„Nu avem aliați veșnici, nu avem inamici perpetui. Interesele noastre sunt veșnice și perpetui!”. Acestea au fost cuvinte rostite de Lordul Palmerston, prim-ministru al Marii Britanii, când Imperiul ajunsese ca niciodată până atunci. Ele exprimau un tip de viziune asupra lumii care, în esenţă, transmitea că era permis orice, oriunde şi oricând, cu condiţia să poţi. S-a dovedit că lucrurile nu stau aşa, chiar dacă sunt mobilizator ambalate. Lumea este dominată de oportunităţi schimbătoare, dar multe dintre problemele de astăzi în acea viziune îşi au rădăcinile. Reflexele imperiale par imuabile şi totuşi, sub ochii noştri, se produc procese importante. Creşte numărul actorilor politici care acţionează individual pentru promovarea intereselor proprii, dar şi al celor ce se îndepărtează de veşnicul ideal greu de susţinut. Acest fenomen global a favorizat proliferarea proceselor de realizare a construcţiilor cvasiimperiale non-teritoriale. De aceea lumea devine complicată, certitudinile sunt tot mai puţine, dilemele proliferează, iar cine poate se întoarce către surse care altădată i-au oferit putere. Ordinea mondială se depărtează de ceea ce-i garantează stabilitatea – dreptul internaţional – ori poate că, cine ştie, în felul acesta dreptul internaţional se îmbogăţeşte.

Universul intereselor se eliberează treptat de ipocrizia prost machiată în culorile unor valori manipulatorii şi tot progresiv îşi etalează adevărurile. Evenimentele de la Kiev din 2014 şi-au epuizat energia iniţială. Momentul Maidanului, stimulat cu chifle, s-a dorit energizant pentru un Occident ofensiv, dar a generat efecte nebănuite chiar şi în reduta occidentală şi, dacă mai era necesar, încă o dată se demonstrează că energizantele creează dependenţe. Politicienii din Ucraina au arătat cum se poate destabiliza o lume complexă nesocotind realităţile şi prin periferizare într-o situaţie geopolitică confruntativă. Astăzi vecinul nostru se loveşte de acele realităţi, ignorat de cei care l-au stimulat şi care acum îi cer din nou să lupte împotriva corupţiei despre care au ştiut tot timpul. Ceva asemănător cu revoluţia din Ungaria din 1956: occidentalii i-au îndemnat cu toate trâmbiţele pe unguri să pună mâna pe arme, apoi au privit spectacolul din balcon.

Al Doilea Război Mondial s-a finalizat cu o profundă remodelare geopolitică a lumii. În aproximativ două decenii au dispărut clasicele imperii coloniale constituite timp de secole, inclusiv cele francez şi britanic, învingătoare în marea conflagraţie. Viitoarele superputeri au avut ocazia să vadă avantajul strategic al puterilor coloniale, cel al distribuirii potenţialului de război pretutindeni în lume. SUA, fără colonii până atunci, i-au simţit lipsa şi în Pacific, unde au fost obligate să cucerească insulă cu insulă, şi în Africa de Nord, unde au debarcat pe teritoriul controlat de autorităţile coloniale franceze, pentru a pregăti asaltul asupra citadelei naziste. Coloniile constituiau un mare avantaj într-un conflict global. Ca urmare, superputerile în devenire, lipsite de ele prin lumea largă, au acţionat decisiv pentru desfiinţarea imperiilor celorlalţi, imperii ale căror funcţii mesianice nu mai erau de actualitate. În acest scop au folosit din plin Organizaţia Naţiunilor Unite, instituţie concepută în timpul războiului, înaintea bipolarităţii. Simultan, au trecut la generarea propriilor construcţii, iar Europa nu a făcut excepţie. Arhitecturile lor cvasiimperiale s-au constituit pe realităţile militare postbelice.

Mesianismul civilizaţional – cel care timp de secole a fost vectorul extinderii imperiilor – s-a completat cu motivele mult mai convingătoare impuse de aceste realităţi şi a devenit profund confruntativ prin includerea dimensiunii ideologice. Bipolaritatea a fost susţinută de două sisteme cu valori ireconciliabile, bine delimitate, ambele europene. Pe de o parte, sistemul deja verificat şi fundamentat pe libertăţile individului, principiile democraţiei occidentale, economie de piaţă liberă şi concurentă, susţinut de Occident, pe de alta, cel susţinut de noua ideologie comunistă, ce-şi propusese – nici mai mult, nici mai puţin – schimbarea radicală a omului şi se baza pe colectivism, monopartitism, etatism şi planificare. Am contribuit şi noi la generarea şi susţinerea bipolarităţii cu docilitatea cu care astăzi o condamnăm. Dincolo de cartezianismul propagandistic ostil al retrospectivelor, în România etatismul a oferit o şansă pentru cei care nu aveau niciuna, dar formau majoritatea, a declanşat, cel puţin în primele decenii, energii pe care, treptat, politicul nu a mai ştiut să le gestioneze, apoi s-a străduit să le stingă prin dogmatism. Ca o ironie a istoriei ori ca o bine camuflată despăgubire de război, astăzi, milioane din cetăţenii ei, dar, ceea ce este mai dureros, mare parte din populaţia activă pregătită, cu sorgintea în acele izbucniri de energie, munceşte din greu pentru PIB-ul adversarilor ideologici de ieri, iar România se depopulează.

Incompatibilitatea între cele două sisteme a dominat geopolitica lumii timp de decenii. Întreaga configuraţie strategică constituită pe timpul confruntării bipolare a făcut ca dinamismul geopoliticii să se mute spre periferiile noilor construcţii, prin Orientul Mijlociu, Africa, Asia etc. Fenomenele globale cumulative, cu exigenţele lor în evoluţia economiei, finanţelor şi proceselor sociale ale lumii, apariţia şi dezvoltarea armelor cu efecte globale, acceptarea publică a posibilităţii distrugerii nucleare reciproce, folosirea tot mai accentuată a cosmosului în competiţia strategică nu au eliminat confruntarea între cele două sisteme de valori incompatibile, dar au început să erodeze acele realităţi militare stabilite prin aranjamentele de după marea conflagraţie.

Dispariţia bipolarităţii a însemnat eliminarea caracterului ireconciliabil al confruntării dintre cele două sisteme de valori, dar, după cum s-a dovedit destul de repede, nu şi a confruntării în sine. Ideologia comunistă, aşa cum a fost aplicată în practica socială, a dispărut. În Europa, partidele comuniste, pe unde mai există, au o pondere nesemnificativă în exerciţiul politic. Chiar şi în Asia, acolo pe unde încă sunt la conducere, se produc delimitări clare între ideologie şi procesele economice, financiare şi sociale, dominate de pragmatismul pieţei capitaliste şi de profit. În Europa confruntarea axiologică s-a sfârşit prin triumful valorilor de tip occidental, al economiei de piaţă şi generalizarea zonei lor de influenţă, devenită unică. Ideologia nu mai este folosită ca vector ofensiv în geopolitică, dar geopolitica nu a devenit nici pe departe mai necontondentă. Din punct de vedere militar, pe continent se continuă, peste decenii, desfăşurările începute în iunie 1944, în Normandia. Este vechea gândire a expansiunii militare ca suport pentru o construcţie.

Pe neobservate, dinamismul geopoliticii s-a mutat de la periferie către centru, iar Europa a fost prima care a simţit-o în Balcani, spaţiul ex-sovietic şi chiar în inima redutei. Geopolitica, adică acea condiţionare a politicii internaţionale de factorii geografiei, şi-a revenit rapid din rigiditatea celor câteva decenii în care s-a aflat. Revitalizarea se produce, dar nu mai este susţinută de energiile generate de incompatibilitatea valorilor, ci de interese şi, ca întotdeauna, toţi actorii politici importanţi ai lumii îşi modelează politicile în jurul lor. Au apărut şi noi actori activi pe scena politicii internaţionale, fiecare cu interesele lui, au explodat riscuri şi ameninţări ignorate multă vreme. Dincolo de ipocriziile politice cu care ne-am obişnuit, niciunul dintre aceste fenomene destabilizatoare nu este nou, nu este surprinzător. Au existat mereu, au fost minimizate în marea confruntare axiologică, dar acum se scot în faţă ca vectori ai geopoliticii. Doar intensitatea şi amploarea cu care se manifestă surprind. Puterile lumii, consacrate sau emergente, cu veleităţi globale, regionale ori locale, colective sau individuale, mari sau mici, modelează şi folosesc noile riscuri şi ameninţări în favoarea lor. Cel mai concret exemplu ni-l oferă regiunea Mării Negre.

În perioada de preaderare, în România, devenise un loc comun argumentul că securitatea zonei se va întări prin includerea noastră în spaţiul euroatlantic. Era un argument ce se voia covârşitor, dar fusese valabil până acum vreo două secole, atâta timp cât spaţiul pontic s-a aflat într-o construcţie de tip imperial hegemonică, romană, bizantină, otomană, ce i-a oferit o relativă linişte. Pe atunci, Occidentul percepea spaţiul pe care peste secole avea să-l denumească eurasiatic sub forma pericolului mongol, tătar ori prin păţaniile cavalerilor teutoni. Liniştea a dispărut când regiunea Mării Negre a devenit subiect geopolitic în disputa otomano-rusă. Cam tot din acea perioadă a început să se înfiripe şi ceea ce geopolitica numeşte Eurasia, pe care fiecare o identifică în funcţie de interese. În Rusia, care domină spaţiul, mulţi o privesc drept şansă de a evolua separat de Occident, de unde consideră că i-au venit multe rele, sau chiar împotriva lui. De atunci, zona pontică nu a mai făcut parte dintr-o construcţie dominantă acoperitoare. Nu este nici acum.

De asemenea, porţile care oferă accesul spre Eurasia – aceasta era marea partidă de şah, fără limită de timp, în care tocmai se efectuau mutările de deschidere în primii ani ai post-bipolarităţii – nu la Marea Neagră se închid ori se deschid, ci la nord de ea, în stepele Ucrainei şi Poloniei. Cam aşa susţin clasicii geopoliticii moderne şi cam aşa se fac mutările de câteva secole. În timp, s-au jucat multe partide, dar nu s-a trecut de faza jocului de mijloc, decât rareori. Pe marea tablă de şah a geopoliticii, la Marea Neagră se putea face doar o mutare de asigurare a flancului regelui şi acesta era un mare avantaj.

Pentru România a existat şansa reală de a-şi negocia pragmatic potenţialul sporit de modificările geografiei politice din zonă. A ales efectuarea acelei mutări care nu a distins-o cu nimic, i-a diminuat potenţialul şi a alăturat-o şirului de state slăbite ce se confruntă cu probleme de securitate nespecifice ei. Acum statul nostru ocupă redutele înaintate ale unei cetăţi asediatoare-asediate, în timp ce partida începe să se cam joace altfel. Ca întotdeauna în cazul cetăţilor în astfel de situaţii, regula o stabileşte pârcălabul. Celorlalţi nu le rămâne decât să se plece în faţa excepţionalului papuc, ori să caute alternative. Iar ca imaginea să fie completă, acum estimarea stării de securitate nu se face prin analiza unor indicatori concreţi, ci pe baza percepţiilor, practică specifică regimurilor autoritare unde, dacă întreprinderea lor merge, totul este în ordine. Nu numai România, ci întreaga Europă a pierdut inexplicabil oportunităţile deschise de căderea Zidului Berlinului pentru construcţia unei securităţi reale. Carta de la Paris semnată la 20 noiembrie 1990 de către toate statele membre ale OSCE a fost documentul care a descris acele oportunităţi. Primii care le-au uitat au fost chiar semnatarii.

Noua clasă conducătoare din România, aleasă nominal, pe liste ori numită, mare sau mică, promovată ori infiltrată, profesionistă ori impostoare, a sesizat rapid imensele şanse apărute peste noapte pentru interesele proprii şi nu a fost dispusă să le piardă. Pentru a şi le atinge le-a amestecat cu interesele colective, la început comunitare, apoi naţionale, apoi, în funcţie de evoluţiile geopolitice, cu cele euroatlantice sau europene. Avea multe de ascuns în această mixtură şi a devenit astfel şantajabilă, dar a fost acceptată ca partener util. A transmis această vulnerabilitate şi generaţiei care i-a succedat.

Numai cine nu a dorit nu a folosit argumentul Mării Negre în faţa celor ce elaborau strategiile şi care, probabil, zâmbeau în sinea lor mulţumiţi că nu trebuie să ofere ei motivaţii pentru a convinge, ori să participe la eventuale dezbateri polifonice neplăcute care, de altfel, nici nu au existat, iar în atmosfera de atunci nici nu erau posibile. Oferta noastră a fost, probabil, influenţată de acea realitate imediată, post-bipolară, când dinamica geopoliticii în regiune promitea, printre multiplele posibilităţi, şi un nesfârşit marş al triumfului.

Estimările spuneau că Flota rusă de la Marea Neagră urma să se epuizeze moral până prin 2010, existau mecanisme politice de discuţíi, Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră continua să avanseze proiecte atractive chiar şi pentru UE, pe mare se desfăşurau încă activităţi militare de colaborare, cu participarea tuturor riveranilor. Dar pentru noua dinamică a geopoliticii, acestea erau idilisme fără viitor. Astăzi, după ce România şi Bulgaria au devenit membre ale celei mai extinse alianţe militare din lume, mediul de securitate la Marea Neagră este la fel de uşor de destabilizat ca în Orientul Apropiat extins şi nu există nicio formă de normalitate pan-euxină. Securitatea la Marea Neagră se exprimă prin indicatori militari specifici fie unei situaţii de pre-violenţă armată, fie unui armistiţiu post-conflict, în care este posibil orice.

În procesul rapid de tranziţie parcurs de România în domeniul securităţii – de la ideologizata strategie asiatică a războiului întregului popor, care presupunea transformarea propriului teritoriu în teatru de operaţii, la strategia celei mai mari alianţe occidentale, care îşi propunea exact inversul, mutarea scenei războiului cât mai departe –, s-a ignorat faptul că operaţii militare de amploare nu s-au desfăşurat niciodată pe Marea Neagră, ori dinspre ea, deoarece nu se permiteau dezvoltări ulterioare de amploare. Acestea presupun şi astăzi altă compunere a forţelor, iar atunci când s-au desfăşurat, au avut loc pe uscat, ocolitor.

Consecinţa imediată a mirificei importanţe a însemnat transformarea teritoriului în potenţial teatru de operaţii distrugător. Paradoxal, asumându-şi perspectiva, gândirea militară românească a revenit la esenţa acelei strategii asiatice prin care scopurile războiului urma să fie atinse pe teritoriul naţional cu tot ceea ce ar urma. Este o situaţie pe care niciun lider politic român nu ar trebui să o dorească, iar dacă şi-o asumă i-ar fi necesare forţe armate pe care statul nu şi li poate permite timp îndelungat, chiar şi sprijinit de alianţă. De altfel, astăzi, nici nu ar putea genera uşor o asemenea forţă, pentru că lumea, saturată de provocările zilnice, preferă să privească armata ca pe ceva simbolic, eventual ca spectacol, şi nu este interesată de realităţile ei. De asemenea, la Marea Neagră se demonstrează cel mai evident asimetria dintre strategiile maritime ale celor mai importanţi actori militari din zonă, SUA şi Rusia.

Noul nostru aliat şi partener strategic continuă tradiţia inspirată de unul dintre clasicii geopoliticii, amiralul Mahan. Conform acestuia puterea maritimă este decisivă pentru apărarea intereselor SUA, al căror teritoriu continental era intangibil. Şi astăzi, în epoca confruntării nucleare şi a mijloacelor intercontinentale ale războiului de la distanţă, reflexele gândirii amiralului se manifestă în construcţia şi operaţiile forţelor navale. Detaşamentele expediţionare constituite în jurul portavioanelor sunt formate pentru câştigarea bătăliilor decisive care să asigure supremaţia şi libertatea de mişcare pe oceanul global. Destinaţia lor este subliniată de puterea de foc, diversitatea genurilor de armă din compunere şi distanţele practic neîngrădite la care pot fi operaţionalizate. Aceste caracteristici le transformă într-un fel de mari unităţi independente mobile. Dar, la Marea Neagră, nu prin nave de luptă îşi fac SUA simţite strategia globală, ci prin infrastructura desfăşurată terestru.

Flota Rusiei – fostul aliat strategic al statului român – este constituită pentru apărarea apropiată a teritoriului dinspre mare. În acest scop, beneficiază de o complexă infrastructură de sprijin dispusă pe litoral. Majoritatea teoreticienilor ruşi susţine că Rusia nu are nevoie de portavioane, iar eventualele sume ar putea fi folosite mai eficient. Strategii ruşi ştiu bine că operaţiile militare cu scopuri decisive împotriva teritoriului lor, ori împotriva teritoriilor vecine, nu pot fi decât o combinată terestro-aero-cosmică. Dinspre mare, operaţiile vor avea scopuri secundare. În construcţia puterii maritime ruse, destinaţie globală au doar mijloacele de atac nuclear ori de descurajare nucleară. În compunerea flotei sunt majoritare nave cu deplasamente mai reduse şi independenţă mai mică, dar înzestrate cu mijloace de lovire la mii de kilometri, ceea ce schimbă categorisirea tradiţională a navelor de luptă şi complică planificarea operaţiilor.

Asemenea nave intră de câţiva ani în compunerea Flotei Mării Negre, care dintr-o mare unitate secundară până nu demult, având chiar perspectiva desfiinţării, devine tot mai importantă. Mijloacele de lovire din înzestrare îi permit să atingă acum obiective de pe uscat aflate în adâncime, iar pentru operaţii navale va folosi mai curând componentele cu bătaie mare dispuse pe litoral, adică rachetele, aviaţia, mijloacele de război electronic, decât navele. Marea Neagră lesne poate deveni închisă, iar SUA nu-şi vor putea folosi avantajele ca în oceanul planetar. Prezenţa navelor de luptă occidentale în Marea Neagră are mai mult rol demonstrativ, de aceea ele sunt acolo temporar şi în număr redus. Oricând, în funcţie de situaţie, pot fi considerate provocare, generatoare de reacţii. De altfel, existenţa instalaţiilor militare din Crimeea de astăzi face foarte puţin probabile concentrările importante de nave străine de zonă, peninsula devine pe zi ce trece portavion nescufundabil dinspre mare. Dar să mergem mai departe.

Interesele se relevă în toată splendoarea, sunt globale, continentale, regionale, locale, naţionale, statale, comunitare ş.a.m.d., sunt politice, economice, financiare, strategice, sunt comune ori divergente, sunt vitale, majore, foarte importante şi importante, negociabile sau nu, istorice, civilizaţionale etc. Fiecare dintre ele îşi are construcţia teoretică şi suportul logistic corespunzător. Un ocean ce ascunde multe turbulenţe şi curenţi. Pentru promovarea intereselor se elaborează politici şi strategii, se alocă resurse, se proiectează căi de acţiune, se acţionează. Toate acestea înseamnă politică internaţională şi geopolitică cu actori distincţi. Printre ei, băncile şi instituţiile financiare internaţionale devin tot mai dinamice în politica lumii.

Generalizarea valorilor economiei de piaţă a revitalizat concurenţa la nivel global, care devine complexă şi multidimensională, ceea ce pune la încercare întregul sistem de instituţii internaţionale ce reglementează funcţionarea pieţei libere. Geopolitica se întoarce către rădăcinile dintotdeauna, lupta pentru pieţe, finanţe şi resurse. Inevitabil, competiţia se loveşte de realităţile militare postbelice, cu toate extinderile şi efectele lor. Totodată, zilnic ni se oferă exemple de măsuri economice, financiare ori în domeniul energiei cu efecte mult mai dureroase pentru oameni decât potenţiala întrebuinţare a tuturor tunurilor din lume.

Principala cauză a turbulenţelor securităţii europene o constituie inadecvarea spiritului cruciadei începute în Normandia la realităţile geopolitice ale Europei de astăzi. Atunci a existat o puternică şi convingătoare motivaţie ideologică, ce justifica forţa, dinamiza politicile şi estompa alte considerente. Astăzi aceasta nu mai există, incompabilitatea între modele economico-sociale a dispărut. Competiţia se intensifică şi, probabil, de aceea se fac atâtea analogii, justificate doar propagandistic, cu confruntarea bipolară. Numai că în Europa competiţia începe să devină una multipolară, iar bipolaritatea este privită cu oarecare nostalgie. Inadecvarea este accentuată de faptul că, într-un mediu de securitate complex, politicul transferă forţei sarcina sa de a căuta soluţiile la probleme, în loc să şi-o asume. Astfel, politicienii îl îndepărtează de ceea îl defineşte, medierea relaţiilor interumane. Dinamica geopoliticii urmăreşte profitul ca întotdeauna, fără să mai fie dominat de axiologie, iar problemele securităţii încep să fie privite tot prin filtrul profitului.

În acelaşi timp, discursul public se străduieşte cu insistenţă să mascheze evidenţa că interesele devin tot mai puţin colective, că se produc mutaţii ireversibile în comportamentul politic. Ne convine sau nu, chiar şi în spaţiul de securitate euroatlantic, care include mare parte din Europa – cel mai bine individualizat prin Tratatul de la Washington şi constituit pe principiul apărării colective –, a început procesul de erodare a colectivismului şi nu este deloc o întâmplare. În acest spaţiu sunt incluse principalele puteri economice, financiare şi tehnologice ale lumii. Competiţia dintre ele este firească şi se desfăşoară după cele mai tradiţionale practici ale concurenţei de piaţă, este implacabilă şi nu mai poate fi temperată, chiar dacă se încearcă menţinerea solidarităţii strategice ca pe timpul bipolarităţii.

SUA domină militar spaţiul euroatlantic, îi generează forţă, dar şi inamici, îi susţin lărgirea, fără să fie prea clar până unde, dar ponderea lor în economie şi finanţe se diminuează, ca efect al concurenţei, peste tot în lume. Dispun de cele mai puternice forţe armate, care sunt şi cele mai costisitoare, dar nu mai au siguranţa că pot câştiga un război de amploare, pentru că, pur şi simplu, principalii lor competitori concep altfel proiectarea forţei, cu cheltuieli mult reduse. Ele constată acum că fundamentele valorilor care au oferit energie strategiilor lor nu mai sunt incompatibile cu cele ale competitorilor, ci diferă doar ca nuanţe şi practici. În marea lor majoritate, statele lumii îşi desfăşoară viaţa politică respectând principiile democraţiei occidentale şi economiei de piaţă concurenţiale. Doar accentele diferă. Astfel, iese în evidenţă că nici modelul politic american nu este ireproşabil prin comparare cu altele.

Întâmplător sau nu, astăzi, despre stat paralel, ascuns exerciţiului democratic, presa vorbeşte doar la noi şi în SUA, dorind, parcă, să confirme spusele lui Churchill, Democracy is the worst form of government, except for all the others. Persistenţa în Asia a ideologiei care le-a motivat desfăşurările militare timp de decenii nu face altceva decât să accentueze limitele costisitoarei lor construcţii cvasiimperiale. Pentru prima dată, SUA invocă şi aplică sancţiuni economice şi financiare împotriva aliaţilor care îi devin concurenţi pe piaţă. Cu alte cuvinte, nici măcar nu se mai obosesc să ascundă faptul că îşi folosesc direct superioritatea strategică cumulată progresiv împotriva aliaţilor. Această superioritate permite SUA să destabilizeze zone oriunde pe glob, apoi să-şi genereze imaginea salvatorului culegând toate dividendele. Este comportamentul pompierului comunal care, când simte că primăria vrea să-i desfiinţeze postul, dă foc la coteţe.

Uniunea Europeană îşi propune să devină actor politic global şi încearcă să se individualizeze în spaţiul euroatlantic cu toate dificultăţile întâmpinate. Ea nu dispune de avantajele infrastructurii strategice globale ale SUA, dar este conştientă că, în bună măsură, acestea, dar şi credibilitatea construcţiei euroatlantice, i se datorează. Fără a contesta spiritul cruciat al euroatlantismului, UE răspunde protecţionismelor aplicate de SUA pe piaţă, intensifică concurenţa cu ele, îşi perfecţionează propria construcţie, dar este mult mai vulnerabilă în labirintul tradiţionalelor interese ale statelor ce o compun şi care nu întotdeauna coincid cu cele ale aliatului transatlantic.

UE îşi urmăreşte şi ea obiective proprii în spaţiul eurasiatic şi în lume şi intră în concurenţă cu el. De aceea organizaţia este mai atentă la realităţile geopolitice ale emisferei nordice, din care face parte, şi care depăşesc cu mult spaţiul euroatlantic. Preşedintele Franţei consideră că perioada de dominaţie a Occidentului asupra lumii a trecut, evocă nu numai o armată europeană şi o Europă până la Vladivostok, ci şi posibilitatea unor formule de securitate cu Rusia, oficiali ai SUA avertizează asupra eventualităţii retragerii trupelor din Germania, dar parlamentari germani răspund să nu uite cumva armele nucleare şi să nu le mute în Polonia, pentru că vor destabiliza Europa. Dar cel mai semnificativ caz este cel al Turciei, angajată alături de Rusia în promovarea unor interese, iar SUA nu au putut nici  măcar să-i aplice sancţiunile pe care şi le-ar fi dorit din motive de geopolitică. Se produc mutaţii în colectivismul euroatlantic şi nu par a fi doar de nuanţă. De aceea devin importante primele semnale despre atitudinea faţă de problemele de securitate transmise de conducerea UE după instalare, a SUA, după alegerile prezidenţiale de anul viitor, a UE post-Merkel etc. Amânarea măririi bugetului militar de către Germania reprezintă, la urma urmei, recunoşterea inadecvării spiritului cruciadei în Europa şi a faptului că o Europă mai înarmată nu înseamnă mai multă stabilitate. Probabil deciziile politice cu influenţe majore se vor mai lăsa aşteptate ceva timp.

Ceea ce, în discursul public, oficiali ai UE numesc autoliniştitor populism în noile curente politice de pe continent ar putea reprezenta la fel de bine o întoarcere către interese care altădată au adus prosperitate. Construcţia europeană îşi caută liantul peren, pentru a masca ipocriziile politicienilor şi a strânge rândurile. În lipsa altui coagulant eficient, se pare că a ales tot profitul, sub forma numărabilă a banului, a cărui perspectivă concretă depăşeşte utopiile motivaţiilor profunde. Nu întâmplător tot ceea ce la Bruxelles se consideră derapaj de la norme nu se elimină prin negocieri politice, ci prin avertismente şi sancţiuni pecuniare, iar amenzile le stabileşte o nomenclatură privilegiată. Mai mult, interminabilul proces al Brexit-ului, care devine pe zi ce trece un fel de război pentru independenţă, scoate la suprafaţă aspecte neştiute până acum.

Dincolo de sonoritatea publică a discursului, accederea în UE se dovedeşte a fi relativ uşoară, se realizează, mai devreme ori mai târziu, dacă statul candidat acceptă principiile fundamentele ale organizaţiei, dar retragerea nu este deloc simplă, devine chiar riscantă, chiar şi pentru o mare putere cum este Marea Britanie, ceea ce ar trebui să dea de gândit. Marii Britanii i se sugerează că ar putea fi victima unor sincope în exercitarea suveranităţii sale, ar fi cam dificilă revenirea la starea iniţială, iar pentru a ieşi din organizaţie fără probleme ar trebui să plătească mulţi bani, condiţionare ce nici măcar nu mai este bine mascată. De altfel, şi alte instituţii europene sunt sensibile când este vorba despre bani.

Recent, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a decis ridicarea tuturor sancţiunilor aplicate delegaţiei ruse după evenimentele din Ucraina. A făcut-o nu pentru că pedeapsa ar fi încălcat principii din funcţionarea unui parlament, ci, pur şi simplu, pentru că Rusia refuza să-şi mai achite cotizaţia, ceea ce crea un anumit disconfort. Acum pentru suma restantă se poartă discuţii. De fapt, acest episod reprezintă mai curând începutul seriei de presiuni din toate părţile împotriva Ucrainei, ultimul fiind cel al posibilei reveniri a Rusiei la G8, începând de anul viitor. Dar semnificative transformări se petrec şi în afara spaţiului euroatlantic.

Eforturile Occidentului de a transfera Rusiei de astăzi funcţia pe care altădată a avut-o URSS, adică de inamic public, de catalizator al energiilor colective, nu au făcut altceva decât să reamintească Moscovei vocaţia sa eurasiatică, să readucă geopolitica în spaţiul heartlandului, care a inspirat cândva celebra formulă a geopoliticii, şi să transforme Rusia în jucător activ în spaţii unde altădată URSS nu avea acces. Niciuna dintre sancţiunile internaţionale împotriva ei nu fac mai stabilă securitatea continentului. Contramăsurile adoptate de ea i-au permis, printre altele, să ajungă rapid mare exportator de cereale, transmiţând lumii că a eliminat o mare vulnerabilitate a imperiului sovietic, cea de a nu fi capabil să-şi hrănească propria populaţie. Acum are acea libertate acţională pe care a căpătat-o, cu câteva decenii în urmă, China, după ce a eliminat o vulnerabilitate identică. În situaţii mai delicate se află acum foştii mari exportatori de produse agricole în aceste spaţii.

Rusia a depăşit faza identificărilor postsovietice şi a iluziilor alimentate de Comunitatea Statelor Independente, a devenit extrem de pragmatică. Comportamentul său este astăzi determinat de aceeaşi complexitate a intereselor cu care se confruntă toţi ceilalţi. În spaţiul ex-sovietic are puţine obligaţii colective – concentrate şi acestea în jurul unor interese prioritare – , în spaţiul european are responsabilităţile pe care le au toate celelalte state europene, nu şi-a asumat nimic altceva, invocă de peste două decenii principiul securităţii egale pentru toate statele membre ale OSCE şi răspunde în oglindă la tot ceea ce consideră că este îndreptat împotriva ei. A început să-şi folosescă atuurile geopolitice în lume fără dogme ideologice. Situaţia din jurul Ucrainei a devenit un fel de război poziţional, transformându-se într-o povară nu numai pentru ea, ci şi pentru întregul Occident, dar, mai ales, pentru viitorul securităţii Europei. Nu întâmplător există numeroase oferte de mediere a conflictului intern de acolo. Occidentul a iniţiat evenimentele de la Kiev în urmă cu cinci ani, dar nu a fost pregătit pentru reacţiile ce au urmat, iar acum Ucraina plăteşte.

Opţiunea eurasiatică apropie Rusia de China. Relaţiile lor comerciale au depăşit cifra de 100 miliarde dolari anual, comerţul ruşilor cu UE s-a redus cam la jumătate, cu SUA este nesemnificativ. Cele două state au abordări politice similare în multe dintre problemele internaţionale, cooperează în cadrul Organizaţiei de la Shanghai, unde intră mare parte din populaţia lumii, dar niciun stat occidental, organizează activităţi militare comune. Rusia a început să-şi ofere avantajele infrastructurii sale eurasiatice pentru proiectele Chinei referitoare la Europa. Dar ambii actori evită încă să folosească conceptele de parteneriat ori alianţă strategică, deşi se consultă din când în când pe teme de securitate, deci nu-şi asumă obligaţii reciproce decisive. Cu toate acestea, nu este exclus ca viitoarea generaţie de politicieni occidentali să considere evitarea apropierii excesive a Rusiei de China prioritate a politicilor de securitate.

China ar putea fi considerată principala câştigătoare a procesului de globalizare, prin intermediul căruia a avut acces la tehnologii, finanţe, resurse, adică la dezvoltare accelerată. Criza dintre Occident şi Rusia, noile politici ale Administraţiei Trump pe piaţa globală i-au oferit motive în plus să-şi dinamizeze geopolitica şi să profite de situaţie. Prin ultimele sale drumuri ale mătăsii îşi proiectează propria construcţie pentru o viitoare confruntare globală decisivă, scenariu pentru care se pregăteşte cam toată lumea. Practic, nu există domeniu economic ori regiune de pe glob în care să nu se simtă dinamica geopoliticii chineze, chiar dacă prioritatea sa evidentă rămâne zona Pacificului. Nu dispune de infrastructură militară globală, dar investeşte masiv în cele mai înalte tehnologii militare, în cosmos şi refuză participarea la eventuale tratative privind limitarea sau reducerea armelor  nucleare. Nu foloseşte ideologia în realizarea construcţiei sale globale, dar monopartitismul îi oferă avantajul de a-şi elabora planuri de lungă durată, nesupuse eventualelor schimbări provocate de alternanţele la putere. Statul chinez dispune de cea mai mare rezervă de dolari, care poate fi oricând transformată într-o armă distrugătoare pentru întregul sistem economico-financiar al lumii, nu doar pentru SUA. Totul depinde de estimările sale asupra riscurilor pe care poate să şi le asume. În locul ideologiei foloseşte banii, precum UE. Ca şi în cazul organizaţiei europene, nu este clar dacă banii sunt produsul unei economii puternice, cum se spune în manuale, ori sunt pur şi simplu tipăriţi, urmând ca eventualele consecinţe să fie suportate colectiv, nu doar de cel care-i tipăreşte.

Nici alte valute internaţionale nu sunt în afara acestor suspiciuni. Oricum, se pare că strategii chinezi au învăţat mai bine decât alţii potenţialul banilor în geopolitică şi îl folosesc. Această schimbare a mesianismului noilor arhitecturi cvasiimperiale ar putea fi de perspectivă şi convingătoare pentru că, dincolo de valorile idilice propagandistic ambalate, lumea se deplasează cu voioşie în universul banilor. Dar tot atât de evident competiţia globală şi soluţiile de securitate se mută tot către acest univers. Doar că banii utopici pot fi tipăriţi o vreme fără probleme, dar nisipurile mişcătoare ce se acumulează vor întoarce pe mulţi către economiile de subzistenţă şi atunci mediul de securitate va fi evaluat după alţi indicatori.