În pofida acestor lucruri, mass-media occidentală (BBC, The Times și Süddentsche Zeitung), din 7 februarie 1983, menționa existența unor zvonuri despre o lovitură militară eșuată împotriva lui Nicolae Ceaușescu care ar fi avut loc la sfârșitul lui ianuarie 1983. „La începutul anului 1983, într-un moment, deci, când conducerea română se afla după moartea lui Brejnev sub presiuni crescânde din partea conducerii moscovite, au putut fi auzite cu ocazia unei conferințe a comandanților reproșuri serioase la adresa politicii de apărare a lui Ceaușescu, chiar în prezența șefului de stat și de partid”[1], scria analista Anneli Ute Gabanyi. Walter Bacon jr. avea să consemneze, în studiul dedicat României socialiste, cu referire la nemulțumirile Armatei: „Pretinsele conspirații împotriva lui Ceaușescu în rândul forțelor armate nu sunt numai simptome ale nemulțumirii unei elite, ci și semne ale unei maladii generale printre români care au trebuit să poarte greul provocat de inabilitatea regimului de a răspunde la criza economică”[2].
Opoziție, dizidență și complot militar
Direcția a XV-a din STASI raporta, pe 8 noiembrie 1984, în baza exploatării informative a unui cetățean român, vorbitor de limbă germană și care se aflase în vizită turistică în RDG, că „în 1982/1983 ar fi avut loc o tentativă de puci îndreptată împotriva guvernului Republicii Socialiste România”[3] aceasta fiind „plănuită, organizată și executată de către membrii marcanți ai armatei române”[4]. Conducerea STASI era informată că lovitura de stat de la București a eșuat ca urmare a „intervenției forțelor speciale (din cadrul Armatei și a Securității), o mare parte dintre participanți fiind «lichidați»”[5]. Analiștii STASI considerau că „motivul acțiunii puciștilor îl constituie influența exercitată de către conducerea statului și a partidului asupra politicii militare și de securitate a țării”[6]. Ofițerii STASI menționau faptul că populația României socialiste este nemulțumită de faptul că întreaga putere se află în mâinile „clanului Ceaușescu” astfel încât „după dejucarea tentativei de puci numeroase părți ale populației, în special minoritatea maghiară și cea germană din România, manifestă încă simpatie deosebită față de puciști, deoarece oamenii cred că printr-o restructurare a guvernului s-ar putea obține o creștere a randamentului economiei naționale”[7]. Informațiile STASI erau inexacte, însă o lovitură de stat militară se aflase în pregătire în toamna anului 1984 organizată de către un grup de generali și civili, unii dintre ei cu studii în URSS și afinități către valorile acesteia, care căutau o soluție pentru a scăpa de „clanul Ceaușescu”. Inițiatorul complotului militar fusese generalul-colonel (r) Nicolae Militaru[8], fost ministru-adjunct la Ministerul Construcțiilor Industriale (5 iunie 1978 – 8 februarie 1984) și fost comandant al Armatei a II-a din București (8 iulie 1969 – 5 iunie 1978). Indicii referitoare la relația extrem de apropiată dintre comandantul Armatei a II-a din București, generalul-colonel Nicolae Militaru, și reprezentanții militari ai URSS în România, ne sunt oferite de către fostul ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Constantin Olteanu.
În contextul în care la sfârșitul anului 1974 (noiembrie) aveau loc o serie de mișcări de cadre în structurile centrale ale MApN, Nicolae Militaru a purtat o discuție cu generalul-maior Constantin Olteanu în care i-a propus comanda Armatei a II-a, în contextul în care acesta urma să preia funcția de șef al Marelui Stat-Major român. „L-am informat sincer că ministrul Apărării Naționale înaintase o lucrare prin care erau propuși trei generali pentru funcția de șef al Marelui Stat-Major, însă numele lui nu figura. Poate, am specificat eu, ca să depășesc momentul, ministrul Apărării Naționale o fi trimis o altă propunere direct comandantului suprem, fără să mai fi trecut prin secția noastră. Intervenind, generalul Militaru a precizat: «Mie – zicea el – mi-a spus atașatul militar sovietic că voi fi numit șeful Marelui Stat-Major. Chiar m-a felicitat!». Am rămas surprins de cele auzite de la generalul Militaru. Nu l-am întrebat dacă diplomatul militar sovietic i-a transmis direct informația, ori printr-o terță persoană. Dacă era adevărat ce mi-a spus, înseamnă că în anumite cercuri fusese vehiculat și numele generalului Militaru, fapt ce ajunsese și la urechile sovieticilor. Rezulta că la vremea respectivă nu se înțelegea faptul că prin numirea ca șef al Marelui Stat-Major a generalului Ion Coman, chiar dacă asta însemna o oarecare retrogradare, Nicolae Ceaușescu a urmărit să întrerupă seria generalilor cu studii în Uniunea Sovietică care au ocupat această funcție”[9], consemna Constantin Olteanu în amintirile sale.
Cu ocazia convocării-bilanț de la Academia Militară din iunie 1973, Nicolae Ceaușescu avea să-i solicite ministrului Ion Ioniță un șef pentru Statul-Major al Gărzilor Patriotice. Ministrul Apărării Naționale îl va propune pe Nicolae Militaru, însă Ceaușescu îl va desemna pe generalul Vasile Milea, fost șef de stat-major al Armatei a III-a în timpul comenzii lui Nicolae Militaru, comandantul în funcție al Armatei a II-a (8 iulie 1969 – 5 iunie 1978). În perioada 14 – 19 februarie 1978 se va desfășura, în stațiunea Mangalia-Nord, o aplicație operativ-strategică, pe hartă, pe linia Tratatului de la Varșovia. Delegația militară a României era condusă de către generalul-colonel Ion Coman, ministrul Apărării Naționale, alături de care s-a aflat și comandamentul Armatei a II-a române, în frunte cu generalul-colonel Nicolae Militaru.
În seara zilei de 18 februarie 1978, generalul-colonel Nicolae Militaru împreună cu generalii Dumitru Fotescu, șeful de stat-major al Armatei a II-a, și Stelian Popescu, comandantul Armatei a III-a, au participat, după încheierea aplicației, la o reuniune, la hotelul „Dacia”, alături de generalii sovietici și bulgari. În conformitate cu relatările lui Nicolae Militaru, generalii sovietici s-au pronunțat împotriva politicii externe a României și a lui Nicolae Ceaușescu, a modului în care se poziționează România în cadrul Tratatului de la Varșovia, precum și a faptului că poziția de conducere pe care o ocupă Nicolae Militaru este inferioară pregătirii și experienței sale. Nicolae Militaru nu a ripostat verbal față de declarațiile generalilor sovietici[10]. „În plus – adnotează Constantin Olteanu în memoriile sale -, generalul Nicolae Pleșiță, care se afla în relații apropiate cu generalul Nicolae Militaru de când funcționaseră în garnizoana Cluj, mi-a relatat că discutase cu acesta situația gravă creată și l-a sfătuit «prietenește» să se autodenunțe că este colaborator al unor organe de informații sovietice. Încheind, generalul Nicolae Pleșiță mi s-a adresat astfel: «Nea Costică să știi că Nicu (Nicolae Militaru – n. n.) nu este trădător, îl cunosc bine!». La întrebarea mea dacă despre acest caz l-a informat pe Nicolae Ceaușescu, generalul Nicolae Pleșiță mi-a precizat că-l informase în detaliu pe comandantul suprem. În final, generalul Nicolae Militaru s-a autodenunțat, în scris, că este colaborator al GRU (Direcția Generală de Informații a Armatei sovietice)[11]. Dacă nu intervenea acel sfat «prietenesc», al generalului Nicolae Pleșiță, era posibil ca lucrurile să se oprească aici”[12].
Direcția a IV-a Contrainformații Militare va încerca, conform declarațiilor făcute de către generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care „cei de la contrainformații militare, nu au cunoscut din timp despre faptul că va avea loc o asemenea discuție, nu au dirijat special un informator și nici nu au avut instalată tehnică operativă”[13]. Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care GRU și Nicolae Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații militare, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție, imediat, pe generalul-colonel Nicolae Militaru[14].
În dialogul cu Alex Mihai Stoenescu, generalul (r) Victor A. Stănculescu mărturisește, cu referire la acest episod din 1978: „Ne-a convocat la Academie, s-a prelucrat tot cazul și s-a anunțat că a fost numit adjunctul ministrului construcțiilor. Fiind omul sovieticilor, Ceaușescu nu putea să-l împuște”[15]. Rămâne o necunoscută în acest caz: s-a făcut o prelucrare a cazului cu elemente din dosarul de contraspionaj al Direcției a IV-a Contrainformații militare sau o prezentare a modului în care au fost încălcate normele de conduită ale militarilor români în relația cu aliatul militar sovietic? Generalul (r) Mircea Mocanu, fost comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT), susține un alt punct de vedere privitor la relația dintre Nicolae Militaru și Nicolae Ceaușescu cu efecte asupra nominalizării primului ca fiind pro-sovietic. „Teoria că generalul Militaru, pe o terasă, la un restaurant, ar fi transmis secrete militare unei femei care reprezenta KGB-ul este o invenție, o făcătură a Securității. Nu avea ce să transmită URSS-ului. Nu avea ce să știe. Una la mână: ce a comandat el? El a fost comandant la Armata de la București. Or, armata asta era pusă unde se găsea de către sovietici. După război, ei au stabilit locul fiecărui regiment. Doi la mână: în fiecare primăvară, anual, până în 1989, se trimiteau, de la Marele Stat-Major, la Moscova, la Comandamentul Unificat, text, hartă și tabele cu Forțele Armate Române. Iar tehnica de luptă, nu numai că o aveam de la ei, dar veneau periodic să-i verifice capacitatea de luptă. Și atunci, ce secrete știa el? Eu știu ce secrete vindea Militaru femeilor. Că-i plăceau femeile! Era un bărbat bine, un bărbat deștept, un cuceritor de primă clasă. Toată lumea știa lucrul acesta. Și atunci de unde i s-a tras? Vă spun eu de unde! Când a venit ultima oară Brejnev la București, după ce a coborât din avion, a salutat garda, s-a cântat imnul…A trecut la strâns mâini. Au fost întâi Comitetul Central și guvernul, câțiva activiști, după ei urmând reprezentanții Armatei. Eram așa: primul, generalul Militaru, reprezentând Armata de Uscat; al doilea, generalul Mocanu, reprezentând Apărarea Antiaeriană; al treilea, generalul Zărnescu, reprezentând Aviația Militară; și al patrulea, contraamiralul Dinu – el era la Direcția de Informații a Armatei, dar era îmbrăcat marinar și reprezenta Marina. Ceaușescu îl însoțea pe Brejnev. Brejnev abia își târa picioarele, abia dădea mâna cu noi. Era terminat, consumat! Între ultimul din guvern și generalul Militaru era cam un metru și jumătate. Când Brejnev a ajuns în dreptul lui Militaru, Militaru a salutat și a zis în limba rusă: «Să trăiți, tovarășe mareșal al Uniunii Sovietice!». Ceaușescu a făcut ochii mari. Dar, a trecut mai departe! A plecat, s-a terminat vizita…În scurt timp, Militaru a fost eliberat din funcția de comandant al Armatei de la București și numit în funcția de adjunct al ministrului Construcțiilor Industriale”[16], mărturisește generalul (r) Mircea Mocanu.
Nicolae Militaru a rămas în funcția de ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la data de 8 februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și pensionat din MApN. Totodată, a rămas membru supleant al CC al PCR până la 22 noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al PCR. Beneficiind de o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman. Menționăm faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui Nicolae Ceaușescu cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a Republicii Socialiste România. După întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform propriei mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare ale regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae Ceaușescu. Generalul-colonel (r) Nicolae Militaru va reuși să ralieze la complotul său pe generalii rezerviști Ion Ioniță și Ștefan Kostyal[17], pe căpitanii de rangul I (r) Radu Nicolae și Anton Bejan, la care s-au alăturat Ion Iliescu și Virgil Măgureanu.
Căpitanul de rangul I (r) Anton Bejan este nominalizat în raportul nr. AB 044/15.03.1965 al secretarului Consiliului Politic al Comandamentului Marinei Militare, căpitan de rangul I Marin Vasile, adresat secretarului Consiliului Politic Superior al Forțelor Armate ale Republicii Populare Române, general-maior Ion Dincă, ca având discuții mai mult decât neprincipiale cu viceamiralul Alexeev, reprezentant al Comandamentului Forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia în România. „După terminarea aplicației – menționa cpt. rg. I Marin Vasile în raportul său -, Alexeev și cu maiorul Fomin au depus tot efortul și până la urmă au reușit să se întâlnească cu cpt. rg. 1 (rez.) Bejan. Primul lucru pe care l-a făcut Alexeev când s-a întâlnit cu Bejan, (de față fiind și maiorul Fomin) l-a tras la răspundere de ce a scăzut în activitatea pe care o desfășura. Acesta a răspuns că intenționat a făcut-o, pentru că «ăștia» îți pot pune în spate orice. Întrebându-l Alexeev ce mai are nou, Bejan a răspuns: «Românii au devenit naționaliști pe față, au început să fluture problema Basarabiei». Ca răspuns la cele spuse de Bejan, Alexeev afirmă: «Când s-a unit Basarabia cu noi, România nici nu a existat». Aducându-se în discuție vorba că românii îi dau zor cu istoria, Alexeev afirmă cu răutate: «Eh, dacă se pune problema așa, în 2 – 3 zile terminăm noi cu istoria asta»”[18].
În volumul O biografie între două revoluții: de la capitalism la socialism și retur (Editura Nemira, București, 1998, 335 p.), Silviu Brucan susține (p. 173) că, în practică, Ion Iliescu „a încercat să-i descurajeze pe Ioniță și pe Militaru de a organiza o lovitură militară, considerând-o drept «o încercare periculoasă»”. O astfel de declarație trebuie înțeleasă și interpretată având în vedere retragerea lui Silviu Brucan din viața politică, la începutul anului 1990, și al evoluțiilor celor doi oameni politici pe scena politică a României post-decembriste. Istoricul Petre Opriș este de părere că unul dintre trădătorii complotului a fost generalul Marin Dragu, fost comandant al Diviziei 1 Mecanizate „Tudor Vladimirescu”, al Brigăzii 2 Vânători de Munte (1968 – 1973), șef al Secției Operații din Direcția Operații a Marelui Stat-Major (1973 – 4 august 1975), locțiitor al comandantului Comandamentului Infanteriei și Tancurilor. Informații despre complot au oferit și generalii Gheorghe Gomoiu și Dimitrie Popa. Virgil Măgureanu nu pomenește decât de generalii Marin Dragu și Gheorghe Gomoiu[19]. Generalul Gheorghe Gomoiu a fost eliberat din calitatea de membru al Consiliului Apărării Republicii Socialiste România prin Decretul nr. 295 din 22 decembrie 1983, fiind numit în locul său generalul-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, adjunct al ministrului Apărării Naționale și secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei.
Referindu-se la acest complot politico-militar, fostul președinte al României, Ion Iliescu, va consemna: „Din păcate, datorită unor imprudențe săvârșite de generalul Militaru, prin contactarea unor foști subalterni din Marele Stat-Major, care l-au turnat, atât el, cât și generalul Ioniță au fost avertizați, iar eu, în martie 1984, am fost înlăturat din conducerea Consiliului Național al Apelor. Nu cu mult înainte, Vasile Patilineț, fost ambasador în Turcia (anterior fost secretar al CC al PCR) a sucombat într-un accident auto suspect. Și el participase la unele discuții privind situația insuportabilă din țară. În iunie 1987, generalul Ioniță a murit în urma unui cancer care a evoluat foarte rapid”[20]. În martie 1984, Tudor Postelnicu îl va ancheta pe Nicolae Militaru la sediul CC al PCR în legătură cu acest complot politico-militar[21] care urma să-și producă efectele cu ocazia vizitei de stat pe care Nicolae Ceaușescu avea să o efectueze în RFG în perioada 15 – 17 octombrie 1984. Trebuie subliniat faptul că, totuși, Nicolae Ceaușescu îi va trece în rezervă pe generalii Paul Cheler[22] și Dumitru Pletos[23] în februarie 1985.
Menționăm faptul că într-o notă informativă a STASI, din 9 martie 1981, cu referire la aprecierile diplomaților occidentali privind situația internă din România, se menționa faptul că „armata (română – n. n.) ar fi gata de intervenție pentru apărarea puterii încă de la bun început”[24]. Rememorând acele încercări de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu va consemna: „Puțini erau acei cu care, pe stradă, în drum de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând deschis despre situația politică, despre degringolada regimului și fundătura în care ne găseam, imaginam soluții politice și conjuncturi care să permită ieșirea țării din cercul tot mai strâns al sistemului dictatorial. Am contactat separat unele persoane susceptibile să participe la un asemenea demers. Din păcate, demersurile nu au putut depăși limita unor contacte, discuții, analize, fără a le putea concretiza într-o acțiune eficace. Pe de altă parte, am fost profund decepționat de cele cîteva contacte personale[25] pe care le-am avut cu unii dintre cei aflați în posturi de răspundere suficient de importante pentru a putea întreprinde acțiuni politice eficace. Timorați, aceștia evitau, cu cea mai mare grijă, orice aluzie cu privire la schimbările posibile, nelăsându-mi nicio speranță în privința capacității lor de a-și asuma riscurile unui asemenea act”[26].
Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (KGB&GRU) în această conspirație[27], în condițiile în care Nicolae Ceaușescu negocia un import de petrol sovietic concomitent cu tergiversarea negocierilor privind prelungirea termenului de valabilitate al Tratatului de la Varșovia, istoricul Petre Opriș apreciază că „deși este plauzibilă” nu există dovezi care să demonstreze acest lucru. Fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va declara, cu referire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, următoarele: „Este adevărat că pe fondul nemulțumirii cauzate de îndepărtarea sa din armată, îndeosebi în ultimii ani, generalul Militaru Nicolae s-a situat pe o poziție de ostilitate. Sunt însă lipsite de temei susținerile sale, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor. Doi generali activi au raportat imediat Ministerului Apărării Naționale, că generalul Militaru încearcă să-i atragă «la acțiuni îndreptate împotriva ordinii militare». Este vorba de generalul Gomoiu Gheorghe și Popa Constantin[28], cărora generalul Militaru le-a propus funcții, în situația în care el ar prelua comanda”[29].
Acuzații și legende
În contextul denigrării Revoluției Române din Decembrie 1989, presa post-decembristă a menționat existența unor generali (Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M. Pancea, Gheorghe Logofătu etc.) și a unor ofițeri superiori din MApN[30] care ar fi lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu au fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110[31] (anti-KGB), precum și al dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare[32].
Un prim caz de culegere de informații politico-militare în favoarea URSS fusese cel al generalului-locotenent Ioan Șerb[33] și care a devenit exemplul cel mai des utilizat în memorialistica foștilor ofițeri ai Securității române ca fiind un exemplu cu final fericit al luptei cu KGB&GRU. În septembrie 1971, generalul-locotenent Ioan Șerb a fost prins în flagrant delict de către ofițerii Direcției a IV-a Contrainformații militare a DSS și arestat. A fost degradat și trecut în rezervă la 30 septembrie 1971 și, mai apoi, condamnat la șapte ani de închisoare[34] de un tribunal militar deoarece a deținut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente militare, printre care s-au aflat și două hărți cu însemnări, precum și pentru faptul că a divulgat secrete de stat Uniunii Sovietice.
Memorialistica fostei Securități revelă faptul că anumite structuri secrete ale Armatei ar fi putut fi implicate în pregătiri pentru o lovitură de stat împotriva lui Nicolae Ceaușescu, în toamna anului 1988. În volumul intitulat În decembrie ’89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari (Editura Ziua&Omega Press Investment, București, 1995, 157 p.), ofițerul de contrainformații militare Valentin Raiha susține că aplicația efectuată în zona Făgăraș – Brașov, în perioada 8 mai – 30 septembrie 1988, de către Mari Unități și Unități subordonate Armatei a IV-a, viza arestarea lui Nicolae Ceaușescu și apropiaților lui cu ocazia exercițiului demonstrativ ce urma să se prezinte conducerii partidului și statului. Valentin Raiha insistă asupra faptului că cercetașii-diversioniști din subordinea Direcției de Informații a Armatei (DIA), respectiv Batalionul 404 Cercetare în Adâncime prin Parașutare de la Buzău, aflați în perimetrul aplicației din 1988 aveau misiuni mult mai importante și secrete, decât cele de rutină și care trebuiau să vizeze verificarea siguranței dispozitivului militar al aplicației.
În mass-media din România anilor ’90 s-a vorbit despre o călătorie efectuată la Moscova, pe 11 decembrie 1989, de către un grup de civili și ofițeri din MApN și DIA, printre care cercetătorul științific dr. Ioan Mircea Pașcu[35], colonelul Paul Șarpe[36], maiorul Gheorghe Lungu, la „un colocviu pe tema securității în Balcani”. O astfel de călătorie va amplifica supozițiile memorialiștilor din DSS privind implicarea DIA într-un posibil scenariu al unei lovituri de stat militare împotriva lui Nicolae Ceaușescu, cu concursul GRU. În volumul său de memorii intitulat Jurnal de… „Front”, Ioan Mircea Pașcu va scrie că un grup de specialiști din domeniu și câțiva diplomați din MAE[37] au plecat la Moscova, pe 11 decembrie 1989, la invitația Academiei Diplomatice din Moscova adresată Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale din România, pentru o reuniune științifică pe problematica Balcanilor. „Deplasarea a avut loc cu TAROM-ul în ziua de 11 decembrie 1989, cu revenirea pe 16 decembrie, odată cu declanșarea evenimentelor de la Timișoara, de care noi nu aveam habar. Spre Moscova, am călătorit, desigur, fără să știm cine erau ceilalți pasageri, cu o delegație a Ministerului Apărării, care mergea la o activitate pe linia Pactului de la Varșovia. Acel fapt a fost ulterior intens exploatat mediatic, ca o dovadă, chipurile, a legăturilor secrete pe care cei veniți la putere după Revoluție le-ar fi avut cu Armata și cu… Moscova!?”[38], scrie Ioan Mircea Pașcu.
Rivalitatea dintre Securitate și Direcția de Informații a Armatei își va spune cuvântul și în ceea ce privește descifrarea enigmelor legate de modul în care Armata ar fi putut fi implicată sau chiar a fost în diferitele încercări, mai mult sau mai puțin știute, de răsturnare prin forță a lui Nicolae Ceaușescu. Vacanța efectuată de către generalul-locotenent Victor A. Stănculescu împreună cu soția la lacul Balaton, în Ungaria, în cursul anului 1989, va fi de mare interes pentru ofițerii UM 0110 și cei ai Direcției a III-a Contraspionaj a DSS. În baza unor informații obținute de către Direcția a III-a Contraspionaj, din anturajul a doi ofițeri AVO (Securitatea Ungariei), DSS-ul îl suspecta pe generalul-locotenent Victor A. Stănculescu de legături cu KGB-ul, respectiv șeful KGB pe zona de Est a Europei. Fostul ministru al Apărării Naționale respinge acuzațiile foștilor ofițeri ai Securității privind existența unei legături operative a acestuia cu atașatul militar ungar la București, colonelul Șandor Aradi. Acuzația ofițerilor DSS se află în legătură cu vizita pe care colonelul Șandor Aradi a efectuat-o în ziua de 12 septembrie 1989 la cabinetul generalului-locotenent Victor A. Stănculescu. „A fost o discuție care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Și în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură. Trebuie să fii idiot, cum probabil a fost ăla de la Securitate care a scris treaba asta, să schimbi documente cu atașatul militar maghiar în sediul Ministerului Apărării Român”[39], va declara Victor A. Stănculescu.
Analiștii occidentali ai spațiului sovietic au susținut, în epocă, că ministrul Apărării Naționale, generalul-colonel Constantin Olteanu, ar fi fost implicat, în decembrie 1985, într-o încercare de revoltă împotriva lui Ceaușescu. Totul era legat de vizita pe care o efectuase ministrul Apărării de la București la Moscova și de faptul că ministrul de Externe sovietic, Andrei A. Gromîko, încercase să-l câștige de partea ideii unei schimbări a liderului de la București[40]. Referindu-se la acest episod, Constantin Olteanu mărturisește: „În calitate de ministru al apărării naționale al României, între 9 și 14 decembrie 1985, la invitația mareșalului Serghei Sokolov, ministrul apărării al URSS am făcut, într-adevăr, o vizită oficială la Moscova. (…) În legătură cu speculațiile amintite, pentru consemnarea exactă a faptelor, aș dori să precizez următoarele: cu ocazia acelei vizite nu l-am întâlnit pe Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS și nici nu a fost avansată vreo propunere în acest sens. Este cunoscut că nivelul primirii în astfel de cazuri este stabilit de gazde care, în cazul de față, cum am afirmat mai înainte, l-au nominalizat pe Andrei Gromîko, care deținea cea mai înaltă funcție pe linie de stat. Înainte de a pleca la Moscova, Nicolae Ceaușescu îmi ceruse, ca în toate situațiile de acest fel, să transmit un mesaj verbal, din partea lui, personalității din conducerea sovietică ce mă va primi – M. Gorbaciov, A. Gromîko, sau N. Rîșkov – a menționat el. Faptul că la sosirea la Moscova am fost întâmpinați de un număr impresionant de mareșali și generali sovietici, că principalele momente ale vizitei au fost mediatizate în presă și la televiziunea sovietică, că posturile de televiziune din alte țări au preluat imagini despre acea vizită, care au ajuns și la telespectatorii români (via Sofia!), că delegația a fost însoțită în localitățile incluse în program de mareșalul V. Kulikov, a fost interpretat tendențios. La aceasta a contribuit și interpretarea exagerată a faptului că dineul pe care l-am dat, conform aprobării ce o aveam (și pe bază de reciprocitate), la Ambasada României din Moscova, a fost onorat de un mare număr de mareșali și generali. În fond, acțiunile menționate n-au depășit cadrul protocolar obișnuit cu ocazia vizitei unui ministru al apărării naționale într-un stat oarecare. Toate aceste interpretări speculative au avut ca scop acreditarea ideii apropierii mele de sovietici într-un scop ascuns”[41].
Foarte probabil că dorințele ministrului Apărării Naționale de la București în ceea ce privește îmbunătățirea cooperării bilaterale româno-sovietice, pe linia industriei de apărare, să fi deranjat orgoliul lui Nicolae Ceaușescu, precum și viziunea lui despre raporturile prezente și viitoare cu URSS, astfel încât a decis eliberarea din funcție a generalului-colonel Constantin Olteanu și limitarea perspectivelor acestei cooperări. Trebuie menționat, totuși, faptul că fostul ministru al Apărării Naționale susține în amintirile sale că existau semnale discrete și indirecte că Nicolae Ceaușescu dorea să-l înlocuiască de la conducerea ministerului cu generalul-colonel Vasile Milea, șeful Marelui Stat-Major în funcție[42]. Totodată, Nicolae Ceaușescu va anunța, pe 17 decembrie 1985, la convocarea-bilanț pe MApN, că Armata urmează să participe la realizarea unor importante obiective economico-sociale (ex: Canalul București – Dunăre, realizarea a 1.500.000 de hectare de irigat, a planului de împădurire a României, a câtorva canale magistrale, nu de navigație etc.). „Rezultă clar că prin programul anunțat se redirecționa activitatea organismului militar, îndepărtându-l și mai mult de la misiunea sa firească”[43], mărturisea fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu.
Concluzii
Într-un raport din 9 decembrie 1987, atașatul militar al RDG la București, locotenent-colonelul Gabler, comunica Ministerului Apărării din Berlinul de Est: „Situația internă din Republica Socialistă România, care se complică și se agravează din ce în ce mai mult, are efecte negative directe asupra capacității de luptă și gradului de pregătire de luptă al forțelor armate române. (…) Desfășurarea de corpuri și unități de trupe în economia națională este o dovadă evidentă a înrăutățirii stării politico-morale a cadrelor armatei, precum și a disciplinei și ordinii militare. (…) Datorită patriotismului românesc care le-a fost inoculat cadrelor forțelor armate, într-o formă puternic accentuată, timp de ani de zile și a aplicării riguroase a doctrinei militare române, dar și din cauza îngrijorării provocată de agenții secreți ai poliției și de «turnători» (denunțători), care domnește parțial în rândurile ofițerilor și subofițerilor (generali și ofițeri care și-au exprimat opiniile critice au fost și continuă să fie scoși din funcțiile lor), forțele armate susțin ferm conducerea de partid și de stat și îndeplinesc sarcinile care le-au fost încredințate”[44].
Analiștii STASI aveau să consemneze, pe 5 septembrie 1988, referitor la poziția conducerii MApN de la București, că aceasta „este apreciată ca fiind invariabil loială conducerii de partid și de stat”[45] și că „nu este de așteptat nicio abatere de la această poziție atâta timp cât interesele armatei nu vor fi prejudiciate substanțial”[46]. Ofițerii STASI observau faptul că existau deosebiri între concepțiile ofițerilor mai bătrâni „al căror antisovietism este mai puternic”[47] și cele ale ofițerilor mai tineri „care sunt mai deschiși față de evoluțiile din Uniunea Sovietică și schimbările din propria țară”[48], însă această diferență de viziune nu are „influență asupra loialității față de Ceaușescu”[49]. Această stare de lucruri era și un rezultat al activității de propagandă politică executată în rândul militarilor în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „Să facem ca fiecare militar să fie în același timp și un activist de bază al partidului. Fiecare ostaș, după ce termină stagiul militar, să devină un bun activist, un bun propagandist, un bun patriot, cu o înaltă conștiință revoluționară și patriotică, cu o înaltă conștiință socialistă”[50]. În pofida acestui efort propagandistic, degradarea condițiilor materiale de existență și a celor morale a generat o serie de reacții negative „evident nemanifestate în mod deschis în întruniri oficiale, precum adunările de partid (unde majoritatea cadrelor active și personalul civil erau membri de partid), bilanțuri, învățământul politico-ideologic”[51].
Referindu-se la eforturile ambasadei SUA din România de-a menține contactele cu persoanele importante din societatea românească și din structura puterii comuniste de la București, implicit și ai Armatei, foștii diplomați Mircea Răceanu și Roger Kirk consemnau: „Armata nu juca un rol important în afacerile României, și era lipsită de resurse. Deși părea să fie sub controlul total al lui Ceaușescu, în ochii ambasadei americane ea reprezenta o sursă potențială de opoziție. În orice caz, ea ar fi putut deveni un element important într-o epocă post-Ceaușescu. În consecință, vizitele pe linie militară i-ar fi putut încuraja pe ofițerii români să se considere drept personal militar profesionist și nu, pur și simplu, numai un fel de sclavi ai lui Ceaușescu. În plus, vizitele vaselor militare ale SUA făcute unui membru al Tratatului de la Varșovia erau încă suficient de rare pentru a face din acestea un exemplu util și pentru alte națiuni din cadrul Tratatului și un semnal al posibilității unei autonomii în domeniul militar”[52].
Într-o astfel de conjunctură istorică, aflați într-o înfrigurată așteptare, putem concluziona că nouă, românilor, ne-a lipsit un colonel Klaus von Stauffenberg și un amiral Wilhelm Franz Canaris. Ne-a lipsit un om care să își asume, chiar cu prețul vieții, responsabilitatea organizării unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, precum și un om care, din postura de șef al intelligence-ului, să protejeze și să încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României și românilor un alt destin istoric. Cele două personaje istorice, cu un destin tragic și măreț deopotrivă, au iubit Germania și viitorul ei mai mult decât propria-i viață, și s-au sacrificat pentru ca omenirea să știe că nu toți germanii au fost precum Adolf Hitler și acoliții lui. Într-un interviu din octombrie 2010, fostul șef al DIA din 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puțin 10 ani până când conducerea Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu[53].
______________________________
*Articol apărut în limba engleză în revista Deutsche internationale Zeitschrift für zeitgenössische Wissenschaft, nr. 90/2024, p. 19 – 27
[1] Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999, p. 71 – 72.
[2] Ibidem, p. 72.
[3] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI și Securitatea, București, Editura Humanitas, 2005, p. 370 – 371.
[4] Ibidem, p. 371.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Nicolae Militaru s-a născut pe 10 noiembrie 1925 în comuna Bălești (județul Gorj) și a decedat pe 27 decembrie 1996 în București. Viitorul general al Armatei Române a urmat cursurile Academiei Militare „Mihail V. Frunze” din Moscova în perioada 1952 – 1956, devenind, cu gradul de locotenent-colonel, șef de stat-major al Diviziei 10 Infanterie „Ștefan cel Mare” de la Iași, mai apoi, comandant al Marii Unități (MU), al Diviziei 2 Mecanizate de la Craiova și, mai apoi, șef de stat-major al Armatei a III-a de la Cluj-Napoca (1961 – 1965). Pe 17 iunie 1965 a preluat comanda Armatei a III-a pe care a deținut-o până la 8 iulie 1969 când a preluat comanda Armatei a II-a de la București. A fost înaintat la gradul de general-colonel pe 19 august 1974. A rămas în funcția respectivă până la 5 iunie 1978. Referitor la numele de „Lepădat”, istoricii Petre Opriș și Gavriil Preda au publicat (în volumul România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente. 1954 – 1961, vol. I, București, INST, 2008, p. 305 – 306) un document din 4 martie 1961, respectiv protocolul Biroului Politic al CC al PMR prin care se aproba înaintarea la gradul de general-maior a 14 colonei, printre care și colonelul Lepădatu N. Militaru (arma infanterie). În documente militare din anii ’60 viitorul opozant al lui Nicolae Ceaușescu semna „Militaru Nicolae Lepădat”.
[9] Constantin Olteanu, O viață de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, București, Editura Niculescu, 2012, p. 109.
[10] „Într-o discuție pe care am avut-o cu el (Nicolae Militaru – n. n.), a ținut să-mi explice de unde i se trage suspiciunea că ar fi colaborat cu KGB sau cu GRU. Îmi spunea că, în cursul aplicațiilor militare organizate în cadrul Pactului Militar de la Varșovia, a refuzat să fie ajutat de translator în discuțiile cu militarii sovietici și, de aici, suspiciunea”, consemnează generalul (r) Ioan Dan, fost adjunct al șefului Direcției Procuraturilor Militare, cu referire la generalul (r) Nicolae Militaru și legăturile sale cu serviciile de informații ale URSS (Apud Ioan Dan, Teroriștii din ’89, București, Editura Lucman, 2012, p. 306).
[11] Plicul cu autodenunțul lui Nicolae Militaru a rămas în posesia ministrului Ion Coman și a fost predat în martie 1980 lui Constantin Olteanu, la preluarea funcției de ministru al Apărării Naționale. În decembrie 1985, plicul a fost predat, din nou, lui Ion Coman și nu generalului-colonel Vasile Milea, noul ministru al Apărării Naționale (Cf. Constantin Olteanu, op. cit., p. 124). Într-o astfel de situație se naște o întrebare: a fost Nicolae Militaru agent secret al GRU sau doar un susținător al politicii URSS în cadrul Tratatului de la Varșovia și în lume? Inexistența în circuitul istoriografic a unor documente din dosarele Direcției a IV-a Contrainformații Militare a DSS, cu referire la Nicolae Militaru, amplifică misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, și KGB&GRU, ca instrumente de putere ale Uniunii Sovietice.
[12] Ibidem.
[13] Constantin Olteanu, op. cit., p. 124.
[14] „În aceste condiții, generalul Ion Coman, ministrul Apărării Naționale, îmi spunea: «Când mergi la tovarășul amintește-i și dumneata de eliberarea lui Militaru din funcția de comandant al Armatei 2!». Nicolae Ceaușescu însă, când m-am referit la generalul Nicolae Militaru, m-a întrebat: «De ce se grăbește Coman ca Militaru să fie eliberat din funcție și detașat?», rezultând ezitările comandantului suprem în acest caz. Eu am afirmat doar că sunt convins că ministrul Apărării Naționale are în vedere situația creată”, mărturisea generalul (r) Constantin Olteanu (Ibidem, p. 125)
[15] Victor A. Stănculescu, Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit adevărul…, București, Editura RAO, 2009, p. 145.
[16] Sorin Turturică, Adevăruri pătrunse și nepătrunse, în Caietele Revoluției, nr. 5/37, 2011, p. 19.
[17] S-a născut pe 15 august 1922 la Timișoara. A absolvit Cursul post-academic de comandanți și șefi de state-majore de unități și mari unități de pe lângă Academia Militară Generală (ianuarie – iulie 1953), curs de specializare în URSS (1956) și Academia Militară Superioară a Marelui Stat-Major „K. E. Voroșilov” în URSS (aprilie 1956 – noiembrie 1958). Grade militare: maior – august 1949, locotenent-colonel în ianuarie 1950, colonel – septembrie 1951 și general-maior în august 1954. Funcții îndeplinite: locțiitor al șefului Direcției Cadre (octombrie 1949 – aprilie 1951), șef al Direcției Organizare – Instructaj din DSPA (aprilie 1951 – septembrie 1953), membru în Consiliul militar al Regiunilor a 2-a și a 3-a Militare și locțiitor politic al comandantului CAAT (august 1953 – septembrie 1956), locțiitor politic al comandantului Academiei Militare Generale (decembrie 1958 – noiembrie 1959) și șef al Direcției Control din DSPA (noiembrie 1959 – iunie 1970). Prin decretul nr. 278 din 4 iunie 1970, generalului-maior în rezervă Ștefan Kostyal i s-a retras gradul și a fost trecut în evidența rezerviștilor cu gradul de soldat. În anii ’80 a fost încarcerat sub acuzația oficială de furt de energie de la contorul de acasă. Prin Decretul nr. 108 din 8 februarie 1990 i s-a redat gradul de general-maior și a fost trecut în evidența cadrelor militare în rezervă cu acest grad. A decedat pe 1 februarie 2013.
[18] Gavriil Preda, Petre Opriș, România în organizația Tratatului de la Varșovia. 1954 – 1968, vol. II, București, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2009, p. 202.
[19] A se vedea: Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, București, Editura RAO, 2008, p. 110 – 111.
[20] Ion Iliescu, După 20 de ani. 1989 – an de cotitură în istoria națională și în viața internațională, București, Editura Semne, 2010, p. 144.
[21] Pentru detalii, a se vedea mărturisirea generalului (r) Nicolae Militaru din 25 august 1992 când solicită recunoașterea calității de „Luptător pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989”, pe http://ovidiu-nicolaeceausescu.blogspot.ro/2011/04/declaratie-memoriu-25-august-1992-gen.html. „În pregătirile ce se făceau s-a exclus cu desăvârșire implicarea armatei, ca instituție, în acțiunea de lovitură de stat și nici folosirea armamentului clasic, pentru a se evita pierderile de vieți omenești. Acțiunea urma să se execute de către un «detașament de asalt», format din cadre militare de diferite arme, iar armata urma să se interpună între populația civilă, care ieșea în stradă pentru susținerea forțelor revoluționare și forțele de represiune”, menționează în respectivul memoriu Nicolae Militaru (Ibidem).
[22] După absolvirea școlii militare din România a absolvit Școala Superioară de Ofițeri de Tancuri și Autotunuri (promoție 1951, în URSS), Cursul de Perfecționare pentru comandanții de regimente (1955) și Academia Militară (1957-1959, în URSS), cu calificativul foarte bine și Medalia de Aur. Generalul Paul Cheler a îndeplinit funcția de înlocuitor la comanda Comandamentului Infanteriei și Tancurilor (1977-1981) la aplicațiile operativ-strategice din cadrul Tratatului de la Varșovia și a fost de patru ori comandantul „Frontului Român”, fiind apreciat de fiecare dată cu calificativul foarte bine. A fost trecut în rezervă, prin Decretul nr. 30 din 28 februarie 1985. Menționăm faptul că a fost coleg la Academia Militară de la Moscova cu generalul-maior Ștefan Kostyal care a participat la cursuri de stat-major organizate în perioada aprilie 1956 – noiembrie 1958
[23] Dumitru Pletos a luptat în cel de Al Doilea Război Mondial. A absolvit Școala de Ofițeri în 1950 și apoi Academia Militară în URSS (1959 – 1961). În perioada 1958-1959 a fost comandantul Regimentului 234 Mecanizat (devenit la 10 ianuarie 1959 Regimentul 36 Mecanizat). Ulterior a fost comandant al Diviziei 2 Mecanizate de la Craiova (august 1961 – iunie 1973) și al Diviziei 1 Mecanizate „Tudor Vladimirescu – Debrețin”. În februarie 1985 a fost trecut în rezervă.
[24] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 342.
[25] Cu Manea Mănescu și Ion Gheorghe Maurer.
[26] Ion Iliescu, Revoluție și reformă, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 43 – 44.
[27] Pe 23 septembrie 1993, în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, Nicolae Militaru a povestit despre vizita sa la consulatul sovietic din Constanța: „În 20 august 1987 m-am deplasat la Constanța personal și m-am dus la Consulatul General Sovietic. Făceam parte din Tratatul de la Varșovia, știți foarte bine. Nouă ne era teamă extraordinar de mult, nu ne-a plăcut ambiguitatea, chiar a lui Gorbaciov, și m-am dus acolo, am intrat la consulul general și am pus trei întrebări. I-am arătat cartea de vizită. A plecat de lângă mine și după vreo douăzeci de minute a venit și mi-a dat răspuns la cele trei probleme. La prima problemă: că Uniunea Sovietică nu are niciun fel de motiv și nu se va amesteca niciodată în treburile interne ale României. Deci, ca atare, faceți ce vreți. A doua chestiune: că noile autorități vor fi imediat recunoscute de către guvernul sovietic. Și a treia problemă, care era cea mai fierbinte, cea mai importantă: nu se va repeta ceea ce s-a întâmplat în august 1968 în Cehoslovacia. I-am băut coniacul cu care mă servise și cafeaua, am plecat cu o extraordinar de mare satisfacție. Ăsta a fost singurul contact care a existat, de care știu eu, unde am fost implicat eu personal”. Modul în care serviciile de informații sovietice și MAE de la Moscova, cu acordul PCUS, au tratat complotul lui Nicolae Militaru relevă faptul că astfel de acțiuni și astfel de complotiști nu intrau în vederile de perspectivă ale conducerii politice a URSS.
[28] Generalul-locotenent Popa Constantin a condus Direcția de Informații a Armatei în perioada 26 noiembrie 1960 – 10 decembrie 1963, având gradul de general-maior. Referindu-se la perioada în care generalul-maior Constantin Popa a condus DIA, autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr (București, 1994, 264 p.) menționează (p. 142): „Generalul Constantin Popa era un ofițer cu o bogată și frumoasă cultură generală și militară, apropiat în relațiile cu oamenii. A căutat să mențină și să valorifice ce s-a realizat până atunci în domeniul informațiilor militare și a manifestat atenție și prudență în stabilirea unor raporturi corespunzătoare între Direcția Informații din Marele Stat-Major și organul similar sovietic, ținând seama de caracterul relațiilor statale și militare din acea perioadă cu Uniunea Sovietică”.
[29] Angela Băcescu, România 1989. Din nou în calea năvălirilor barbare, Cluj-Napoca, Editura Zalmoxis, 1994, p. 106 – 107.
[30] Istoricul Cristian Troncotă menționează în subcapitolul Contrainformațiile militare neutralizează agenți sovietici din vol. Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România (București, Editura Elion, 2003, p. 138 – 143) existența unor generali și ofițeri superiori din MApN, Ministerul de Interne și Consiliul Securității Statului dovediți ca fiind agenți GRU: colonel Iulian Ungureanu, fost comandant al Școlii de Ofițeri pentru Ministerul de Interne din Oradea și, mai apoi, lucrător cu funcții de răspundere într-o direcție operativă din aparatul central al CSS; generalul Floca Arhip, adjunct al ministrului Apărării Naționale; generalul Vasile Petruț, fost comandant al Trupelor de Grăniceri și, ulterior, lucrător în Direcția Propagandă din Secția Politică Superioară a Armatei; colonelul Dumitru Cociuban din DIA a MStM, luat sub protecție politică de către Iosif Uglar, membru supleant al CC al PCR și președinte al Comitetului pentru Consiliile Populare.
[31] Istoricul Marius Oprea consemnează, privitor la arhiva UM 0110, următoarele: „Este posibil ca răspunsul privind dispariția documentelor fostei Unități 0110 de contraspionaj pe «țările de est» (în special URSS) să poată fi dat de analiza documentelor interne ale serviciului Arhivă din SRI. După o sursă căreia îi păstrăm anonimatul, o mare parte a arhivei UM 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iași, a fost transferată în 1994 – 1995 către București. Unde, se pare, n-a mai ajuns niciodată” (Apud Marius Oprea, Moștenitorii Securității, București, Editura Humanitas, 2004, p. 247).
[32] Arhiva Direcției a IV-a Contrainformații Militare a fost preluată de structurile de informații ale MApN și se află, și acum, în posesia acestora. A se vedea: interviul cu șeful Arhivei SRI, Florin Pintilie, în Jurnalul Național, Anul XIII, luni, 16 mai 2005, p. 8 – 9.
[33] În perioada anilor 1944 – 1946 a fost militar în termen în Divizia 1 Infanterie „Tudor Vladimirescu”, apoi subofițer de jandarmi în anii 1946 – 1948. Urmează cursurile Școlii de Ofițeri a MAI (1948 – 1949), și la 23 august 1949 este avansat sublocotenent și numit locțiitor politic al comandantului de companie la Centrul de Instrucție Grăniceri – Rădăuți, ulterior comandant de batalion de grăniceri. Devine căpitan în 1950 și pleacă la cursuri la Academia Militară „Klement E. Voroșilov” de la Moscova în perioada 1950-1952. La 8 august 1954 a preluat comanda Comandamentului Trupelor de Grăniceri și Securitate. Colonelul Ioan Șerb a fost avansat la gradul de general-maior la 30 iulie 1955 și a condus Comandamentul Trupelor de Grăniceri și Securitate până la 1 martie 1960, când toate marile unități de grăniceri au fost transferate de la MAI la MFA. La 3 noiembrie 1961 a fost eliberat din funcția de comandant al trupelor de grăniceri, ca urmare a deciziei Biroul Politic al CC al PMR. Generalul-maior Ioan Șerb a fost numit în funcția de locțiitor al comandantului Armatei a II-a (1961) și, la 10 iunie 1965, a devenit comandantul acesteia, în locul generalului-locotenent Ion Gheorghe. Generalul-locotenent Ioan Șerb a fost desemnat comandant al paradei militare organizate, la București, cu prilejul sărbătoririi zilei naționale a Republicii Socialiste România la 23 august 1967. La 7 iulie 1969, membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR au aprobat eliberarea generalului-locotenent Ioan Șerb din funcția de comandant al Armatei a II-a și numirea sa în funcția de locțiitor al comandantului Comandamentului Infanteriei și Tancurilor.
[34] A executat doar patru ani de închisoare.
[35] Ioan Mircea Pașcu s-a născut pe 17 februarie 1949 în Satu Mare. Este absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Comerț Exterior din București (promoție 1971) și doctor în științe politice al Institutului de Științe Politice din București (1980). Lucrează ca cercetător la Institutul de Științe Politice din București, Departamentul de Relații Internaționale fiind specializat în cercetarea domeniului securității internaționale (1971-1986) și în calitate de lector universitar la Catedra de Relații Internaționale a Academiei de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu” (1986 – 1989). A deținut calitatea de membru al Comisiei pentru politică externă a Consiliului Frontului Salvării Naționale (31 decembrie 1989 – 1 iulie 1990) și cea a Consiliului Provizoriu pentru Uniune Națională (9 februarie 1990 – 15 mai 1990). A fost consilier prezidențial și șef al Direcției de Politică Externă și al Departamentului de Analiză Politică din cadrul Administrației Prezidențiale a României (1 iulie 1990 – 1 octombrie 1992). Profesor universitar de relații internaționale la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din 1990, decan al Facultății de Relații Internaționale a SNSPA (1990-1996) și șef al Catedrei de Relații Internaționale a SNSPA din 2004. A participat la numeroase seminarii științifice internaționale, stagii de cercetare și burse în Occident: seminarul de la Salzburg pentru Studii Americane (Austria, 1973), bursă a Fundației Ford (1979 – 1981), profesor asociat invitat la St. Catherine’s College, Universitatea Oxford (1985), cercetător rezident la Institutul de Studii în domeniul Securității Est-Vest (New York, 1988-1989), bursă a Fundației Japoneze, Centrul de Cercetări Slave, Universitatea Hokkaido, Sapporo și cercetător invitat la Forumul Japonez pe probleme de relații internaționale (1992-1993). A fost vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale (1990-1992) și vicepreședinte al Partidului Social Democrat (1997 – 2006), deputat de Maramureș în Parlamentul României, președinte al Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților (1996 – 2000), deputat de Satu Mare în Parlamentul României (2000 – 2007), secretar de stat la Ministerul Apărării Naționale (22 martie 1993 – 22 noiembrie 1996), ministru al Apărării Naționale în perioada 2001 – 2004. Membru al Institutului Internațional pentru Studii Strategice din Londra (din 1993) și al Comitetului Consultativ al DCAF (Centrul pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate) de la Geneva (din 2002). În perioada 2009 – 2014 a fost europarlamentar din partea PSD.
[36] Într-o emisiune de televiziune realizată de către jurnalistul Vartan Arachelian și intitulată În fața dumneavoastră, colonelul Paul Șarpe din DIA a respins categoric afirmațiile conform cărora ar fi călătorit la Moscova pe 11 decembrie 1989. „Este o aberație, o minciună grosolană”, a declarat colonelul Paul Șarpe, fost locțiitor al șefului DIA în decembrie 1989 (Apud Vartan Arachelian, În fața dumneavoastră. Revoluția și personajele sale, București, Editura Nemira, 1998, p. 107).
[37] Membrii delegației, în conformitate cu amintirile lui Ioan Mircea Pașcu, erau ambasadorul Niculae Micu din MAE, dr-ul Cristian Popișteanu (directorul revistei Magazin Istoric), o doamnă de la Institutul de Economie Mondială și un domn pe nume Iordache din MAE de la București.
[38] Ioan Mircea Pașcu, Jurnal de…„Front”, București, Editura RAO, 2010, p. 14.
[39] Victor A. Stănculescu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 44 – 45.
[40] „Autoarea (Anneli Ute Gabanyi – n. n.) crede că în decembrie 1985 președintele statului sovietic, Andrei Gromîko, ar fi încercat să-l convingă pe generalul Constantin Olteanu, ministrul român al apărării, să-l răstoarne pe Ceaușescu. Cert este că Olteanu a fost primit în URSS cu onoruri deosebite, care nu au încetat să suscite comentarii. Ca urmare, Ceaușescu l-a înlocuit pe Olteanu cu generalul Vasile Milea. Sunt păreri vehiculate în străinătate. Oricum, lucrurile, nici în privința generalului C. Olteanu, nu sunt simple” se consemna în publicația Vremea. Totuși iubirea din 11 martie 1991 (Constantin Olteanu, România – o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia. Memorii. 1980 – 1985, București, Editura Aldo, 1999, p. 203).
[41] Ibidem, p. 198, 202 – 203.
[42] A se vedea: Constantin Olteanu, O viață de om…, p. 457 – 465.
[43] Ibidem, p. 465.
[44] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI…, p. 394 – 396.
[45] Ibidem, p. 400.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem, p. 401.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem, p. 539.
[51] Ibidem, p. 540.
[52] Roger Kirk, Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului (1985 – 1989), București, Editura Silex, 1995, p. 258 – 259.
[53] A se vedea: Constantin Corneanu, DIA între loialitate și supiciune (1)/ https://www.aesgs.ro/dia-intre-loialitate-si-suspiciune-1/; Idem, DIA între loialitate și supiciune (2)/ https://www.aesgs.ro/dia-intre-loialitate-si-suspiciune-2/; Idem, DIA între loialitate și supiciune (3)/ https://www.aesgs.ro/dia-intre-loialitate-si-suspiciune-3/.