricul militar dr. Florin Șperlea (Apud maior dr. Florin Șperlea, Starea de spirit a armatei în preajma Revoluției din Decembrie 1989, în Caietele Revoluției, nr. 1/8, 2007, p. 51 – 52).
[46] În raportul nr. M 008259 din 10 decembrie 1980, ministrul Apărării Naționale, generalul-maior Constantin Olteanu, îi solicita lui Nicolae Ceaușescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările ce se executau pe diferite șantiere din România. Ministrul Apărării Naționale menționa faptul că în 1979, cu excepția celor 39.000 de militari stabiliți în plan, Ministerul Apărării Naționale detașase încă 6.000 de militari pe diferite șantiere ale ministerelor economice, 10.600 de militari la strânsul recoltei de vară, 45.000 de militari și 5.000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar în perioada iulie – octombrie 1980, încă 2.500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia. Totodată, pentru strânsul rapid al recoltei în toamna anului 1980, conducerea Ministerului Apărării Naționale a trimis în luna noiembrie 1980, la unitățile agricole, încă 17.000 de militari, iar pe plan local, în zilele de sâmbătă și duminică, în medie, câte 20.000 militari.
[47] Nicolae Ceaușescu, Apărarea națională a Republicii Socialiste România. Culegere de texte, București, Editura Militară, 1983, p. 429 – 430.
[48] Petre Opriș, op. cit., p. 228.
[49] Ionel Gal, op. cit., p. 278.
[50] În opinia generalului-maior (r) Ionel Gal, fostul secretar al CC al PCR, Ion Coman, se face vinovat de faptul că va transforma ședințele de bilanț anual în unitățile și formațiunile Securității, Miliției, Trupelor de Securitate, în manifestări în care se elogia personalitatea Comandantului Suprem. „Deși era ușor de sesizat că organele de securitate își depășesc atribuțiile – consemnează generalul-maior (r) Ionel Gal -, că între ministerul de Interne și Ministerul Apărării Naționale au apărut asperități, precum și un dualism al puterii între ministrul secretar de stat (șef al departamentului securității) și ministrul de Interne, ion Coman nu a avut curajul să abordeze și să se implice în aceste probleme. El a jucat adesea un rol negativ, fiind un om lipsit de poziție și fermitate față de aservirea securității de către cuplul prezidențial și față de urmărirea tehnico-operativă a tuturor personalităților ce formau nomenclatura conducerii de partid” (Ibidem, p. 284).
[51] Ibidem, p. 283.
[52] Constantin Olteanu, op. cit., p. 167.
[53] Ionel Gal, op. cit., p. 266.
[54] Ibidem.
[55] Structura funcțiilor ocupate de aceste persoane era următoarea: 117 erau încadrați în funcții de comandă, 16 în aparatul de partid, 42 era medici, 42 ingineri și 133 lucrau în diverse servicii tehnice ale MApN. Totodată, statistica CPSA menționa că 73 de persoane lucrau în comandamente, 42 în mari unități, 162 în unități militare ale MApN, 26 în diverse centre de cercetare, 98 în instituții militare de învățământ și 222 în diverse alte sectoare. A se vedea: Petre Otu, Militarii, rudele în străinătate și relațiile cu străinii, în Magazin Istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 9 (534), septembrie 2011, p. 66 – 69.
[56] Ibidem, p. 69.
[57] La discuții participau membrii Comisiei de Cadre: Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Constantin Olteanu, Tudor Postelnicu și Constantin Radu, șeful Secției Cadre a CC al PCR.
[58] Constantin Olteanu, op. cit., p. 170.
[59] Silviu Brucan susține în volumul O biografie între două revoluții: de la capitalism la socialism și retur (București, Editura Nemira, 1998, 335 p.) că încă din 1976, ministrul Apărării Naționale, generalul de armată Ion Ioniță, discutase cu fostul șef al Marelui Stat-Major, generalul-colonel Ion Gheorghe. „Ei puteau să organizeze o lovitură din punct de vedere strict militar. Îi cunoșteam pe amândoi, dar eu eram în contact numai cu generalul Ioniță. Într-o discuție cu acesta am ajuns la concluzia că nici clasa muncitoare, nici restul populației nu erau pregătite în acel moment pentru o asemenea lovitură de forță și că din acest motiv nu o vor sprijini. Până la urmă, cei doi generali au renunțat la ideea loviturii”, declară Silviu Brucan (Ibidem, p. 172 – 173). Având în vedere faptul că generalul-colonel Ion Gheorghe a fost eliberat din funcția de șef al Marelui Stat-Major în decembrie 1974, este extrem de greu de acceptat faptul că acesta din postura de prim-vicepreședinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular Municipal și membru al biroului Comitetului Municipal de Partid București (decembrie 1974 – august 1977) ar fi putut organiza o lovitură de stat cu sprijinul militar al unităților din cadrul MApN.
[60] Cotidianul Scânteia din 18 decembrie 1985 făcea referire la faptul că Nicolae Ceaușescu, chestionat fiind de către generalii nemulțumiți de transferul în economia națională, respectiv când vor reveni în serviciul activ, a declarat: „Sperăm însă să nu mai fie nevoie să revină, în sensul ca să asigurăm pacea și să nu fie necesar să apelăm la arme” (Apud Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999, p. 73).
[61] Ibidem, p. 70 – 71.
[62] Nr. 4 din 26 ianuarie 1983.
[63] Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 46 – 47.
[64] A se vedea: Scânteia, 8 decembrie 1982.
[65] Ibidem, 26 decembrie 1982.
[66] Ibidem, 30 decembrie 1982.
[67] Ibidem, 12 ianuarie 1983.
[68] Ibidem, 14 ianuarie 1983.
[69] Ibidem, 18 ianuarie 1983.
[70] Ibidem, 22 ianuarie 1983.