„Perestroika” şi „glasnosti” aveau să contribuie în mod substanţial la reformarea URSS-ului, favorizînd o „nouă gândire politică” în domeniul relaţiilor internaţionale. Conceptul de „Casă Comună Europeană” avea să devină unul dintre obiectivele strategice ale politicii externe ale lui Mihail S. Gorbaciov şi va influenţa reconfigurarea relaţiilor internaţionale în anul 1989. Tratativele diplomatice pentru unificarea Germaniei şi amplificarea procesului de integrare economică, politică şi monetară a statelor membre ale CEE, având drept ţintă naşterea UE de astăzi, au fost favorizate de această „nouă gândire politică” în domeniul relaţiilor internaţionale a liderului URSS. În contextul oferit de prăbuşirea glacisului strategic al URSS, preşedintele François Mitterrand va începe să accelereze politica sa de făurire a unităţii europene.
În contextul politico-economic de la începutul anilor ’80, amplificat de pierderea „Liniei X”[1] şi creşterea, astfel, a decalajului tehnico-ştiinţific dintre Occident şi URSS, secretarul general al CC al PCUS, Iuri V. Andropov, a ajuns la concluzia că, dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică[2] prin care se dorea dominarea lumii[3] avea să se prăbuşească[4]. Iuri V. Andropov a ajuns la conştiinţa[5] necesităţii unei reforme complete a sistemului şi putem vorbi de faptul că el este părintele „perestroikăi”[6]. Mihail S. Gorbaciov avea să-şi afirme noile principii şi metode de politică externă, cu ocazia unei conferinţe ţinute, în mai 1986, în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: „În prezent trebuie să învăţăm cât se poate de repede a transpune ideile şi orientările în acţiuni concrete şi s-o facem având mereu în minte – atât în lucrurile mari cât şi în cele mici – obiectivele mometului şi perspectivele strategice. (…) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situaţia şi a stabili planuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”[7]. Noua linie de politică externă[8] inaugurată la Kremlin reprezenta aplicarea la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian Antonio Gramsci, respectiv renunţarea la cucerire prin intermediul luptei de clasă şi recurgerea la strategia şantajului, nu prin forţă, ci prin slăbiciune, în parte reală, în parte simulată, pentru a-şi asigura ajutorul şi simpatiile occidentale[9]. În martie 1987, Mihail S. Gorbaciov avea să declare în faţa membrilor Biroului Politic: „Sarcina importantă este utilizarea potenţialului ştiinţific şi tehnologic vest-european. (…) Nu să separăm Europa Occidentală de Statele Unite, ci mai degrabă să îndepărtăm Statele Unite de Europa”[10]. Trebuie să remarcăm faptul că programul politic lansat de Mihail S. Gorbaciov a dus în final, vis-à-vis de NATO şi Occident, la ceea ce avea să-i declare politologul rus Gheorghi A. Arbatov, în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: „O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim[11] de duşmanul vostru!”. Referindu-se la acele clipe de început ale mandatului lui Mihail S. Gorbaciov, diplomatul Serghei Tarasenko scria: „Trebuia să devenim un stat «normal». Nu mai puteam juca rolul unui stat sălbatic. Din toate punctele de vedere, ne loveam de un zid…În opinia publică mondială eram la nivelul unor barbari. Eram temuţi, însă, în acelaşi timp, nimeni nu ne respecta…Eram «imperiul cel rău»”[12]. În iulie 1985, Andrei A. Gromîko, ministrul de Externe al URSS, a fost înlocuit în funcţie cu Eduard A. Şevardnadze.
În ianuarie 1986, Mihail S. Gorbaciov va lansa celebra „Propunere din ianuarie”, care va lua prin surprindere cancelariile diplomatice și opinia publică internațională: sovieticii propuneau eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și, totodată, a tuturor armelor nucleare până în anul 2000. Observatorii atenți ai relațiilor internaționale, cu precădere cele sovieto-americane, reținuseră faptul că Mihail S. Gorbaciov încerca să impună planul său de dezarmare complexului militaro-industrial sovietic, în pofida „unei armate ai cărei comandanți mai vârstnici condamnaseră cu îngrijorare reducerea forței militare sovietice”[13]. Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail S. Gorbaciov, cu acceptul președintelui Bush[14], organizarea unor întâlniri şi negocieri la nivel înalt (SUA – URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri – unele formale, altele informale -, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail S. Gorbaciov avea să se consulte, conform declaraţiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi H. Şahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger[15].
În contextul noilor transformări din arena relaţiilor internaţionale, Bettino Craxi, prim-ministru al Italiei în exerciţiu şi preşedinte al Consiliului European, a vizitat Moscova după venirea lui Mihail S. Gorbaciov la putere, şi a dat semnalul unui nou început în relaţiile dintre Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Blocul Estic. Mihail S. Gorbaciov avea să declare după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul „de a organiza relaţii reciproc avantajoase între CAER şi CEE în chestiuni economice”[16]. Liderul de la Kremlin comunica, totodată, faptul că „în măsura în care ţările CEE acţionează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea şi asupra problemelor internaţionale”[17]. În iunie 1985, secretarul CAER, Viaceslav Sîciov, i-a comunicat oficial preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, că organizaţia pe care o reprezintă doreşte să stabilească relaţii oficiale cu CEE. Relaţiile dintre CEE şi URSS, secondată de Blocul ţărilor socialiste, aveau să se dezvolte, în perioada imediat următoare vizitei lui Bettino Craxi la Moscova, mai mult pe tărâm economic decât politic. Jacques Delors avea să declare, la 17 ianuarie 1989, în Parlamentul European, că, la întâlnirea la vârf de la Rhodos ( 2 – 3 decembrie 1988) a Consiliului European – el „şi-a exprimat regretul personal că, faţă de cooperarea economică, celei politice i se făcea puţin loc, iar cei Doisprezece nu doreau să cadă de acord asupra unor poziţii comune sau să ia iniţiative unite în dialogul Est-Vest”[18]. Abia la 24 aprilie 1989, Consiliul Afacerilor Generale al Miniştrilor de Externe din ţările membre ale CEE a decis că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii CEE faţă de Europa de Est. În cadrul Consiliului European de la Madrid, din 26 – 27 iunie 1989, liderii politici ai ţărilor membre ale CEE „au reafirmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, integrând aspectele politice, economice şi de cooperare pe care Comunitatea Europeană şi statele ei membre le urmează în relaţiile lor cu URSS şi cu ţările din Europa Centrală şi de Est”[19]. Liderii politici europeni şi-au reafirmat hotărârea lor şi a statelor membre ale Comunităţii Europene „de a juca un rol activ în sprijinirea şi încurajarea schimbărilor pozitive şi a reformei”[20]. La întâlnirea „G-7” de la Paris din 14 – 16 iulie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul actor al relaţiilor Occidentului cu Blocul Estic reformator. Liderii „G-7” au decis că politica faţă de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să se subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenţiona să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare ţară din Europa de Est să se integreze în economia mondială şi 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională.
Cu ocazia vizitei pe care cancelarul federal Helmut Kohl o va efectua în URSS, în octombrie 1988, Mihail S. Gorbaciov îi va declara că „înțelege sentimentul poporului german”[21] referitor la lipsa unității depline și, totuși, se pronunță „pentru o îmbunătățire a colaborării între Republica Federală și RDG în cadrul dezvoltării în continuare a relațiilor Est-Vest”[22]. Vizita secretarului general al PCUS în RFG, în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simţit că aude „răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente”[23]. În Declaraţia Comună dintre RFG şi URSS, semnată la finalul vizitei, se menţionează faptul că „omenirea se află în pragul mileniului trei în faţa unor sfidări istorice”[24] ce pot fi soluţionate „numai împreună”[25], de către toate statele şi popoarele, ceea ce presupune „o nouă gândire politică…”[26]. Cei doi şefi de stat apreciau în Declaraţia Comună că „Europei îi revine un rol de prim rang în modelarea unui viitor paşnic”[27] şi că această evoluţie trebuie să fie sprijinită, în ciuda „divizării de decenii a continentului”[28]. Cancelarul Helmut Kohl îl va suna pe George H. W. Bush, pe 15 iunie 1989, pentru a-i comunica că secretarul general sovietic este foarte interesat de existența unei relații bune cu președintele american, iar cancelarul Kohl îi propunea lui Bush să vină în întâmpinarea lui Gorbaciov și, „din când în când să-l informeze direct, din proprie inițiativă, pe Gorbaciov, într-o problemă sau alta”[29]. Președintele François Mitterrand considera că unitatea Europei Occidentale depindea de relaţia franco-germană, astfel încât în timpul întâlnirii cu cancelarul Helmut Kohl, din 25 mai 1985, pe un vapor de croazieră, în Bodensee, lacul Constanze, îi declarase: „Axa politicii franceze este Europa, iar axa Europei este prietenia franco-germană”[30]. În contextul oferit de prăbuşirea glacisului strategic al URSS, François Mitterrand va începe să accelereze politica sa de făurire a unităţii europene.
Pe 30 mai 1989, după încheierea unei reuniuni a Consiliului NATO, președintele George H. W. Bush va ţine un discurs în sala Rheingold, din Mainz, în care va vorbi despre o „Europă liberă și întreagă”[31] și va cere organizarea de alegeri libere și pluralism politic în Europa de Est, precum și „o Europă mai puțin militarizată”[32]. Președintele SUA va declara: „Nu poate exista o Casă Europeană Comună atâta timp cât locuitorii ei nu sunt liberi să se miște dintr-o cameră în alta”[33]. Preşedintele Bush anunţa Kremlinul că SUA „se angajau să ţină cont de «interesele legitime de securitate» ale Uniunii Sovietice, să ridice restricţiile existente la exporturile de tehnologie în URSS şi să conlucreze mai strâns în planul protecţiei mediului înconjurător”[34] în schimbul creării unui sistem politic pluripartid şi al alegerilor libere în zona de influenţă sovietică. Discursul președintelui american avea să fie studiat, în dimineața următoare, de către Gheorghi H. Şahnazarov care va considera că „toate condițiile lui Bush puteau fi îndeplinite”[35]. Polonia și Ungaria erau libere, în opinia Kremlinului, să facă ce doresc și nu exista „niciun motiv pentru care Solidaritatea să nu poată veni la putere”[36], singura excepție fiind Germania, care era „un caz special”[37].
Pe 10 iulie 1989, preşedintele SUA a început un turneu diplomatic în Europa în cadrul căruia va vizita Polonia, Ungaria și, mai apoi, Parisul pentru o nouă reuniunea a „G-7”. „Indiferent ce se va întâmpla în această călătorie, cu siguranţă nu va fi un turneu victorios în urma căruia să mă bat cu pumnul în piept…Nu vreau să par agitator sau provocator. Nu vreau să le complic viaţa lui Gorbaciov şi celorlalţi. Nu vreau să-i pun beţe în roate lui Gorbaciov”[38], va declara preşedintele Bush colaboratorilor săi apropiaţi înainte de aterizarea la Varşovia. În timpul zborului spre Paris, la întâlnirea „G-7”, preşedintele Bush va recunoaşte faptul că ritmul reformelor din Europa Răsăriteană „îl uluise de-a dreptul”[39], însă „de fapt, conducerea Uniunii Sovietice şi liderii din aceste ţări”[40] făcuseră posibil totul. În cursul dimineţii de 15 iulie 1989 se va deschide reuniunea „G-7” de la Arcadă (numită azi Arcul lui Mitterrand), într-un imobil din noul cartier La Défense al Parisului. „G-7” a protestat modest împotriva represiunii chineze din Piaţa Tien An-Men, a hotărât ca ajutorul financiar destinat Poloniei să fie coordonat de Comisia Europeană, a promis un ajutor pentru reducerea datoriilor africane şi mexicane, un sprijin financiar pentru ridicarea de baraje în Bangladesh, a lansat iniţiative importante împotriva spălării de bani etc. Reunificarea germană nu a fost luată în discuţie[41].
În cursul dimineţii de 18 iulie 1989, preşedintele Bush îi va scrie o scrisoare lui Mihail S. Gorbaciov în care va insista pentru obţinerea acordului liderului sovietic pentru o întâlnire la cel mai înalt nivel, „fără mii de asistenţi care privesc peste umărul nostru (al lui Bush şi Gorbaciov – n. n.), fără informările omniprezente”[42] şi fără mass-media. Scrisoarea olografă cu antetul Casei Albe a fost predată peste zece zile consilierului militar al lui Gorbaciov, mareşalul Serghei Ahromeiev, cu ocazia vizitei acestuia în Biroul Oval. Mihail S. Gorbaciov a primit-o din mâna consilierului său militar şi a fost convins că era timpul pentru o discuţie faţă în faţă cu preşedintele Statelor Unite. La jumătatea lui august 1989, Jacques Attali, consilierul special al preşedintelui Mitterrand, va veni cu o propunere extrem de îndrăzneaţă: crearea unei instituţii europene care să adune toate ţările de pe continent, inclusiv URSS, convins fiind că „această instituţie ar trebui să fie în acelaşi timp o bancă şi un forum pentru a pune în practică un proiect politic comun pentru toate aceste ţări: o adunare continentală”[43]. Preşedintele François Mitterrand va accepta sugestia consilierului său special, însă nu va fi de acord cu lărgirea CEE înainte ca ea să fi devenit o realitate politică.
Populațiile din cele trei State Baltice vor organiza, la 23 august 1989, o serie de manifestaţii politice în favoarea independenţei Statelor Baltice, inclusiv emoţionanta Cale Baltică. Oficialii administraţiei Bush vor considera că nu este în interesul Statelor Unite să încurajeze în mod public dorinţa de ieşire din URSS a balticilor, deoarece „se temeau – adnotau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott – ca o mişcare bruscă de separatism să nu degenereze în violenţă şi, posibil, în război civil, în care caz s-ar putea ca porţiuni mari din teritoriul Uniunii Sovietice să se rupă, lăsând armele nucleare sub un control nesigur”[44]. Pe 21 septembrie 1989, ministrul sovietic de Externe, Eduard A. Şevardnadze, se va întâlni la Casa Albă cu preşedintele Bush şi cu consilierul său pentru securitate naţională, Brent Scowcroft, iar în urma discuțiilor au stabilit că este bine să se menţină un status-quo în privinţa Blocului Răsăritean şi, totodată, liderii SUA nu vor face declaraţii şi nu vor urmări o politică care să vizeze accelerarea destrămării Tratatului de la Varşovia. Administraţia de la Casa Albă nu va sprijini nicio forţă centrifugă care ar fi putut sfâşia în bucăţi URSS-ul.
Premierul Margaret Thatcher îi va remite lui Mihail S. Gorbaciov, cu ocazia vizitei pe care o va efectua la Moscova în septembrie 1989, o scrisoare din partea președintelui Bush prin care liderul de la Casa Albă îl asigura pe secretarul general sovietic de faptul că: 1) sprijinea fără niciun fel de rezerve perestroika; 2) nu era alarmat de previziunile sumbre privind reformele din URSS care păreau să eșueze și 3) politica SUA față de Europa de Est nu reprezenta o amenințare pentru URSS iar administrația americană „nu va încerca să profite de dificultățile ivite acolo”[45]. În cursul zilei de 25 octombrie 1989, Mihail S. Gorbaciov, aflat în vizită oficială la Helsinki, va declara public că Uniunea Sovietică „nu avea nici un drept, nici moral, nici politic”[46], să se amestece în evenimentele aflate în curs de desfăşurare în Europa Răsăriteană şi presupunea că „nici alţii nu vor interveni”[47]. Purtătorul de cuvânt al MAE sovietic, Ghenadi Gherasimov, va declara reporterilor că Doctrina Brejnev a murit şi că în locul ei va fi proclamată Doctrina Frank Sinatra.
În paralel cu aceste eforturi politico-diplomatice sovieto-americane pentru remodelarea relaţiilor internaţionale, cancelarul Helmut Kohl sosea la Paris, pe 24 octombrie 1989, pentru a cina cu preşedintele François Mitterrand. Cei doi lideri de stat erau îngrijoraţi de evoluţiile politice din Europa Răsăriteană, precum şi de cele ale Uniunii Sovietice, de posibila reunificare germană şi viitorul politic şi economic al CEE. „Problema dumneavoastră nu poate fi rezolvată decât în cadrul Europei”[48], va declara François Mitterrand[49]. Pe 2 noiembrie 1989, în timpul întâlnirii la vârf semestrială franco-germană, François Mitterrand va declara în faţa mass-media: „Nu mă tem de reunificare…Nici un om politic european nu trebuie să mai facă de acum înainte raţionamente fără a le integra acest element”[50]. Cancelarul Helmut Kohl îi va scrie preşedintelui Statelor Unite, George H. W. Bush, pe 28 noiembrie 1989, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfăşoare la Malta: „Vă rog foarte cordial să nu fiţi de acord la Malta cu nicio decizie care ar putea limita marja de acţiune a politicii noastre în problema germană”[51].
Summit-ul de la Malta (2 – 4 decembrie 1989) s-a desfăşurat în condiţiile unui amplu efort de reconstrucţie a sistemului de relaţii internaţionale ca efect al politicii de perestroika şi glasnosti a lui Mihail S. Gorbaciov. Discuţiile de la Malta[52] l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov de faptul că „politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei Răsăritene – scriau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott – va elibera forţe contrare, eventual distrugătoare din această zonă”[53], astfel încât „vest-europenii nu vor fi în stare să înfrângă şi să controleze singuri aceste forţe”[54] şi va fi nevoie de ajutorul Statelor Unite. Referindu-se la „problema germană”[55], Mihail S. Gorbaciov a declarat: „În ceea ce priveşte problema Germaniei, am o politică prudentă şi precaută”[56]. Ghennadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic, avea să declare la finalul Summit-ului: „Am înmormântat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane”[57]. Pe 4 decembrie 1989, la Bruxelles, preşedintele George H. W. Bush a ţinut un monolog despre rezultatele summit-ului de la Malta, alături de alte monologuri ale aliaţilor europeni din NATO, până când a răbufnit adevărata problemă care preocupa cancelariile diplomatice europene: reunificarea germană şi viitorul noului stat reunificat. „Ce e de făcut cu Germania de Est? Unde vor fi frontierele Germaniei? Germania reunificată va mai rămâne în NATO?”[58], a întrebat François Mitterrand. Răspunsul a fost dezamăgitor şi îngrijorător în acelaşi timp. „Nu pot vorbi decât în numele RFG. Germania reunificată va trebui să decidă pentru ea însăşi”[59], a declarat cancelarul Helmut Kohl.
În cursul zilei de 6 decembrie 1989, la Kiev, Mihail S. Gorbaciov va preciza, referitor la reunificarea germană, după discuţiile cu François Mitterrand, că Germania „trebuie să se reunifice, dar în cadrul unei Europe mari”[60]. Președintele François Mitterrand va propune, pe 31 decembrie 1989, crearea unei Confederaţii europene care să cuprindă şi URSS. Pe 4 ianuarie 1990, François Mitterrand va declara, în prezenţa cancelarului vest-german Helmut Kohl, la o conferinţă de presă: „Trebuie organizată o perspectivă pentru toate ţările care vor adera la democraţie şi care nu vor putea, dintr-un motiv sau altul, să adere la Comunitatea Europeană care nu se poate mări la infinit”[61]. Istoricul și diplomatul rus Valeri L. Musatov, referindu-se la „noua gândire politică externă” a lui Mihail S. Gorbaciov, va consemna: „Justificându-şi propria politică, M. Gorbaciov susţine că este acuzat pe nedrept, că el ar fi predat Europa de Est, lăsându-le libertatea popoarelor respective. Nu le-a putut opri, ele aveau dreptul la libertate. În fapt, evoluţia evenimentelor, neprevăzută de el, a dus la rezultatul ce trebuia aşteptat: ţările Europei de Est s-au separat de Moscova, la nivelul conducerii superioare a acestora creştea dorinţa de despărţire, e adevărat, nu în formele dramatice pe care le-a luat destrămarea URSS. Regiunea a luat calea schimbării orânduirii sociale, mergând în direcţia SUA şi a Europei Occidentale. Justificându-se, M. Gorbaciov i-a spus lui Helmuth Kohl, în iulie 1991: «s-au săturat de noi. Dar şi noi ne-am săturat de ei»”[62].
_________________________________________________________________
* Comunicare susținută la Conferința internațională Globalization between Intercultural Dialogue and National Identity desfășurată la Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Tîrgu Mureș, România, 28 – 29 mai 2015. Textul a fost publicat în volumul Debates on globalization. Approaching national identity through intercultural dialogue. Studies and Articles, Editura Arhipeleag XXI Press, Târgu-Mureș, 2015, p. 131 – 140.
[1] Planurile liderilor sovietici privind evoluția URSS cu ajutorul informațiilor tehnico-științifice (S&T) aveau să fie serios zdruncinate, dacă nu chiar împiedicate, de succesul unei operațiuni de contraspionaj a Aliaților Occidentali cunoscută sub numele de Operațiunea „FAREWELL”. În perioada martie – decembrie 1981, colonelul Vladimir Ipolitovici Vetrov a oferit contraspionajului francez (DST) peste 4.000 de documente ultrasecrete ale Direcţiei T (S&T) a KGB-ului, precum și numele a 422 de agenți sovietici din 15 țări occidentale. Colonelul V. I. Vetrov nu a cerut niciodată nimic DST-ului în schimbul serviciilor aduse Franţei şi, implicit, Lumii Libere, însă spera doar ca, atunci când va reuşi să fugă din URSS, să i se acorde posibilitatea unei existenţe decente pe teritoriul francez. „Cât priveşte motivaţiile sale, nu s-a confesat niciodată în puţinele întâlniri clandestine cu el. Nostalgia Franţei?”, adnota sovietologul Thierry Wolton, cu referire la acest episod din istoria secretă a Războiului Rece. Operaţiunea „FAREWELL” desfăşurată de către DST cu avizul „discret” al CIA, în perioada martie 1981 – februarie 1982, a permis expulzarea, la 5 aprilie 1983, a 47 de ofiţeri de informaţii sovietici din Franţa şi lichidarea, astfel, a reţelei de informaţii tehnico-ştiinţifice a KGB („Linia X”), acest fapt având efecte negative pentru economia şi cercetarea productivă sovietică.
[2] La mijlocul anilor ’80, peste 40% din utilajele aflate în industria sovietică aveau un grad de uzură care depăşea 50%, la care se adăuga şi uzura morală accentuată. Planul cincinal 1981-1985 nu avea să fie îndeplinit la niciun indicator, iar investiţiile se orientau „mai mult spre construirea de noi obiective, cu costuri foarte ridicate, neglijându-se modernizarea celor existente” (Apud Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura INST, Bucureşti, 2007, p. 12). Totodată, starea morală din societatea sovietică şi din sânul PCUS se înrăutăţea permanent, apăruseră semne care indicau înmulţirea fenomenelor de corupţie şi luare de mită, de jefuire a avuţiei publice, de abuz în serviciu etc.
[3] Preşedintele Franţei, François Mitterrand, îi va explica premierului britanic Margaret Thatcher, într-o convorbire telefonică din 24 ianuarie 1984, referitor la perspectivele de viitor ale URSS: „După părerea mea, până la sfârşitul secolului, imperiul sovietic se va prăbuşi. Tinerii aşteaptă mai mult de la consum. Iar poliţia nu poate împiedica consumul. Trebuie să-l promovezi şi să te deschizi. Şi atunci vor apărea lucrurile noi. URSS-ul nu va mai putea păstra distanţa. Eu nu voi mai vedea acest lucru, dar în anul 2000 totul va fi diferit. Numai armata va mai putea încetini declinul când imperiul va începe să se rupă. Din acea clipă, modernitatea va invada societatea lor. Conducătorii au încetat să-şi mai omoare opozanţii. Este slăbiciunea lor!” (Apud Jacques Attali, François Mitterrand aşa cum a fost, Editura Historia, Bucureşti, 2008, p. 227 – 228).
[4] În ianuarie 1983, Directorate of Intelligence al CIA realiza un studiu (A Research Paper) intitulat „Pierderea de viteză a industriei sovietice, 1976 – 1982” în care se preciza: „În timp ce încearcă să revigoreze creşterea economiei sovietice, noii conducători avându-l în frunte pe secretarul general Andropov trebuie să se confrunte cu o serie de probleme deosebit de dificile în industrie. Creşterea industrială, care s-a aflat în declin după cel de-Al Doilea Război Mondial, a scăzut într-o manieră uimitor de rapidă în perioada 1976 – 1982. Creşterea anuală a producţiei industriale era, în medie, de peste 9% în anii ’50, de 6,4% în anii ’60 şi de 5,9% în anii 1971 – 1975. Pentru anii 1976 – 1980, creşterea anuală nu a fost decât de 3,2% şi a scăzut la 2,4% în 1981 – 1982. Scăderea brutală a productivităţii – adică a eficacităţii articulaţiei dintre muncă şi capital – este încă şi mai dramatică. În pofida unor eforturi considerabile, sovieticii au fost incapabili să blocheze această deteriorare (…) Perspectivele unei redresări a situaţiei pentru anii ’80 nu sunt deloc bune” (Apud Catherine Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 205).
[5] Raportul de la Novossibirsk (1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, a fost publicat în numărul 28 al revistei Survey. În raport se releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne” (Apud Teodora Stănescu-Stanciu, Efectul Gorbaciov şi statele Europei Central-Estice, în CLIO 1989, Anul IV, nr. 2/8, 2008, p. 8).
[6] În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika” (Apud Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 25). Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înţelegea că nu putea reuşi decât graţie unei trădări secrete a ţării de către Comitetul Securităţii Statului” (Apud Hélène Blanc, Renata Lesnik, Prădătorii de la Kremlin (1917 – 2009), Editura Cartier, Chişinău, 2011, p. 162)
[7] Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 135.
[8] Într-un document strict-secret al MAE sovietic se menţionau, cu referire la criza din spaţiul ţărilor socialiste şi poziţia de urmat a URSS, următoarele: „Trebuie să pornim de la faptul că folosirea forţei militare ca parte a relaţiilor noastre cu statele socialiste…este total exclusă, chiar şi în situaţiile extreme (cu excepţia agresiunilor externe asupra aliaţilor noştri)” (Apud Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 221).
[9] Fostul disident sovietic Vladimir Bukovski concluziona: „Tentativa pentru a face Europa «socialistă» şi pentru a pune potenţialul ei industrial în slujba cauzei socialismului a fost marea problemă a politicii externe sovietice încă din epoca lui Lenin: de asta depindeau şi supravieţuirea URSS şi succesul oricărei experienţe socialiste” (Apud Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 399).
[10] Thierry Wolton, op. cit., p. 42.
[11] Phil Giraldi, şeful staţiei CIA din Barcelona, scria: „Tragedia fundamentală este una spirituală. Cei mai mulţi dintre ofiţerii tineri pe care îi cunoşteam eu au demisionat. Erau cei mai buni şi mai străluciţi. 80 sau 90% din oamenii pe care îi ştiam eu, aflaţi în culmea carierei, şi-au făcut bagajele. Nu mai exista motivaţie. Se pierduse entuziasmul” (Apud Tim Weiner, CIA. O istorie secretă, Editura Litera, București, 2011, p. 451).
[12] Victor Sebestyen, op. cit., p. 140.
[13] Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 242.
[14] O primă rundă de discuții între Henry Kissinger și președintele Bush a avut loc pe 18 decembrie 1988 și viza obținerea unor garanții sovietice ferme privind neutilizarea forței pentru a se reprima reformele sau liberalizarea Europei de Răsărit. Occidentul urma să promită că „nu va exploata nici una din schimbările economice sau politice care vor surveni acolo, în detrimentul intereselor «legitime» ale securității Uniunii Sovietice” (Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 27).
[15] Secretarul de stat James Baker a oferit, în mod discret, informaţii presei despre planurile lui Kissinger privind o înţelegere sovieto-americană asupra Europei Răsăritene. New York Times îi informa pe cititorii lui, în cursul zilei de 28 martie 1989, că secretarul de stat american „reflecta” la „Planul Kissinger” cu anumite rezerve. „Cred că este important ca orice fel de idee de acest gen, în măsura în care va fi urmată, să fie urmată cu grijă, în aşa fel încât să nu ni se reproşeze că ne-am aşezat împreună cu Uniunea Sovietică la masă şi am început să modelăm Europa Răsăriteană”, îi va declara James Baker corespondentului diplomatic al ziarului, Thomas Friedman (Ibidem, p. 72). Cancelariile occidentale din spaţiul CEE vor protesta şi vor solicita explicaţii administraţiei Bush. Marea Britanie a comunicat prin Sir Antony Acland, ambasadorul britanic la Washington, că Guvernul Majestăţii Sale era ferm împotriva „oricărui târg între Statele Unite şi Uniunea Sovietică cu privire la Europa Răsăriteană” (Ibidem, p. 73). Supusă presiunilor diplomatice ale aliaţilor din NATO, administraţia Bush va comunica, prin intermediul secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger, că „Planul Kissinger” era interesant ca exerciţiu intelectual, însă „dacă există vreun merit în propunerea lui Kissinger, acela este că ne oferă ocazia să ne gândim la implicaţiile unor schimbări dramatice în Europa Răsăriteană” (Ibidem).
[16] Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2004, p. 61.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem, p. 88.
[19] Ibidem, p. 91.
[20] Ibidem.
[21] Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 45.
[22] Ibidem.
[23] Cancelarul german Otto von Bismarck declara: „De unul singur nu poţi realiza ceva, poţi doar aştepta până când auzi răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente; atunci să-i sari înainte şi să-i apuci colţul mantiei, asta-i tot!”.
[24] Helmut Kohl, op. cit., p. 50.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem, p. 51.
[30] Jacques Attali, op. cit., p. 259.
[31] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 299.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 39.
[35] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 122.
[36] Ibidem, p. 123.
[37] Ibidem.
[38] Victor Sebestyen, op. cit., p. 281.
[39] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 136.
[40] Ibidem.
[41] Pe 1 septembrie 1989, François Mitterrand îi va explica premierului Margaret Thatcher că el nu se opunea reunificării germane, cu condiţia de a se reconfirma intangibilitatea frontierei polono-germane. „Niciodată Gorbaciov nu va accepta o Germanie unită în NATO. Iar americanii nu vor accepta niciodată ca RFG să iasă din NATO. În acest caz nu trebuie să ne neliniştim: să spunem că ea va avea loc când vor decide germanii, dar ştiind că cei doi mari ne vor proteja”, mărturisea preşedintele Mitterrand (Apud Jacques Attali, op. cit., p. 276). În interviul acordat lui Pierre Verluise (La réunification allemande et les relations franco-allemandes), publicat în septembrie 2002 pe site-ul www.diploweb.com, generalul (r) Vernon Walters declară că președintele Bush a acceptat, în noiembrie 1989, să susțină activ reunificarea Germaniei, însă fără o neutralizare a acesteia (A se vedea: http://www.diploweb.com/La-reunification-allemande-et-les.html).
[42] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 139.
[43] Jacques Attali, op. cit., p. 275.
[44] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 148.
[45] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 300.
[46] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 191.
[47] Ibidem.
[48] Jacques Attali, op. cit., p. 277.
[49] În cursul zilei de 25 octombrie 1989, François Mitterrand va dezvălui agenda sa de priorităţi: 1) lansarea conferinţei interguvernamentale care să ducă la crearea monedei unice europene; 2) adoptarea Cartei sociale europene; 3) crearea unei confederaţii şi a unei bănci cu care să fie susţinută evoluţia ţărilor din Răsăritul Europei. A se vedea: Loredana Baltes, François Mitterrand un preşedinte controversat, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă,nr. 3 (528), martie 2011, p. 72 – 76.
[50] Jacques Attali, op. cit., p. 279.
[51] Helmut Kohl, op. cit., p. 128.
[52] A se vedea: Malta. Decembrie 1989. Stenograma sovietică a întâlnirii de la Malta (I), în Caietele Revoluţiei, nr. 2 (40)/2012, p. 54-60; Idem (II), nr. 3 (41)/2012, p. 45-52; Idem (III), nr. 4 (42)/2012, p. 31-40.
[53] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 231.
[54] Ibidem.
[55] Preşedintele Franţei era angrenat într-un complicat joc politico-diplomatic a cărui miză era unitatea europeană în care cancelarul Helmut Kohl trebuia să-i cedeze lui François Mitterrand. Lansarea negocierilor privind crearea Uniunii Europene, recunoaşterea frontierelor cu Polonia şi confirmarea denuclearizării Germaniei reprezentau cele trei condiţii necesare fără de care François Mitterrand nu dorea să discute cu Mihail S. Gorbaciov despre „reunificarea germană”. A se vedea: Ulrich Albrecht, Marile Puteri şi reunificarea Germaniei, în Lumea, Anul XIII, nr. 5 (157), 2006, p. 28 – 35.
[56] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 222.
[57] Ibidem, p. 233.
[58] Jacques Attali, op. cit., p. 287.
[59] Ibidem.
[60] Jacques Attali, op. cit., p. 288. Istoricul George-Henri Soutou scria în 2007: „Într-adevăr, prima reacţie a lui François Mitterrand a fost aceea de-a încerca să frâneze reunificarea germană, care, în viziunea sa, ar fi compromis statutul Franţei în Europa. Pentru asta, el conta în special pe procesul supranumit «2+4», prin care erau desemnate negocierile între cei Patru şi cele două Germanii. În februarie 1990, el credea că în formula «2+4», reunificarea va dura ani de zile. Pe de altă parte, el a încercat iniţial să insereze reunificarea în construcţia unei Europe Mari, care să includă URSS. (…) De aici propunerea sa din 31 decembrie, referitoare la o Confederaţie europeană care să cuprindă URSS; în acelaşi spirit, el voia să dezvolte structurile de securitate din Europa între cele două tratate pentru a încadra reunificarea, ceea ce ar fi mers în acelaşi sens cu conceptul de Casă Comună a lui Gorbaciov, după cum îi şi spune acestuia, în mai 1990, la Moscova. În concepţia preşedintelui Republicii, această Europă Mare ar fi fost facilitată de căderea comunismului sovietic de tip clasic şi de apariţia în URSS şi în Europa de Est a unui comunism reformat compatibil cu socialismul democratic al Europei occidentale” (Apud Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea Zidului. Europa reconfigurată, Editura Cartier, Chișinău, 2009, p. 123). În octombrie 1989, François Mitterrand a ţinut un discurs la Valladolid prin care a îndemnat popoarele din Răsăritul Europei să „nu respingă «valorile socialismului»” (Ibidem, p. 124).
[61] Ibidem, p. 123.
[62] Ibidem.
