În urmă cu 80 de ani, la 10 ianuarie 1943, cele 7.000 de guri de foc ale artileriei sovietice vor da semnalul declanşării atacului final asupra Stalingradului. La 2 februarie 1943, trupele Armatei 6 germane, care apărau „Festung Stalingrad”, au capitulat, în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus. Reproşurile şi atitudinea vădit ostilă a aliatului german, după bătălia de la Stalingrad, au generat o ripostă epistolară extrem de dură a Mareşalului Ion Antonescu, pe 9 decembrie 1942, în care se menționa faptul că România, în pofida unei dotări militare precare, a decis, totuși, să participe alături de Wehrmacht „la zdrobirea bolşevismului, împlinind astfel un rol european, foarte depărtat de modestele ei idealuri naţionale şi politice”.

România a intrat, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”, cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich. Datorită bătăliei Stalingradului, iarna de la cumpăna anilor 1942-1943 avea să devină o veritabilă iarnă a pătimirii şi a vrajbei noastre şi orice înţelegere a rolului şi locului României, în rezolvarea „problemei ruse” și în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri, a devenit imposibilă.

La 80 de ani de la cele petrecute la Stalingrad, se pare că reconcilierea cu noi înșine, cu aliații și inamicii de ieri, rămâne în așteptare…și nu numai din punct de vedere istoriografic!

__________________________

* Editorial publicat în nr. 2 (29)/2023 al revistei Enigmele Istoriei