La împlinirea a 32 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989, identitatea celor care au deschis focul după 22 decembrie 1989, ora 18.30, continuă să fie un subiect de dispută istoriografică, juridică și politică. Referitor la aceste controverse ale lui Decembrie 1989, președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, a răspuns întrebărilor jurnalistului George POPESCU în cadrul emisiunii ISTORICA de la Radio România Actualități din seara de 20 decembrie 2021.

Certitudini, mărturii, controverse

Începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, ora 18.30, „accidentele, lipsa profesionalismului celor implicați la toate nivelurile în luarea deciziilor şi a celor care acţionau direct pentru victoria Revoluţiei, greşelile de ordin personal, lipsa comunicării, panica, confuzia, stresul, oboseala, dezinformarea, lipsa coordonării şi planificării, deficienţele de tot felul în cadrul instituţiilor armate, posibila intenţie rău voitoare (cazul Trosca), contextul (noapte, vizibilitate redusă etc.), teroriştii, vendetele personale, posibila ură interetnică (zona Târgu-Mureș) etc.”[1] se vor constitui în cauzele care au stat la baza sporirii numărului celor care au murit în timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989[2].

Totodată, o serie de fapte și întâmplări conduc la concluzia că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA ar fi putut fi implicată în cele petrecute după 22 decembrie 1989, ora 18.30. În fundamentarea unei astfel de ipoteze se pot exemplifica câteva acţiuni:

  • cazul lui Sorin Botarde la Alba-Iulia care a fost împuşcat, după arestare, într-un schimb de focuri declanşat ca urmare a cererii sale exprese de-a se deschide focul pentru reinstaurarea socialismului în România[3];
  • arestarea fostului prim-secretar de la Alba-Iulia, Ion Savu, ca urmare a faptului că deţinea în servieta-diplomat mai multe tuburi goale ale unor rachete de semnalizare;
  • cazul lui Tudor Molan, factor poştal din Braşov, care a fost prins de populaţie în Cimitirul Evanghelic de pe Strada Karl Marx din Braşov, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, având asupra sa o puşcă semiautomată cu lunetă cu care trăgea asupra oamenilor;
  • distribuirea de către locotenentul-major de securitate Morariu din Braşov a unor arme (PSL, pistol-mitralieră, pistol) şi muniţii către Victor Adochiţei, Ion Budileanu, Vasile Petrache, Florin Irimia, Ioan Pinochi, Ilie Duţu, Luca (Florin) Dorin şi Imbrea Nagy[4];
  • reţinerea maiorului de securitate Mihai Brândă de la Securitatea Municipiului Bucureşti, în seara de 22 decembrie 1989, în jurul orei 22.30, de către cetăţenii din cartierul Drumul Taberei, ca urmare a faptului că asupra lui s-au găsit un încărcător cu şase cartuşe, o lanternă halogen cu 4 acumulatori, acte de identitate false pe numele de Mihai Barbu (ofiţer de miliţie)[5];
  • reţinerea locotenent-colonelului de securitate Grigore Zăgărin de la SMB, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, ca urmare a faptului că avea asupra sa un pistol şi muniţie[6];
  • cercetările efectuate în Dosarul nr. 1380/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare care a evidenţiat faptul că din blocul în care locuia maiorul de securitate Paul Baciu (Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 24, sc. A, et. 5, ap. 1, în dreptul fostei străzi Oneşti) s-au executat focuri de arme;
  • telefoanele de ameninţare date la TVR privind intenţia de aruncare în aer a unor tuburi cu azot şi hidrogen de la garajul din Bucureştii Noi, al fostului CC al PCR, în cazul în care Nicu Ceauşescu nu era eliberat imediat;
  • răspândirea de zvonuri şi de informaţii false[7] de către maiorii Gheorghe Nicolaescu şi Jilavu, ambii pe atunci în Serviciul de Protocol şi Relaţii Externe al MApN (DIA), care intrau din oră în oră în biroul generalului-locotenent Victor A. Stănculescu, unde se afla şi viceamiralul Ştefan Dinu, iar la ieşire declarau: „Se va deschide foc asupra elicopterelor care vin din partea de vest, „Blindate venind dinspre Târgovişte vor ataca Buucreştiul, „Sibiul este înecat în sânge de către Securitate etc.;
  • informaţiile strânse de membrii „Club – TV 22 privind producerea, în perioada august – septembrie 1989, la Uzina de armament Sadu (judeţul Gorj) a unor cartuşe explozive şi perforante în urma ordinelor venite de la conducerea superioară a PCR;
  • în perioada 22 – 31 decembrie 1989, unităţile MApN au reţinut[8] un număr de 532 persoane considerate a fi suspecte, dintre care 516 cetăţeni români şi 16 cetăţeni străini;
  • 299 de persoane suspecte au fost predate organelor de miliţie/poliţie pentru cercetări şi 113 procuraturii, în timp ce 120 de militari au fost cercetaţi de către comenduirile de garnizoană.

Referindu-se la acest fenomen, fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor A. Stănculescu va menţiona: ,,Fenomenul terorist a avut două componente. Componenta externă, sovietică, şi componenta internă, a celor care au acţionat ca oameni care, văzând că regimul a fost răsturnat, trebuiau să facă reacţia la această acţiune. Teroriştii prinşi la noi la Armată şi dovediţi au recunoscut că au plecat şi ofiţeri din unităţi. O să vă dau nişte date luate de la cineva care a lucrat la contrainformaţii şi care a raportat despre aceşti ofiţeri care au plecat din unităţi, au dispărut un timp de şi pe urmă au revenit în unităţi. Şi nu se ştie ce au făcut în timpul ăsta”[9]. Teoria unei prezențe militare/speciale sovietice în Revoluția Română din Decembrie 1989 se află în legătură directă cu prezenţa a numeroşi turişti sovietici în România socialistă şi cărora li se impută deschiderea focului asupra Armatei şi populaţiei civile.

În Raportul preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind evenimen­tele din decembrie 1989 se menţionează: ,,În perioada 22 decembrie 1989 – 6 ianuarie 1990, la Institutul Medico-Legal Bucureşti au fost aduse persoane decedate prin împuşcare, despre care personalul militar şi medical din institut afirma că sunt terorişti, asupra cărora s-au găsit arme de foc şi albe (unele total diferite de tipurile din dotarea Forţelor Armate obişnuite) şi muniţie; documente deosebite (paşapoarte şi legitimaţii în alb ori pe care figurau nume, locuri de muncă şi funcţii ce nu corespundeau realităţii; buletine false în care datele nu corespundeau cu cele din celelalte documente); îmbrăcă­minte deosebită: căşti de protecţie kaki, combinezoane kaki (căptuşite cu blană de miel), pulovere de tip militar, de culoare kaki sau albastră, lenjerie de corp chinezească, cizme cu carâmb scurt, care se închideau lateral cu ajutorul unei singure catarame, total diferite de cele militare (îmbrăcămintea era vizibil nouă şi nu era murdară); medica­mente despre care medicii din IML Bucureşti afirmau că au efecte stimulative şi de creş­tere a forţei şi capacităţii de rezistenţă. Conform relatărilor, asupra acestora se trăsese cu armament greu, mitraliere de 12,5 mm, «erau făcuţi praf», iar cadavrelor, după dezechipare şi ridicarea armamentului şi documentelor de identificare, li se aplica un regim special faţă de ceilalţi morţi,  respectiv erau introduşi într-o sală diferită de cea în care erau introduşi morţii «obişnuiţi», sală ce era păzită cu stricteţe de militari ai MApN şi în care nu aveau acces decât un număr limitat de persoane: prof. dr. Beliş Victor, şeful Insti­tutului; procurorul Vasiliu Eugen, cadrele de la Criminalistică (cinci ofiţeri superiori); autopsierul şef şi câteva persoane despre care s-a afirmat că ar fi fost ofiţeri MApN. Fotografiile acestor morţi nu au fost expuse, aşa cum se proceda în cazul celorlalţi (care nu aveau asupra lor acte), pe afişierul de la intrarea în Institut, în vederea identificării de către rude sau eventuale cunoştinţe, iar în sala respectivă nu era permisă intrarea celor veniţi să recunoască decedaţii, celor din sistemul de pază atrăgându-li-se atenţia că din această încăpere nu era permisă scoaterea nici unui cadavru fără ştirea celor de la Procuratură sau a cadrelor de la Criminalistică. Armamentul şi muniţia ridicată erau predate ofiţerului de serviciu din UM 01046 Bucureşti, iar actele în alb erau preluate de către procuror. Cadavrele erau întotdeauna aduse de maşini militare şi însoţite de ofiţeri MApN, iar întocmirea documentelor de predare se realiza într-un birou în care nu intrau decât aducătorii, procurorul, criminaliştii şi medicul de gardă”[10].

Într-un interviu acordat autorului acestor rânduri, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA în decembrie 1989, a recunoscut existența „Rețelei interne 276” (Rețeaua „R”), însă a declarat că membrii ei nu au putut lucra deoarece DIA nu reușise să realizeze dotarea membrilor rețelei cu aparatură de emisie-recepție. „Colonelul Paul Șarpe se afla la comanda acestei structuri informative interne. Nu aveam decât legături telefonice cu oamenii din această rețea”[11], mărturisea viceamiralul (r) Ștefan Dinu. Rețeaua secretă „R”[12] este comparabilă ca principiu de organizare și acțiune cu ceea ce a însemnat, în Occident rețeaua secretă GLADIO[13]. Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, emite, în legătură cu fenomenul te­ro­rist-diversionist, în care foarte probabil să fi fost implicată și „Rețeaua internă 276”, următoarea ipoteză: „Eu presupun că au existat niște ordine pentru anumite unități de cercetare în adâncime, cum s-a spus atunci, că anumite ordine date unor co­man­danți care nu mărturisesc public nici astăzi acest lucru, de teama de-a nu fi tri­miși în fața justiției pentru faptele respective, aceste unități și-au continuat mi­siunea lor în împrejurări excepționale, după căderea lui Ceaușescu și a regimului său, regim pentru care fuseseră îndelung îndoctrinați să-l apere. Ipoteza cea mai plauzibilă este că asemenea unități ale Armatei au intrat în acțiune potrivit unui cod profesional inaccesibil multora dintre cei care au făcut mărturisiri. (…) Abor­darea în această manieră și presupunerea că unități regulate, de mici dimensiuni, dar deosebit de eficace în privința armamentului și a dotării ar fi existat în Armata română, nu înseamnă un blam la adresa Armatei române”[14].

Generalul (r) Paul Șarpe, fost locțiitor al șefului DIA în decembrie 1989, confirmă în ancheta Secției Parchetelor Militare din 2018 că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA a existat cu adevărat și a relevat din tainele constituirii și existenței acesteia. „Recrutarea acestora (membrilor rețelei – n. n.) se făcea pe bază de voluntariat, dintr-o masă eterogenă de funcţii, vârste, dar numai bărbaţi şi ca element principal era pregătirea acestora în perioada de stagiu militar la una din unităţile de cercetare de pe lângă marile unităţi din ţară. De asemenea, se avea în vedere posibilitatea de legendare a celor recrutaţi în cazul ocupării vremelnice a teritoriului de către inamic pentru a putea justifica prezenţa în localităţile respective fără a trezi suspiciunile inamicului. Deţineau diverse funcţii ca: inginer, director de întreprinderi, muncitori etc. Ei trebuiau să justifice de ce nu au fost preluaţi pe front la mobilizare. Evidenţele celor aleşi se ţineau în mod separat într-o mapă sigilată şi la dispoziţia ofiţerului de informaţii, la sediul CMJ-ului. Periodic ofiţerii mergeau în teritoriu unde stăteau de vorbă cu membrii reţelei pentru aducerea la cunoştinţă a unor probleme noi în lupta de cercetare. Practic se efectua o instruire. Nu aveau nici un fel de armament tocmai pentru a rămâne în perfectă conspirativitate şi pentru a nu se angaja în activităţi armate”[15].

Centrele Militare Județene centralizau într-un dosar special pe acești luptători, iar pe dosar era scris „R”. La dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Județean, acesta fiind scos doar la ordin și în momentul în care avea nevoie ofițerul însărcinat de la București cu această problemă. Pavel Coruț, șeful Biroului Direcției a IV-a Contrainformații militare care a supravegheat activitatea DIA între 1985-1989, a declarat senatorilor din Comisia care a investigat evenimentele din decembrie 1989: „Ea (rețeaua – n. n.) era condusă de rezidenți din Direcția Informații, Secția a II-a, prin ofițeri activi în rezidență, ori cercetași rezerviști din rândul ofițerilor, subofițerilor și sergenților. În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată și a încetat să mai culeagă informații pe data de 22 decembrie”[16]. În fața membrilor Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, ofițerul de contrainformații militare Pavel Coruț a mărturisit că unitatea era condusă de colonelul Paul Șarpe, adjunct al șefului DIA însărcinat cu activitatea compartimentului informativ-operativ, precum și de către coloneii Spătaru Dumitru și Șerban Zaharia care gestionau elemente ale rețelei propriu-zise. Pavel Coruț a declarat că pe 17 decembrie 1989 au plecat în teritoriul național pentru alarmarea rețelei de rezistență: maiorul Pleșan Dumitru la Timișoara, colonelul Vasile Păstrăvanu la Cluj și Bistrița, iar căpitanul Tohan Nicușor în Moldova.

Într-un document secret la acea vreme elaborat de către Statul-Major al Gărzilor Patriotice, descoperit în arhiva unui Comitet de partid al unui sector din București, intitulat Plan de seminar – privind pregătirea și ducerea luptei de rezistență pe teritoriul național vremelnic ocupat de inamic se menționa faptul că organizarea și încadrarea formațiunilor de rezistență au ca principii de bază: 1) conducerea de partid a acestor formațiuni; 2) conspirativitatea; 3) voluntariatul și 4) principiul teritorial. Membrii Rezistenței urmau să execute acțiuni de informații, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forțelor inamice, în condițiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părți ale României. Cei care urmau să rămână în aceste zone ocupate de inamic erau tineri și oameni în vârstă, precum și intelectuali, muncitori și agricultori, abil mascați și gata să fie activați prin anumite semnale, parole etc. „În documentul respectiv se face distincția clară între organizarea unităților militare și cele ale formațiunilor de rezistență, cerința primordială fiind «înlăturarea șablo­nis­mului» și o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie și în localități erau vizate să predomine formațiuni mici, pentru cele de deal, munte și deltă erau preconizate formațiuni de rezistență puternice. Conform documentului, structura organizatorică a formațiunilor de rezistență cuprindea: organe de conducere, formațiuni de rezistență înarmate și formațiuni de sprijin. În privința formațiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistență era localizat la nivelul fiecărui sat, în orașe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnați în perioada de necesitate, iar acești oameni reprezentau viitorii comandanți. Pe structura nucleului de rezistență se constituia echipa de rezistență, formată din 15-30 de luptători și mai mulți. Această echipă de rezistență avea în compunere un comandant, un locțiitor politic, un locțiitor comandant și două-trei grupe a câte cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare – informare, minare – distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc. Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistență se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un județ erau între 70-90 de echipe, totali­zând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistență formau grupul de rezistență, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistență avea comandament, un locțiitor politic și stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistență și echipe independente, adică 500-700 de lup­tă­tori în faza inițială, alcătuiau detașamentul de rezistență. Acesta avea ca arie de operații o zonă geografică distinctă sau un oraș cu împrejurimile sale. Eșalonul superior al detașamentului era gru­parea de rezistență și brigada de rezistență”[17], scrie jurnalistul Răzvan Belciuganu.

Armamentul aflat în dotarea acestor luptători se compunea din pistoale, pistoale-mitralieră, puști, carabine, PSL, PM-uri, puști cu tromblon, cu amortizor de zgomot, AG, puști de vânătoare și armament alb. Planul de seminar menționează faptul că armamentul „se depo­zi­tează în locuri sigure, încă din perioada de necesitate sau mobilizare, iar pentru fiecare formațiune există mai multe depozite, cu cantități mici de armament”[18]. În conformitate cu cele enunțate în Planul de seminar, Gărzile Patriotice cooperează cu formațiunile de rezistență în do­me­nii precum: 1) procurarea și transmiterea de informații; 2) nimicirea unor obiective ale ina­mi­cului; 3) sprijinirea contraloviturilor; 4) interzicerea/întârzierea unor acțiuni de mare amploare a agresorului; 5) dezorganizarea conducerii inamicului; 6) descoperirea momentului pregătirii inamicului pentru trecerea la întrebuințarea armelor de nimicire în masă. Totodată, menționăm faptul că unul dintre obiectivele formațiunilor de rezistență era organizarea vieții politice în teritoriul vremelnic ocupat: „Formațiunile rezistenței, dând dovadă de spirit de inițiativă, rezolvă de-sine-stătător sarcinile ce le stau în față, orientându-se în raport cu situația concretă”[19].

Memorialistul Valentin Raiha insistă asupra faptului că DIA și „Rețeaua internă 276” au fost implicate în organizarea și desfășurarea diversiunii de după 22 decembrie 1989, împotriva Armatei române și a structurilor DSS-ului. „Din acest punct de vedere, forțele DIA dispuneau de o mare libertate de acțiune și, dacă luăm în calcul faptul că, responsabilii DIA au avut acces direct la ordinele și hotă­râ­rile ce se luau la MStM, nu este deloc surprinzătoare sincronizarea aproape per­fectă a acțiunilor «securiștilor-teroriști», aparițiile și dispariția lor misterioasă din punc­tele fierbinți. (…) Exactitatea cu care erau cunoscute numerele de telefon ale unităților militare, numele, gradul și funcția unor cadre de securitate și miliție, adresele acestora, nu poate să ne conducă decât la concluzia că diversiunea și dezinformarea asupra acțiunilor unor «securiști-teroriști» precum și zvonurile false lansate la adresa acestora, nu au fost rodul fanteziei unor străini. Toate acestea au presupus o pregătire anterioară (premeditare) și au fost «fabricate» de către forțe specializate”[20], concluzionează Valentin Raiha.

În Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare în Dosarul privind Revoluția Română din Decembrie 1989, se menționează în mod foarte clar faptul că „probatoriul administrat a demonstrat inclusiv faptul că pe perioada exercitării inducerii în eroare prin intermediul comunicaţiilor militare, DSS a fost lipsit în mod deliberat de posibilitatea comunicării prin propriul sistem de telefonie”[21]. Totodată, procurorii militari confirmă că „încă din seara de 22 decembrie 1989 MApN şi-a dublat legăturile telefonice”[22] astfel încât se poate spune că „dezinformarea prin comunicaţiile militare a fost făcută de la MApN”[23]. Merită reținută următoarea observație a procurorilor militari: „Faptul că începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, Armata a avut practic comunicaţii noi, face imposibilă penetrarea, într-un timp atât de scurt, a noii reţele de către o altă entitate”[24]. Martorul Paraschivescu Aurelia a declarat în fața procurorilor militari: „În luna decembrie 1989 lucram ca centralistă la Centrala telefonică din Drumul Taberei nr. 1 (Centrul Naţional de Telecomunicaţii) (…) Am primit indicaţii şi astfel am deconectat legăturile STS (TO) iar apoi le-am repus în funcţiune (…) Am făcut circuite telefonice noi, începând din 22.12.1989, noaptea, pentru MApN, pentru garnizoana de la Răzoare, la CIT – Ştirbei Vodă, unitatea de aviaţie şi unităţile din Ghencea. Aceste telefoane erau directe, fără numere, pentru unităţile militare”[25].

Rivalitatea dintre Securitate și Direcția de Informații a Armatei a fost o certitudine și o constantă a răzvoiului nevăzut din culisele regimului comunist din România. Referindu-se la această rivalitate dintre ofițerii de informații militare și cei de securitate, autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr consemnează următoarele: „În activitatea direcției au continuat să existe unele dintre greutățile întâlnite în perioadele ante­rioare. Colaborarea cu alte ministere și instituții centrale și mai ales cu organele de specialitate din Ministerul de Interne, absolut necesară pentru Serviciul de informații militare, nu s-a putut des­fășura nici în această perioadă (1964 – 1978 – n. n.) în limitele principiale stabilite prin pro­to­coalele încheiate la nivelul Ministerului Apărării Naționale. Unii ofițeri din cadrul Ministerului de Interne și-au depășit competențele, subordonându-și unele cadre din organul de informații militare, inclusiv de la posturile din străinătate. Prin această practică s-a creat o situație extrem de periculoasă și de neconceput în raport cu principiile muncii de informații militare și cu nece­si­tatea pentru Armată de a se subordona exclusiv conducerii superioare a statului român, fără a depinde de nimeni altcineva în procurarea informațiilor specifice (…) De asemenea, s-a încercat con­trolul pe mai multe căi a activității informative militare, însușirea unora din rezultatele obținute pe această linie și limitarea posibilităților operativ-informative ale Direcției Informații”[26].

Nicolae Ceaușescu va respinge o propunere de unificare a tutu­ror organelor de informații sub egida Ministerului de Interne, după cum va declara generalul Dumitru I. Dumitru, șeful DIA (1964 – 1978), însă defectarea lui Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978) avea să se intensifice „controlul organelor de securitate asupra Direcției Informații, a cărei activitate a început să fie din ce în ce mai afec­tată ca urmare a acestei imixtiuni”[27]. Începând din 1980, conducerea politică supe­rioară a României socialiste nu a mai permis trimiterea de ofițeri ai DIA în străinătate, la post, astfel încât numărul de atașați militari a scăzut de la 48 (în 1978) la 4 în decembrie 1989. „În deceniul nouă încer­cările eșuate anterior, foarte periculoase, de raportare centralizată și selectivă a informațiilor provenite pe diferite canale (inclusiv de la Marele Stat-Major – Direcția Informații) de către Ministerul de Interne au devenit realitate, o practică obișnuită”[28], menționează autorii volumului dedicat istoriei Direcției de Informații Militare.

Într-o lucrare dedicată celor petrecute în 1989 în România socialistă, Aurel I. Rogojan, fost împuternicit la conducerea Serviciului Independent Secretariat-Juridic din Departamentul Securității Statului (DSS) în 22 decembrie 1989, cu gradul de locotenent-colonel, readuce în discuție, în capitolul intitulat Controlul Securității prin Direcția de Informații Militare (p. 87 – 94), rivalitatea fără precedent între DSS și DIA. Racolarea unor ofițeri din Direcția a III-a a DSS pentru a deveni „ofițeri acoperiți” ai DIA, în anii ’80, a reprezentat, în clipa descoperirii acestui lucru, un șoc pentru conducerea DSS. „În anii 1990 – 1992, am primit câteva confirmări importante cu privire la existența unor ofițeri acoperiți ai Direcției de Informații a Armatei, de data aceasta în structurile de conducere ale Departamentului Securității Statului, ca locțiitori ai șefilor unor direcții centrale”[29], scrie Aurel I. Rogojan. O afirmație șocantă care distruge mitul atotputerniciei Securității. Greu de acceptat, fără prea multe dovezi credibile[30], însă pare să sprijine teoria loviturii prin surprindere pe care a dat-o, în decembrie 1989, DIA asupra DSS-ului. Șeful de cabinet al lui Iulian Vlad lasă să se înțeleagă că personalul de conducere din Direcția a IV-a Contrainformații Militare, și nu numai, juca dublu, adică raporta și la DIA, atrăgând, totodată, atenția asupra existenței unui „Ștat Special Anexă” al DIA, precum și asupra existenței și activității colonelului „ID”[31] (supranumit în mass-media de după 22 decembrie 1989 ca fiind „generalul roșu”). Menționăm faptul că „Ștatul Special Anexă” al DIA conținea numele ofițerilor acoperiți ai DIA aflați în anumite obiective, păstrat la Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, și care au făcut concurență neloială ofițerilor DSS-ului.

Cele enumerate mai sus întăresc convingerea că unii din membrii „Rețelei interne 276”, aflată în susţinerea logistică a DIA și născută sub controlul strict al PCR, au trecut la acţiune. Privind lucrurile din această perspectivă, putem înţelege astfel, mai uşor, faptul că după execuţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe 25 decembrie 1989, atacurile teroriste au încetat ca prin farmec[32]. Răniții și morții de după 22 decembrie 1989 au existat, „Rețeaua internă 276” a DIA a existat, conflictul mocnit dintre structurile de forță ale României socialiste a devenit o realitate după 22 decembrie 1989, iar Parchetul Militar din anii ꞌ90 s-a dovedit ineficient sau incapabil să soluționeze adevărurile juridice ale unei clipe istorice. Controversele privind rolul și locul acestei structuri secrete din cadrul DIA continuă să rămână în vigoare și pe măsură ce noi documente sau mărturii vor intra în circuitul istoriografic lucrurile se vor limpezi și vom putea înțelege în ce măsură evoluțiile politice ale momentului au fost influențate de „fenomenul terorist”. Un „fenomen” care a marcat, într-o primă etapă, sângeroasă, îngenuncherea unei structuri de forță, Securitatea, însă cu un preț extrem de sângeros și nedrept.

Dr. Constantin CORNEANU

____________________________

[1] Alexandru Grigoriu, Eroii Martiri în statistici, Editura IRRD, București, 2013, p. 101.

[2] O cercetare din 2014 a istoricului Alexandru Grigoriu, în ceea ce priveşte statistica decedaților din orașele martir ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, relevă faptul că numărul total de oameni care au murit în perioada 17 – 31 decembrie 1989 se ridică la 1.165 de persoane: ● 271 în perioada 17 – 22 decembrie 1989; ● 715 în perioada 22 – 25 decembrie 1989; ● 113 după 25 decembrie 1989; ● 67 fără o dată exactă a decesului.

[3] Sorin Botar, şeful de cabinet al prim-secretarului Ion Savu, a dispărut din sediul fostului Comitet Judeţean de Partid Alba în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Începând din acea noapte s-au declanşat în Alba-Iulia primele acţiuni teroriste. Capturat de către forţele MApN în seara de 24 decembrie 1989, Sorin Botar va declara că face parte dintr-o reţea de rezistenţă care dispune de arme şi legături, nominalizând, printre alții, ca om de legătură pe maiorul Viorel Bârloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Alba-Iulia. În conformitate cu declaraţiile lui Sorin Botar, în timpul anchetei la care a fost supus de revoluţionari şi ofiţerii MApN, şefii Securităţii şi Miliţiei făceau parte şi ei din reţea. În timpul percheziţionării locuinţei sale, Sorin Botar va încerca să evadeze şi va striga să se tragă asupra grupului de revoluţionari din curtea casei sale („În numele lui Brihac şi Lupeş, trageţi!”), ceea ce s-a şi întâmplat. În schimbul de focuri din ambuscada pusă la cale de terorişti, Sorin Botar va fi ucis. A se vedea pentru amănunte asupra cazului, Mihai Babiţchi, Revoltă în labirint. Decembrie ’89, Editura Altip, Alba-Iulia, 2009, p. 179 – 187.

[4] A se vedea: Ioan Dan, Teroriștii din ’89, Editura Lucman, București, 2012, p. 226 – 267.

[5] În clipa în care a fost predat la Circa 21 Miliţie, ofiţerul de securitate a scos din gheta semicizmă pistolul şi un al doilea încărcător. Ofiţerul a fost scos de sub urmărire penală, la 10 aprilie 1992, de către Secţia Parchetelor Militare care a clasat Dosarul nr. 2089/P/1991. Nu a fost verificată nici măcar versiunea ofiţerului care a declarat că se îndrepta spre domiciliul unei cumnate, deoarece acasă îi era frică să meargă.

[6] Ofiţerul s-a prezentat ca fiind avocat şi a fost dus în redacţia cotidianului Informaţia Bucureştiului. Va fi eliberat ca urmare a intervenţiei maiorului Ion Dosan de la SMB care răspundea de cotidianul Informaţia Bucureştiului. Pistolul ofiţerului a dispărut şi nu s-a putut stabili dacă s-a tras cu el sau nu. Dosarul nr. 2114/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare s-a clasat.

[7] Referitor la acuzaţiile privind rolul TVR în lansarea diversiunii mediatice, menită a bulversa noile structuri de putere şi pe susţinătorii lor, în speţă Armata Română şi structurile Ministerului de Interne (Miliţie şi Securitate), trebuie menţionat faptul că, totuşi, începând din seara de 22 spre 23 decembrie 1989 va funcţiona o comisie de verificare şi avizare a ştirilor care se vor da pe post. Această Comisie va funcţiona la etajul XI al TVR, în biroul în care se aflau membrii CFSN care avizau, uneori, personal aceste ştiri. Exista un sistem de curieri care aduceau ştirile la verificat şi apoi în Studioul 4 pentru transmitere. Începând din ziua de 22 decembrie 1989, ora 19.00, „nicio informaţie despre lupte – declară Constantin Bebe Ivanovici -, despre acţiuni teroriste nu s-a difuzat fără viza reprezentanţilor Armatei” (Apud Constantin Bebe Ivanovici, Cui îi este frică de adevăr? Leacuri împotriva uitării, Editura Scripta, București, 2001, p. 288).

[8] Sub presiunea timpului, şi în absenţa unor probe evidente asupra vinovăţiei lor, toţi cei suspectaţi de terorism şi reţinuţi de Armată au fost eliberaţi după o anchetă superficială.

[9] Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit adevărul…, Editura RAO, București, 2009, p. 123.

[10] Apud În decembrie 1989, DIA manipula Armata Română, pe http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/in-decembrie-1989-dia-manipula-armata-romana-2/ (accesat pe 01.11.2014). Informaţiile pe care SRI le prezintă publicului, în legătură cu cele petrecute în decembrie 1989, sunt ca urmare a executării de către ofiţerii DSS-ului, cu precădere cei ai Direcţiei a I-a Informaţii Interne, a unor misiuni de culegere de informaţii menite a clarifica diversiunea cu teroriştii. Au fost trimişi în spitale o serie de ofiţeri de securitate, însoţiţi de civili veniţi în cadrul unităţii pe 22 decembrie 1989, care au obţinut date privind numărul şi soarta internaţilor suspecţi de terorism, care de regulă au fost preluaţi de reprezentanţi ai MApN, pierzându-li-se urma.

[11] Înregistrarea audio se află în Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127.

[12] Colonelul (r) Remus Ghergulescu, fost comandant al Batalionului 404 Cercetare-Diversiune, susține că au acționat, în decembrie 1989, luptători din Rețelele „R” (a MApN) și „S” (a DSS).

[13] Rețeaua secretă GLADIO a fost constituită la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial în statele membre NATO, sub coordonarea Pentagonului, CIA și a Cartierului General al NATO, și reunea o serie de grupuri paramilitare clandestine (de tip stay behind). Grupurile din această rețea au fost folosite în diverse operațiuni ultra-strict-secrete menite a combate pericolul comunist în Occident, și nu numai, urmând să intre în luptă în cazul în care URSS invada Europa Occidentală. Bazele operațiunii și a rețelei GLADIO au fost puse în 1951, ca urmare a acordului dintre CIA și SIFAR (Serviciul de Informații al Armatei Italiene). Rețele de tip GLADIO vor fi coordonate de un Comitet Clandestin de Planificare (Allied Coordination Committee – ACC) care opera în SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe). În 1990, comandantul Gerardo Serravalle, șeful Secției 5 a Biroului R (Richerche – Cercetări) din cadrul SID (Servizio Informazioni Difesa – Serviciul de Informații al Apărării), va declara în fața Comisiei de anchetă: „Ei trăiau într-un climat precum cel din Deșertul tătarilor și gândeau astfel: în caz de invazie, sovieticii vor fi susținuți de partidele comuniste naționale. De ce să așteptăm această invazie? Să acționăm imediat!” (Apud Roger Faligot, Rémi Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, vol. III, Editura Nemira, București, 2002, p. 50). Ultima întâlnire cunoscută a liderilor GLADIO s-a produs la Bruxelles, la sediul Comitetului Aliat Clandestin, în octombrie 1990. „Trebuia să atacăm civili, femei, copii, oameni nevinovați, fără legătură cu jocurile politice. Motivul era simplu: să forțăm opinia publică să solicite statului mai multă securitate și instituirea de noi forțe militare. Aceasta este logica politică ce se ascunde în spatele masacrelor teroriste care vor rămâne nepedepsite, căci statul nu se poate autocondamna sau autoculpabiliza…”, mărturisea, în 1984, fostul agent GLADIO, Vincenzo Vinciguerra, în ancheta instrumentată de judecătorul italian Felice Casson. Înalți responsabili ai Italiei, respectiv președintele Francesco Cossiga și premierul Giulio Andreotti, vor recunoaște existența rețelei secrete GLADIO abia în timpul anchetei desfășurate, în perioada octombrie-noiembrie 1990, de către magistrații italieni privind atentatele teroriste care au zguduit Italia în anii ’70 – ’80. Premierul Giulio Andreotti a insistat, în 1990, că Italia nu este singura țară occidentală care deține asemenea structuri militare paralele.

[14] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO, București, 2008, p. 72 – 73.

[15] Ministerul Public, Dosarul nr. 11/2014, Rechizitoriu, vol. I/2019, p. 294 – 296 în Arhiva IRRD, Fondul IV, cota 215 (interviuri); 10. Rechizitoriu Revoluție, 501 p./pdf.

[16] Răzvan Belciuganu, Te­ro­riștii din decembrie ’89: Luptătorii din „Rezistență”, pe http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/teroristii-din-decembrie-89-luptatorii-din-rezistenta-531005.html, 20 decembrie 2009 (accesat pe 26.04.2014, ora 18.56).

[17] Ibidem.

[18] Idem, Manualul teroriștilor din de­cem­brie ’89, pe http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/decembrie-89/manualul-teroristilor-din-decembrie-89-531055.html, 21 decembrie 2009 (accesat pe 26.04.2014, ora 19.31).

[19] Ibidem.

[20] Valentin Raiha, În decembrie ’89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari, Editura Ziua – Omega Press Investment, București, 1995, p. 34 – 35.

[21] Ministerul Public, Dosarul nr. 11/2014, Rechizitoriu, vol. I/2019, p. 278 în Arhiva IRRD.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 279.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr, p. 147 – 148.

[27] Ibidem, p. 149.

[28] Ibidem, p. 150.

[29] Aurel I. Rogojan, 1989. Dintr-o iarnă în alta…România în resorturile secrete ale istoriei, Editura Proema, Baia Mare, 2009, p. 88.

[30] A se vedea în acest sens: Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, „Trădarea se cuibărise demult în DSS”, Editura Elion, București, 2019, 335 p.

[31] Consider că acel colonel „ID” este colonelul Ilie Drăgoi din DIA, fost șef al Secției a II-a din DIA care se ocupa de ofițerii sub acoperire ai serviciului secret al Armatei. După Revoluție a fost reactivat, avansat general de brigadă la 18 mai 1990 și numit la conducerea fostei Unități de Filaj a DSS-ului, integrată în MApN după 22 decembrie 1989. Generalul de brigadă (r) Ilie Drăgoi a fost implicat, din postura de consilier al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SRI, în scandalul „Timofte – KGB”.

[32] În Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare în Dosarul privind Revoluția Română din Decembrie 1989 se evidențiază că în spațiul public au exitat opinii referitoare la faptul că diversiunea radio-electronică din decembrie 1989 a fost exercitată de către forţe militare interne, cu ajutorul sistemului automatizat Almaz-2-Vozduh, care permitea generarea de multiple ţinte aeriene false, această posibilitate având drept scop de bază pregătirea militarilor angrenaţi în apărarea antiaeriană a teritoriului ţării. Almaz-2-Vozduh reprezenta o tehnologie militară produsă în URSS, aflată şi în dotarea Armatei române. Rolul acestei tehnologii de vârf pentru vremea respectivă era unul de interfaţă necesară conducerii concomitente a câtorva sute de unităţi de aviaţie şi de apărare antiaeriană a teritoriului. Interfaţa conferea posibilitatea interconectării tuturor sistemelor interne de radiolocaţie astfel încât ţintele aeriene detectate de o staţie de radiolocaţie (radar) puteau fi operate în mod unitar de întregul sistem, iar aviaţia de vânătoare putea fi dirijată în mod eficient la ţintă, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru lansarea la ţintă a rachetelor antiaeriene. Sistemul Almaz-2-Vozduh se afla în dotarea Armatei române din data de 23.04.1979. Tehnologia Almaz s-a îmbunătăţit, astfel încât au fost achiziţionate sistemele Almaz-2 şi Almaz-3. Numeroși martori audiați de către procurorii militari au declarat că în anii anteriori lui 1989, antrenamentele cu ţinte aeriene false reprezentau o practică des întâlnită privind pregătirea militară a cadrelor din sistemul de apărare antiaeriană a României. Au mai arătat că ţintele simulate puteau fi multiple (de ordinul zecilor, aşa cum s-a întâmplat în decembrie 1989) şi că puteau fi generate foarte uşor de la toate staţiile de radio-locaţie aflate în teritoriu. Întrucât sistemul naţional de radiolocaţie era integrat (inclusiv datorită tehnologiei Almaz), ţintele false generate apăreau pe ecranele tuturor staţiilor de radiolocaţie. Ancheta Secției Parchetelor Militare relevă faptul că imitarea ţintelor aeriene era ușor de realizat din interiorul României și că acest gen de diversiune s-a exercitat din interior. Totodată, trebuie menționat faptul că Planul de difuzare a informaţiilor despre inamic folosit la o aplicaţie a Forţelor Navale, desfăşurată în vara anului 1989 și confirmat de către Statul Major al Forțelor Navale prin adresa cu numărul A16964 din data de 27 decembrie 2017, relevă că MApN folosea termenul terorist.