În pofida reticențelor franceze, relevate în dialogul dintre François Mitterrand şi Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe, din 30 noiembrie 1989, privind unitatea germană („Dacă, dimpotrivă, unitatea germană se va face după cea a Europei va fi progresat, noi vă vom ajuta”), Kremlinul va oferi o mână de ajutor extrem de prețioasă în evoluția relațiilor Est-Vest.

Vizita secretarului general al PCUS în RFG, în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simţit că aude „răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente. Întâlnirea dintre Mihail S. Gorbaciov şi Helmut Kohl avea să fie începutul unei relaţii politice extrem de fructuoase care va culmina în seara zilei de 10 februarie 1990 cu declaraţia preşedintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov: „Între dumneavoastră şi mine există concordanţă asupra faptului că germanii trebuie să decidă singuri opţiunea lor. Germanii din Republica Federală şi din RDG trebuie să ştie mai bine drumul pe care vor să meargă. Decizia preşedintelui URSS i-a bulversat pe Valentin Falin şi Alexander Bondarenko, precum şi pe ceilalţi membri ai Biroului Politic al CC al PCUS, iar Pravda avea să scrie, la 11 februarie 1990, că „secretarul general Gorbaciov şi cancelarul federal german sunt de acord că germanii ar putea să realizeze unitatea patriei lor prin autodeterminare liberă, dacă ei doresc acest lucru”. Cele inserate în paginile oficiosului PCUS au constituit o mare surpriză pentru cancelarul federal german, deoarece nu era obişnuit ca substanţa convorbirilor şi înţelegerile să fie difuzate voalat sau chiar retuşate, dar reprezenta „un indiciu în plus că întreaga chestiune era orchestrată de Gorbaciov şi apropiaţii săi şi strecurată pe lângă capetele betonate din Comitetul Central de atunci.

Pe 6 decembrie 1989, la Kiev, Mihail S. Gorbaciov precizase, referitor la reunificarea germană, după discuţiile cu François Mitterrand, că Germania „trebuie să se reunifice, dar în cadrul unei Europe mari”, iar pe 31 decembrie 1989 propusese crearea unei Confederaţii europene care să cuprindă şi URSS. Problema „reunificării germane” devenea, astfel, extrem de importantă în efortul sovieticilor de a construi Casa Comună Europeană, precum și al francezilor care visau la o Europă Mare care ar fi fost facilitată de căderea comunismului sovietic de tip clasic şi de apariţia în URSS şi în Europa de Est a unui comunism reformat compatibil cu socialismul democratic al Europei occidentale. În cursul zilei de 25 octombrie 1989, François Mitterrand dezvăluise în dialogul cu Helmut Kohl, de la Paris, agenda sa de priorităţi: 1) lansarea conferinţei interguvernamentale care să ducă la crearea monedei unice europene; 2) adoptarea Cartei sociale europene; 3) crearea unei confederaţii şi a unei bănci cu care să fie susţinută evoluţia ţărilor din Răsăritul Europei. „O bancă pentru Europa care, ca şi BEI, să finanţeze marile proiecte, asociindu-i în consiliul ei pe cei doisprezece europeni, apoi pe alţii – Polonia, Ungaria…şi, de ce nu, URSS, declara François Mitterrand. Preşedintele Franţei era angrenat într-un complicat joc politico-diplomatic a cărui miză era unitatea europeană în care cancelarul Helmut Kohl trebuia să-i cedeze lui François Mitterrand. Lansarea negocierilor privind crearea Uniunii Europene, recunoaşterea frontierelor cu Polonia şi confirmarea denuclearizării Germaniei reprezentau cele trei condiţii necesare fără de care François Mitterrand nu dorea să discute cu Mihail S. Gorbaciov despre „reunificarea germană”.

Jacques Jessel, fost ministru plenipotenţiar al Franţei la Bonn şi Washington, specializat în „problematica germană”, referindu-se la „culisele” politicii externe franceze în ceea ce priveşte reunificarea germană, scria că, în pofida faptului că era evident că RDG avea să se prăbuşească, diplomaţii francezi care ocupau cele mai înalte posturi la Quai d’Orsay au împărtăşit în mare măsură eroarea de judecată a conducătorilor politici, iar unii dintre ei au insistat pe lângă Palatul Élysée pentru ca preşedintele Republicii să efectueze o călătorie în Berlinul de Est, discutată în principiu cu mult înainte de căderea Zidului. „Aşa se face că François Mitterrand, după ce a afirmat de mai multe ori că nu se teme de reunificarea Germaniei, crede că a găsit o formulă abilă explicând că aceasta s-ar putea realiza «dacă germanii o vor», cu condiţia să se facă «democratic», adică printr-o consultare a populaţiei interesate şi «paşnic», adică beneficiind de acordul statelor interesate printre care cele patru puteri care îşi asumă din 1945 încoace responsabilităţi privitoare la «Germania în ansamblu», implicit URSS, despre care, la Élysée, exista convingerea că nu va accepta niciodată”, mărturisea diplomatul Jacques Jessel.

Întâlnirea la nivel înalt franco-sovietică de la Kiev, din 6 decembrie 1989, va avea drept obiectiv, din perspectivă franceză, să se asigure de ostilitatea interlocutorului său sovietic faţă de reunificare astfel încât s-au depus eforturi pentru a-l convinge pe Mihail S. Gorbaciov de a-l însoţi pe preşedintele francez în Berlinul de Est pentru un demers conjugat de susţinere a regimului est-german. Liderul Uniunii Sovietice s-a eschivat, în mod elegant, şi a încurajat vizita preşedintelui francez în RDG, deoarece „reticenţele franceze faţă de acest proces (al reunificării germane – n.n.) vor putea facilita sarcina diplomaţiei sovietice în delicata strategie defensivă la care s-a angajat”. Dintr-o astfel de perspectivă trebuie văzută şi înţeleasă vizita lui François Mitterrand în RDG, la 20 – 22 decembrie 1989, precum şi declaraţia sa: „Noi, Republica Democratică a Germaniei şi Franţa, avem multe de făcut împreună!”. Horst Teltschik, consilierul diplomatic al cancelarului Helmut Kohl, a menţionat în volumul său de amintiri (329 Zile) amărăciunea şi sentimentele de furie pe care vest-germanii le-au avut la adresa francezilor în legătură cu vizita în Berlinul de Est a lui François Mitterrand.

La 28 noiembrie 1989, Helmut Kohl îi va scrie preşedintelui Statelor Unite, George H. W. Bush, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfăşoare la Malta (2 decembrie 1989): Întâlnirea de la Malta ar trebui să evite orice aparenţă de întâlnire la nivel înalt pentru păstrarea statu-quo-ului. (…) Din acest unghi de vedere ar trebui să fie tratată o problemă pe care secretarul general Gorbaciov o va aborda cu mare probabilitate faţă de dumneavoastră: respingerea oricărei destabilizări, creşterea stabilităţii prin reforme. Aş dori să vă recomand să fiţi pe deplin de acord – şi în numele meu – cu aceste ţeluri”. Totodată, Helmut Kohl îl conjura pe preşedintele Statelor Unite: „Vă rog foarte cordial să nu fiţi de acord la Malta cu nicio decizie care ar putea limita marja de acţiune a politicii noastre în problema germană. Referindu-se la „problema germană”, Mihail S. Gorbaciov va declara la Malta: „În ceea ce priveşte problema Germaniei, am o politică prudentă şi precaută”.

În contextul evenimentelor care se vor petrece în spaţiul răsăritean, după căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), sovieticii vor sprijini procesul reunificării germane. La 16 iulie 1990, în localitatea balneară Jeleznovodsk, din Peninsula Crimeea, va avea loc o nouă întâlnire între cancelarul Helmut Kohl şi preşedintele Mihail S. Gorbaciov. Acordul încheiat între cei doi lideri a bulversat opinia publică internaţională, cancelariile diplomatice şi ierarhia politico-militară de la Moscova. URSS accepta unificarea RFG şi RDG, în conformitate cu prevederile Actului Final al CSCE de la Helsinki (1975), şi integrarea noului stat german în NATO. Opoziţia unui anumit segment al elitei politice britanice, faţă de evoluţia relaţiilor sovieto-germane în contextul transformărilor din CEE, a devenit evidentă pe 14 iulie 1990 când Nicholas Ridley, ministrul Industriei şi al Comerţului, a declarat publicaţiei Spectator că propusa uniune monetară europeană este „o manevră germană gândită să preia controlul asupra întregii Europe”. Întâlnirea de la Jeleznovodsk a fost urmată de o nouă rundă de convorbiri sovieto-germane, extrem de discretă, desfăşurată, în septembrie 1990, la Geneva şi unde sovieticii împreună cu germanii au căzut de acord asupra următoarelor chestiuni, după cum menţiona o parte din presa britanică, respectiv: „1) URSS să nu se opună divizării Cehoslovaciei; 2) Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania; 3) Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est; 4) Ungariei i se va permite urmărirea scopului de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon (1920); 5) Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei pentru a asigura acolo un standard al vieţii mai ridicat decât cel din Slovacia, făcând astfel mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria; 6) URSS să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să fie de acord cu intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera de interese economice a Germaniei, precum şi să susţină unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii Ucrainei ar desfăşura «activităţi distructive»; 7) În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angajează să «nu fie activă» în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei”.

Din perspectiva acestor compromisuri, ar putea fi înţelese şi interpretate evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale de la sfârşitul secolului XX, și nu numai, precum şi această…eternă, dar şi discretă, alianţă ruso-germană.

____________________________________________________________

*Episodul trei din acest serial a fost publicat pe blogul găzduit de cotidianul ADEVĂRUL (a se vedea: http://adevarul.ro/international/rusia/o-eterna-discreta-alianta-ruso-germana-3-1_53ab343c0d133766a8e5faee/index.html).