În evoluția evenimentelor politico-militare de la București din seara zilei de 22 decembrie 1989 și, mai apoi, din întreaga țară, un rol important avea să-l joace atacul „teroriștilor”, fenomenul „terorist” care a generat panică, morți și răniți. Totodată, o serie de istorici și reprezentanți ai mass-media consideră că în spatele acestui fenomen unic în societatea românească, în acele momente, s-au ascuns multe din misterele Revoluției Române din Decembrie 1989, iar constituirea unei noi structuri de putere, care a trecut la gestionarea problemelor statului, s-ar afla în strânsă legătură cu acest episod al fenomenului „terorist”. 

Gruparea secretă de rezistență „R”

În ultimele trei decenii s-au făcut imense eforturi publicistice, precum și numeroase anchete juridice, menite a clarifica fenomenul „terorist” din perioada 22 – 25 decembrie 1989, însă rezultatele au generat controverse istoriografice și nu numai. S-a insistat foarte mult asupra ideii că totul a fost pus la punct pentru a legitima echipa lui Ion Iliescu care nu ar fi avut dreptul să preia puterea în statul român, după fuga lui Nicolae Ceaușescu, având în vedere trecutul politic și „conspiraționist” al membrilor ei; trecut care s-a aflat în vizorul celebrei UM 0110 (anti-KGB). Și totuși, rămâne în discuție o întrebare: de ce mai era nevoie de punerea în aplicare a unui asemenea scenariu în condițiile în care reprezentanții de rang înalt ai Ministerului Apărării Naționale (MApN), Departamentului Securității Statului (DSS) și ai Ministerului de Interne se subordonaseră, la ora 16.00, celui care părea a fi un fel de ,,Mihail S. Gorbaciov” în variantă locală. Teoria complicității între echipa lui Ion Iliescu și teroriști a devenit o acuzație reite­rată în contextul evoluțiilor de pe scena politică post-decembristă a multor actori-cheie ai Revoluției Române din Decembrie 1989. Paradoxal, în ianuarie 1990, fostul șef al DSS-ului, generalul-colonel (r) Iulian Vlad îi indica drept teroriști pe foștii săi subordonați de la Centrul de Informații Externe/CIE (UM 0544), UM 0195 (Contrainformațiile externe), UM 0101, UM 0102 și UM 0103[1].

O sumă de fapte și mărturii confirmă ipoteza existenței unei grupări secrete de rezis­ten­ță a PCR, formată din persoane aflate în diferite funcţii din viaţa civilă şi militară, sprijinită logistic, şi nu numai, de către Direcția de Informații a Armatei (DIA), și din care părți componente au trecut la acţiune. Motivația a fost dată, oare, de fanatism, onoare împinsă la extrem, naționalism exacerbat sau certitudinea că în spatele tuturor celor care contestă regimul Ceaușescu se află o putere străină ostilă intereselor neamului românesc?

În acele momente din decembrie 1989 s-a vehiculat foarte mult teoria apartenenței acestor „teroriști” la unități speciale ale DSS-ului, formate din fanatici ai cuplului Ceaușescu sau mercenari străini, în contextul relațiilor foarte bune dintre România socialistă și regimurile apropiate ideologic din Orientul Mijlociu, precum și apartenența acestora la unități speciale ale structurilor de informații ale fostei Uniuni Sovietice. În anii ’90, mass-media a speculat asupra unui „Plan Z-Z” care ar fi fost în legătură cu salvarea lui Nicolae Ceaușescu și atacurile „teroriste”. În contextul activităților desfășurate de Comisiile parlamentare conduse de senatorii Sergiu Nicolaescu și Valentin C. Gabrielescu privind anchetarea evenimentelor din decembrie 1989[2], Pavel Coruț, fostul șef al Biroului Direcției a IV-a Contrainformații militare care a supravegheat activitatea DIA între 1985-1989, a menționat existența unei grupări secrete de rezistență care ar fi putut fi implicată în cele petrecute după 22 decembrie 1989. O rețea care se poate identifica cu fidelii regimului Ceaușescu? O rețea care a manipulat masele în tumultul Revoluției Române sau care s-a implicat în lupta pentru putere începută de către diferitele grupuri aflate, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în clădirea fostului CC al PCR?

În interviul[3] acordat pentru arhiva de istorie orală a Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD 1989) în septembrie 2011, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA (1978 – 1989), va confirma existența aceste structuri secrete de rezistență aflată în organigrama și logistica DIA și care era denumită ca fiind „Rețeaua internă 276”. Generalul (r) Paul Șarpe, fost locțiitor al șefului DIA în decembrie 1989, confirmă în ancheta Secției Parchetelor Militare din 2018 că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA a existat cu adevărat. „Numele de «276» ca indicativ a provenit de la faptul că în Nomenclatorul de specialităţi militare din cadrul Statului Major General al MApN erau ocupate poziţiile până la 275. Cea despre care mă refer eu şi anume activitatea de cercetare în teritoriul vremelnic ocupat a primit indicativul 276 pentru a asigura şi conspirativitate. Deşi nu era intitulată astfel, ea era cunoscută în general ca «Reţeaua 276» pentru că existau rezervişti recrutaţi la nivelul întregii ţări”[4], va declara generalul (r) Paul Șarpe.

Existența acestei structuri secrete de rezistență s-a datorat viziunii strategice și politice a fostului președinte Nicolae Ceaușescu care a încercat să manipuleze și să dividă, astfel, structurile de forță ale României socialiste. În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România, la articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuțiile pe care le aveau Consiliile locale de apărare de la nivelul județelor, municipiilor, sectoarelor și municipiului București, orașe și comune era și aceea de-a constitui și pregăti „unități, subunități și grupuri ale luptei de rezistență în condițiile ducerii acțiunilor de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic” și conduce „acțiunile acestora în timp de război”. Colonelul (r) Remus Ghergulescu, fost comandant al Batalionului 404 Cercetare-Diversiune, va declara: „La nivelul MApN pentru constituirea forțelor de rezistență în cadrul «războiului întregului popor», doctrina de atunci, erau selecționați rezerviști care majoritatea își satisfăceau stagiul militar în unități și subunități de cercetare a trupelor de la diverse eșaloane. (…) Am această convingere, deoarece în unele situații în care mergeam la Centrul Militar Județean pentru a-mi actualiza situația rezerviștilor, ce urmau să fie mobilizați în caz de mobilizare, unii dintre ei erau scoși din evidențele unității și transferați în mapa «R». Care și pentru Centrul Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situații de mobilizare se creau structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN”[5]. Colonelul Anghel Constantinescu, ofițer în centrala DIA a Marelui Stat-Major va mărturisi: „Este incredibil cum aproape nimeni nu a înțeles acțiunile diversioniste ale celor de pe statul «R» din care sunt convins că făceau parte și destui cercetași care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câțiva ani în urmă”[6].

Menținerea unui control total, politico-ideologic și informativ, asupra structurilor de forță ale României socialiste (Armată, Securitate, Miliție) a fost un obiectiv strategic al lui Nicolae Ceaușescu în conservarea puterii sale politice și a PCR asupra societății românești. Manipularea și divizarea structurilor de forță avea să genereze numeroase fricțiuni, animozități și resentimente între aceste structuri. Revoluția Română din Decembrie 1989 a oferit, totodată, posibilitatea unor răfuieli interne, între aceste structuri de forță, precum și implicarea lor în evoluțiile politice ale diferitelor grupuri care se constituiau în încercarea de-a prelua puterea în statul român.

Sistemul național de apărare, Armata și Ceaușescu

În condițiile generate de retragerea trupelor sovietice din România în vara anului 1958, Armata a început să fie renaționalizată. Au fost vizate structurile organizatorice, pre­gătirea cadrelor și instruirea trupelor, învățământul militar, înzestrarea și dotarea cu armament și tehnică militară, simbolistica militară etc. Controlul politic asupra Armatei va rămâne permanent în vigoare, în pofida anumitor schimbări de formă, însă nu de fond. La 5 octombrie 1948 se va înființa Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), în conformitate cu modelul existent în Armata Roșie, iar Nicolae Ceaușescu va conduce, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, această importantă structură politică de conducere și control a Armatei. Prin intermediul DSPA, influența PMR a devenit omniprezentă în toate structurile Armatei.

Înăbușirea „Primăverii de la Praga” (21 august 1968) de către URSS și statele mem­bre ale Tratatului de la Varșovia (OTV) a impus o nouă conduită în relațiile internaționale pentru România, precum și în raporturile cu Armata ca factor de putere în statul condus de către Nicolae Ceaușescu și PCR. Conducerea politică a României socialiste a trecut la luarea unor măsuri menite a păstra controlul și influența asupra forțelor armate românești, res­pectiv: 1) decizia ca România să nu mai participe cu trupe la aplicațiile des­fă­șurate pe teritoriul altor țări; 2) desfășurarea pe teritoriul național numai a aplicațiilor de coman­dament și pe hartă, fără trupe ale aliaților din OTV[7]; 3) neacceptarea tranzitării teri­to­riului și spațiului aerian românesc de către trupe sau aeronave străine, fără acordul au­torităților militare și politice române; 4) încetarea trimiterii de ofițeri și generali la studii în școlile și academiile militare sovietice[8]. Rememorând acea perioadă din istoria Armatei Române, generalul-colonel (r) Constantin Olteanu, fost ministru al Apărării Naționale (29 martie 1980 – 16 decembrie 1985), mărturisește: „Față de primii ani (1948 – 1965 – n. n.), numărul celor trimiși la studii în URSS a fost în descreștere, până la sistare, după 1965. Din păcate, în timp, în această problemă s-au comis erori și într-un sens și în altul. Astfel, până la Declarația Plenarei CC al PMR din aprilie 1964, ofițerii și generalii care studiaseră în URSS se bucurau de o anumită prioritate în ocuparea unor funcții importante (…) Așa cum se cunoaște, marea majoritate a acestor cadre a dovedit competență profesională, contribuind efectiv la procesul de modernizare a Armatei române. (…) S-ar fi impus o mai mare atenție în încadrarea unităților, marilor unități, comandamentelor etc. cu ofițeri și generali care studiaseră în țară alături de cei care studiaseră în URSS, realizându-se o îmbinare firească, lipsită de animozități și suspiciuni”[9].

În conformitate cu principiile de politică externă enunțate la începutul anilor ’70, Nicolae Ceaușescu va solicita specialiștilor militari și civili realizarea unei doctrine militare românești, precum și-a unui cadru legislativ adecvat. Pe 14 martie 1969 a fost înființat Consiliul Apărării Republicii Socialiste România[10] cu scopul „de-a examina, coor­dona și soluționa principalele probleme în domeniul apărării țării și asigurării securității statului, atât în timp de pace, cât și în timp de război”[11]. Consiliul Apărării RSR se subordona CC al PCR, cât și Marii Adunări Naționale. În intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale, Consiliul Apărării RSR răspundea pentru întreaga activitate și în fața Consiliului de Stat al RSR. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 444/1972 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale (MApN) se renunță la denumirea de Ministerul Forțelor Armate și se specifică faptul că MApN își va desfășura activitatea sub conducerea și îndrumarea PCR, va executa ordinele Comandantului Suprem al Forțelor Armate și va aduce la îndeplinire măsurile stabilite pe baza hotărârilor Consiliului Apărării al RSR. Totodată, va fi elaborată Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste Ro­mânia[12] și conceptul de război de apărare a patriei dus de către întregul po­por.

În contextul relațiilor extrem de tensionate cu URSS și aliații săi din OTV, precum și a prevederilor din doctrina războiului de apărare a patriei dus de întregul popor, Nicolae Ceaușescu a trecut la formarea și organizarea unor „formațiuni populare de luptă și de pregătire în vederea apărării patriei”, respectiv: Gărzi Patriotice[13], Formațiuni de Apărare Civilă și cele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei. Prin decretul nr. 442 din 20 noiembrie 1959 al Marii Adunări Naționale au fost constituite Gărzile Muncitorești[14] ca formațiuni înarmate de luptă destinate să asigure atât apărarea întreprinderilor, cât și ajutarea organelor de stat în acțiunile de apărare a ordinii publice, împotriva „elementelor contrarevoluționare care ar încerca să lovească în cuceririle poporului”[15].

În contextul evenimentelor petrecute în noaptea de 20 spre 21 august 1968 în Cehoslovacia, la întrunirea de urgență a CEx al CC al PCR din dimineața zilei de 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a cerut să se accepte și să se voteze reînființarea gărzilor muncitorești, ca unități înarmate ale clasei muncitoare, pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului. Propunerea respectivă a fost susținută imediat de Petre Lupu, Mihai Dalea și Manea Mănescu, iar membrii CEx al CC al PCR au decis în unani­mi­tate reînființarea Gărzilor Patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, țărani și in­te­lec­tuali. Comitetele județene de partid au trecut la organizarea Gărzilor Patriotice (GP) la nivel de întreprinderi, instituții și comune. La 23 august 1968, cu ocazia zilei naționale a României, aveau să defileze primele deta­șamente ale Gărzilor Patriotice. Decretul nr. 765 privind înființarea Gărzilor Patriotice a fost promulgat pe 4 septembrie 1968, iar în Legea nr. 14/28 decembrie 1972 se menționa faptul că aceste Gărzi Patriotice sunt „unități înarmate ale oamenilor muncii de la orașe și sate, constituite în scopul întăririi capacității de apărare a patriei”[16], având me­nirea ca „împreună cu forțele armate, să participe activ la apărarea cuceririlor revo­lu­țio­nare ale poporului, a muncii sale pașnice, a suveranității și securității patriei, la apă­rarea orașelor și comunelor, a întreprinderilor, instituțiilor și celorlalte organe so­cia­liste”[17]. Gărzile Patriotice[18] își desfășurau activitatea sub conducerea nemijlocită a CC al PCR, a Comandantului Suprem al Forțelor Armate și a organelor locale de partid[19]. Găr­zile Patriotice au fost trecute în subordinea și structura MApN în baza Decretului nr. 35 din 31 decembrie 1989 privind trecerea Gărzilor Patriotice și a activității de pregătire a ti­ne­retului pentru apărarea patriei[20]. În perioada 17 – 22 decembrie 1989, Gărzile Pa­trio­tice aveau să reprezinte un instrument de forță pe care Nicolae Ceaușescu a încercat să-l folosească pentru înăbușirea manifestărilor de opoziție la adresa sa și a regimului său politic.

Dincolo de dorința de întărire a organismului militar, având în vedere teama de o invazie sovietică menită a-l răsturna de la putere, Nicolae Ceaușescu a încercat să-și subor­doneze întru-totul instituția militară[21]. „În ceea ce privește Armata și con­du­cerea ei, aceasta a fost o nucă prea tare pentru dinții lui V. Patilineț și un zid aproape imposibil de dărâmat pentru N. Ceaușescu. Generalii Ioniță, Ion Gheor­ghe, Vasile Ionel, Militaru, Niculescu și alții se constituiseră într-un baraj puternic, impenetrabil la măsurile sau indicațiile de natură să lezeze interesele Armatei sau să-i reducă capacitatea de luptă. Ani întregi, N. Ceaușescu nu a avut curajul să înfrunte conducerea Armatei și a fost nevoit să înghită poziția acestora într-o serie de situații. Calul Troian l-a constituit Direcția de Contrainformații militare care, potrivit modelului sovietic, era încadrată în structurile Ministerului de Interne”[22], mărturisește generalul-maior (r) Ionel Gal.

În baza rapoartelor Direcției a IV-a Contrainformații militare, Nicolae Ceaușescu cunoștea starea de spirit a Armatei, stadiul pregătirii de luptă, ordinea și disciplina militară, precum și loialitatea cadrelor de conducere și a statelor-majore din MApN. Pe măsură ce generalii Ion Ioniță și Ion Gheorghe se afirmau tot mai puternic în plan politic în ceea ce privește luarea unor decizii privind Armata, Nicolae Ceaușescu a lansat și speculat, în mod abil, conceptul de întărire a conducerii economiei naționale cu militari astfel încât foarte mulți generali au fost trimiși la posturi de conducere[23] în economia națională. Totodată, ideea utilizării în economia națională a unor efective mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naționale avea să-l ajute pe Nicolae Ceaușescu în dorința lui de a-și subordona complet conducerea acestei instituții militare. În cadrul raportului de activitate prezentat la Congresul al XII-lea al PCR, pe 19 noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu va susține necesitatea reducerii cheltuielilor militare cu cel puțin 10% până în 1985. Comandantul Suprem al Forțelor Armate considera că 50% din sumele acumulate, astfel, ar putea fi alocate pentru satisfacerea nevoilor sociale din fiecare țară, iar 50% pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. Reflectând asupra acelor realități care privesc Armata României socialiste, generalul-maior (r) Ionel Gal consem­nează: „Pentru acestea (sacrificiile umane și materiale făcute în economia națională – n. n.) și multe alte înfăptuiri Nicolae Ceaușescu a apreciat Armata și i-a acordat un cre­dit uriaș, a participat la toate analizele și bilanțurile ei anuale, precum și la ma­rile aplicații sau festivități militare. Armata, pentru Nicolae Ceaușescu, reprezenta scu­tul de granit, brațul înarmat al poporului, instituția cea mai fidelă și loială a re­gi­mului totalitar. Din rândurile Armatei, ori de câte ori era nevoie, au fost pro­mo­vate cadre pentru alte sectoare de activitate, în Securitate, în organele Ministerului de Interne, în economie, sport, știință, tehnică ș.a.”[24].

Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR a devenit, în acei ani, un auxiliar extrem de prețios în relația dintre Nicolae Ceaușescu și instituțiile de forță ale României socialiste. Materialele înaintate de către aceste instituții lui Nicolae Ceaușescu erau îndreptate spre Secție astfel încât „șefului statului nu-i era prezentat un material cu păreri diferite, evitându-se punerea acestuia în situația de arbi­tru”[25]. Secția pentru Probleme Militare și Justiție a fost puternic implicată în toate pre­gătirile care se făceau pentru mobilizarea și angajarea în luptă „a întregului popor”, par­ticipând „la organizarea Gărzilor Patriotice, la selecția oamenilor, la echiparea lor, ini­țierea unor ședințe de instrucție elementară, folosirea armamentului”[26], pre­cum și „la identificarea tuturor celor care se afișaseră ca rusofili – consemnează ge­neralul-maior (r) Ionel Gal -, erau legați de căsătorii contractate în URSS sau de alte obligații asumate în anii de studii făcuți la Moscova”[27]. Cadrele mi­li­tare cu studii în URSS și căsătoriți cu femei din spațiul sovietic erau mutate, de regulă, pe alte funcții, relativ echivalente, explicația dată aliaților sovietici fiind „rotirea cadrelor”.

Nicolae Ceaușescu îi va ordona generalului-maior Constantin Olteanu, în 1978, ca dosarele de cadre ale generalilor să fie scoase din circuitul Secției Cadre a CC al PCR și să fie aduse la Secția pentru Probleme Militare și Justiție. Propunerile pentru numirea sau eliberarea din funcții a unor generali din MApN sau din Ministerul de Interne urmau să se discute într-un cadru restrâns[28]. „Cele mai mari greutăți le întâmpinam din partea Elenei Ceaușescu în problema cadrelor militare pentru că nu cunoștea termi­no­lo­gia consacrată, eșaloanele, funcțiile, domeniile de activitate specifice. (…) La unele pro­puneri pentru înaintări la gradul de general comenta uneori, de maniera: «Dacă-l facem general devine mai deștept?», sau, la înaintarea unor generali de la un grad la altul, ea se exprima uneori la modul «Lasă că-i ajunge gradul pe care-l are!», ori se opunea, blocând propunerea în acest stadiu, întrucât ne interzicea să ajun­gem la Nicolae Ceaușescu cu propunerile pe care ea le respingea”[29], mărturisește fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu.

Referindu-se la relația dintre Nicolae Ceaușescu și Armată, politologul Anneli Ute Gabanyi menționa faptul că în Occident au ajuns informații privind frământările din rândul forțelor armate române în anii ’70 – ’80[30]. „Ofițerii trimiși în rezervă înainte de termen sau transferați în economia civilă în 1978, 1983, 1984 și 1985 au creat un potențial de protest care a conlucrat cu elitele de funcție potrivnice lui Cea­u­­șescu în partid și în securitate. De abia după schimbare au fost făcute cunoscute detalii despre diverse planuri și tentative de puci care puneau în pericol poziția deținută de Ceaușescu. Pentru a putea combate rezistența unor părți ale cor­pului ofițeresc, el a inițiat măsuri de «de-profesionalizare» a forțelor ar­mate”[31], concluzionează politologul Anneli Ute Gabanyi. Într-o notă informativă a STASI, din 9 martie 1981, cu referire la aprecierile diplomaților occidentali privind situația internă din România, se menționa faptul că „Armata (română – n. n.) ar fi gata de intervenție pentru apărarea puterii încă de la bun început”[32].

Într-un raport din 9 decembrie 1987, atașatul militar al RDG la București, loco­tenent-colonelul Gabler, comunica Ministerului Apărării din Berlinul de Est: „Datorită patriotismului românesc care le-a fost inoculat cadrelor forțelor armate, într-o formă puternic accentuată, timp de ani de zile și a aplicării riguroase a doctrinei militare române, dar și din cauza îngrijorării provocată de agenții secreți ai poliției și de «turnători» (denunțători), care domnește parțial în rândurile ofițerilor și subofițerilor (generali și ofițeri care și-au exprimat opiniile critice au fost și continuă să fie scoși din funcțiile lor), forțele armate susțin ferm conducerea de partid și de stat și îndeplinesc sarcinile care le-au fost încredințate”[33]. Analiștii STASI aveau să consemneze, pe 5 septembrie 1988, referitor la poziția conducerii MApN de la București, că aceasta „este apreciată ca fiind invariabil loială con­ducerii de partid și de stat”[34] și că „nu este de așteptat nicio abatere de la această poziție atâta timp cât interesele Armatei nu vor fi prejudiciate substan­țial”[35]. Ofițerii STASI observau faptul că existau deosebiri între concepțiile ofițerilor mai bătrâni „al căror antisovietism este mai puternic”[36] și cele ale ofițerilor mai tineri „care sunt mai deschiși față de evoluțiile din Uniunea Sovietică și schimbările din propria țară”[37], însă această diferență de viziune nu are „influență asupra loialității față de Ceaușescu”[38].

Securitatea și Ceaușescu

Lupta pentru cucerirea puterii absolute în PCR și subordonarea Securității[39] va de­veni un punct extrem de important în agenda noului secretar general al PCR. Prezidiul Permanent al CC al PCR va decide, în ședința din 14 iulie 1967, înființarea în cadrul Ministerului Afacerilor Interne a Departamentului Securității Statului[40], organ ce avea să fie condus de un Consiliu al Securității Statului (CSS), format din președinte, un prim-vicepreședinte, doi vicepreședinți și mai mulți membri. Noul organism a fost înființat la 21 iulie 1967, prin Decretul nr. 710 al Consiliului de Stat[41], funcția de președinte al CSS fiindu-i încredințată lui Ion Stănescu. În ofensiva pe care o dezlănțuise pentru acapararea Securității, Nicolae Ceaușescu era prudent cu dezvă­lu­irile despre abuzurile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și ale unora dintre capii Securității deoarece nu era încă pregătit „să provoace o înfruntare care va opune Securitatea Se­cu­rității”[42]. Generalul (r) Grigore Răduică avea să consemneze în volumul său de memorii: „La începutul toamnei lui 1967, Patilineț mi-a spus că Ceaușescu apreciază că e necesar să luăm noi măsuri pentru a stăpâni mai bine Securitatea înainte de a trece la aceste dezvăluiri”[43].

În timpul Plenarei CC al PCR din 22–25 aprilie 1968 a fost prezentat raportul Co­misiei de Partid care a anchetat cazurile Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Nicolae Cea­u­șescu a evidențiat, în discursul său, abuzurile din timpul anchetei și al procesului: tor­tura, declarațiile mincinoase, acuzațiile false[44] etc. dar mai ales implicarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Alexandru Drăghici în aceste ilegalități. Fostul mi­nistru al Afa­cerilor Interne a refuzat să se disculpe la acuzațiile care i-au fost aduse, astfel încât Alexandru Drăghici a fost exclus din CC al PCR, pierzându-și calitatea de membru al Comitetului Executiv și al Prezidiului Permanent al CC al PCR, precum și funcția de membru al Prezidiului Marii Adunări Naționale[45]. Principalul rival politic și cu influență în aparatul de Securitate era eliminat, astfel, din viața politică. „Securitatea e pusă la stâlpul infamiei! (…) după această plenară, Securitatea a suferit un recul puternic, rolul ei în societate s-a diminuat foarte mult. Oamenii au căpătat curaj să o arate cu degetul”[46], consemna Dumitru Popescu, membru al CPEx al CC al PCR, cu referire la lucrările Plenarei CC al PCR din 22–25 aprilie 1968.

În pregătirea sărbătoririi celei de-a 20-a aniversări a creării organelor de securitate, Ion Stănescu, președintele CSS, va supune aprobării Secretariatului CC al PCR, la 5 martie 1968, un plan de măsuri a cărui lectură relevă grija pentru relația cu activul de partid, faptul că organele de securitate s-au bucurat de sprijinul partidului și al oamenilor muncii în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în efortul dus pentru apărarea orânduirii sociale și de stat. Pe 29 august 1968 va fi sărbătorită cu mare fast cea de-a 20-a aniversare a creării Securității în prezența conducerii de partid și de stat, fiind decorați cu acest prilej 1.100 cadre[47] din Consiliul Securității Statului pentru munca depusă „pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului român, care au dus la realizarea unor misiuni de înaltă responsabilitate”[48].

Referindu-se la acțiunea de reconsiderare și de perfecționare a Securității, ca instrument de putere al PCR, și implicit al lui Nicolae Ceaușescu, generalul-maior (r) Ionel Gal consemnează în memoriile sale faptul că, totuși, o serie de „acțiuni ilegale sau abuzive”[49] au înlesnit „înlăturarea adversarilor politici ai lui N. Ceaușescu și au creat condiții pentru cucerirea puterii politice absolute a dictatorului”[50]. Instituția Securității avea să devină, treptat, un instrument de apărare a cuplului dictatorial ca urmare a confuziei „dintre datoria patriotică și loialitatea față de cuplul prezidențial, întreținută conștient sau iresponsabil”[51]. Alexandru Bârlădeanu avea să mărturisească, cu referire la acel început al „Epocii Ceaușescu”, că „în fond, lupta se du­cea pentru stăpânirea organelor de securitate”[52].

În Hotărârea nr. 119/16.03.1968 a Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea contro­lului de partid asu­pra activității organelor de securitate și miliție se specifica în mod clar: „Șefii organelor de securitate și de miliție sunt obligați să informeze în mod sistematic și operativ prim-secretarii și secre­tariatele comitetelor județene, municipale și orășenești de partid, asupra întregii activități pe care o desfășoară (la comitetele orășenești unde nu sunt secretariate, vor fi informați secretarii acestor comitete)”[53]. Pe 3 aprilie 1968, Consiliul Securității Statului a fost transformat în organ central al administrației de stat, independent de Ministerul Afacerilor Interne, „având sarcina înfăptuirii politicii partidului și statului în domeniul apărării securității statului”[54]. Activitatea CSS-ului urma să fie coordonată de către CC al PCR și Consiliul de Miniștri, urmărindu-se „întărirea răspunderii acestui consiliu față de conducerea partidului și guvernului”[55].

Pe 19 aprilie 1972 se va înființa Ministerul de Interne, format în urma contopirii Consiliului Securității Statului și Ministerului Afacerilor Interne, care răspundea pentru întreaga sa activitate în fața CC al PCR (art. 2 din Decretul nr. 130/19.04.1972). Ministerul de Interne urma să fie condus de un Colegiu al Ministerului, organ cu rol deliberativ, care hotăra în problemele generale ale ministerului. Componența Colegiului era aprobată de CC al PCR și de Consiliul de Miniștri la propunerea ministrului. Prin Hotărârea nr. 504/09.05.1972 a Consiliului de Miniștri al RSR s-a stabilit componența Colegiului care îl avea în frunte pe Ion Stănescu, ministrul de Interne. „Cei patru ani cât a viețuit Consiliul Securității Statului au produs multe schimbări și acțiuni de modernizare, dar este o realitate a vremii că organele de securitate au fost folosite frecvent pentru compromiterea adversarilor politici și sprijinirea lui Nicolae Ceaușescu în cucerirea puterii absolute. Era începutul deturnării organelor de informații de la rolul lor firesc și legitim și transformarea lor într-un instrument de apărare a cuplului prezidențial”[56], mărturisea generalul-maior (r) Ionel Gal.

Reformarea și subordonarea Securității și a Ministerului Afacerilor Interne inte­re­selor lui Nicolae Ceaușescu vor constitui obiective la care secretarul general al PCR nu va renunța nici după Congresul al X-lea din august 1969, respectiv o subordonare și un control politico-ideologic total. Evenimentele petrecute în seara zilei de 14 martie 1973 reprezintă un alt episod, dacă nu unul dintre cele mai importante, din această luptă a secretarului general al PCR pentru subordonarea instituțiilor statului, cu precădere a celor de forță. Nicolae Ceaușescu a convocat în seara acelei zile, la ora 23.00, Colegiul Ministerului de Interne la o ședință fulger. În timpul ședinței conducerea Consiliului Securității Statului a fost acuzată de faptul că desfășoară activități informative împotriva conducerii supreme a PCR[57]. „Astăzi, am ajuns în posesia acestor documente[58], după cum vedeți, destul de voluminoase, care privesc activitatea secretarului general, din evidența Secu­rității. (…) În toate aceste dosare se urmărește și activitatea doctorului Schächter[59], care s-a sinucis, după părerea mea, și datorită acestor dosare. Este imposibil ca un om care este urmărit să nu știe se cer mii și mii de referințe despre el de la cei din jurul lui. (…) Am văzut că sunt și fotografii și de prin străinătate, inclusiv de la ultima mea vizită din Cehoslovacia și eu am întrebat pe tovarășul Stănescu, și vă întreb și pe voi, pentru cine au strâns toate aceste date: pentru americani, pentru englezi, pentru sovietici? Noi nu am cerut datele acestea. Sunt aici tratate cu lux de amănunte diferite consulturi și se vede că cei care sunt puși să mă păzească trebuie să raporteze zilnic ce se întâmplă la mine acasă”[60], va declara Nicolae Ceaușescu în fața membrilor Colegiului Ministerului de Interne.

Nicolae Ceaușescu îi va informa pe liderii Ministerului de Interne și ai Securității aflați în sală că s-a hotărât, de către CEx al CC al PCR, destituirea din funcția de ministru de Interne a lui Ion Stănescu și eliberarea sa din rândurile membrilor CEx al CC al PCR, precum și destituirea generalului Nicolae Pleșiță din funcție și reorganizarea completă a Direcției a VIII-a din Consiliul Securității Statului și, totodată, preluarea de către MApN a pazei secretarului general al PCR[61]. Referindu-se la acest episod din lupta pentru putere, istoricul Florian Banu consemna: „Revenind la evenimentele în sine, trebuie să remarcăm existența, în fașă, a cultului personalității și a slugărniciei decelabile, în grade diferite, în intervențiile participanților la ședință. De asemenea, analiza desfășurării ostilităților între partid (de fapt, Ceaușescu) și Securitate relevă faptul că structura de putere controlată de Ceaușescu era deosebit de puternică în 1973 și acesta își putea permite, cu mici precauții, o înfruntare directă cu mai-marii Securității. (…) Considerăm momentul evocat aici ca fiind ultima confruntare de amploare între Ceaușescu și Securitate, cântecul de lebădă al unei instituții care-și permisese orice față de oricine în România. (…) Triumful său a fost deplin și măsurile luate cu ocazia defecțiunii lui Pacepa (1978) au arătat atotputernicia sa asupra destinelor comandanților diferitelor compartimente ale Securității”[62].

Totodată, Nicolae Ceaușescu a menționat faptul că Securitatea era un instrument în mâna PCR, astfel încât a interzis folosirea membrilor de partid ca informatori ai Secu­rită­ții. Pe 17 martie 1973, Emil Bobu a fost numit în funcția de Ministru de Interne iar prin Decretul nr. 362 din 27 iunie 1973 a fost reor­ganizat Consiliul Securității Statului, cea mai importantă schimbare fiind transformarea Departamentului de Informații Externe (DIE) în Direcția de Informații Externe (DIE/UM 0920), respectiv un organism independent, în raport cu celelalte unități centrale și teritoriale de securitate, subordonat nemijlocit secretarului general al PCR și șefului statului[63]. În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 121 din 3 aprilie 1978, Consiliul Securității Statului[64] a fost desființat și DSS-ul va deveni o instituție distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având drept principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului și statului în domeniul apărării securității statului”[65]. Pe 14 mai 1978 a fost numit la conducerea DSS-ului, cu rang de ministru secretar de stat, Tudor Postelnicu, vechi activist de partid și un apropiat al familiei Ceaușescu. „Triada: Consiliul Politic[66], Organul de contrainformații și Consiliul de conducere al DSS, după anii 1978 – 1979 s-a constituit într-o forță ce exercita puterea și asigura aplicarea indicațiilor superioare fără discernământ și fără comentarii[67]. (…) Orice manifestare de nemulțumire sau de protest față de stările negative existente era înăbușită cu brutalitate. Tudor Postelnicu și echipa de generali, inclusiv Vlad Iulian, nu au folosit discernământul politic necesar pentru a face diferența între cei nemulțumiți de mizeria socială și elementele politice adversare sau ostile regimului politic. (…) Vârful de lance împotriva manifestărilor sociale a fost Securitatea și nu Partidul Comunist Român – ce se intitula forța politică conducătoare a țării. Unele unități ale Securității au fost transformate într-un instrument de apărare a dictatorului și a familiei acestuia”[68], consemna generalul-maior (r) Ionel Gal cu referire la atmosfera din apa­ra­tul de securitate al României socialiste din perioada ministeriatului lui Tudor Postelnicu.

După dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978), PCR va da un ultim asalt final asupra Securității în toamna anului 1978 când îl va numi pe Romus Dima, un vechi activist de partid, în fruntea Centrului de Informații Ex­terne (CIE), pe 28 septembrie 1978, urmată de eliberarea din funcția de ministru de Interne, pe 5 septembrie 1978, a lui Teodor Coman. Totodată, „conceptul de rotație a cadrelor – mărturisea generalul-maior (r) Ionel Gal -, inventat de Nicolae Ceaușescu și aplicat după 1978 în mod draconic, a condus la in­tro­ducerea unei stări de tensiune și teroare în rândul corpului de comandanți, orice șovăială sau lipsă de exigență în aplicarea ordinelor și instrucțiunilor date putea fi sancționată prin schimbarea cadrelor din funcție sau în localități diferite, invocându-se acest concept diabolic”[69].

Direcția a IV-a Contrainformații militare (UM 0632)[70] a fost un instrument[71] prin care Nicolae Ceaușescu a supravegheat cele două structuri de forță ale statului român, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne. Comandantul Direcției a IV-a Contrainformații militare era numit în funcție cu acordul ambilor miniștri, de Interne și al Apărării Naționale, cărora „trebuia să li se subordoneze prin raportarea periodică a situației informativ-operative din unități”[72]. UM 0632 va deveni „ciocanul” PCR îndreptat împotriva Armatei și Internelor, „exercitat de sus cu brutalitate și în mod repetat”[73] ceea ce a creat o „psihoză și o stare de adversitate față de Direcția a IV-a care informa și deforma”[74] contribuind din plin, astfel, la conturarea unui conflict latent[75] între Armată și Interne și care s-a dezlănțuit din plin după 22 decembrie 1989. Direcția a IV-a Contrainformații militare va sprijini eforturile lui Nicolae Ceaușescu în confruntarea cu URSS astfel încât „multe victime au fost sacrificate pe scutul apărării împotriva ingerințelor interne”[76] și „primii care au căzut sau au fost sacrificați au fost cei care au urmat Academia Militară la Moscova”[77]. Într-un studiu dedicat politicii de cadre a Securității române în timpul regimului Ceaușescu, istoricul Liviu Pleșa concluziona: „Treptat, rolul decizional a fost mutat dinspre organele de cadre ale Securității către organele superioare de partid, controlate total de liderul PCR, operațiune desăvârșită în perioada 1974 – 1978”[78].

În Departamentul Securității Statului (DSS) lucrau, pe 22 decembrie 1989, un număr de 15.312 persoane dintre care 10.114 ofițeri (1.892 în unități speciale acoperite, 4.124 în unități centrale de securitate, 81 în școli și 4.017 în Securități județene și cea a Muni­ci­piu­lui București), 791 maiștri militari (61 în unități speciale acoperite, 528 în unități cen­trale de securitate, 17 în școli și 182 în Securități județene și cea a Municipiului București), 3.179 subofițeri (296 în unități speciale acoperite, 1.556 în unități centrale de securitate, 30 în Școli și 1.297 în Securități județene și cea a Municipiului București) și 1.228 civili (174 în unități speciale acoperite, 394 în unități centrale de securitate, 97 în Școli și 563 în Securități județene și cea a Municipiului București). În cadrul DSS-ului se afla și Comandamentul Trupelor de Securitate (CTS) cu un efectiv de 23.370 de oameni: 1.387 ofițeri, 136 maiștri militari, 924 subofițeri, 536 civili și 20.387 militari în termen. Comandantul CTS era generalul-maior Grigorie D. Ghiță. Comanda Departamentului Securității Statului era exercitată de către generalul-colonel Iulian Vlad, care avea și rangul de ministru secretar de stat în Ministerul de Interne al Republicii Socialiste România.

Într-un raport al STASI, din 5 septembrie 1988, obținut din mediul politico-diplo­matic al Alianței Nord-Atlantice (NATO), aflat foarte probabil și pe masa de lucru a ofițe­rilor din Departamentul 5 al Direcției I Centrale a KGB (Serviciul de Informații Externe sovietic), se putea citi, cu referire la DSS-ul României socialiste, următoarele: „Dușmanul (NATO – n. n.) continuă să aprecieze că organele de securitate ale Republicii Socia­liste România sunt pe deplin funcționale și capabile să asigure o supraveghere de amploare și neîntreruptă a populației, precum și să recunoască la timp o evoluție încordată a evenimentelor care ar duce la schimbarea situației. Starea de con­știin­ță în sânul organelor de securitate îi permite conducerii de partid și de stat să se bizuie pe aparatul de securitate apreciat drept loial și de încredere chiar și în cazul în care situația securității interne ar continua să se agraveze”[79]. Concluziile ser­vi­ciilor de informații occidentale păreau să fie întru-totul corecte în ceea ce privește pe omologii lor de la București, iar evenimentele petrecute în spațiul românesc, după lan­sarea de către Mihail S. Gorbaciov a procesului de reformare a sistemului socialist, au confirmat o serie de aprecieri cuprinse în raportul STASI.

Certitudini, mărturii, controverse

Începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, ora 18.30, „accidentele, lipsa profesionalismului celor implicați la toate nivelurile în luarea deciziilor şi a celor care acţionau direct pentru victoria Revoluţiei, greşelile de ordin personal, lipsa comunicării, panica, confuzia, stresul, oboseala, dezinformarea, lipsa coordonării şi planificării, deficienţele de tot felul în cadrul instituţiilor armate, posibila intenţie rău voitoare (cazul Trosca), contextul (noapte, vizibilitate redusă etc.), teroriştii, vendetele personale, posibila ură interetnică (zona Târgu-Mureș) etc.”[80] se vor constitui în cauzele care au stat la baza sporirii numărului celor care au murit în timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989[81].

Totodată, o serie de fapte și întâmplări conduc la concluzia că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA ar fi putut fi implicată în cele petrecute după 22 decembrie 1989, ora 18.30. În fundamentarea unei astfel de ipoteze se pot exemplifica câteva acţiuni:

  • cazul lui Sorin Botar de la Alba-Iulia care a fost împuşcat, după arestare, într-un schimb de focuri declanşat ca urmare a cererii sale exprese de-a se deschide focul pentru reinstaurarea socialismului în România[82];
  • arestarea fostului prim-secretar de la Alba-Iulia, Ion Savu, ca urmare a faptului că deţinea în servieta-diplomat mai multe tuburi goale ale unor rachete de semnalizare;
  • cazul lui Tudor Molan, factor poştal din Braşov, care a fost prins de populaţie în Cimitirul Evanghelic de pe Strada Karl Marx din Braşov, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, având asupra sa o puşcă semiautomată cu lunetă cu care trăgea asupra oamenilor;
  • distribuirea de către locotenentul-major de securitate Morariu din Braşov a unor arme (PSL, pistol-mitralieră, pistol) şi muniţii către Victor Adochiţei, Ion Budileanu, Vasile Petrache, Florin Irimia, Ioan Pinochi, Ilie Duţu, Luca (Florin) Dorin şi Imbrea Nagy[83];
  • reţinerea maiorului de securitate Mihai Brândă de la Securitatea Municipiului Bucureşti, în seara de 22 decembrie 1989, în jurul orei 22.30, de către cetăţenii din cartierul Drumul Taberei, ca urmare a faptului că asupra lui s-au găsit un încărcător cu şase cartuşe, o lanternă halogen cu 4 acumulatori, acte de identitate false pe numele de Mihai Barbu (ofiţer de miliţie)[84];
  • reţinerea locotenent-colonelului de securitate Grigore Zăgărin de la SMB, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, ca urmare a faptului că avea asupra sa un pistol şi muniţie[85];
  • cercetările efectuate în Dosarul nr. 1380/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare care a evidenţiat faptul că din blocul în care locuia maiorul de securitate Paul Baciu (Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 24, sc. A, et. 5, ap. 1, în dreptul fostei străzi Oneşti) s-au executat focuri de arme;
  • telefoanele de ameninţare date la TVR privind intenţia de aruncare în aer a unor tuburi cu azot şi hidrogen de la garajul din Bucureştii Noi, al fostului CC al PCR, în cazul în care Nicu Ceauşescu nu era eliberat imediat;
  • răspândirea de zvonuri şi de informaţii false[86] de către maiorii Gheorghe Nicolaescu şi Jilavu, ambii pe atunci în Serviciul de Protocol şi Relaţii Externe al MApN (DIA), care intrau din oră în oră în biroul generalului-locotenent Victor A. Stănculescu, unde se afla şi viceamiralul Ştefan Dinu, iar la ieşire declarau: „Se va deschide foc asupra elicopterelor care vin din partea de vest”, „Blindate venind dinspre Târgovişte vor ataca Bucureştiul”, „Sibiul este înecat în sânge de către Securitate” etc.;
  • informaţiile strânse de membrii „Club – TV 22 privind producerea, în perioada august – septembrie 1989, la Uzina de armament Sadu (judeţul Gorj) a unor cartuşe explozive şi perforante în urma ordinelor venite de la conducerea superioară a PCR;
  • în perioada 22 – 31 decembrie 1989, unităţile MApN au reţinut[87] un număr de 532 persoane considerate a fi suspecte, dintre care 516 cetăţeni români şi 16 cetăţeni străini;
  • 299 de persoane suspecte au fost predate organelor de miliţie/poliţie pentru cercetări şi 113 procuraturii, în timp ce 120 de militari au fost cercetaţi de către comenduirile de garnizoană.

Referindu-se la acest fenomen, fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor A. Stănculescu va menţiona: ,,Fenomenul terorist a avut două componente. Componenta externă, sovietică, şi componenta internă, a celor care au acţionat ca oameni care, văzând că regimul a fost răsturnat, trebuiau să facă reacţia la această acţiune. Teroriştii prinşi la noi la Armată şi dovediţi au recunoscut că au plecat şi ofiţeri din unităţi. O să vă dau nişte date luate de la cineva care a lucrat la contrainformaţii şi care a raportat despre aceşti ofiţeri care au plecat din unităţi, au dispărut un timp de şi pe urmă au revenit în unităţi. Şi nu se ştie ce au făcut în timpul ăsta”[88]. Teoria unei prezențe militare/speciale sovietice în Revoluția Română din Decembrie 1989 se află în legătură directă cu prezenţa a numeroşi turişti sovietici în România socialistă şi cărora li se impută deschiderea focului asupra Armatei şi populaţiei civile.

În Raportul preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind evenimen­tele din decembrie 1989 se menţionează: ,,În perioada 22 decembrie 1989 – 6 ianuarie 1990, la Institutul Medico-Legal Bucureşti au fost aduse persoane decedate prin împuşcare, despre care personalul militar şi medical din institut afirma că sunt terorişti, asupra cărora s-au găsit arme de foc şi albe (unele total diferite de tipurile din dotarea Forţelor Armate obişnuite) şi muniţie; documente deosebite (paşapoarte şi legitimaţii în alb ori pe care figurau nume, locuri de muncă şi funcţii ce nu corespundeau realităţii; buletine false în care datele nu corespundeau cu cele din celelalte documente); îmbrăcă­minte deosebită: căşti de protecţie kaki, combinezoane kaki (căptuşite cu blană de miel), pulovere de tip militar, de culoare kaki sau albastră, lenjerie de corp chinezească, cizme cu carâmb scurt, care se închideau lateral cu ajutorul unei singure catarame, total diferite de cele militare (îmbrăcămintea era vizibil nouă şi nu era murdară); medica­mente despre care medicii din IML Bucureşti afirmau că au efecte stimulative şi de creş­tere a forţei şi capacităţii de rezistenţă. Conform relatărilor, asupra acestora se trăsese cu armament greu, mitraliere de 12,5 mm, «erau făcuţi praf», iar cadavrelor, după dezechipare şi ridicarea armamentului şi documentelor de identificare, li se aplica un regim special faţă de ceilalţi morţi,  respectiv erau introduşi într-o sală diferită de cea în care erau introduşi morţii «obişnuiţi», sală ce era păzită cu stricteţe de militari ai MApN şi în care nu aveau acces decât un număr limitat de persoane: prof. dr. Beliş Victor, şeful Insti­tutului; procurorul Vasiliu Eugen, cadrele de la Criminalistică (cinci ofiţeri superiori); autopsierul şef şi câteva persoane despre care s-a afirmat că ar fi fost ofiţeri MApN. Fotografiile acestor morţi nu au fost expuse, aşa cum se proceda în cazul celorlalţi (care nu aveau asupra lor acte), pe afişierul de la intrarea în Institut, în vederea identificării de către rude sau eventuale cunoştinţe, iar în sala respectivă nu era permisă intrarea celor veniţi să recunoască decedaţii, celor din sistemul de pază atrăgându-li-se atenţia că din această încăpere nu era permisă scoaterea nici unui cadavru fără ştirea celor de la Procuratură sau a cadrelor de la Criminalistică. Armamentul şi muniţia ridicată erau predate ofiţerului de serviciu din UM 01046 Bucureşti, iar actele în alb erau preluate de către procuror. Cadavrele erau întotdeauna aduse de maşini militare şi însoţite de ofiţeri MApN, iar întocmirea documentelor de predare se realiza într-un birou în care nu intrau decât aducătorii, procurorul, criminaliştii şi medicul de gardă”[89].

Într-un interviu acordat autorului acestor rânduri, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA în decembrie 1989, a recunoscut existența „Rețelei interne 276” (Rețeaua „R”), însă a declarat că membrii ei nu au putut lucra deoarece DIA nu reușise să realizeze dotarea membrilor rețelei cu aparatură de emisie-recepție. „Colonelul Paul Șarpe se afla la comanda acestei structuri informative interne. Nu aveam decât legături telefonice cu oamenii din această rețea”[90], mărturisea viceamiralul (r) Ștefan Dinu. Rețeaua secretă „R”[91] este comparabilă ca principiu de organizare și acțiune cu ceea ce a însemnat, în Occident rețeaua secretă GLADIO[92]. Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, emite, în legătură cu fenomenul te­ro­rist-diversionist, în care foarte probabil să fi fost implicată și „Rețeaua internă 276”, următoarea ipoteză: „Eu presupun că au existat niște ordine pentru anumite unități de cercetare în adâncime, cum s-a spus atunci, că anumite ordine date unor co­man­danți care nu mărturisesc public nici astăzi acest lucru, de teama de-a nu fi tri­miși în fața justiției pentru faptele respective, aceste unități și-au continuat mi­siunea lor în împrejurări excepționale, după căderea lui Ceaușescu și a regimului său, regim pentru care fuseseră îndelung îndoctrinați să-l apere. Ipoteza cea mai plauzibilă este că asemenea unități ale Armatei au intrat în acțiune potrivit unui cod profesional inaccesibil multora dintre cei care au făcut mărturisiri. (…) Abor­darea în această manieră și presupunerea că unități regulate, de mici dimensiuni, dar deosebit de eficace în privința armamentului și a dotării ar fi existat în Armata română, nu înseamnă un blam la adresa Armatei române”[93].

Generalul (r) Paul Șarpe, fost locțiitor al șefului DIA în decembrie 1989, confirmă în ancheta Secției Parchetelor Militare din 2018 că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA a existat cu adevărat și a relevat din tainele constituirii și existenței acesteia. „Recrutarea acestora (membrilor rețelei – n. n.) se făcea pe bază de voluntariat, dintr-o masă eterogenă de funcţii, vârste, dar numai bărbaţi şi ca element principal era pregătirea acestora în perioada de stagiu militar la una din unităţile de cercetare de pe lângă marile unităţi din ţară. De asemenea, se avea în vedere posibilitatea de legendare a celor recrutaţi în cazul ocupării vremelnice a teritoriului de către inamic pentru a putea justifica prezenţa în localităţile respective fără a trezi suspiciunile inamicului. Deţineau diverse funcţii ca: inginer, director de întreprinderi, muncitori etc. Ei trebuiau să justifice de ce nu au fost preluaţi pe front la mobilizare. Evidenţele celor aleşi se ţineau în mod separat într-o mapă sigilată şi la dispoziţia ofiţerului de informaţii, la sediul CMJ-ului. Periodic ofiţerii mergeau în teritoriu unde stăteau de vorbă cu membrii reţelei pentru aducerea la cunoştinţă a unor probleme noi în lupta de cercetare. Practic se efectua o instruire. Nu aveau nici un fel de armament tocmai pentru a rămâne în perfectă conspirativitate şi pentru a nu se angaja în activităţi armate”[94].

Centrele Militare Județene centralizau într-un dosar special pe acești luptători, iar pe dosar era scris „R”. La dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Județean, acesta fiind scos doar la ordin și în momentul în care avea nevoie ofițerul însărcinat de la București cu această problemă. Pavel Coruț, șeful Biroului Direcției a IV-a Contrainformații militare care a supravegheat activitatea DIA între 1985-1989, a declarat senatorilor din Comisia care a investigat evenimentele din decembrie 1989: „Ea (rețeaua – n. n.) era condusă de rezidenți din Direcția Informații, Secția a II-a, prin ofițeri activi în rezidență, ori cercetași rezerviști din rândul ofițerilor, subofițerilor și sergenților. În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată și a încetat să mai culeagă informații pe data de 22 decembrie”[95]. În fața membrilor Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, ofițerul de contrainformații militare Pavel Coruț a mărturisit că unitatea era condusă de colonelul Paul Șarpe, adjunct al șefului DIA însărcinat cu activitatea compartimentului informativ-operativ, precum și de către coloneii Spătaru Dumitru și Șerban Zaharia care gestionau elemente ale rețelei propriu-zise. Pavel Coruț a declarat că pe 17 decembrie 1989 au plecat în teritoriul național pentru alarmarea rețelei de rezistență: maiorul Pleșan Dumitru la Timișoara, colonelul Vasile Păstrăvanu la Cluj-Napoca și Bistrița, iar căpitanul Tohan Nicușor în Moldova.

Într-un document secret la acea vreme elaborat de către Statul-Major al Gărzilor Patriotice, descoperit în arhiva unui Comitet de partid al unui sector din București, intitulat Plan de seminar – privind pregătirea și ducerea luptei de rezistență pe teritoriul național vremelnic ocupat de inamic se menționa faptul că organizarea și încadrarea formațiunilor de rezistență au ca principii de bază: 1) conducerea de partid a acestor formațiuni; 2) conspirativitatea; 3) voluntariatul și 4) principiul teritorial. Membrii Rezistenței urmau să execute acțiuni de informații, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forțelor inamice, în condițiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părți ale României. Cei care urmau să rămână în aceste zone ocupate de inamic erau tineri și oameni în vârstă, precum și intelectuali, muncitori și agricultori, abil mascați și gata să fie activați prin anumite semnale, parole etc. „În documentul respectiv se face distincția clară între organizarea unităților militare și cele ale formațiunilor de rezistență, cerința primordială fiind «înlăturarea șablo­nis­mului» și o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie și în localități erau vizate să predomine formațiuni mici, pentru cele de deal, munte și deltă erau preconizate formațiuni de rezistență puternice. Conform documentului, structura organizatorică a formațiunilor de rezistență cuprindea: organe de conducere, formațiuni de rezistență înarmate și formațiuni de sprijin. În privința formațiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistență era localizat la nivelul fiecărui sat, în orașe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnați în perioada de necesitate, iar acești oameni reprezentau viitorii comandanți. Pe structura nucleului de rezistență se constituia echipa de rezistență, formată din 15-30 de luptători și mai mulți. Această echipă de rezistență avea în compunere un comandant, un locțiitor politic, un locțiitor comandant și două-trei grupe a câte cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare – informare, minare – distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc. Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistență se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un județ erau între 70-90 de echipe, totali­zând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistență formau grupul de rezistență, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistență avea comandament, un locțiitor politic și stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistență și echipe independente, adică 500-700 de lup­tă­tori în faza inițială, alcătuiau detașamentul de rezistență. Acesta avea ca arie de operații o zonă geografică distinctă sau un oraș cu împrejurimile sale. Eșalonul superior al detașamentului era gru­parea de rezistență și brigada de rezistență”[96], scrie jurnalistul Răzvan Belciuganu.

Armamentul aflat în dotarea acestor luptători se compunea din pistoale, pistoale-mitralieră, puști, carabine, PSL, PM-uri, puști cu tromblon, cu amortizor de zgomot, AG, puști de vânătoare și armament alb. Planul de seminar menționează faptul că armamentul „se depo­zi­tează în locuri sigure, încă din perioada de necesitate sau mobilizare, iar pentru fiecare formațiune există mai multe depozite, cu cantități mici de armament”[97]. În conformitate cu cele enunțate în Planul de seminar, Gărzile Patriotice cooperează cu formațiunile de rezistență în do­me­nii precum: 1) procurarea și transmiterea de informații; 2) nimicirea unor obiective ale ina­mi­cului; 3) sprijinirea contraloviturilor; 4) interzicerea/întârzierea unor acțiuni de mare amploare a agresorului; 5) dezorganizarea conducerii inamicului; 6) descoperirea momentului pregătirii inamicului pentru trecerea la întrebuințarea armelor de nimicire în masă. Totodată, menționăm faptul că unul dintre obiectivele formațiunilor de rezistență era organizarea vieții politice în teritoriul vremelnic ocupat: „Formațiunile rezistenței, dând dovadă de spirit de inițiativă, rezolvă de-sine-stătător sarcinile ce le stau în față, orientându-se în raport cu situația concretă”[98].

Memorialistul Valentin Raiha insistă asupra faptului că DIA și „Rețeaua internă 276” au fost implicate în organizarea și desfășurarea diversiunii de după 22 decembrie 1989, împotriva Armatei române și a structurilor DSS-ului. „Din acest punct de vedere, forțele DIA dispuneau de o mare libertate de acțiune și, dacă luăm în calcul faptul că, responsabilii DIA au avut acces direct la ordinele și hotă­râ­rile ce se luau la MStM, nu este deloc surprinzătoare sincronizarea aproape per­fectă a acțiunilor «securiștilor-teroriști», aparițiile și dispariția lor misterioasă din punc­tele fierbinți. (…) Exactitatea cu care erau cunoscute numerele de telefon ale unităților militare, numele, gradul și funcția unor cadre de securitate și miliție, adresele acestora, nu poate să ne conducă decât la concluzia că diversiunea și dezinformarea asupra acțiunilor unor «securiști-teroriști» precum și zvonurile false lansate la adresa acestora, nu au fost rodul fanteziei unor străini. Toate acestea au presupus o pregătire anterioară (premeditare) și au fost «fabricate» de către forțe specializate”[99], concluzionează Valentin Raiha.

În Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare în Dosarul privind Revoluția Română din Decembrie 1989, se menționează în mod foarte clar faptul că „probatoriul administrat a demonstrat inclusiv faptul că pe perioada exercitării inducerii în eroare prin intermediul comunicaţiilor militare, DSS a fost lipsit în mod deliberat de posibilitatea comunicării prin propriul sistem de telefonie”[100]. Totodată, procurorii militari confirmă că „încă din seara de 22 decembrie 1989 MApN şi-a dublat legăturile telefonice”[101] astfel încât se poate spune că „dezinformarea prin comunicaţiile militare a fost făcută de la MApN”[102]. Merită reținută următoarea observație a procurorilor militari: „Faptul că începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, Armata a avut practic comunicaţii noi, face imposibilă penetrarea, într-un timp atât de scurt, a noii reţele de către o altă entitate”[103]. Martorul Paraschivescu Aurelia a declarat în fața procurorilor militari: „În luna decembrie 1989 lucram ca centralistă la Centrala telefonică din Drumul Taberei nr. 1 (Centrul Naţional de Telecomunicaţii) (…) Am primit indicaţii şi astfel am deconectat legăturile STS (TO) iar apoi le-am repus în funcţiune (…) Am făcut circuite telefonice noi, începând din 22.12.1989, noaptea, pentru MApN, pentru garnizoana de la Răzoare, la CIT – Ştirbei Vodă, unitatea de aviaţie şi unităţile din Ghencea. Aceste telefoane erau directe, fără numere, pentru unităţile militare”[104].

Rivalitatea dintre Securitate și Direcția de Informații a Armatei a fost o certitudine și o constantă a răzvoiului nevăzut din culisele regimului comunist din România. Referindu-se la această rivalitate dintre ofițerii de informații militare și cei de securitate, autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr consemnează următoarele: „În activitatea direcției au continuat să existe unele dintre greutățile întâlnite în perioadele ante­rioare. Colaborarea cu alte ministere și instituții centrale și mai ales cu organele de specialitate din Ministerul de Interne, absolut necesară pentru Serviciul de informații militare, nu s-a putut des­fășura nici în această perioadă (1964 – 1978 – n. n.) în limitele principiale stabilite prin pro­to­coalele încheiate la nivelul Ministerului Apărării Naționale. Unii ofițeri din cadrul Ministerului de Interne și-au depășit competențele, subordonându-și unele cadre din organul de informații militare, inclusiv de la posturile din străinătate. Prin această practică s-a creat o situație extrem de periculoasă și de neconceput în raport cu principiile muncii de informații militare și cu nece­si­tatea pentru Armată de a se subordona exclusiv conducerii superioare a statului român, fără a depinde de nimeni altcineva în procurarea informațiilor specifice (…) De asemenea, s-a încercat con­trolul pe mai multe căi a activității informative militare, însușirea unora din rezultatele obținute pe această linie și limitarea posibilităților operativ-informative ale Direcției Informații”[105].

Nicolae Ceaușescu va respinge o propunere de unificare a tutu­ror organelor de informații sub egida Ministerului de Interne, după cum va declara generalul Dumitru I. Dumitru, șeful DIA (1964 – 1978), însă defectarea lui Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978) avea să se intensifice „controlul organelor de securitate asupra Direcției Informații, a cărei activitate a început să fie din ce în ce mai afec­tată ca urmare a acestei imixtiuni”[106]. Începând din 1980, conducerea politică supe­rioară a României socialiste nu a mai permis trimiterea de ofițeri ai DIA în străinătate, la post, astfel încât numărul de atașați militari a scăzut de la 48 (în 1978) la 4 în decembrie 1989. „În deceniul nouă încer­cările eșuate anterior, foarte periculoase, de raportare centralizată și selectivă a informațiilor provenite pe diferite canale (inclusiv de la Marele Stat-Major – Direcția Informații) de către Ministerul de Interne au devenit realitate, o practică obișnuită”[107], menționează autorii volumului dedicat istoriei Direcției de Informații Militare.

Într-o lucrare dedicată celor petrecute în 1989 în România socialistă, Aurel I. Rogojan, fost împuternicit la conducerea Serviciului Independent Secretariat-Juridic din Departamentul Securității Statului (DSS) în 22 decembrie 1989, cu gradul de locotenent-colonel, readuce în discuție, în capitolul intitulat Controlul Securității prin Direcția de Informații Militare (p. 87 – 94), rivalitatea fără precedent între DSS și DIA. Racolarea unor ofițeri din Direcția a III-a a DSS pentru a deveni „ofițeri acoperiți” ai DIA, în anii ’80, a reprezentat, în clipa descoperirii acestui lucru, un șoc pentru conducerea DSS. „În anii 1990 – 1992, am primit câteva confirmări importante cu privire la existența unor ofițeri acoperiți ai Direcției de Informații a Armatei, de data aceasta în structurile de conducere ale Departamentului Securității Statului, ca locțiitori ai șefilor unor direcții centrale”[108], scrie Aurel I. Rogojan. O afirmație șocantă care distruge mitul atotputerniciei Securității. Greu de acceptat, fără prea multe dovezi credibile[109], însă pare să sprijine teoria loviturii prin surprindere pe care a dat-o, în decembrie 1989, DIA asupra DSS-ului. Șeful de cabinet al lui Iulian Vlad lasă să se înțeleagă că personalul de conducere din Direcția a IV-a Contrainformații Militare, și nu numai, juca dublu, adică raporta și la DIA, atrăgând, totodată, atenția asupra existenței unui „Ștat Special Anexă” al DIA, precum și asupra existenței și activității colonelului „ID”[110] (supranumit în mass-media de după 22 decembrie 1989 ca fiind „generalul roșu”). Menționăm faptul că „Ștatul Special Anexă” al DIA conținea numele ofițerilor acoperiți ai DIA aflați în anumite obiective, păstrat la Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, și care au făcut concurență neloială ofițerilor DSS-ului.

Cele enumerate mai sus întăresc convingerea că unii din membrii „Rețelei interne 276”, aflată în susţinerea logistică a DIA și născută sub controlul strict al PCR, au trecut la acţiune. Privind lucrurile din această perspectivă, putem înţelege astfel, mai uşor, faptul că după execuţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe 25 decembrie 1989, atacurile teroriste au încetat ca prin farmec[111]. Răniții și morții de după 22 decembrie 1989 au existat, „Rețeaua internă 276” a DIA a existat, conflictul mocnit dintre structurile de forță ale României socialiste a devenit o realitate după 22 decembrie 1989, iar Parchetul Militar din anii ꞌ90 s-a dovedit ineficient sau incapabil să soluționeze adevărurile juridice ale unei clipe istorice. Controversele privind rolul și locul acestei structuri secrete din cadrul DIA continuă să rămână în vigoare și pe măsură ce noi documente sau mărturii vor intra în circuitul istoriografic lucrurile se vor limpezi și vom putea înțelege în ce măsură evoluțiile politice ale momentului au fost influențate de „fenomenul terorist”. Un „fenomen” care a marcat, într-o primă etapă, sângeroasă, îngenuncherea unei structuri de forță, Securitatea, însă cu un preț extrem de sângeros și nedrept.

______________________________________________________

* Studiu publicat în volumul Revoluția din 1989. Învinși și învingători (coordonatori Anneli Ute Gabanyi, Andrei Muraru, Alexandru Muraru, Daniel Șandru), Editura Polirom, Iași, 2020, p. 373 – 397

[1] Brigada „U” (Ilegali) din cadrul Centrului de Informații Externe (CIE) a fost reorganizată, după 23 iulie 1978, în trei unități speciale: 1) UM 0101 care avea sarcini de spionaj în țările occidentale europene și Israel; 2) UM 0102 care era responsabilă cu spionajul în SUA și America de Sud și 3) UM 0103 care se ocupa de emigrația română, de Radio Europa Liberă și de combaterea iredentismului maghiar. Unitățile speciale au fost considerate ca fiind „formațiuni independente” în cadrul unităților de linie, respectiv o linie specială de muncă: UM 0101 în UM 0199, UM 0102 în UM 0201 și UM 0103 în UM 0225.

[2] Senatorul Sergiu Nicolaescu a propus în 1991 să se înființeze o Comisie Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Prin Hotărârea Senatului României nr. 11 din 16 iulie 1991 se va constitui o Comisie pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 cu următoarea com­ponență: Sergiu Nicolaescu – președinte, Ionel Muscalu, Mihai Iacobescu, Mihail Neagu, Attila Verestoy și Mircea Voica – membri. Camera Deputaților nu a agreat ideea înființării unei asemenea Comisii. În legislatura 1992 – 1996 s-a reiterat propunerea pentru reînființarea Comisiei, astfel încât prin Hotărârile nr. 51/1992 și 15/22.06.1993 ale Senatului României s-a aprobat continuarea activității Comisiei în următoarea componență: Valentin Corneliu Gabrielescu – președinte, Sergiu Nicolaescu – vicepreședinte, Ionel Aichimoaie – secretar, Ilie Plătică Vidovici, Ioan Constantin Pop, Victor Apostolache, Șerban Săndulescu, Mircea Vîlcu, Zoltan Hoszu, Adrian Dumitru Popescu-Necșești, Gheorghe Răboacă – membri.

[3] Prima parte a acestui interviu a fost publicat sub titlul „DIA, între loialitate și suspiciune” în Caietele Revoluției, nr. 1 (75)/2019, p. 20 – 26.

[4] Ministerul Public, Dosarul nr. 11/2014, Rechizitoriu, vol. I/2019, p. 294 – 296 în Arhiva IRRD, Fondul IV, cota 215 (interviuri).

[5] Răzvan Belciuganu, Te­ro­riștii din decembrie ’89: Luptătorii din „Rezistență”, pe http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/teroristii-din-decembrie-89-luptatorii-din-rezistenta-531005.html, 20 decembrie 2009 (accesat pe 26.04.2014, ora 18.56).

[6] Ibidem.

[7] Potrivit concepției generale a aplicațiilor militare desfășurate în România în anii ’70 – ’80, activități planificate de conducerea MApN împreună cu Comandamentul Forțelor Armate Unite (CFUA), odată la doi ani, generalii și ofițerii români aveau obligația de a elabora situațiile strategice și operativ-tactice care urmau să fie aplicate în cursul exercițiilor militare care se desfășurau pe hartă, precum și metodologia desfășurării operațiunilor. Reprezentanții României prezentau apoi la CFAU concepția de ansamblu a aplicațiilor, în vederea realizării cooperării cu cele două comandamente de armată, sovietic și bulgar, care formau un „Grup de Armate” („Front”, după terminologia sovietică/rusească) al cărui comandament era alcătuit din ofițeri și generali români.

[8] Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de MApN către senatorul Șerban Săndulescu (PNȚCD), membru al Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În total, 1.858 de ofițeri ai MApN au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2 – 7 ani, astfel: 1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”); 2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație); 3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc; 4) 33 la Academia de Spate și Apro­vizionare; 5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”. Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1 – 3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. „Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”, menționa MApN (Apud Șerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluția Română, Editura Omega Press, București, 1996, p. 157). Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948 – 1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în URSS. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni.

[9] Constantin Olteanu, O viaţă de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, Editura Niculescu, Bucureşti, 2012, p. 46.

[10] A se vedea: Legea nr. 5 din 14 martie 1969 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, în Buletinul Oficial, partea I, nr. 32 din 14 martie 1969.

[11] România 1945 – 1989. Enciclopedia Regimului Comunist. Instituții de Partid, de Stat, Obștești și Cooperatiste (coordonator Dan Cătănuș), Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitaris­mului/Academia Română, București, 2012, p. 150.

[12] Legea a fost publicată în Buletinul Oficial al RSR nr. 160 din 29 decembrie 1972.

[13] Primele Formațiuni de Luptă Patriotice (FLP) au fost alcătuite din muncitori și intelectuali, constituite în cursul anului 1944 de către Emil Bodnăraș, și au fost implicate în lovitura de stat de la 23 august 1944, preluând în custodie temporară pe Mareșalul Ion Antonescu și principalii săi colaboratori după arestarea de la Palatul Regal. Până la 6 martie 1945, membrii FLP au fost folosiți de PCR în acțiunile de cucerire a puterii politice, iar după instaurarea guvernului condus de către dr. Petru Groza au fost încadrați în aparatul de stat, la Ministerul de Interne și în Armată.

[14] Gărzile Muncitorești dispuneau de un Comandament Central, state-majore în cadrul organelor de partid regionale, raionale și municipale, iar în anumite întreprinderi și la o serie de organe locale de partid au existat subunități de gărzi muncitorești alcătuite din plutoane, companii și batalioane. În 1959, Gărzile Muncitorești dispuneau de un efectiv de 37.000 de luptători, iar în anii care au urmat efectivele acestora au atins cifra de 46.000 – 47.000 de luptători. Ministerul Forțelor Armate a asigurat înzestrarea cu ar­ma­ment, muniții, echipament și tehnică de luptă, precum și cu specialiștii necesari pentru pregătirea militară a luptătorilor din Gărzile Muncitorești. La 22 ianuarie 1960, Biroul Politic al CC al PMR a hotărât preluarea de către Ministerul Afacerilor Interne a Coman­da­mentului Central al Gărzilor Muncitorești, împreună cu toate celelalte sarcini care re­zultau din modificarea respectivă, urmând ca organele de partid să asigure în con­tinuare controlul și îndrumarea politică a tuturor membrilor Gărzilor Mun­citorești. În conformitate cu Hotărârea nr. 501 din 24 aprilie 1961 a Biroului Politic al CC al PMR, efectivele Gărzilor Muncitorești au fost reduse de la 46.636 la 23.000 de luptători începând cu 1 iunie 1961. Pe 15 ianuarie 1962, Gărzile Muncitorești au fost desființate în întregime, în contextul reducerii substanțiale a cheltuielilor militare ale României.

[15] Generalul-locotenent Gheorghe Logofătu, „Aspecte strategice ale războiului popular de apărare”, în Studii de strategie militară (coordonator: general-locotenent Nicolae Eftimescu), Editura Militară, București, 1987, p. 291.

[16] România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 293.

[17] Ibidem.

[18] În cadrul Gărzilor Patriotice intrau bărbații până la vârsta de 60 de ani și femeile până la 55 de ani. Studenții efectuau pregătire militară în cadrul Gărzilor Patriotice. Structura Gărzilor Patriotice era constituită precum cea a forțelor armate, respectiv subunități de pușcași (organizate pe batalioane, companii, plutoane și grupe), de arme (organizate pe baterii și plutoane) și asigurare (organizate pe plutoane și grupe). Începând cu 1976 s-a prevăzut în structura Gărzilor Patriotice și eșalonul Brigadă ca Mare Unitate tactică. Comandanții subunităților de Gărzi Patriotice erau numiți de către comitetele de partid din întreprinderi și instituții, iar locțiitorii politici ai comandanților de subunități erau selecționați de organele de partid. În 1989, România socialistă dispunea, la pace, de Gărzi Patriotice cu un efectiv de circa 1.500.000 de oameni a căror pregătire era realizată și coordonată de 1.064 de cadre militare permanente de la MApN. A se vedea: Laurențiu-Cristian Dumitru, „Doctrina Militară a României Comuniste (1968 – 1989). Perspectivă istorică și abordare conceptuală”, în Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional=1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu (coordonatori: Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiuşan-Nuică), vol. II, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 394 – 402.

[19] Prim-secretarii Comitetelor de partid din județe, municipii și sectoare ale municipiului București erau comandanții Gărzilor Patriotice, iar Statutul PCR prevedea conducerea de către partid a Gărzilor Patriotice la toate nivelurile. Statul-Major Central al Gărzilor Patriotice funcționa pe lângă CC al PCR și era încadrat cu cadre militare active detașate de la MApN și Ministerul de Interne.

[20] A fost publicat în numărul 9 al Monitorului Oficial al României din 31 decembrie 1989.

[21] „O mențiune specială merită muncitorii puși de N. C. în fruntea instituțiilor militare ale statului. (…) Oricum, de la Sălăjan, criteriul muncitoresc în alegerea capilor armatei a devenit de neclintit. Următorul a fost Ioniță, muncitor de uzină și militant în mișcarea de tineret, pe care Ceaușescu l-a promovat fără să șovăie. (…) Nu știu cum îl prizaseră generalii și trupa pe Ioniță, dar civilii vedeau în el imaginea neșlefuită a strungarului îngâmfat, suficient și mitocan, ce nu făcea nici cel mai mic efort să iasă din vechea-i carcasă. Ce o fi visat el? Să cucerească puterea în România sub oblăduirea lui Brejnev, cu care poate ar fi reușit să semene, întrucât aveau în compoziția intimă același minereu?”, consemna Dumitru Popescu, fost membru al CPEx al CC al PCR, cu referire la conducerea MApN (Apud Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se…Angoasa putrefacției. Memorii, vol. IV, Editura Curtea Veche, București, 2006, p. 176 – 178).

[22] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne. 1965 – 1989, vol. I, Editura Domino, Iaşi, 2001, p. 248.

[23] În iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniță a fost eliberat din funcția de ministru al Apărării Naționale și a devenit vice-prim-ministru însărcinat cu coordonarea Ministerului Transporturilor, Ministerului Sănătății, Comitetului de Stat pentru Ape, Canalului Dunăre-Marea neagră, Aviației Civile și Marinei Civile. Generalul Ion Gheorghe a fost trimis să întărească Comisia pentru coordonarea activității consiliilor populare.

[24] Ionel Gal, op. cit., p. 278.

[25] Constantin Olteanu, op. cit., p. 167.

[26] Ionel Gal, op. cit., p. 266.

[27] Ibidem.

[28] La discuții participau membrii Comisiei de Cadre: Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Constantin Olteanu, Tudor Postelnicu și Constantin Radu, șeful Secției Cadre a CC al PCR.

[29] Constantin Olteanu, op. cit., p. 170.

[30] Silviu Brucan susține în volumul O biografie între două revoluții: de la capitalism la socialism și retur (Editura Nemira, București, 1998, 335 p.) că încă din 1976, ministrul Apărării Naționale, generalul de armată Ion Ioniță, discutase cu fostul șef al Marelui Stat-Major, generalul-colonel Ion Gheorghe. „Ei puteau să organizeze o lovitură din punct de vedere strict militar. Îi cunoșteam pe amândoi, dar eu eram în contact numai cu generalul Ioniță. Într-o discuție cu acesta am ajuns la concluzia că nici clasa muncitoare, nici restul populației nu erau pregătite în acel moment pentru o asemenea lovitură de forță și că din acest motiv nu o vor sprijini. Până la urmă, cei doi generali au renunțat la ideea loviturii”, declară Silviu Brucan (Ibidem, p. 172 – 173). Având în vedere faptul că generalul-colonel Ion Gheorghe a fost eliberat din funcția de șef al Marelui Stat-Major în decembrie 1974, este extrem de greu de acceptat faptul că acesta din postura de prim-vicepreședinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular Municipal și membru al biroului Comitetului Municipal de Partid București (decembrie 1974 – august 1977) ar fi putut organiza o lovitură de stat cu sprijinul militar al unităților din cadrul MApN.

[31] Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 70 – 71.

[32] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI și Securitatea, Editura Humanitas, București, 2005, p. 342.

[33] Ibidem, p. 394 – 396.

[34] Ibidem, p. 400.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, p. 401.

[38] Ibidem.

[39] În aprilie 1966, sarcinile legate de aparatul de Securitate în cadrul Secretariatului CC al PCR le preia Vasile Patilineț.

[40] Departamentul Securității Statului (DSS) avea rolul de a „coordona, controla și îndruma în mod unitar întreaga activitate pe care o desfășoară organele de securitate pentru asigurarea prevenirii, descoperirii și lichidării acțiunilor îndreptate împotriva securității statului”. Existența DSS-ului a fost efemeră întrucât, prin Decretul nr. 295 al Consiliului de Stat, din 3 aprilie 1968, a fost înființat Consiliul Securității Statului (CSS), „organ central al administrației de stat”, separat complet de Ministerul Afacerilor Interne și condus în continuare de Ion Stănescu. La 19 aprilie 1972 a fost înființat Ministerul de Interne, prin fuzionarea Ministerului Afacerilor Interne și a Consiliului Securității Sta­tului, considerându-se că unificarea „va asigura în mai bune condiții înfăptuirea politicii partidului și statului”.

[41] A se vedea: Buletinul Oficial al RSR, nr. 65 din 22 iulie 1967.

[42] Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 237.

[43] Grigore Răduică, Crime în lupta pentru putere, Editura Evenimentul Românesc, București, 1999, p. 21.

[44] Referindu-se la această campanie de dezvăluiri a abuzurilor Securității, generalul-maior (r) Ionel Gal con­semna: „În Securitate dezbaterile s-au transformat în adevărate acuze la adresa șefilor de pe întreaga scară ierarhică și care au ordonat diferite măsuri ce nu erau în concordanță cu pre­ve­derile legilor. (…) Au urmat măsurile organizatorice și de cadre. Colective de ofițeri din direcțiile de cadre, împreună cu activiști de partid, au cercetat mii de sesizări și scrisori și pe baza re­zul­ta­telor au propus și au scos din fiecare unitate operativă pe toți cei ce au fost implicați în aceste pro­cese. Acțiunea s-a desfășurat și în teritoriu, în final epurându-se peste 10.000 de ofițeri și subofițeri, în marea majoritate cadre provenite din vechiul aparat sau altele, care prin profilul lor moral s-au dovedit abuzive, incompetente sau abrutizate” (Apud Ionel Gal, op. cit., p. 34 – 35).

[45] La 14 noiembrie 1968, Alexandru Drăghici a fost degradat și trecut în rezervă cu gradul de soldat. Nu a fost condamnat penal pentru crimele și abuzurile de care a fost acuzat. A fost numit director la un IAS de lângă București.

[46] Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie. „Am fost și cioplitor de himere”, Editura Expres, București, 1994, p. 134.

[47] Referindu-se la acest moment, Ion Stănescu, fost șef al CSS, consemna, după 22 decembrie 1989, următoarele: „Însuflețirea și entuziasmul participanților la adunare au erupt, literalmente, în clipa în care secretarul general al partidului a înmânat personal distincțiile acordate unor generali și ofițeri superiori prezenți la adunare. Unii dintre cei ce primeau distincțiile cu greu își stăpâneau emoțiile, în seninătatea privirilor lor scăpărau licărele fierbinți ale satisfacției și bucuriei” (Apud Ion Stănescu, Mărturisiri din anii unor entuziaste angajări și a unor înalte răspunderi, Editura Paco, București, 2009, p. 67 – 68).

[48] Pierre du Bois, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, Editura Humanitas, București, 2008, p. 124.

[49] Ionel Gal, op. cit., p. 94.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997, p. 65.

[53] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 262.

[54] Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității/CNSAS, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II/1967 – 1989, Editori: Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Ivan Duică, Liviu Țăranu, Theodor Bărbulescu, Editura Enciclopedică, București, 2006, p. XIII.

[55] Ibidem.

[56] Ionel Gal, op. cit., p. 267.

[57] „În acea noapte de groază (14 martie 1973 – n. n.) pentru mine și familia mea – mărturisea fostul șef al CSS, Ion Stănescu -, locuința mi-a fost pusă sub pază de către armată, acțiune de care s-a ocupat personal Ion Ioniță pe atunci ministrul Forțelor Armate” (Apud Ion Stănescu, op. cit., p. 84 – 85).

[58] Erau documente de urmărire informativ-operativă realizate de către Direcția a VIII-a din Consiliul Securității Statului, direcție care se ocupa cu asigurarea securității conducerii de partid și de stat a României socialiste.

[59] „(…) Printr-un ordin strict-secret emis de președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu, la indicația expresă a lui Nicolae Ceaușescu, a fost deschisă acțiunea specială «Apolodor», care avea ca obiectiv principal identificarea și luarea în evidență, indiferent de poziția lor în ierarhia PCR sau în administrația de stat, a tuturor persoanelor care studiaseră în URSS, se căsătoriseră cu cetățene sovietice sau erau cunoscute cu simpatii pro-sovietice. În acest context, serviciul informativ al Direcției a V-a a luat în lucru un grup numeros de activiști cu funcții de răspundere din aparatul Comitetului Central al PCR, printre care se numărau Alexandru Drăghici și soția sa Marta, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica etc. În vara anului 1972, doctorul Schächter a fost schimbat din funcția de medic personal al secretarului general al PCR și numit director adjunct al Spitalului de Urgență București (Spitalul I. C. Frimu). După circa două luni, în condiții neelucidate, doctorul în cauză s-a sinucis, aruncân­du-se de la ultimul etaj al spitalului. Înainte de suicid, a transmis Elenei Ceaușescu o scrisoare de aproximativ 12 pagini, prin care își justifica gestul. Concret făcea referiri la teroarea instituită împotriva sa de către Ion Stănescu și generalul Nicolae Pleșiță, care i-ar fi cerut să-i urmărească pe unii activiști de rang înalt din cadrul PCR sub pretextul că ar pregăti o lovitură de stat cu sprijin sovietic”, scrie generalul de brigadă (r) Mihail Viorel Țibuleac din SRI (Apud Mihail Viorel Țibuleac, „Cazul dr. Schächter și consecințele sale”, în Vitralii – Lumini și umbre, anul V, nr. 17, decembrie 2013 – februarie 2014, p. 69 – 71). În contextul reorganizării structurilor de securitate, „s-a ordonat – scrie generalul de brigadă (r) Mihail Viorel Țibuleac – distrugerea a numeroase documente referi­toare la trecutul prosovietic al unor activiști ai PCR” (Ibidem, p. 72).

[60] Florian Banu, „1973. Ceaușescu versus Securitatea”, în Dosarele Istoriei, Anul VIII, nr. 7 (83), 2003, p. 37.

[61] Stenograma ședinței relevă o ciocnire și o plată de polițe vechi între conducerea Armatei (generalul Ion Ioniță) și cea Internelor și Securității (generalul-locotenent Grigore Răduică).

[62] Florian Banu, op. cit., p. 40.

[63] „DIE arăta ca o comunitate distinctă, chiar o «aristocrație» a Securității, datorită raportării adesea directe la conducerea supremă a statului, spre deosebire de organele interne de informații, percepute chiar de oficialii de vârf ca o masă instituțională amorfă, cu valențe de «stat în stat»”, consemna istoricul Ion Constantin cu referire la Direcția de Informații Externe a României socialiste (Apud România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 227).

[64] Era organ deliberativ și de conducere al Departamentului Securității Statului (DSS).

[65] România 1945 – 1989. Enciclopedia Regimului Comunist…, p. 253.

[66] Al Departamentului Securității Statului.

[67] „(…) în instituțiile fostului Minister de Interne comunist se aflau mulți indivizi dispuși și capa­bili să execute și cele mai criminale ordine ale superiorilor, iar atunci când asemenea fapte ajun­geau în dosarele Procuraturii Militare, se făcea tot posibilul pentru a fi scăpați de răspundere sau, în cel mai rău caz, să li se asigure o răspundere mai mult simbolică”, consemnează generalul (r) Ioan Dan, fost adjunct al șefului Direcției Procuraturilor Militare (Apud Ioan Dan, Teroriștii din ’89, Editura Lucman, București, 2012, p. 127).

[68] Ionel Gal, op. cit., p. 150 – 151.

[69] Ibidem, p. 224.

[70] La 22 decembrie 1989, UM 0632 avea în componență 926 ofițeri, 17 maiștri militari, 160 ofițeri fără mandat și 30 de civili. Comandant era generalul-locotenent Vasile Al. Gheorghe, iar adjuncți șefi de direcție: colonelul Radu Bălășoiu, locotenent-colonel Mihai Uță și locotenent-colonel Dumitru Petanca. Generalul-locotenent Vasile Al. Gheorghe (n. 30 octombrie 1932 – decedat în mai 1998) a fost și aghiotant personal al lui Nicolae Ceaușescu.

[71] „Este important de relevat că, timp de aproape zece ani, organele de contrainformații, concomitent cu aportul lor la întărirea capacității de luptă a unităților și marilor unități, au întreprins și o serie de acțiuni ce depășeau cadrul lor de competență, transformându-se într-un vânător de greșeli și de vrăjitoare, la aceasta contribuind și generalii Naum, Florea sau Vasile Gheorghe care nu au putut face disocierea între atribuțiile Securității, ca organ de apărare, și aservirea acesteia intereselor cuplului dictatorial. Lovite în orgoliul lor prin trădare, prinse în valul de suspiciune și neîncredre determinate de N. Ceaușescu, organele de contrainformații au deviat de la rolul și competența lor, infiltrându-se în raporturile de familie ale ofițerilor și generalilor, în raporturile dintre ei, elemente ce lezau onoarea și demnitatea de ofițer. Probleme ce țineau de domeniul moralei, raporturilor conjugale, relațiilor dintre părinți și copii, conduita soțului sau soției, situațiile dramatice sau tragice ale unor ofițeri au fost exagerate sau deformate prezentându-se prin informări directe lui N. Ceaușescu”, consemna generalul-maior (r) Ionel Gal cu referire la rolul și locul contrainformațiilor militare în gestionarea „puterii” în România socialistă (Apud Ionel Gal, op. cit., p. 229 – 230)

[72] Ibidem, p. 228.

[73] Ibidem, p. 230.

[74] Ibidem.

[75] „O problemă (cunoscută de fapt) a fost cea a unor relații tensionate, mocnite, dintre ofițerii de contrainformații militare, care proveneau din Ministerul Forțelor Armate, dar care aparțineau Consiliului Securității Statului (din 1978 Departamentul Securității Statului), pe de o parte, și corpul de cadre al Armatei, pe de altă parte. Se impunea revenirea la experiența din trecut ca activitatea de contrainformații militare să se efectueze de către organe din cadrul Armatei, urmând scoaterea instituției militare de sub controlul Securității. La sfârșitul controlului (desfășurat în anul 1969 – n. n.) am discutat acest aspect cu generalul Ion Ioniță, ministrul Forțelor Armate, care a agreat ideea, afirmând că va discuta această problemă cu comandantul suprem. După un timp, generalul Ion Ioniță mi-a comunicat că supusese atenției lui Nicolae Ceaușescu această chestiune, primind ca răspuns: «să mai vedem»”, consemnează generalul-colonel (r) Constantin Olteanu în amintirile sale (Apud Constantin Olteanu, O viață de om…, p. 102).

[76] Ionel Gal, op. cit., p. 231.

[77] Ibidem.

[78] Liviu Pleșa, „Proceduri și criterii de încadrare a personalului Securității în timpul regimului Ceaușescu”, în Caietele CNSAS, Anul V, nr. 1 – 2 (9 – 10)/2012, Editura CNSAS, București, 2013, p. 214 – 215.

[79] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 399.

[80] Alexandru Grigoriu, Eroii Martiri în statistici, Editura IRRD, București, 2013, p. 101.

[81] O cercetare din 2014 a istoricului Alexandru Grigoriu, în ceea ce priveşte statistica decedaților din orașele martir ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, relevă faptul că numărul total de oameni care au murit în perioada 17 – 31 decembrie 1989 se ridică la 1.165 de persoane: ● 271 în perioada 17 – 22 decembrie 1989; ● 715 în perioada 22 – 25 decembrie 1989; ● 113 după 25 decembrie 1989; ● 67 fără o dată exactă a decesului.

[82] Sorin Botar, şeful de cabinet al prim-secretarului Ion Savu, a dispărut din sediul fostului Comitet Judeţean de Partid Alba în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Începând din acea noapte s-au declanşat în Alba-Iulia primele acţiuni teroriste. Capturat de către forţele MApN în seara de 24 decembrie 1989, Sorin Botar va declara că face parte dintr-o reţea de rezistenţă care dispune de arme şi legături, nominalizând, printre alții, ca om de legătură pe maiorul Viorel Bârloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Alba-Iulia. În conformitate cu declaraţiile lui Sorin Botar, în timpul anchetei la care a fost supus de revoluţionari şi ofiţerii MApN, şefii Securităţii şi Miliţiei făceau parte şi ei din reţea. În timpul percheziţionării locuinţei sale, Sorin Botar va încerca să evadeze şi va striga să se tragă asupra grupului de revoluţionari din curtea casei sale („În numele lui Brihac şi Lupeş, trageţi!”), ceea ce s-a şi întâmplat. În schimbul de focuri din ambuscada pusă la cale de terorişti, Sorin Botar va fi ucis. A se vedea pentru amănunte asupra cazului, Mihai Babiţchi, Revoltă în labirint. Decembrie ’89, Editura Altip, Alba-Iulia, 2009, p. 179 – 187.

[83] A se vedea: Ioan Dan, Teroriştii din ’89…, p. 226 – 267.

[84] În clipa în care a fost predat la Circa 21 Miliţie, ofiţerul de securitate a scos din gheta semicizmă pistolul şi un al doilea încărcător. Ofiţerul a fost scos de sub urmărire penală, la 10 aprilie 1992, de către Secţia Parchetelor Militare care a clasat Dosarul nr. 2089/P/1991. Nu a fost verificată nici măcar versiunea ofiţerului care a declarat că se îndrepta spre domiciliul unei cumnate, deoarece acasă îi era frică să meargă.

[85] Ofiţerul s-a prezentat ca fiind avocat şi a fost dus în redacţia cotidianului Informaţia Bucureştiului. Va fi eliberat ca urmare a intervenţiei maiorului Ion Dosan de la SMB care răspundea de cotidianul Informaţia Bucureştiului. Pistolul ofiţerului a dispărut şi nu s-a putut stabili dacă s-a tras cu el sau nu. Dosarul nr. 2114/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare s-a clasat.

[86] Referitor la acuzaţiile privind rolul TVR în lansarea diversiunii mediatice, menită a bulversa noile structuri de putere şi pe susţinătorii lor, în speţă Armata Română şi structurile Ministerului de Interne (Miliţie şi Securitate), trebuie menţionat faptul că, totuşi, începând din seara de 22 spre 23 decembrie 1989 va funcţiona o comisie de verificare şi avizare a ştirilor care se vor da pe post. Această Comisie va funcţiona la etajul XI al TVR, în biroul în care se aflau membrii CFSN care avizau, uneori, personal aceste ştiri. Exista un sistem de curieri care aduceau ştirile la verificat şi apoi în Studioul 4 pentru transmitere. Începând din ziua de 22 decembrie 1989, ora 19.00, „nicio informaţie despre lupte – declară Constantin Bebe Ivanovici -, despre acţiuni teroriste nu s-a difuzat fără viza reprezentanţilor Armatei” (Apud Constantin Bebe Ivanovici, Cui îi este frică de adevăr? Leacuri împotriva uitării, Editura Scripta, București, 2001, p. 288).

[87] Sub presiunea timpului, şi în absenţa unor probe evidente asupra vinovăţiei lor, toţi cei suspectaţi de terorism şi reţinuţi de Armată au fost eliberaţi după o anchetă superficială.

[88] Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit adevărul…, Editura RAO, București, 2009, p. 123.

[89] Apud În decembrie 1989, DIA manipula Armata Română, pe http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/in-decembrie-1989-dia-manipula-armata-romana-2/ (accesat pe 01.11.2014). Informaţiile pe care SRI le prezintă publicului, în legătură cu cele petrecute în decembrie 1989, sunt ca urmare a executării de către ofiţerii DSS-ului, cu precădere cei ai Direcţiei a I-a Informaţii Interne, a unor misiuni de culegere de informaţii menite a clarifica diversiunea cu teroriştii. Au fost trimişi în spitale o serie de ofiţeri de securitate, însoţiţi de civili veniţi în cadrul unităţii pe 22 decembrie 1989, care au obţinut date privind numărul şi soarta internaţilor suspecţi de terorism, care de regulă au fost preluaţi de reprezentanţi ai MApN, pierzându-li-se urma.

[90] Înregistrarea audio se află în Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127.

[91] Colonelul (r) Remus Ghergulescu, fost comandant al Batalionului 404 Cercetare-Diversiune, susține că au acționat, în decembrie 1989, luptători din Rețelele „R” (a MApN) și „S” (a DSS).

[92] Rețeaua secretă GLADIO a fost constituită la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial în statele membre NATO, sub coordonarea Pentagonului, CIA și a Cartierului General al NATO, și reunea o serie de grupuri paramilitare clandestine (de tip stay behind). Grupurile din această rețea au fost folosite în diverse operațiuni ultra-strict-secrete menite a combate pericolul comunist în Occident, și nu numai, urmând să intre în luptă în cazul în care URSS invada Europa Occidentală. Bazele operațiunii și a rețelei GLADIO au fost puse în 1951, ca urmare a acordului dintre CIA și SIFAR (Serviciul de Informații al Armatei Italiene). Rețele de tip GLADIO vor fi coordonate de un Comitet Clandestin de Planificare (Allied Coordination Committee – ACC) care opera în SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe). În 1990, comandantul Gerardo Serravalle, șeful Secției 5 a Biroului R (Richerche – Cercetări) din cadrul SID (Servizio Informazioni Difesa – Serviciul de Informații al Apărării), va declara în fața Comisiei de anchetă: „Ei trăiau într-un climat precum cel din Deșertul tătarilor și gândeau astfel: în caz de invazie, sovieticii vor fi susținuți de partidele comuniste naționale. De ce să așteptăm această invazie? Să acționăm imediat!” (Apud Roger Faligot, Rémi Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, vol. III, Editura Nemira, București, 2002, p. 50). Ultima întâlnire cunoscută a liderilor GLADIO s-a produs la Bruxelles, la sediul Comitetului Aliat Clandestin, în octombrie 1990. „Trebuia să atacăm civili, femei, copii, oameni nevinovați, fără legătură cu jocurile politice. Motivul era simplu: să forțăm opinia publică să solicite statului mai multă securitate și instituirea de noi forțe militare. Aceasta este logica politică ce se ascunde în spatele masacrelor teroriste care vor rămâne nepedepsite, căci statul nu se poate autocondamna sau autoculpabiliza…”, mărturisea, în 1984, fostul agent GLADIO, Vincenzo Vinciguerra, în ancheta instrumentată de judecătorul italian Felice Casson. Înalți responsabili ai Italiei, respectiv președintele Francesco Cossiga și premierul Giulio Andreotti, vor recunoaște existența rețelei secrete GLADIO abia în timpul anchetei desfășurate, în perioada octombrie-noiembrie 1990, de către magistrații italieni privind atentatele teroriste care au zguduit Italia în anii ’70 – ’80. Premierul Giulio Andreotti a insistat, în 1990, că Italia nu este singura țară occidentală care deține asemenea structuri militare paralele.

[93] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO, București, 2008, p. 72 – 73.

[94] Ministerul Public, Dosarul nr. 11/2014, Rechizitoriu, vol. I/2019, p. 294 – 296 în Arhiva IRRD, Fondul IV, cota 215 (interviuri); 10. Rechizitoriu Revoluție, 501 p./pdf.

[95] Răzvan Belciuganu, Te­ro­riștii din decembrie ’89: Luptătorii din „Rezistență”, pe http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/teroristii-din-decembrie-89-luptatorii-din-rezistenta-531005.html, 20 decembrie 2009 (accesat pe 26.04.2014, ora 18.56).

[96] Ibidem.

[97] Idem, Manualul teroriștilor din de­cem­brie ’89, pe http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/manualul-teroristilor-din-decembrie-89-531055.html, 21 decembrie 2009 (accesat pe 26.04.2014, ora 19.31).

[98] Ibidem.

[99] Valentin Raiha, În decembrie ’89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari, Editura Ziua – Omega Press Investment, București, 1995, p. 34 – 35.

[100] Ministerul Public, Dosarul nr. 11/2014, Rechizitoriu, vol. I/2019, p. 278 în Arhiva IRRD…

[101] Ibidem.

[102] Ibidem, p. 279.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem.

[105] Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr, p. 147 – 148.

[106] Ibidem, p. 149.

[107] Ibidem, p. 150.

[108] Aurel I. Rogojan, 1989. Dintr-o iarnă în alta…România în resorturile secrete ale istoriei, Editura Proema, Baia Mare, 2009, p. 88.

[109] A se vedea în acest sens: Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, „Trădarea se cuibărise demult în DSS”, Editura Elion, București, 2019, 335 p.

[110] Consider că acel colonel „ID” este colonelul Ilie Drăgoi din DIA, fost șef al Secției a II-a din DIA care se ocupa de ofițerii sub acoperire ai serviciului secret al Armatei. După Revoluție a fost reactivat, avansat general de brigadă la 18 mai 1990 și numit la conducerea fostei Unități de Filaj a DSS-ului, integrată în MApN după 22 decembrie 1989. Generalul de brigadă (r) Ilie Drăgoi a fost implicat, din postura de consilier al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SRI, în scandalul „Timofte – KGB”.

[111] În Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare în Dosarul privind Revoluția Română din Decembrie 1989 se evidențiază că în spațiul public au exitat opinii referitoare la faptul că diversiunea radio-electronică din decembrie 1989 a fost exercitată de către forţe militare interne, cu ajutorul sistemului automatizat Almaz-2-Vozduh, care permitea generarea de multiple ţinte aeriene false, această posibilitate având drept scop de bază pregătirea militarilor angrenaţi în apărarea antiaeriană a teritoriului ţării. Almaz-2-Vozduh reprezenta o tehnologie militară produsă în URSS, aflată şi în dotarea Armatei române. Rolul acestei tehnologii de vârf pentru vremea respectivă era unul de interfaţă necesară conducerii concomitente a câtorva sute de unităţi de aviaţie şi de apărare antiaeriană a teritoriului. Interfaţa conferea posibilitatea interconectării tuturor sistemelor interne de radiolocaţie astfel încât ţintele aeriene detectate de o staţie de radiolocaţie (radar) puteau fi operate în mod unitar de întregul sistem, iar aviaţia de vânătoare putea fi dirijată în mod eficient la ţintă, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru lansarea la ţintă a rachetelor antiaeriene. Sistemul Almaz-2-Vozduh se afla în dotarea Armatei române din data de 23.04.1979. Tehnologia Almaz s-a îmbunătăţit, astfel încât au fost achiziţionate sistemele Almaz-2 şi Almaz-3. Numeroși martori audiați de către procurorii militari au declarat că în anii anteriori lui 1989, antrenamentele cu ţinte aeriene false reprezentau o practică des întâlnită privind pregătirea militară a cadrelor din sistemul de apărare antiaeriană a României. Au mai arătat că ţintele simulate puteau fi multiple (de ordinul zecilor, aşa cum s-a întâmplat în decembrie 1989) şi că puteau fi generate foarte uşor de la toate staţiile de radio-locaţie aflate în teritoriu. Întrucât sistemul naţional de radiolocaţie era integrat (inclusiv datorită tehnologiei Almaz), ţintele false generate apăreau pe ecranele tuturor staţiilor de radiolocaţie. Ancheta Secției Parchetelor Militare relevă faptul că imitarea ţintelor aeriene era ușor de realizat din interiorul României și că acest gen de diversiune s-a exercitat din interior. Totodată, trebuie menționat faptul că Planul de difuzare a informaţiilor despre inamic folosit la o aplicaţie a Forţelor Navale, desfăşurată în vara anului 1989 și confirmat de către Statul Major al Forțelor Navale prin adresa cu numărul A16964 din data de 27 decembrie 2017, relevă că MApN folosea termenul terorist.