În contextul aniversării a 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre România și Rusia la 15 octombrie 1878, Centrul Rus de Știință și Cultură din România și Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST/Academia Română au organizat, în cursul zilei de 17 mai 2018, o conferință științifică internațională intitulată „140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Rusia și România: istorie și perspective”. Invitat la această conferință, am susținut o comunicare intitulată Relațiile româno-ruse sub zodia trecutului și a geopoliticii secolului XXI. Au fost prezentate comunicări ale oaspeților de la Moscova (general-maior prof. dr. Vladimir Zolotariov, cercetător științific principal dr. Nikolai Ilievsky, dr. V. K. Gapon) și a reprezentanților părții române (prof. univ. dr. Radu Ștefan Vergatti, prof. univ. dr. Florin Rotaru și cercetător științific principal I dr. Ion Constantin). Totodată, s-a desfășurat ceremonia de premiere a câștigătorilor concursului de eseuri privind relațiile româno-ruse și adoptarea Apelului tinerilor cercetători adresat establishmentului rus și român.

 Relațiile româno-ruse sub zodia trecutului și a geopoliticii secolului XXI

La aniversarea celor 140 de ani de relații diplomatice româno-ruse, putem aprecia că în acest interval de timp istoric relațiile româno-ruse au cunoscut evoluții dintre cele mai neașteptate, de la prietenie la încordare, de la suspiciune la încredere, însă aflate sub pecetea geopoliticii locurilor și-a intereselor strategice ale principalelor centre geopolitice. Rivalitatea geopolitică dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist avea să influenţeze evoluţia istorică a Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, în tot cursul secolului al XVIII-lea, precum şi în cel următor. O rivalitate geopolitică desfăşurată în condiţiile amplificării procesului de eliberare naţională a popoarelor asuprite de către Imperiile absolutiste.

Vectorul rus și Principatele Române

Afirmarea Rusiei ţariste în prim-planul evoluţiilor politico-militare din spaţiul sud-est european va inaugura existenţa unei tumultoase relaţii româno-ruse cu efecte dintre cele mai diverse, şi nu de puţine ori tragice, în existenţa celor două state şi popoare. Încă din secolul al XVI-lea a debutat parţial un proces de colonizare a teritoriilor de la est de Nistru, care a avut iniţial un caracter spontan, neorganizat, fiind determinat de asuprirea otomană şi de greutăţile materiale existente în ţară, de lipsa de pământ sau ca urmare a luptei dintre partidele boiereşti. Istoriografia a reţinut faptul că românii aveau să aducă, paradoxal, un aport masiv la constituirea forţelor armate ruse şi la dezvoltarea artei militare ruse, precum şi a celei militare în general. Primul val masiv de populaţie românească s-a stabilit în Slobodskaia Ucraina în contextul exilului forţat al principelui Dimitrie Cantemir după bătălia de la Stănileşti (1711). În regiunile sudice ale Imperiului Ţarist erau stabiliţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, un număr de 244.100 de români ceea ce însemna că erau pe locul trei după ucraineni şi ruşi. În 1707, ţarul Petru I a ordonat colonelului Apostol Chigheci să formeze primul regiment de husari din istoria armatei ruse, alcătuit tot din volohi (români din Moldova şi Ţara Românească stabiliţi dincolo de Nistru), în număr de 300 de oameni şi care a primit denumirea de „Horonga Volohă”. Regimentele de husari aveau să stea la baza formării cavaleriei uşoare regulate ca armă independentă din armata imperială rusă[1]. Cele evidenţiate mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm că vectorul rusesc s-a aflat într-o relaţie politico-militară mult mai puternică şi complexă, cu spaţiul Principatelor Române, cu mult înainte de pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) sau de momentul în care „tous les esprits” aveau să ajungă sub influenţa ruşilor după 1792. Imperiul Ţarist avea să se afirme după 1774 ca un al treilea factor politic de care va depinde statutul politic al Principatelor Române de la gurile Dunării. Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774), descris de un istoric drept „unul dintre documentele fatidice din istoria otomană”[2], menţiona independenţa Crimeii şi dreptul vaselor ruseşti la liberă navigaţie în apele Mării Negre, dreptul de-a trece prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi de-a naviga în apele Mării Mediterane. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, Rusia se va afirma, sub stindardul ortodoxismului, ca fiind cea mai importantă forţă politică antiotomană şi „principala forţă externă de dislocare a dominaţiei seculare a sultanilor”[3]. Prin Pacea de la Iaşi (9 ianuarie 1792), Rusia ţaristă îşi va împinge frontiera de stat până la limanul Nistrului devenind, astfel, un factor extrem de important în evoluţia politico-diplomatică a Principatelor Române.

La începutul secolului al XIX-lea, în condiţiile în care creşteau dările şi impozitele într-un ritm accentuat, precum şi solicitările de sprijin militar şi nu numai, românii au început să considere că Rusia ţaristă este puterea care le putea apăra privilegiile în raport cu Imperiul Otoman. În contextul desfăşurării războiului ruso-turc (1806 – 1812) şi a ascensiunii Franţei napoleoniene, elita politică a Principatelor Române s-a văzut pusă în situaţia de a opta pentru cea mai favorabilă formulă de „alianţă”, în condiţiile în care reprezentanţii păturilor mici şi mijlocii nu mai credeau în bunele intenţii ale Rusiei ţariste privind o îmbunătăţire a statutului Principatelor. Totodată, diplomaţii lui Napoleon I doreau ca elita politică românească să participe la oprirea expansiunii ruseşti şi „ruina politicii Ecaterinei a II-a”[4]. Trebuie menţionat faptul că, alături de o partidă filo-franceză, exista şi o partidă filo-rusească. O partidă reprezentată mai ales de o parte a boierimii conservatoare care vedea în Rusia garanţia privilegiilor sale, precum şi de către clerul subordonat ideologic Bisericii Ortodoxe Ruse. Ocupaţia militară a Principatelor Române de către armatele ţarului, în timpul războiului din 1806-1812, avea să reducă, totuşi, în mod vertiginos numărul filo-ruşilor. Raporturile dintre români şi autorităţile militare ruse de ocupaţie au fost extrem de încordate, iar pe 5 mai 1812 s-au semnat, la Bucureşti, clauzele preliminare ale Tratatului de Pace ruso-turc. Tratatul de Pace a fost semnat la Bucureşti, la 16 mai 1812, cu schimbarea actelor de ratificare la 2 iulie 1812. Rusia ţaristă a anexat Basarabia, iar Moldova şi Muntenia au fost restituite Imperiului Otoman. După ocuparea Basarabiei (1812), mulţi boieri români au preferat să locuiască în dreapta Prutului, sub dominaţia otomanilor, decât sub „ocrotire” creştină, în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Congresul de la Viena a recunoscut dreptul Rusiei ţariste la anexarea Basarabiei, deşi otomanii au încercat să anuleze tratatul de la 16 mai 1812 şi chiar au desfăşurat lupte cu ruşii pe talvegul Dunării.

În urma războiului ruso-turc din 1828-1829, Principatele Române aveau să cunoască regimul ocupaţiei militare ruseşti până în primăvara anului 1834. În timpul ocupaţiei militare ruse în Principatele Române (1828 – 1834) domnitorii se vor retrage iar în fruntea Divanurilor unite se vor instala, cu titlu de preşedinţi, contele Fiodor P. Pahlen (1828 – 1829), generalii Piotr T. Jeltuhin (1829) şi Pavel D. Kiseleff (1829 – 1834). Puterea protectoare va impune Regulamentele Organice care au fost adoptate de către Adunările Obşteşti extraordinare în mai 1831 la Bucureşti şi în octombrie 1831 la Iaşi. Referindu-se la Regulamentele Organice, istoricul A. D. Xenopol scria: „Regulamentele Organice constituie un progres evident în raport cu starea haotică din perioada precedentă. Ele au fost în realitate primele constituţii româneşti, care au introdus legi fixe şi stabile, în locul unor decizii de moment şi al dispoziţiei arbitrare. Mai mult, aceste Regulamente resping arbitrajul, înlocuindu-l cu norme concrete, introduc răspunderea legală în locul iresponsabilităţii, pun accentul pentru prima oară în societatea românească pe ideea superiorităţii interesului public în raport cu cel individual, viaţa arbitrară de până atunci este substituită prin viaţa bazată pe lege”. Contrar prevederilor Regulamentelor Organice au fost numiţi, în aprilie 1834, de către Rusia ţaristă şi Poarta Otomană, primii domni regulamentari, respectiv Mihail Sturdza în Moldova (1834 – 1848) şi Alexandru Ghica în Ţara Românească (1834 – 1842). Gheorghe Bibescu (1842 – 1848) a fost primul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic. Domnitorii regulamentari s-au aflat într-un permanent conflict atât cu boierii, cât şi cu consulii ruşi, însă au reuşit să consolideze autonomia Principatelor Române şi să iniţieze o serie de reforme menite a moderniza societatea românească.

Înfrângerea Revoluţiei Române de la 1848-1849 se datorează în principal intervenţiei celor două puteri, Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman, astfel încât putem spune că statutul politic internaţional al Principatelor Române nu avea să se modifice. Eforturile Guvernului Provizoriu revoluţionar în a obţine o autonomie cât mai largă, fără o implicare masivă a puterilor suzerană şi protectoare, au fost respinse de Poarta Otomană. După înăbuşirea mişcării revoluţionare din Principatele Române din 1848 – 1849, Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman (19 aprilie 1849) avea să consolideze autoritatea şi controlul puterii suzerane şi a celei protectoare asupra spaţiului românesc. Evoluțiile politice din arena relațiilor internaționale de după Războiul Crimeii (1853 – 1856), precum și eforturile fruntașilor Revoluției Române de la 1848 – 1849, aflați în exil, au permis afirmarea idealului unității naționale a românilor. Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Munteniei (24 ianuarie 1859) a fost un prim pas spre afirmarea statului român sub denumirea de România (24 ianuarie 1862), spre modernizare și occidentalizare, mai apoi, sub domnia Principelui Carol I (1866 – 1914).

Rusia și drumul României spre independență și întregire națională

În centrul politicii externe a României, în perioada 1866 – 1877, se va afla problema cuceririi independenţei de stat, obiectiv care întrunea adeziunea tuturor factorilor politici ai ţării. În contextul izbucnirii crizei orientale, în 1875, România s-a orientat spre o alianţă politico-militară cu Rusia ţaristă în drumul spre cucerirea independenţei de stat. România dorea să obţină în schimbul trecerii armatei imperiale ruse spre teatrul de operaţii din Balcani, prin teritoriul României, recunoaşterea independenţei statului român şi garantarea integrităţii teritoriale a ţării. La 4 aprilie 1877, România a semnat Convenţia privind trecerea armatei ruse pe teritoriul României în drumul spre eliberarea fraţilor creştini din Balcani. Războiul ruso-turc a început la 12 aprilie 1877, iar principele Carol I a ordonat, încă din 6 aprilie 1877, ca măsură de prevedere, mobilizarea rezerviştilor. Artileria română a bombardat Vidinul, în contra-replică, la 25 aprilie 1877. Adunarea Deputaţilor a ratificat Convenţia româno-rusă la 29 aprilie 1877 şi a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe în exerciţiu, a proclamat independenţa de stat a României faţă de Poarta Otomană. A urmat Războiul Independenţei (1877 – 1878) ca o încununare a unui imens efort politico-diplomatic menit a conferi Principatelor Române, reunite sub titulatura de România, neatârnarea şi unitatea politică mult visată în veacurile trecute.

Tratatul de pace ruso-turc de la San-Stefano (19 februarie 1878) a pus capăt războiului din Balcani şi a conferit Rusiei ţariste un ascendent politico-diplomatic important în economia jocurilor de putere din Europa. Tratatul recunoştea independenţa României, Muntenegrului, Serbiei şi crearea unui mare principat autonom al Bulgariei, cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee. Din păcate, Rusia ţaristă încorpora cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), revenite Moldovei ca urmare a Păcii de la Paris din 1856 care a pus capăt Războiului Crimeii. Diferendul româno-rus legat de respectare prevederilor Păcii de la San-Stefano, unde delegaţia română nu a fost primită, a atins apogeul în prima parte a anului 1878. Ministrul de Externe al Rusiei ţariste, A. M. Gorceakov, i-a declarat, la 1 aprilie 1878, reprezentantului României la Sankt-Petersburg, Ion Ghica, că ţarul Alexandru al II-lea va ordona trupelor ruse să ocupe România, dacă guvernul de la Bucureşti nu va respecta prevederile Tratatului de la San Stefano. Într-o astfel de conjunctură politică, Marile Puteri ale Europei s-au reunit la Berlin, la 1 iunie 1878, într-un Congres menit să deblocheze siuaţiile de impas survenite în arena relaţiilor internaţionale şi să potolească ambiţiile de mare putere ale Rusiei ţariste. Congresul de la Berlin (1 iunie – 1 iulie 1878) a reunit Marea Britanie, Germania, Franţa, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman. România, Serbia şi Muntenegru nu au fost admise la dialog. Marile Puteri au decis la Berlin să recunoască independenţa României, însă cu două condiţii: 1) să accepte retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia ţaristă, urmând să primească în schimb drept compensaţie Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea şi 2) să elimine restricţiile religioase în exercitarea drepturilor civile şi politice prevăzute în articolul 7 din Constituţia de la 1866. Pe 27 octombrie 1878, Rusia ţaristă a recunoscut necondiționat independența României, urmată de Austro-Ungaria pe 2 noiembrie 1878. Franţa, Germania şi Marea Britanie au tergiversat recunoaşterea independenţei României până în 1880 când au fost eliminate acele clauze discriminatorii din Constituţia României.

În contextul evoluțiilor politico-militare din perioada 1914 – 1918, România s-a alăturat Antantei (Franța, Rusia, Marea Britanie), la 15 august 1916, cu speranța realizării întregirii României cu teritoriile românești aflate sub stăpânire austro-ungară. Relaţiile militare româno-ruse din Primul Război Mondial reprezintă un capitol extrem de controversat şi dureros, în acelaşi timp, pentru noi, românii. În urma eşecului campaniei militare a României din vara-toamna anului 1916, în parte şi datorită neintervenţiei în luptă, cu energie şi devotament, a trupelor ruse, frontul s-a stabilizat la porţile Moldovei. La începutul anului 1917 se aflau pe teritoriul Moldovei peste 1.000.000 de soldaţi ruşi constituiţi în Armatele 4, 6 şi 9 ruse care împreună cu Armatele 1 și 2 române, alături de Armata 8 rusă din Bucovina, formau Frontul românesc. Izbucnirea Revoluţiei Ruse din Februarie 1917, urmată de abdicarea ţarului Nicolae al II-lea la 3 martie 1917, aveau să pună în dificultate pe planificatorii campaniei militare din vara anului 1917 a Antantei.

În vâltoarea Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie – 21 august 1917) au existat unităţi militare rusești din compunerea Armatei 4 ruse care au urmat modelul nefast al Diviziei 34 infanterie ruse, retrasă precipitat de sub focul artileriei germane, ceea ce l-a făcut pe generalul Henri M. Berthelot să adnoteze în jurnal: „Trupele ruse s-au dovedit extrem de neomogene: unele au luat-o la fugă, cu laşitate, la prima bubuitură de tun; altele au contraatacat viguros şi, după ce au luptat energic câtăva vreme, au făcut stânga-mprejur, sub un bombardament de intensitate obişnuită”. În pofida acestor evenimente neplăcute pentru onoarea armatei ruse, au existat alte numeroase unităţi ruseşti care şi-au făcut datoria în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti. Unităţile Corpului 8 Armată rus care luptaseră cu succes la Mărăşti au reuşit să menţină, prin lupte grele, linia de legătură între Armatele 1 şi 2 română. Artileria rusă care „părea recrutată de pe altă planetă”, după cum aprecia un observator român, a susţinut bătălia infanteriei române, aflată în impas, din pădurea Răzoare şi a împiedicat pe germani să câştige teren. Pe 25 august 1917, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General român, a transmis un Ordin de luptă către Armatele 1 şi 2 române în care a menţionat următoarele: „În public sau în prezenţa camarazilor, unii ofiţeri (inclusiv superiori) au emis judecăţi ofensatoare la adresa armatei ruse, criticând felul ei de a lupta, exprimându-şi îndoiala faţă de curajul ei şi de sinceritatea cooperării trupelor ruseşti în luptele duse alături de trupele româneşti. Asemenea evaluări făcute aliaţilor noştri sunt nedrepte şi aduc ofensă ţării noastre. În fapt, nu este drept a fi contestate curajul şi onestitatea cooperării aliaţilor noştri, ştiind că, de pildă, aşa cum este cunoscut, numai Corpurile 7 şi 8 au avut aproape treizeci de mii de morţi şi răniţi”.

Statistica bătăliei de la Mărăşeşti este extrem de sugestivă în sensul celor enunţate de către şeful Marelui Cartier General român. Armata 1 română a avut morţi, răniţi şi dispăruţi 610 ofiţeri şi 26.800 soldaţi, în timp ce Armata 4 rusă a contabilizat 650 ofiţeri şi 25.000 soldaţi ca fiind morţi, răniţi şi dispăruţi în bătălia de la Mărăşeşti. Putem concluziona că în pofida ideilor revoluţionare care au favorizat bolşevizarea armatei ruse de pe Frontul românesc, a modului lamentabil în care o parte a diviziilor ruse şi-au făcut datoria pe câmpul de luptă, victoria de la Mărăşeşti s-a obţinut şi graţie sacrificiului de sânge a peste 25.000 de militari ruşi. Fără sacrificiul lor, fără atitudinea lor exemplară pe câmpul de luptă, istoria Bătăliei de la Mărăşeşti ar fi fost puţin diferită. Istoricul american Glenn E. Torrey scria: „Cu toată dezamăgirea românilor faţă de prestaţia ruşilor, aceştia din urmă şi-au adus o contribuţie importantă în bătălia pentru Moldova”.

Sub povara ideologiei

În perioada 1918 – 23 august 1944, relațiile dintre România și URSS au fost extrem de oscilante, de la ignorare și adversitate ideologică, la deschidere și dialog diplomatic, mai apoi confruntare militară, însă dominate de problematica Basarabiei și a Tezaurului României de la Moscova, confiscat de bolșevici în ianuarie 1918. În deceniul patru al secolului al XX-lea, cel de-al III-lea Reich şi Uniunea Sovietică aveau să realizeze o serie de ciudate şi secrete alianţe politico-militare, care vor culmina cu constituirea, la 23 august 1939, a unui bloc geopolitic care se va opune intereselor anglo-saxone pe continentul european, şi nu numai. Uniunea Sovietică avea să se constituie, datorită ambiţiilor slave privind drumul spre Constantinopol şi Marea Mediterană, în inamicul principal al spaţiului românesc, ceea ce îi va determina pe liderii politico-militari ai României, din perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944 să participe la recuperarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa şi, implicit, la rezolvarea „problemei ruse”.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich. Datorită Bătăliei Stalingradului (19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943), iarna de la cumpăna anilor 1942-1943 avea să devină o veritabilă iarnă a pătimirii şi a vrajbei noastre şi orice înţelegere a rolului şi locului României, în rezolvarea „problemei ruse”, a devenit imposibilă. Eşecul soluţionării „problemei ruse”, reînvierea politicii „sferelor de interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să determine din partea Aliaţilor Occidentali o serie de concesii politice şi economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Ialta şi la Potsdam. În planurile strategice ale Kremlinului în Europa, România avea să fie implicată, după 23 august 1944, prin folosirea: 1) ca bază militară sovietică avansată; 2) a economiei, în special resursele petrolifere şi alimentare, ca surse pentru întărirea potenţialului sovietic; 3) a guvernului român ca marionetă în controlul asupra segmentului celui mai important al Dunării, prin aceasta reuşind să se controleze o arteră principală a transportului din Europa de Sud; 4) a forţei militare ca supliment la forţele armate ale Uniunii Sovietice. Datorită poziţiei sale geografice, la frontiera cu Uniunea Sovietică, şi a existenţei liniilor de aprovizionare care duceau la trupele de ocupaţie sovietice din Europa Centrală, România, aflată sub dominaţia absolută a URSS în perioada 1944 – 1958, va fi o piesă extrem de importantă în angrenajul apărării strategice sovietice. Existenţa şi disponibilitatea unor amplasamente pentru sprijinul operaţiunilor aeriene din zona Mării Adriatice și a Mării Egee, precum şi a poziţiilor de avertizare şi interceptare pentru apărarea Uniunii Sovietice, aveau să sporească interesul URSS pentru controlul politico-militar al României.

Relațiile româno-sovietice extrem de „fierbinți”, în perioada de după aprilie 1964, aveau să se deterioreze și mai mult în perioada mandatului lui Mihail S. Gorbaciov. Liderii de la Kremlin îi reproșau lui Nicolae Ceaușescu și nu-i iertau, totodată, „caracterul ambițios și cochetarea demonstrativă cu Occidentul”[5]. Referindu-se la Nicolae Ceaușescu, Mihail S. Gorbaciov men­țio­na faptul că, după 21 august 1968, acesta „a început să se distanțeze de Uniunea Sovietică și să subli­ni­eze pe toate căile cererea de a se respecta independența și suveranitatea României”[6] astfel încât „aceas­tă cerere elementară în sine, repetată cu orice prilej și chiar fără niciun motiv, s-a transformat într-un fel de descântec care aducea dividende duble”[7]. Pe 13 martie 1989, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS menționau în raportul înaintat lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS, cu privire la raporturile economice și politice sovieto-române că „ponderea mărfurilor grupelor combustibili-materii prime în exportul sovietic în România reprezintă 70%, iar livrările de mașini și utilaje din URSS în RSR sunt de 2,5 ori mai mici decât cele din România în Uniunea Sovietică”[8]. Specialiștii sovietici avertizau conducerea de partid și de stat de la Moscova asupra faptului că această creștere „substanțială a schimbului de mărfuri în structura statornicită nu răspunde intereselor părții sovietice (cu atât mai mult cu cât Uniunea Sovietică nu poartă răspunderea morală pentru superindustrializarea României, care în dezvoltarea ei economică a scos totdeauna în prim plan ideea independenței economice și nu a tins nicidecum spre adâncirea participării sale la diviziunea internațională socialistă a muncii)”[9]. Luând în calcul și varianta unei schimbări a regimului politic de la București, analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS atrăgeau atenția asupra faptului că „în ceea ce privește orientarea țării după schimbarea puterii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovietic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea Casei Comune Europene”[10], astfel încât „poporul român, chinuit de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta cu bucurie o cotitură prooccidentală în politică, ieșind dincolo de cadrul înnoirii socialismului”[11]. Această atitudine extrem de realistă a sovieticilor este întărită și de declarațiile lui Valeri L. Musatov, fost adjunct al șefului Secției Re­lații Externe a CC al PCUS, care mărturisea că liderii politici de la Moscova erau convinși că în politica lui Mihail S. Gorbaciov „va veni un moment când țările Europei de Est, practic sateliți ai Uniunii Sovietice, vor deveni monedă de schimb în târgul cu statele occidentale pentru atitudinea binevoitoare față de cursul acestuia, pentru sprijinirea perestroikăi, inclusiv pentru obținerea unui ajutor economico-financiar”[12].

Un nou început, noi speranțe

În timpul vizitei lui Eduard A. Şevardnadze de la București, din 6 ianuarie 1990, după cum mărturisea Sergiu Celac, fost ministru de Externe în perioada 28 decembrie 1989 – 28 iunie 1990, totuși, „nu s-a intrat foarte adânc în substanța relațiilor bilaterale, dar s-a convenit ca, atunci când ambele părți urmau să fie pregătite, să aibă loc o discuție serioasă, însoțită de delegații competente pentru o revizuire a cadrului juridic al relațiilor bilaterale”[13]. Numirea lui Vasile Șandru ca ambasador extraordinar și plenipotențiar la Moscova, precum și schimbul de păreri avut cu ocazia ceremoniei de investitură din 24 ianuarie 1990, cu Anatoli I. Lukianov, prim-vicepreședintele Sovietului Suprem al URSS, a reconfirmat faptul că cele două state erau ferm hotărâte să-și extindă raporturile bilaterale în spiritul egalității, al avantajului, echității și al respectului reciproc. Întâlnirea ministrului de Externe, Eduard A. Şevardnadze, cu ambasadorul Vasile Șandru, din 3 februarie 1990, se va desfășura în aceleași coordonate politice, semnalul politic fiind foarte clar: România și URSS încercau să câștige timpul pierdut în deceniile trecute.

Pe 12 februarie 1990, cu ocazia Reuniunii Cerului Deschis (12 – 14 februarie 1990), desfășurată la nivel de miniștrii de externe ai statelor membre NATO și ale Tratatului de la Varșovia, la Ottawa, Sergiu Celac va aborda în dialogul cu Eduard A. Şevardnadze problemele cele mai delicate din relația româno-sovietică. Cu această ocazie s-a înaintat propunerea deschiderii unei reprezentanțe consulare românești în RSS Moldovenească[14], „reprezentanță care să aibă acoperire pe întreg teritoriul care aparținuse cândva statului român, adică inclusiv în Bucovina de Nord și inclusiv în cele trei bucățele din Sud care aparțineau, la momentul respectiv, Ucrainei”[15]. Ministrul român de Externe, Sergiu Celac, va mărturisi, peste ani, că, totodată, partea sovietică a fost informată și despre dorința părții române de-a se clarifica problema Tezaurului României de la Moscova față de care „înaltul demnitar sovietic a manifestat încă de la bun început, prudență și multă înțelegere”[16].

În contextul noilor relații româno-sovietice, Andrei Pleșu, ministrul Culturii, va efectua o vizită la Moscova în acea primăvară a anului 1990 pentru a semna Protocolul de colaborare între cele două ministere ale culturii pe anul 1990. Miniștrii Culturii din cele două state doreau realizarea unui eveniment cultural de amploare în care, într-o primă etapă, urma a fi canonizat Andrei Rubliov, aducerea unei picturi celebre a acestuia, mai apoi, la București, precum și o vizită oficială a ministrului Culturii din URSS, Nikolai N. Gubenko. Totodată, se dorea stabilirea unor noi relații la nivelul celor două biserici și țări pornind „de la ceva vechi, de la liantul indestructibil al spiritualității europene comune”[17]. Pe 4 octombrie 1990, ministrul de Externe al României se va întâlni cu ministrul de Externe al URSS, la New-York, pentru a discuta evoluțiile din arena relațiilor internaționale, transformările interne și perspectiva relației bilaterale. „Sunt, desigur, tendințe în România care ne cer să privim numai spre Vest. E la modă. Noi, însă, avem nevoie de o analiză mai realistă și nu atât de simplistă. E imperios necesar să acordăm o atenție specială relațiilor bilaterale”[18], va declara Adrian Năstase. Ministrul sovietic de Externe, Eduard A. Şevardnadze, își va manifesta disponibilitatea pentru amplificarea relațiilor bilaterale, pentru un plus de deschidere și franchețe, chiar și pentru un dialog telefonic în caz de nevoie. Partea sovietică și-a manifestat disponibilitatea pentru a construi relații noi cu România, pe principii de egalitate deplină și respect în condițiile în care există probleme și obiective comune. „Nu se poate rupe brusc cu URSS”[19], va declara Eduard A. Şevardnadze în dialogul avut cu Adrian Năstase referitor la dorința de cooperare internațională a autorităților sovietice în cadrul noilor construcții paneuropene.

Cu ocazia Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Paris, din 21 noiembrie 1990, președinții Ion Iliescu și Mihail S. Gorbaciov vor relua dialogul privind viitorul politic al relației dintre cele două state. Cu acest prilej, Mihail S. Gorbaciov a menționat în fața mass-media internațională că „atât România cât și Uniunea Sovietică trebuiau să muncească din greu, deoarece nu se mai putea trăi așa cum se trăise până atunci și era necesar ca ambele părți să reconstruiască”[20]. În contextul atmosferei și al discursurilor[21] de la reuniunea Conferinței la nivel înalt a CSCE (19 – 21 noiembrie 1990) de la Paris, ministrul de Externe al României va declara, pe 21 noiembrie 1990, în cadrul unei mese rotunde organizată de către Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI), că România „nu are pretenții teritoriale față de URSS”[22] și că „nimeni nu e interesat să pună gaz pe foc în URSS”[23]. În ceea ce privește relația României cu RSS Moldova, Adrian Năstase va menționa că, totuși, „sunt de remarcat două dimensiuni: cea emoțională și cea politică, privitoare la poziția guvernului”[24]. Pe 25 noiembrie 1990, cu ocazia desfășurării Seminarului cu tema Revoluția din 1989 – un an mai târziu, desfășurată la Praga de către Institutul pentru Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS), Andrei V. Kozîrev, ministrul de Externe al Republicii Socialiste Sovietice Federative Ruse, va menționa în mod explicit că, totuși, „chiar și prietenii din Europa de Est nu se pot rupe definitiv de URSS”[25], în condițiile în care „interdependența în această parte a lumii e chiar mai strânsă decât în țările occidentale”[26].

În contextul reconfigurării sistemului de relații internaționale, relația româno-sovietică avea să fie dominată de problematica unui nou Tratat bilateral, precum și de prezentul și viitorul spațiului dintre Prut și Nistru. „Tratatul cu Uniunea Sovietică a fost citit și atunci, și continuă să fie citit și acum cu o singură grilă: aceea a rusofobiei. Ni se tot reproșează faptul că l-am negociat și semnat, că nu era momentul, că URSS era oricum pe ducă. Asta știm noi acum. Atunci nimănui nu-i era clar ce se va întâmpla. De aceea căutam orice formule care să ne asigure securitatea, într-un mediu extern fluid și impredictibil”[27], mărturisea Adrian Năstase. O analiză realizată de către liderii diplomației românești, în cursul zilei de 4 februarie 1991, referitor la tratatele actuale aflate în vigoare, a condus la concluzia că aceste tratate sunt caduce. În condițiile în care partenerii de dialog politico-diplomatic ai României au insistat pe ideea că trebuie să avem noi documente bilaterale de colaborare, diplomații români au dorit ca noul document de colaborare bilaterală dintre România și URSS să nu fie un tratat de asistență mutuală, ci un document de colaborare, care să aibă un caracter general-european și chiar universal, fără clauze militare.

În perioada 13 – 15 februarie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, va efectua o vizită oficială în Belgia și Luxemburg, precum și la Cartierul General al NATO. În dialogul avut cu Frans Andriessen, vicepreședinte și comisar pentru relații externe al CEE, în seara zilei de 13 februarie 1991, ministrul de Externe al României va menționa foarte clar că „în această perioadă tulbure din URSS, este foarte important să se transmită semnalul pentru URSS că România aparține familiei europene”[28], deoarece „altfel, se dă URSS sentimentul că România este lăsată în zona ei de influență”[29]. O astfel de percepție va genera o imensă nemulțumire și frustrare în rândul societății românești avea să concluzioneze Adrian Năstase. Dialogul cu Secretarul General al NATO, Manfred Wörner, din ziua de 14 februarie 1991, s-a dovedit extrem de interesant și util în perspectiva viitorului curs al politicii externe românești. Chestionat de către Adrian Năstase în legătură cu posibilitățile de-a structura relațiile României cu NATO în domeniul militar, Manfred Wörner va declara: „Dacă vom acționa pentru a primi ca membri asociați fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia și vom exclude URSS, se va crea o situație foarte periculoasă. URSS va fi constrânsă de noua situație strategică să reacționeze. (…) Pentru viitorul apropiat trebuie să fim atenți la aceste aspecte, când propunem modele de cooperare. Să folosim cadrul CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea țării dumneavoastră”[30]. În fața ambasadorilor acreditați la NATO, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, va reitera faptul că Tratatul de la Varșovia nu are viitor, însă problema securității fostelor state membre prin cooperarea cu NATO este extrem de importantă în perspectiva extinderii sau nu a NATO spre Răsărit. La finalul vizitei la NATO, ministrul de Externe al României avea să menționeze că România este deschisă la orice formulă de colaborare pe care Alianța Nord-Atlantică o poate accepta, din punct de vedere al procedurilor.

În cursul zilei de 11 martie 1991, Iuli A. Kviținski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, se va afla la București împreună cu experții MAE al URSS pentru a negocia textul Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS. „Nu poate fi o integrare europeană fără o relație solidă cu URSS”[31], îi va declara Frans Andriessen, vicepreședintele și comisarul pentru relații externe al CEE, ministrului de Externe al României, la București, pe 12 martie 1991. Îngrijorările decidenților politici și diplomatici de la București, în perspectiva vizitei președintelui Ion Iliescu la Moscova, anulată o dată, au generat o serie de noi instrucțiuni ale MAE către ambasadorul Vasile Șandru de la Moscova. În cursul zilei de 19 martie 1991, ministrul de Externe, Adrian Năstase, va comunica ambasadorului României la Moscova: „În măsura în care această vizită ar descuraja, putem să nu o realizăm. (…) Dacă nu arătăm contextul în care are loc vizita și importanța încheierii ei cu lucruri de substanță, ar fi contraproductiv pentru ceea ce dorim să facem: să avem relații cât mai bune, pe un fundament total nou, în acord cu realitățile din România și URSS”[32]. Colectivul de conducere al MAE al României a luat în discuție, în ședința din dimineața zilei de 20 martie 1991, perspectiva încheierii Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS. În timpul consfătuirii, diplomatul Romulus Neagu va menționa faptul că miza strategică a acestui Tratat era promovarea liniștii și cooperării cu URSS, în condițiile tulburărilor existente în spațiul sovietic, precum și promovarea unor relații speciale cu RSS Moldova, inclusiv prezență economică românească la Chișinău. Totodată, diplomații români au luat în calcul problema integrării RSS Moldova în Comisia Dunării alături de Ucraina și URSS.

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS a fost semnat de președinții Mihail S. Gorbaciov și Ion Iliescu la Moscova în ziua de 5 aprilie 1991. În dialogul dintre cei doi președinți au fost abordate și cele două probleme litigioase istorice: retrocedarea către România a Tezaurului evacuat în Rusia în 1916-1917 şi cea a Insulei Şerpilor, cedată în 1948. Mihail S. Gorbaciov a promis, evaziv, că se va informa asupra esenţei celor două chestiuni pentru a se putea începe un dialog asupra lor. În fața mass-media, președintele Ion Iliescu avea să declare că viitorul RSS Moldova este o problemă a istoriei, a vieţii și va menționa că susține rezolvarea pe cale paşnică a tuturor problemelor în contextul respectării egalităţii suverane, dreptului popoarelor de a dispune liber de soarta lor. Președintele României avea să declare că Tratatul ţinea cont de procesele de afirmare a suveranităţii republicilor sovietice. În pofida acestui moment extrem de delicat și controversat din istoria relației dintre cele două state românești, România a sprijinit din plin evoluția evenimentelor de la Chișinău din august 1991, pe de-o parte prin luarea unor măsuri menite să asigure existența unui Guvern al RSS Moldova în exil și, mai apoi, prin sprijinirea drumului spre momentul din 27 august 1991.

Sub semnul geopoliticii

Evenimentele petrecute la Moscova în perioada 19 – 21 august 1991 au generat accelerarea procesului de dezintegrare al Uniunii Sovietice și apariția unor noi actori geopolitici și subiecți de drept international, precum Federația Rusă și Ucraina. În contextul noilor evoluții geopolitice din spațiul fostei Uniuni Sovietice, precum și al orientărilor extrem de ferme ale României către valorile și instituțiile euroatlantice, respectiv integrarea în NATO și UE, relațiile politice și economice româno-ruse au cunoscut o răcire semnificativă. Un moment extrem de delicat în raporturile dintre cele două s-a petrecut în aprilie 1996 când ministrul de Externe al Federației Ruse, Evgheni M. Primakov, a fost umilit prin faptul că a aterizat inutil la București pe Aeroportul Internațional Otopeni. Autoritățile statului român nu erau pregătite/dispuse să parafeze un Tratat politic de bază româno-rus. În septembrie 1993 debutaseră negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază între România și Federația Rusă, însă liderii de la Moscova nu au acceptat ca în cuprinsul Tratatului să se facă vreo mențiune privitoare la condamnarea Pactul Molotov-Ribbentrop, precum și la problema Tezaurului României sechestrat la Moscova în ianuarie 1918.

În perioada 1992 – 2003, relațiile româno-ruse au fost guvernate de Acordul de colaborare între Academia Română şi Academia Rusă de Știinţe (semnat la Moscova pe 24 mai 1993) și Acordul între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse privind colaborarea în domeniile culturii, învăţământului şi ştiinţei (semnat la Moscova pe 27 septembrie 1993), iar vizitele unor delegații oficiale parlamentare românești la Moscova și rusești la București nu au condus, totuși, la îmbunătățirea relației politice dintre cele două state. Problematica Republicii Moldova și-a războiului din Transnistria (1992) au complicat și mai mult relația politico-diplomatică și economică dintre România și Federația Rusă. Printr-o decizie unilaterală, România a fost exclusă din grupul statelor implicate în reglementarea conflictului transnistrean din care făcea parte alături de Federația Rusă, Ucraina și Republica Moldova. În noiembrie 1999, premierul Radu Vasile a efectuat o vizită la Moscova unde a avut convorbiri cu noul premier al Federației Ruse, Vladimir V. Putin, cu speranța că relația bilaterală se va îmbunătăți cu efecte asupra schimburilor economice. Din păcate, vizitele miniștrilor de Externe ai României la Moscova[33] și omologilor ruși la București[34] s-au înscris în același trend descendent al relațiilor bilaterale.

Negocierile româno-ruse privind un Tratat politic de bază, reluate în cel de-al doilea mandat al președintelui Ion Iliescu, au fost încununate de succes pe 4 iulie 2003. Succesul unui astfel de demers politico-diplomatic își găsea începuturile în vizita pe care prim-ministrul Adrian Năstase o efectuase la Moscova, în februarie 2002, la invitația prim-ministrului Federației Ruse, Mihail M. Kasianov, împreună cu un grup de 80 de oameni de afaceri. În pregătirea întâlnirii Vladimir V. Putin – Ion Iliescu de la Moscova, din 4 iulie 2003, ministrul de Externe al Federației Ruse, Igor S. Ivanov, s-a deplasat la Bucuresti, în mai 2003, la invitația omologului său român, Mircea Geoană, urmând ca cei doi oficiali să parafeze textul de bază al Tratatului politic româno-rus. După 10 ani de negocieri, președinții Ion Iliescu și Vladimir Putin și-au pus semnătura, la Moscova, pe Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Principalele probleme pentru care nu s-a semnat un tratat politic între cele două țări, respectiv condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și chestiunea Tezaurului, au fost incluse doar într-o Declarație anexată Tratatului și semnată numai de miniștrii de Externe ai celor două țări. În legătură cu Tezaurul, în Declarația-anexă se mai prevedea înființarea unei Comisii mixte româno-ruse care să studieze problema Tezaurului.

Semnarea Tratatului politic de bază din 4 iulie 2003 şi a altor documente de colaborare, a fost urmată la scurt timp de activizarea dialogului la nivel de şef de stat, de guvern, de miniştri de Externe şi conduceri ale Parlamentelor. După 4 iulie 2003, contactele politice la nivel înalt au fost relativ consistente, astfel: trei întâlniri prezidenţiale (Ion Iliescu în 2003, respectiv Traian Băsescu pe 14 februarie 2005 și 9 mai 2005), una guvernamentală (premierul Adrian Năstase în iulie 2004), trei ministeriale (Mihai Răzvan Ungureanu în octombrie 2005, Cristian Diaconescu pe 27 februarie 2009 și Titus Corlățean pe 8 – 10 iulie 2013), însă se observă o stagnare în perioada 2006 – 2007, respectiv doar trei întrevederi bilaterale la nivel de ministru de Externe în marja unor reuniuni multilaterale la nivel regional, în cursul anului 2006. Ministrul de Externe al Federației Ruse, Serghei V. Lavrov, a vizitat Bucureștiul în noiembrie 2005, iar preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir V. Putin, a fost prezent la Summitul NATO de la Bucureşti (2 – 4 aprilie 2008). Vizita în România a secretarului Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Nikolai P. Patruşev, pe 17 iunie 2013, întâlnirile avute cu președintele Traian Băsescu, premierul Victor Ponta, precum și cu înalți demnitari ai statului român a generat un sentiment de speranță și posibilitatea restabilirii echilibrului într-o relație marcată de istorie și geopolitică.

După anul 1992 se va înregistra o scădere dramatică a exporturilor României către spațiul rusesc. Exporturile României către Federația Rusă vor crește după 2004, cu excepția anului 2009. Deficitul comercial bilateral va atinge 1,1 mld. USD în 2014, după ce crescuse de la 3,1 mld. USD în 2005 la 4 mld. USD în 2008. Importurile de resurse energetice ale României din Federația Rusă reprezintă 84% din totalul importurilor României din spațiul rusesc. Pe 31 iulie 2016, comparativ cu realizările din aceeași perioadă a anului 2015, volumul total al schimburilor (1749,6 milioane USD) a scăzut cu 18%, din care exportul (601,8 milioane USD) cu 13,9%, iar importul (1147,8 milioane USD) cu 19,9%, soldul negativ pentru România fiind de 546 milioane USD. Federația Rusă ocupă locul 3 în ceea ce privește comerțul României cu state non-UE. Referindu-se la raporturile economice româno-ruse, cercetătoarea dr. Elena E. Nicolae menționează faptul că: 1) „nivelul relațiilor economice dintre România și Federația Rusă este sub potențialul economic al celor două țări”[35] și 2) „nivelul relațiilor economice dintre România și Federația Rusă este influențat de ideologizarea legăturilor cu Rusia pentru România și de lipsa de interes a Federației Ruse pentru o economie slabă/neperformantă/greu predictibilă cum este cea a României”[36]. În opinia specialistei în problematica relației economice româno-ruse Elena E. Nicolae, Federația Rusă „poate reprezenta o piață de desfacere importantă ca mărime și abordabilă din punctul de vedere al oamenilor de afaceri români dacă aceștia ar fi sprijiniți național de o entitate care să gestioneze relația cu o piață de o asemenea mărime”[37].

Începând cu anul 2014, în baza deciziilor UE, după declanșarea crizei ucrainene, relațiile politico-diplomatice au intrat într-o etapă marcată de suspiciuni, acuze și reticențe. Participarea României la dezvoltarea componentei europene a sistemului american de apărare antirachetă (European Phased Adaptive Approach/EPAA) și inaugurarea Bazei Militare de la Deveselu (12 mai 2016) au amplificat starea de suspiciune și animozitățile din relația româno-rusă. Totodată, începând din martie 2014 s-a observat o întărire a dispozitivului militar al Federației Ruse la nivelul Flotei Mării Negre și a Regiunii Militare Caucazul de Nord. Liderii politico-militari de la Kremlin sunt extrem de iritați de numărul din ce în ce mai mare de exerciții navale ale NATO din Marea Neagră, de faptul că Turcia permite o consolidare a dispozitivului naval NATO/SUA din Marea Neagră, prin interpretarea prea largă a Convenției de la Montreaux (1936) privind regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, precum și de existența unor facilități militare ale SUA pe țărmul Mării Negre. Revitalizarea Black Sea For și reluarea dialogului în cadrul Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEEM), cu ale sale instrumente politice și economice, s-ar putea constitui în premisele creșterii încrederii și cooperării la Marea Neagră, și nu numai, între România și Federația Rusă în condițiile respectării dreptului internațional și-a construirii unei zone de securitate stabile și predictibile.

Relațiile româno-sovietice/ruse la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea au trecut prin momente de încordare și relaxare, de speranță și optimism, de încrâncenare și lipsă de dialog, de înțelegere, de respect. Viitorul acestor relații se bazează pe diplomație, chiar și publică, pe o corectă valorificare a potențialului economic al celor două state în relația bilaterală, pe asumarea greșelilor și-a erorilor din trecutul istoric, de către ambele părți, precum și pe respectarea principiilor dreptului internațional și-a opțiunilor politico-strategice asumate de fiecare parte. La 23 noiembrie 1932, istoricul Gheorghe I. Brătianu reamintea de la tribuna Parlamentului României că: „Politica externă a unei ţări se face prin aprecierea raţională a punctului de vedere naţional, prin ferma şi demna apărare a lui, în cadrul internaţional, iar nu prin iscălituri date numai din teama de a te diferenţia, iscălituri care pot să vrăjească astăzi, dar care leagă mâine”[38].

_______________________________________________________

[1] În 1711 existau în armata rusă şase regimente de cavalerie uşoară şi două horongve. La începutul anilor ’30 ai secolului al XVIII-lea aveau să treacă de partea ruşilor alţi 500 de moldoveni, conduşi de Vasile Bedreagă, completându-se, astfel, efectivul Horongvei Volohe. După fuga lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir, din Moldova în Ucraina, în anul 1736, avea să se impulsioneze procesul formării Corpului Voloh. Crearea primului Regiment Moldovenesc de husari, la data de 14 octombrie 1741, avea să aibă drept bază existenţa Corpului Voloh al lui Constantin Cantemir. Regimentul Moldovenesc de husari era format din 1.063 de oameni, respectiv munteni şi moldoveni, îmbrăcaţi fiind cu caftane şi cuşme albe, pantaloni roşii, epancia de culoarea albăstriţei, iar pe steagurile unităţii a fost păstrată simbolistica naţională românească alături de cea rusească. Primul comandant al Regimentului Moldovenesc de husari a fost Constantin Cantemir. În anul 1764 se aflau în rândurile armatei imperiale ruse un număr de şapte regimente de husari alcătuite în exclusivitate sau în mare parte din români: Regimentul Moldovenesc, Regimentul Galben, Regimentul Negru, Regimentul aşezat de husari Bahmut, Regimentele de lăncieri Elisavetgrad, Dnepr, Doneţk (Ekaterinoslav), precum şi Regimentul sârb de husari alcătuit în mare parte din români.

[2] Andrina Stiles, Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman (1725 – 1800), Editura All, Bucureşti, 2001, p. 186.

[3] Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774 – 1856, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 6.

[4] P. P. Panaitescu, Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc 1806-1810. Pregătirea Eteriei şi a renascerii politice româneşti, Bucureşti, 1933, p. 7.

[5] Vasile Buga, Relațiile româno-sovietice în anii ’80, în Politică externă comunistă și exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 103

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Vasile Buga, România privită de la Moscova: documente sovietice din martie 1989, în Arhivele Totalitarismului, Anul XXV, nr.  3 – 4/96 – 97, 2017, p. 264.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno – sovietice (1965 – 1989), Editura Institutului Națio­nal pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013, p. 322 – 323.

[13] Miruna Mădălina Iancu, Relațiile României cu Uniunea Sovietică în perioada 1990 – 1991, Editura Institutul European, Iași, 2016, p. 128.

[14] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) se va numi Republica Sovietică Socialistă Moldova (RSS Moldova) din 5 iunie 1990.

[15] Miruna Mădălina Iancu, op. cit., p. 133.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 139.

[18] Adrian Năstase, România după Malta, vol. I (28 iunie – 31 octombrie 1990), Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 479.

[19] Ibidem, p. 483.

[20] Miruna Mădălina Iancu, op. cit., p. 146.

[21] „Conștiința europeană nu datează de acum. Utopia de ieri poate deveni realitate. Să dăm consistență acestei frumoase promisiuni care este Europa!”, declara președintele François Mitterrand (Apud Adrian Năstase, România după Malta, vol. II/1 noiembrie – 31 decembrie 1990, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 125).

[22] Ibidem, p. 175.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 197.

[26] Ibidem.

[27] Adrian Năstase, România după Malta, vol. III (1 ianuarie – 28 februarie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 21 – 22.

[28] Ibidem, p. 281.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, p. 283.

[31] Adrian Năstase, România după Malta, vol. IV (1 martie – 30 aprilie 1991), Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 77.

[32] Ibidem, p. 148.

[33] Adrian Năstase (februarie 1992), Mircea Geoană (octombrie 2001), Mihai Răzvan Ungureanu (octombrie 2005), Cristian Diaconescu (27 februarie 2009) și Titus Corlățean (8 – 10 iulie 2013).

[34] Evgheni M. Primakov (aprilie 1996), Igor S. Ivanov (octombrie 2000, decembrie 2001 și mai 2003), Serghei V. Lavrov (noiembrie 2005).

[35] Elena E. Nicolae, Relațiile economice româno-ruse. Realități, perspective. România – Rusia: o relație imposibilă?, Editura Tritonic, București, 2016, p. 208.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Gheorghe I. Brătianu, Problemele politicii noastre externe, p. 101-102.