Cu spectacole și focuri de artificii s-a încheiat trumpiada care a ținut lumea pe jar patru ani. A fost o eliberare cvasiglobală, nedisimulată și nediplomatică, a emoțiilor generate de liderul care a plecat de la Casa Albă convins că a fost furat. Obișnuiții cu pupatul papucului din lumea întreagă au trecut deja la noile încălțări. Este interesant cum va rămâne în istorie, dacă va rămâne, realitatea că din multele contestații adresate justiției de către echipa fostului președinte niciuna nu a fost măcar acceptată în tribunale. Al 45-lea președinte al SUA fusese ales de o Americă profundă, a cărei exprimare electorală surprinsese atunci mediile obișnuite cu o anumită rutină în alternanță. Din cauza acelui vot nemodelat de elite, președintele Donald Trump s-a aflat pe tot parcursul mandatului sub o presiune neobișnuită într-o democrație a rutinei. Continuarea urmăririi sale și după ce a devenit pensionar demonstrează că nu el este ținta reală, ci energia acelei mulțimi anonime, independente și tăcute ce a spart paradigma și i-a speriat nu doar pe adversarii politici, ci și pe mulți aliați. Dar democrația americană va trebui să se adapteze realității existenței acelei energii și a viitorului ei lider.

În timp ce Garda Națională va păstra în continuare liniștea la Capitoliu, iar laptopul furat de-acolo este tot de negăsit, al 46-lea președinte, Joe Biden, a dispus în pas alergător continuarea cercetărilor asupra motivelor care l-au ținut sub presiune pe cel precedent. Bineînțeles, sunt vizate cu prioritate acțiunile atribuite Rusiei pentru influențarea opiniei americanilor. Din câte ni se spune, rușii ar fi făcut cam ce au vrut pe teritoriul superputerii. Lista păcatelor lor se lărgește. Ultimul venit este Alexei Navalnîi, deschizătorul de drumuri pentru veșnicul motiv al drepturilor omului.

Erou tipic pentru literatura de specialitate, creație politică artificială după modelul cunoscut – se selecționează personajul, se focalizează camerele pe el, apoi se dau difuzoarele la maximum –, Navalnîi a preluat rolul lui Boris Nemțov, ucis într o afacere obscură cu tente rasiste. Numeroșii săi moștenitori se bat acum prin tribunale pentru o avere de câteva milioane de dolari lăsată de un tată care toată viața fusese bugetar. Alexei Navalnîi este șantajabil din toate părțile, deci foarte potrivit pentru i se construi imaginea de principal opozant. Pare a fi speranță pentru destabilizarea internă a Rusiei, după modelul folosit în Belarus. Peripețiile lui au generat o neașteptată unitate informațională a mediei occidentale și au transformat Germania în expert al substanțelor toxice de luptă. Acestei speranțe a Occidentului i se pregătește mai curând un statut de martir, decât de lider constructiv, iar, cu complicitate europeană, prin el se compromite ideea de opoziție politică normală în Rusia și se reduce totul la un anumit nivel al agitației.

Probabil că occidentalii nu l-au uitat pe Vladimir Ilici Lenin, liderul care și-a însușit lecția pe meleagurile lor și care, ulterior, și-a destabilizat nu doar țara, dar le-a creat și lor probleme pentru aproape un secol. Cam de atunci, în Rusia, niciunul dintre oamenii politici luați în brațe de Occident nu a avut succes. Dar, cine știe, cazul celui care a supraviețuit cumplitei arme ar putea să acopere alte mișcări ale geopoliticii. Deocamdată este util ca vector media de presiune. Într o logică normală a exercițiului politic este greu de înțeles cum poate spera cineva la un viitor politic important în țara sa prin acțiuni care să ofere pretexte pentru sancțiuni economice suportate până la urmă de electoratul care ar urma să-l aleagă.

Oricum, noul președinte al SUA a declarat că se va ocupa serios de problemă și de Rusia, bineînțeles. Se înțelege că în viitoarea politică de îngrădire sunt indispensabili aliații, se dovedește chiar că există și planuri bine coordonate. Dezvoltarea episodului opozantului rus este cu atât mai utilă, cu atât mai oportună, cu cât amenințarea rusă poate fi folosită cu generozitate pentru realizarea unității interne atât de dorite după falia Trump. Motivul poate fi folosit în toate punctele sensibile ale lumii, dacă nu-s rușii, sunt chinezii cei care se opun curatei și generoasei Americi cu sabia într-o mână și dolarii în alta. De altfel, se poate descifra și viitoarea strategie globală a Statelor Unite. Ea nu diferă în esență de ceea ce s-a întâmplat până acum, îngrădirea Rusiei și confruntarea cu China, deci un fel de nimicire a inamicului pe părți. Declarațiile oficiale transmit că fiecare dintre cei trei actori se pregătește pentru astfel de desfășurări. În realizarea finalităților acestei strategii, aliații trebuie să fie disciplinați, de lungă durată și să consume importante resurse, deci relațiile de putere se vor intensifica și vor domina lumea.

De la Gorbaciov la Navalnîi ar putea fi intitulată istoria post-bipolară a pierderii Rusiei ca partener de către Occident în instituirea unei ordini mondiale. Abia în februarie anul acesta a observat comisarul UE pentru politica externă și securitate că Rusia se îndepărtează de Europa. Și-a făcut publică geniala descoperire nu în conferința comună de la Moscova, unde probabil ar fi primit o explicație, ci la Bruxelles, unde se simțea confortabil. Tot de acolo a declarat că UE va trebui să decidă dacă va opta pentru confruntare cu Rusia în acest secol ori pentru cooperare.

Dialogul continental continuă, ministrul de externe Serghei Lavrov afirmă că Rusia este gata să întrerupă relațiile cu organizația europeană dacă aceasta va iniția pași în acest sens, alăturându-se spuselor exprimate de un militar de rang înalt, că armata rusă este pregătită pentru confruntare cu NATO. În același timp, oficiali germani și francezi repetă că nu se poate realiza securitate europeană reală fără Rusia. De altfel, președintele francez, cel care cu ceva timp în urmă afirmase că organizația euroatlantică este în moarte cerebrală, a mai adăugat zilele acestea că suntem ostatecii unei logici geopolitice care nu mai există și divizează Europa.

Perspectiva unei rupturi brutale a continentului nu a existat în Europa bipolară, atunci se ajunsese, cu întârziere, e adevărat, la formula coexistenței pașnice. Securitatea europeană nu se va întări printr-o confruntare din care tot continentul ar avea numai de pierdut și nici UE nu se află în situația în care ar putea să o susțină decenii întregi. Dar va fi motivul cel mai potrivit pentru a finaliza procesul de identificare a securității cu apărarea, proces început de vreun deceniu. După ce procesul se va termina, armele vor fi cele care vor asigura indicatorii de stare și ni se va spune că lumea este mai sigură. Securitatea este generată de dialog multidimensional, este o modelare continuă care întărește, printre altele, și apărarea. Starea de securitate este asociată cu pacea. Apărarea, cu consumurile ei specifice, se contrapune ofensivei și este condiționată de permanente balanțe de putere, rapoarte de forțe și parametri ce generează, până la urmă, insecuritate, dar și dependențe cu coloratură colonială. Ceea ce este paradoxal, cam în toată lumea instituțiile care gestionează violența armată se numesc ministere ale apărării, nu ale ofensivei. Ne rămâne doar să sperăm că proaspătul puseu de declarații face parte doar din seria mesajelor politice transmise către noua conducere de la Washington.

Între optimismul real generat de reformatorul Mihail S. Gorbaciov cu peste trei decenii în urmă și ultimatumurile fariseice de astăzi pentru eliberarea lui Alexei Navalnîi, fără întârziere pur și simplu, cum nu face nimeni sub presiune publică, se află imaginea reală a construcției securității europene, dincolo de declarațiile sforăitoare: un Occident fascinat încă de iluzia puterii unice, măcinat de concurența pieței libere și dogmatismele bipolarității, uitând erorile Războiului Rece, cum uită întotdeauna lumea politică atunci când e vorba de istorie, o Rusie unde se întărește percepția istorică a amenințării din Vest, un haos emergent generat de inadecvența instrumentelor pentru gestionarea dinamicilor geopoliticii, o generalizare a neîncrederii pe fondul unei competiții multidimensionale policentrice și cu mulți vectori pentru propagarea puterii, o absență inexplicabilă a unei viziuni împărtășite asupra unui viitor încărcat de diversitate.

Multitudinea problemelor cu care se confruntă Occidentul autodeclarat victorios, post factum – mai exact, după ce a trecut hopul – în Războiul Rece, demonstrează peste ani că valorile pe care le canonizează și din care acest actor politic colectiv și-a construit scut și lance nu oferă nici pe departe soluțiile așteptate de imensa majoritate a oamenilor, ci sunt doar instrumente de presiune. În competiția geopolitică chiar și cele mai nobile valori capătă alte interpretări, se corodează în funcție de evoluții, mai ales când li se contrapun altele, cu profunde rezonanțe inclusiv în Occident. Artistul spaniol care și-a ironizat suveranul pentru fapte știute de toată lumea a fost închis, strada îi cere eliberarea, propaganda nu observă.

Nu întâmplător, tot din motive de geopolitică asistăm în toată lumea la reconsiderarea unor evenimente istorice a căror interpretare părea sacră până mai ieri. Vor urma surprize sub veșnicul și misteriosul brand al adevărului istoric și geopolitica de astăzi va fi nevoită să le asimileze. Dar ele nu vor face altceva decât să intensifice percepția iminenței războiului. Pregătiți sau nu pentru război, dimensiunea violenței armate pătrunde în conștiința noastră și nu mai pare înfricoșătoare, precum în povestea cu lupul. Așa a fost și cu violența teroristă, tratată până la urmă ca o fatalitate. Pandemia pe care o trăim este, la urma urmei, o amenințare cu comportament nediscriminatoriu, precum armele de distrugere în masă și ne obișnuim încet-încet cu efectele. Ea ar fi trebuit să unească eforturile tuturor, dar a scos în evidență doar vulnerabilitățile lumii. Fiecare stat se descurcă cum poate, fără să ni se spună dacă profiturile cercului extrem de restrâns al producătorilor de vaccinuri, iar în perspectivă apropiată, al cercului și mai restrâns al producătorilor de medicamente salvatoare, justifică încălcarea fără precedent, în vreme de pace, a libertăților omului, întoarcerea către întuneric.

Societatea românească, aflată într-o răfuială interminabilă cu memoria recentă, își caută soluțiile pentru viitor supărată mereu pe ceva ori cineva, își alege eroii mitologici de pe versatile liste cu patrioți și trădători și este angajată cu atenție selectivă într-o eternă luptă anticorupție cu pusee retro, dar, până una alta, a creat doar supraoameni în justiție. Cu reprezentări difuze despre viitor, dezvoltare și apărare națională, dar aparent ferme despre inamici și aliați, ne agităm într-un stat schimbat, dar într-o țară aflată tot la Marea Neagră, în linia întâi a Frontului Estic, denumirea upgradată a clasicului, mioriticului și individualizantului, cândva, spațiu carpato-danubiano-pontic.

Inutil să amintim că, cu doar o generație în urmă, acestei zone aducând astăzi a cetate asediată încă i se hărăzeau, printre altele, generoase perspective pentru dezvoltare și deschidere către lume. Din păcate, triumfătoare a ieșit geostrategia, iar din speranțele economico-comerciale cu efecte viitoare pentru stabilitatea zonei au rămas doar blocajele specifice periferiilor. Cine va sta câteva ore pe malul Dunării se va convinge. Pe neobservate și cu obediență, clasa politică românească a contribuit din plin la pierderea singurului prieten pe care și-l asuma ipocrit în zonă – Marea Neagră, dar prezintă și acum situația ca pe o mare victorie. Desigur, expresia cu cel mai bun prieten dorea să transmită în stilul nostru balcanic alte realități, dar astăzi exact dinspre Marea Neagră se așteaptă cele mai concrete riscuri și amenințări.

Ambasadorul demisionar al SUA declara nu demult ce arme performante a livrat țara sa României pentru a se apăra. Numai că, acum două-trei decenii, Armata României a avut în înzestrare categorii similare de arme, la care a renunțat, pentru că, în Europa, părea să se instaleze discursul politic al securității și încrederii și nu mai era nevoie de ele. Așa se spera atunci. Retorica acută a necesității apărării a apărut ceva mai târziu și nu România a fost cea care a inițiat-o. Desigur, noile arme sunt mai moderne, probabil mai performante, dar Excelența sa nu ne spune motivul real pentru care trebuie să ne apărăm și, mai ales, câte procente din bugetul militar se topesc cu fiecare lovitură trasă din aceste arme teribile.

Evenimentele demonstrează, mai mult decât oricând, că securitatea și stabilitatea la Marea Neagră depind decisiv de evoluția relațiilor ruso-americane. Este o dimensiune a evoluțiilor internaționale pentru îmbunătățirea căreia statul român nu face mai nimic, disciplinat ca un soldat din pluton, dar contribuie cum poate la deteriorarea ei. Toată povestea se petrece în ograda proprie și prin ogrăzile vecinilor de peste gard. Desigur, pentru securitatea lumii au mare importanță relațiile Statelor Unite cu alte centre de putere, dar pentru securitatea României, cele cu vecinul nostru de la Marea Neagră sunt vitale. Rusia s-a ostilizat nu când a început extinderea NATO, ci atunci când la granițele ei au apărut bazele militare ale SUA. Ea a privit cu calm primii pași ai extinderii, pe atunci organizația era mai mult una politică decât militară, avertizând doar asupra consecințelor în timp. Acum NATO consideră că Marea Neagră este zonă de importanță strategică, deci armele vor fi prioritare.

În interpretare euroatlantică, de importanță strategică este zona în care se pot atinge obiective politice decisive, deci ne putem aștepta la evenimente importante, deloc liniștitoare. Interesant, nici acum nimeni nu spune ce comportament ar fi trebuit să adopte Rusia – partener la începuturile modelării securității europene moderne, apoi lecuindu-se treptat de iluzii – când infrastructura militară ostilă se apropia de granițele ei. O Rusie tocmai ieșită din frământate procese geopolitice, aflată într-un mediu de securitate complicat, căreia i se pregătea cu perseverență imaginea de inamic, dar rămasă superputere nucleară și cu imense resurse și potențiale convenționale. Pe fondul îmbrățișărilor generate de extindere, nu era clar cum se pregătea Occidentul să controleze heartlandul eurasiatic făcându-și din Rusia inamic și oferindu-i exact posibilitatea de a-și folosi pe termen lung vectorii de putere dintotdeauna. Dacă ne amintim bine, când rachetele sovietice au fost instalate în Cuba, omenirea s-a aflat în pragul unui război nimicitor pe care, după cum s-a dovedit mai târziu, și-l dorea doar Fidel Castro. Ciudat precedent însușit de veșnic oportunista și întotdeauna arghirofila lume politică românească!

Retorica declarațiilor politice ruso-americane pare neschimbată, oficiali ruși afirmă că mai rău de atât nu se poate, cei americani că vor contracara orice acțiune a Rusiei. Totuși, între primele măsuri concrete inițiate de noua administrație, încă în formare, se evidențiază prelungirea Tratatului START 3 pentru reducerea armelor nucleare strategice, document bilateral ce reglementează un domeniu militar exclusiv al lor, simbol al cooperării bilaterale pentru securitatea lumii. Administrația Trump refuzase până în ultima clipă prelungirea. De asemenea, președintele Joe Biden a dispus blocarea retragerii efectivelor militare, dar și declanșarea unui proces de analiză și stabilire a priorităților SUA în lume, apoi reluarea desfășurărilor în funcție de acele priorități. Recentele acțiuni sugerează că Orientul Mijlociu este, deocamdată, prioritatea. În același timp, noul președinte susține refacerea unității euroatlantice și creșterea cheltuielilor militare. Fără a folosi tonul lipsit de echivoc al precedentului – dacă vreți apărare, plătiți –, el susține aceeași condiționare.

North Stream-2 își depășește pe zi ce trece statutul de afacere comercială ruso- germană și se transformă într-un important element al războiului informațional europeano-american și al menținerii coeziunii europene. Conducta aproape finalizată a devenit barometru pentru relațiile americano-germane, precum sistemul antirachetă S-400 pentru cele turco- americane. Deocamdată, Comisia Europeană a adoptat o poziție solomonică, acceptă că North Stream-2 are semnificație geopolitică, nu asigură diversificarea energetică, dar nu poate împiedica investitorii privați să investească într-un proiect economic. În ultimele declarații, oficiali turci afirmă că nu vor renunța la sistemul achiziționat din Rusia și-l vor folosi doar în cazuri extreme.

Parafrazând un titlu celebru, dar care se referea la alt punct cardinal, nimic nou pe Frontul de Est, oamenii mor ori se pregătesc să moară. Evoluțiile sunt cele cu care ne-am obișnuit de la Marea Barenț la Marea Mediterană, război informațional, declarații ostile, aplicații, demonstrații de forțe, violență și propagandă, multă propagandă acum și în viitorul apropiat. Între oponenți nu există dialog politic. Turcia își vede de proiectele sale inspirate de otomanism și cu care generează neliniști euroatlantice, a crescut influența Rusiei în Caucaz după scurtul război din Nagorno-Karabakh de anul trecut dar, renunțând la dogmatismul abordărilor sovietice, și în Orientul Mijlociu, se întrevăd mișcări cu sensibile efecte geopolitice în Belarus. Mai nou, prin presă sunt vehiculate posibile scenarii militare pentru situații potențiale de la Kaliningrad în Caucaz.

Dar de departe cele mai neliniștitoare evoluții, cu efect apropiat pentru securitate la Marea Neagră, sunt cele din și din jurul Ucrainei, revitalizate după instalarea noii administrații democrate. După cum a afirmat Joe Biden în campania electorală, pe timpul mandatului său de vicepreședinte, Statele Unite aveau planuri importante pentru vecinul nostru, mai ales în Crimeea. Acum, ca președinte, a propus ca adjunct al secretarului Departamentului de Stat o persoană care, din aceeași poziție, a fost activ implicată în evenimentele finalizate cu lovitura de stat și pierderile dureroase pentru statul ucrainean. Ne sugerează, astfel, că nu a uitat planurile și va reveni. Dar acum Crimeea aparține Rusiei, conflictul civil de la nord de Marea Azov a devenit cronic și, se pare, fără leac. În așteptarea viitorilor pași concreți se încing declarațiile. Oficiali americani declară că Ucraina prezintă o importanță critică pentru securitatea la Marea Neagră, la Moscova se repetă că etnicii ruși din Ucraina nu vor fi lăsați în voia sorții etc. Așa a procedat și comunitatea internațională când a considerat că albanezii kosovari sunt în pericol. Mai nou, la Kiev se elaborează planuri pentru deocuparea Peninsulei Crimeea, la Moscova pentru declararea unei zile oficiale în care să se sărbătorească eliberarea peninsulei de sub ocupația ucraineană.

Europa participă și asistă la dramaticul proces de generare a unei situații confruntaționale de lungă durată în Est, după ce reconcilierea de pe Rin și procesele integraționiste după Al Doilea Război Mondial au neutralizat îndelungata și sângeroasa confruntare franco-germană din Vest și părea că vechiul continent se îndrepta spre normalitate. Între două state vecine, în proximitatea noastră, spațiu care pentru noi ar fi trebuit să fie de interes național, nu doar de securitate, se derulează complicate mecanisme de ostilizare pe termen lung. Cu asistență internațională mentalitatea conflictului franco-german intrat în istorie se extrapolează pe Nipru, fluviul cântat în balade, precum Rinul în epopei. Secularul conflict franco-german a fost detonator al marilor războaie ale Europei. În ultimul, violența armată s-a direcționat rapid dinspre Vest spre Est și invers. Geopolitica europeană de astăzi este victima acelorași mecanisme, actorii sunt mai numeroși, deci nu poate fi exclusă o repetare a dinamicilor din motive de iluzorii rapoarte de forțe.

Între Ucraina și Rusia există o îndelungată istorie și civilizație comune, din vremurile în care spațiul avea aceeași denumire. Moștenirile și realitățile greu de separat și apropriat scot în evidență complicate disonanțe între dreptul istoric și dreptul internațional. Minoritățile etnice majoritare în cele două state sunt rușii în Ucraina, ucrainenii în Rusia, dar mult mai mulți ruși în Ucraina, decât ucraineni în Rusia. Această circumstanță ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe autorii planurilor de separare brutală a unui spațiu deschis până nu demult și de transformare a graniței comune în sisteme de fortificații. Oricând situația poate degenera într-un interminabil duel între două principii înscrise în Carta ONU – inviolabilitatea frontierelor și autodeterminarea.

Rusia susține în continuare că nu este în conflict cu Ucraina, că Peninsula Crimeea i-a revenit prin proceduri admise de Constituția de atunci a statului ucrainean și prin opțiunea populației locale exprimată într-un referendum. Accederea Peninsulei Crimeea la Ucraina a fost neconstituțională. Declară că separatismul de la granița estică a vecinului său este o formă de apărare a populației rusofone împotriva exceselor naționaliștilor, participă la negocierile de reglementare a situației în cadrul formulei normande. În acea formulă s-a semnat un document politic unde au fost stabilite măsuri, responsabilități și termene pentru detensionarea situației. Acum Germania, Franța și Ucraina cer Rusiei să-și respecte angajamentele, Rusia declară că Ucraina nu le respectă și nu le îndeplinește în succesiunea înscrisă în documentul semnat. În același timp, mass-media rusă continuă să culpabilizeze conducerea politică de la Kiev pentru situația generală din Ucraina. Dar este interesant ce se întâmplă în Ucraina însăși după instalarea noului președinte al SUA. Se intensifică eforturile pentru integrarea europeană, euroatlantică și reforme interne, dar și cultivarea percepției că țara este victima unei agresiuni, se află în stare de război cu Rusia și trebuie sprijinită fără rezerve. Între cele două state vecine nu există un tratat politic în vigoare, deci totul poate să reînceapă de la foaia albă, lipsește orice dialog politic direct.

Partenerii din Occident încurajează Ucraina, o ajută politic și militar în cultivarea acestei percepții, dar pentru ajutor economic și financiar au delegat FMI-ul să acționeze, după rețete aplicate și pe la noi. Exercițiul integrării euroatlantice și doar apoi a celei europene a demonstrat până acum că un candidat este luat serios în calcul abia după ce își va fi rezolvat toate problemele litigioase cu vecinii. De altfel, cu ani în urmă, tocmai pentru a respecta această condiție și a nu periclita integrarea, România a renunțat prin tratat la orice pretenție asupra Insulei Șerpilor. Dacă organizția euroatlantică nu-și va schimba criteriile de admitere a noilor membri, înseamnă că Ucraina se îndreaptă către o îndelungată perioadă de așteptare, pe timpul căreia va trebui să-și demonstreze loialitatea în eforturile de îngrădire a Rusiei, dar în cele mai complicate condiții de pe întregul Front Estic. O strategie întrucâtva asemănătoare a aplicat și Hitler cândva în zonă, când a folosit ucraineni în teritoriile pe care le ocupase. Este tragedia sfâșietoare a celebrului personaj gogolian Taras Bulba, trăită între două lumi, dar și o reactualizare a dramei cazacilor zaporojeni de altădată, puși mereu în fața jocurilor politicii locale. Le-au supraviețuit doar cântecele despre vremuri de glorie și vitejie.

 

Între timp, respirând ușurată după schimbarea de la Washington și cu așteptări de bunăvoință din partea unei vechi cunoștințe, politica ucraineană lansează baloane care să fie observate și eventual să constituie viitoare ipoteze de lucru. De asemenea, nu încetează să sensibilizeze comunitatea occidentală asupra situației în care se află și să-i stimuleze vigilența. Astfel, se sugerează că formula normandă ce funcționează de câțiva ani nu ar mai corespunde și trebuie completată, bineînțeles cu SUA, că documentul cadru semnat nu poate fi pus în aplicare, că Ucraina, Republica Moldova și Georgia ar putea să constituie o alianță pentru a se opune mai eficient Rusiei, că teritoriul ucrainean poate găzdui baze NATO, că spațiul aerian al Crimeei poate fi folosit de organizația euroatlantică, iar armata ucraineană s-a tranformat într-atât încât este capabilă să treacă la eliberarea teritoriilor pierdute etc. Modelată în scenarii, oricare dintre variante ar putea destabiliza serios securitatea la Marea Neagră.

Viitorul apropiat ne va lămuri. Este evident însă că liderii politici ucraineni speră într-un angajament al Occidentului, altfel decât până acum, pentru rezolvarea situației sale. Se inspiră, probabil, din precedentul soluțiilor impuse nu demult în spațiul ex-iugoslav. Doar că acolo, pentru a se elimina violența armată, comunitatea internațională a garantat formule proiectate cu arma în mână de cei care au luptat pentru ele ani buni. Pe Frontul de Est se pare că Ucraina dorește să beneficieze de soluții pe care partenerii să i le proiecteze cu arma în mână. Când a fost nevoie să lupte pentru drepturile ei, nu a făcut-o. De aceea sunt atât de importante așteptatele decizii ale administrației Biden.